agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-05-17 | |
Picaturile reci ale ploii imi udau obrajii si ochii negrii precum carbunele,poate prea negrii pentru acea noapte de Decembrie.Afara dupa cum probabil ati observat ploua cu niste tunete care te faceau sa tresari cand le auzeai.Intunericul noptii era luminat din minute in minute de fulgere care iti dadeau fori cand le vedeai.Ma plimbam singur prin ploaie,nepasandu-mi daca aveam sa ma imbolnavesc,sa capat o pneumonie care avea sa ma tina la pat luni in sir....nu mai imi pasa de asta...nu mai imi pasa de nimic din urul meu...de cand...EA murise...Probabil ca va intrebati despre cine vorbesc...fiinta pe care am iubit-o cel mai mult in viata mea...care mereu stralucea cu zambetul ei perfect si frumos care imi lumina diminetile cand ne trezeam unul langa altul...rasaritul meu de soare care a apus prea devreme si prea brusc...Am iubit-o ca ochii din cap,insa egoismul meu de a o tine aproape de mine si de a mentine o asa legatura puternica,care credeam ca totdeauna va rezista in ciuada trecutului meu si a adevaratei mele vieti.
Niciodata nu mi-am ascultat familia mea adevarata,care tinea la mine,care ma iubea,care imi dorea tot binele din lume...nu i-am ascultat...si consecinta am pierdut ce aveam mai scump pe lume...mi-am pierdut aerul care ma tinea in viata...s-a risipit intr-o secunda... Nu mai simteam nimic...eram mort inauntru...nu mai vorbeam...nu mai mancam...nu mai simteam nimic...nu mai aveam lacrimi...nu mai aveam nimic,Orasul in care traiesm atatea momente frumoase imi provoca durere,ura...era ca un ocean care vea sa ma traga la fund...sa ma inec...nu mai puteam trai acolo...cel putin pentru un timp pana cand ma voi vindeca,dar stiu ca nu aveam sa ma vindec niciodata...ura din sufletul meu nu avea sa dispara niciodata...stiam ca la vederea dusmanului meu,aveam sa sar sa-l omor fara sa-mi pese ca el e mai o suta de ori mai puternic decat mine,de o suta de ori mai rapid,mai viclean...aveam amintirea vie in capul meu...ochii cei rosii...si caninii proeminenti din care picura sangele rosu... Nu mi-am anuntat familia ca aveam sa plec...stiam ca iubita mea mama nu avea sa ma lase...avea sa ma opreasca...fratii mei erau ingrijorati pentru mine,ma saturasem sa le provoc si lor suferinta...trebuia sa plec. Sa ne intoarcem in prezent,caci trecutul e prea crunt si dureros. Mergeam ca un zombie pe strada intunecata,picaturile de ploaie tot lovindu-ma in fata,dar mai incet,mai putin aspru decat prima data...Aleea devenea tot mai intunecata,totul mi se intuneca in fata,pana cand am auzit acele suspine...deloc umane...ale unei fete...suspine care ilustrau disperarea,tristetea,furia,toate combinate intr-un cerc de durere...daca o auzeai de sfasiai si tu...ăăăă
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate