FLORI DE DOR PENTRU “ ȘALOM!”


Boris DRUÞÃ

PREFAÞÃ

De multe ori trecînd pe stradela Ierusalim din Chișinău, pe lîngă monumentul jertfelor evreești al Holocostului mă cutremură emoțiile, amintindu-mi cele mărturisite de părinții mei-- martori oculari în anul 1941 cînd în preajma tîrgului Telenești ziua în amiaza mare, grupări de soldați români și germani au împușcat sute de bătrîni, copii, femei—oameni absolut nevinovați…
Vin aici și copiii mei și încerc a le povesti evenimentele tragice petrecute pe pămîntului nostru, despre care nu trebuie să uităm niciodată. Le mărturisesc din ceia ce știu, conștient de faptul că am ajuns la ziua de azi și nu putem obține permisiunea autorităților de la Chișinău ca istoria Holocostului să fie studiată în școală. În timpul celui de-al doilea război mondial, pe tzeritoriul Republicii Moldova nici un popor nu a trăit o mai groaznică tragedie decît poporul evreu. Pornind de la aacest monument al dureriii le vorbesc urmașilor mei și despre poporul evreu, popor biblic, reprezentanții cărora în trecutul nu chiar îndepărtat al istoriei noastre, pe teritoriul Republicii Moldova erau localități și tîrguri întregi populate de oameni buni, ospitalieri, culți, care au adus un prinos enorm la făurirea corpului intellectual al băștinașilor. În ciuda faptului că în războiul din 1939-1945 au fost masacrați peste 6 milioane de evrei, inclusive o mare parte din Moldova, acest popor, aidoma păsării phionix, a renăscut din cenușă, și îndată după război a contribuit substanțial la renașterea intelectualității noastre autohtone. E știut că în războiul trecut au muriot sute de mii de intelectuali, altă parte a emigrat peste Prut, iar altă parte deportată în Siberia. În rezultatul acestei conflagrații umane, pe teritoriul Moldovei , corpul intelectualității autohtone era anihilat. Și în ajutorul ma au venit ca o mană cerească intelectualitatea evreiască ce s-au angajat ca pedagogi, profesori, medici,juriști. Generațiile mai vechi țin minte cum la Telenești, Bricenio, Bălți, Chișinău,Orhei, Călărași, Tighina, Comrat, Cahul, în orice centru raional, în slujba creerii intelectualității noastre stăteau evreii. Astafel ei au contribuit la crearea primului, al doilea, al treilea și celelalte valuri de intelectualitate autohtonă. Apoi au venit sfîrșitul anilor 70, dar mai ales finele veacului XX, cînd evreii în masă au emigrat , cu preponderență în Israel, țara lor istorică, lăsîndu-ne văduviți de un patrimoniu irecuperabil, pomenindu-ne mai săraci și mai orfani. Astăzi, drept monumente ale timpurilor cînd au fost aici această diasporă minunată, au rămas niște edificii, ce nu avem tocmai grija cuvenită să le păstrăm cumsecade, precum și zecile de cimitire evreiești părăsite, în delasărare. Uneori mi se pare că locurile unde necesită a domina comemorarea și omagiul, domină lacrimi de regrete… Despre aceasta le povestesc copiilor mei, îndemnîndu-I ca să facă tot posibilul de a păstra această memorie , despre poporul evreu…
Mi-a plăcut și am admirat totdeauna caracterul evreilor: plin de hotărîre, insistență și, multă multă pregătire pentru a fi profersional și nu superficial în domeniul în care se activează… A vorbi despre un popor, a lua o atitudinea, chiar într-o carte este dificil, riscant, dar o fac cu sinceritate, conștient că noi, românii basarabeni trebuie să fim recunoscători de prinosul adus la prosperarea intelectului național.
Datorită evreilor printre românii basarabeni, au apărut scriitori, compozitori, artiști, businesmani, nemaivorbind de casta medicilor, juriștilor, inginerilor etc. Și în educația acestui patrimoniu, am mai însușit de la poporul evreu cumsecădenie, omenie, înțelepciune, virtute, pricepere de a adduce bine generațiilor viitoare. Și este un lucru durut a uita măcar pentru o clipă despre aceasta. Vitregia soartei, însă, a făcut așa, ca în ziua de azi, să dispară sate întregi, iar înb orașele și orășelele noastră aproape să dispară. Trista realitate a Basarabiei este că prin majoritatea acestor localități au rămas o sumedenie de cimitire care îngrijite, care părăsite uitate ale strămoșilor de evrei. Este un mare păcat de a uita binele pe care l-au adus evreii. Această cprțulie vreau să o dedic anume acestei recunoștințe, exprimate atît de modest din partea celuia care a avut la temelie profesori și îndrumători evrei. Cît de modest pot face ăentru păstrarea acestei memorii, dar o fac sincer, din toată inima…
Neînfricat, insistent, dîrz și plin de virtute, cel care de la Dumnezeu și-a avut menirea de a face mult bine și de a suferi atîta rău pe planeta pămîntului, poporul evreu adeseori strîmtorat de frontiere, de granițe, supus celor mai mari încercări ale destinului. Să nu uitpm că pămîntul Basarabiei e semănat cu oseminte ale miilor de evrei nevinovați. Noi, generația de azi, cea de mine să nu uităm că tragedia unui frate de-alături devine tragedia tuturora! Cel care a dat lumii personalități notorii,care a semănat și seamănă în ziua de azi atîta înțelepciune și căldură, unde și unde este supus masacrului, prigonirii. Ecoul marii tragedii astăzi se exprimă prin acte de terorism mondial. Mi se crează părerea că fără a ne da seama, cel de-al treilea război mondial a devenit o realitate. Este durut și regretabil că epicentrul acestei tragedii umane este amplasat pe pămîntul străvechii Iudei. Durerea noastră, durerea tuturor se răsfrînge evident asupra descendenților ierșiți de pe pămîntul Moldovei. Cu toate-acestea, trecînd peste o lume a sălbătăciei evreii au devenit și devin oameni mari în lume, oricîrt de departe nu ar zbura frunzele neamuluii desprinse de pe ramurile noastre. Trebuie să păstrăm cu sfințenie ceea ce aparține istoriei acestui multpătimit pămînt…Ciuma terorismului, ipocrizia, antisemitismul și vrajba care se pornește din ambiția cuiva niciodată nu a creat învingători. Generația de azi, e datoare să lase acelei de miîne prevenirea, de-a nu permite să se declanșeze catastrofele, să nu ia amploarea unui nou Holocost. Prezenta carte constituie un semn de imensă recunoștință mormintelor anonime rătăcite, din păcate la mulți din noi, în hăul în memoriei adevărate față de poporul evreu… Regretz că n-am avut prilejul pînă la ziua de azi să calc pe pămîntul sfînt al Făgăduinței, de unde tot mai frecvent se aud ecourile ciumei teroriste, unde într-o epocă modernă, civilizată, grupe de teroriști fanatici scot din sufletul oamenilor nevinovați voci ca și cum desprinse din zidurile “Genricăi” lui Picasso. Mîina morții seceră viețile a zeci, sute de oameni nevinovați evrei, arabi, alte naționalități conlocuitoare ale statului Israel. Politicienii de înalt rang stimulează nebunia secolului, aducîndu-ne tot mai aproape și mai apropape de prăpastia primejdiei. Cîte un fiurer în Austria, chiar și România, în Asia, Rusia fac declarații antisemite, chemînd la violență vădită, punînd în pericol real planeta Pămînt, mai ales că acești oameni în nebunia lor, într-o bună zi pot avea acces la butoanele bombelor atomice care ar distruge cu siguranță civilizația Pămîntului. De aici, nolens volens întrebi: Cărei generații de oameni i-a oferit Dumnezeu, Allah, Buda sau alt Dumnezeu să distrugă planeta Pămînt? Cine l-a împuternicit pe Om să distrugă această planetă din sistemul solar? Ceiea ce se întîmplă azi în lume, epicentrul căruia este Israelul, trebuie să pună în gardă umanitatea… O stăvilă în calea memoriei să fie amintirea despre marea nenorocire a Holocostului…
Veniți arareori la monumental memoriei jertfelor evreiești de pe stradela Ierusalimului din Chișinău, aplecați-vă frunțile pentru a nu permite repetarea dezastrului…Să nu permitem declanșarea masacrelor, urii, neînțelegerii printre cei care ne înconjoară. Și acest colț al memoriei să fie învățătură în fața tuturor timpurilor, conștienți că acolo unde persistă binele, există și răul, iar răul trebuie să-I pună în gardă pe oameni, indifferent de timp și de țară…
****
În acveastă cărțulie doresc să vorbesc și despre copilărie, despre prietenii evrei ai buneilor, părinților mei, despre cei care m-au îndrumat și mi-au fost învățători. La Telenești era o comunitate evreiască unde întîlneai o vorbă cu tîlc, o deșteptăciune și un umor sănătos. Cînd glumește evreul pe seama prostiei lui, la fel e un farmec. Să ne deprindem de la evrei a cultiva cultul familiei, al dragostei și grijii nemărginite față de rude, prieteni, față de copii, față de neamul, cultura lor. Să ne învățăm insistența de a iubi Patria, indiferent cît de complicat în întortocheat ar fi destinul către integritatea lor.
Studiind istoria civilizațiilor am descoperit că acest popor, la o anumită perioadă, este supus pustiirilor,masacrărului și se pare că nu va mai avea putere să-și revină vreodată.Dar, trece un timp și, deoarece este un popor activ, mereu cu tendința de a descoperi și de a găsi ieșirea spre marile descoperiri el, crează și marea invidie în cercul unor personae reacționare… Doar vîntul codrilor, florilor și licărirea stelelor deplîng crimele săvîrșite acum 60 de ani, în jocul mare al nebuniei popoarelor civilizate. La ziua de azi, din păcate agresiaunea se cere cu multă insistență să vină la putere pereclitînd generații de azi și de mine de a le lipsi de viitor…
Venind tot mai rar pe la Telenești (baștina mamei mele), trecînd prin vecinătatea cimitirilor vechi părăsite, date uitării, mi se pare că dinspre dealurile mănoase, cu aer mirositor de flori și ierburi se preling lacrime de dor, nostalgie deplîngînd eternul față de acei minunați strămoși ale pămînturilor noastre, plecați la cele veșnice…
Diaspora evreiască, face mult pentru menținerea acestor locuri, memorabile deși este de datoria noastră, a băștinașilor, intelectualii, oamenii să facem mai multe la acest capitol, căci memoria sfîntă trebuie să fie păstrată și de bunul Dumnezeu și de norocul pe care-l poți avea…
Păcat că diaspora enormă a evreilor a plecat în valurile istoriei. Nouă nu ne rămîne decît să păstrăm cu pietate amintirea despre ea. Copiii mei Daniela, Victor, Nelly, Veronica, Radu,Petrică, Elena, Sorin și Nicoleta, vă asigur că vor cunoaște…
Să ne învățăm cultul cărților de la evrei! Să ne învățăm cultul educațiilor copiilor, dragostea soților față de soții; să deprindem umorul acestui popor, care știe cu o formidabilă măiestrie de a scoate în vileag propriile-I metehne, prin renumitele anecdote despre felul lor de a fi!
Volumul de față este o catre de memorii și recunoștințe față de acei care fac să se cunoască mai multe despre poporul biblic. Măria sa—Viitorul și de trăinicia, liniștea are nevoie ca generațiile de mine să nu devină o geneație ratată… În cosmos generațiile de pe îndepărtatele planete sunt în zbuciumul căutării, de a ne descoperi și nu este departe clipa cînd vom ajunge la ele în spațiul infinit al universului. Și-atunci , aș vrea ca oaspeții cosmici să nu găsească pe planeta Pămînt cicatricele unor pîrjoluri, dar să găsească Frumosul vieții omenești, așa cum sunt îndemnate să le creieze oamenii; din timpurile vechi pînă la ultimile clipe ale existenței…
Și, dacă au plecat evreii în Israel, ei au plecat ca să-și renască țara, fiindcă ei au plecat, majoritatea din ei, avînd aici o bunăstare materială. Dar au mers pentru a se sacrifica. Prin felul acesta poporul evreu este miraculous!
Sper să faceți mai multe pe făgașul binelui și frumosului unde avem a trăi chiar dacă mine zborul mi se v-a ridica spre cer, întruchipîndu-se într-o stea pierdută în imenisitatea sublimă a universului…
Dedica această carte oamenilor importanți din viața mea ca Alexandru Cosmescu, Alexandru Gromov, Beniamin Kogan și încă miilor și sutelor, de felul lor…
Un astronom, cu telescop puternic cearcă a descoperi acel amalgam fermecător al poporului colos, pe filele istoriei.
Aud pașii acelor oameni gigantici ai biografieri mele, care parcă se află deplasați pe planeta îndepărtată și nu se știe cînd vom avea ocazia să-I revedem printre noi. Amintirea despre ei, suntem obligați să o păstrăm, s-o avem mereu în suflet, în universul înțelepciunii și a bunului simț. Este o istorie unde au crecut flori de dor și această istorie necesită, în numele viitorului să renască mereu…Este cartea care demult trebuia să fie publicată și consider că este doar un început de bun augur, fiindcă mii și sute de intelectuali de la noi gîndesc ca și mine: poporul evreu a lăsat pentru totdeauna în solul chinuitei noastre Basarabii semințe de omenie și înțelepciune sfîntă. Chem pe toți să nu uite acest lucru, fiindcă poate fi doar un păcat față de ignoranța care cineva ar îndrăzni s-o manifeste.Lumea cea trecută prin soarta, prin biografia mea, a lăsat amprentele unei memorii, care este vie și va rămîne așa ca lumînarea în conștiința spiritualității noastre cît v-a exista pămîntul cu legile lui în adevărata lume a frumosului.

Chișinău, 2004





Etlia Becker

Învățătorilor din satul meu natal
și celora din Telenești

«Căci Dumnezeu nu este nedrept,
ca să uite lucrul vostru și dragostea
pe care ați arătat-o pentru numele Lui, voi,
care ați slujit și slujiți sfinților.»
(Epistola către Evrei a Sfîntului
Apostol Pavel. Cap. 6, versetul 10)

După acea zi de duminică, cînd deasupra tîrgului avu loc lupta aeriană, iar sub dealul Molnicului căzură două avioane sovietice incendiate de un «Messerschmidt», drumul ce ducea spre Nistru se umplu cu trăsurile evreilor puși pe picior de evacuare. Caii încordați în grebănare opinteau la coviltirele pline cu bulendre, cu plozi și femei pornite pe bocete. Fețele triste și speriate ale oamenilor nimeriți la necaz priveau îndurerate îndărăt spre locul unde au trăit o viață și acum părăseau toate, numai să se salveze. Tîrgul îi petrecea cu pălălaia incendiilor lăsate de trupele sovietice care se retrăgeau și ele în mare învălmășeală. Cîte-o căruță aproape goală trecea în goană pe lîngă convoiul de coviltire, pe lîngă oamenii ce mergeau anevoie pe jos, parcă amenințată de urmărire. O parte din refugiați rămîneau în urmă, dar după ce se îmbrățișau a despărțire, o apucau parcă haotic în urma convoiului, fără a ști încotro se îndreaptă, grăbindu-se să părăsească locurile natale. Ierburile înalte dintre pietrele cimitirului vechi din marginea tîrgului tremurau a tristețe în unduirea ușoară a vîntului.
Bătrînul Nică avea mulți prieteni printre evrei și ieșise în marginea Ineascăi, satul care-i la o aruncătură de baț pe unde trecea drumul refugiaților, să-i petreacă. O senzație tulbure și neînțeleasă îi stăpînea cugetul, dar se împăcă cu gîndul că evreii au fost totdeauna informați și, dacă bat în retragere, există un temei serios. Din acea populație evreiască, care vara trecută, în iunie 1940, îi întîmpina cu extaz pe sovietici la podul Ciulucului, nu rămăsese nici urmă. Comandamentul sovietic părăsi și el în grabă tîrgul, fugind de trupele germane, care le călcau pe urmă. Sprijinit în toiag, bătrînul urmărea acest calvar, răscolind fel de fel de bănuieli.
— Rămîi cu bine, căpitane Ion! îl trezi din gînduri vocea tristă a lui Mendel Șleizer, morarul tîrgului.
— Da de ce plecați, jupîne Mendel? Rămîneți, fără voi moare viața dughenelor, încercă bătrînul să-l iscodească. Cum v-ați împăcat cu puterea care pleacă, așa o să vă împăcați și cu cea care vine...
— Dac-ar fi așa, căpitane Ion, îngînă trist și rece Mendel, aducînd cu brațul spre sine pe cei trei copii — două fete mari și un flăcăuandru roșcat. Căruța lui trasă de un singur misir negru, cu un par în loc de o roată, era plină doar de tristețe și bocetele Fainei, jupîneasa lui slabă, cu ochii adînciți în orbite și părul despletit ca de mort.
— Trebuia să urci în căruța lui Leiba Locș, era aproape goală, se miră bătrînul, cercînd să mai descarce atmosfera apăsătoare.
— Domnu’ Ion, oftă Mendel căutînd zarea cu privirile tulburi. Dă-ne voie s-avem și noi... potlogarii noștri!
Bătrînul Nică cerceta torentul de lume, poate-și mai descoperă prieteni, care într-o singură zi deveniseră parcă alții și, oricît încerca, nu găsea cuvinte de consolare.
— Nu cumva te-a prins grija de ei? tună pizmătarnic Colea Hăitașu, un bărbat balcîz, cu un singur ochi. Celălalt îl pierduse într-o încăierare, cînd fu prins la o muiere din Bănești. Jidanii totdeauna ne-au jăcmănit, ne-au sărăcit... Iaca le-a venit și lor ceasul răsplății...
Bătrînul îl privi lung – să-și pună sau nu mintea cu el. Pînă la urmă, îi făcu semn să se facă mai aproape:
— S-o știi de la mine, măi chiorule: o țară este cu atît mai bogată cu cît poate să-și apere evreii!... Evreul niciodată n-a vîrît nimănui mîna în buzunar!
Colea prinse privirile înțepătoare ale bătrînului. Avea barbă albă, țepoasă, făcuse două războaie și trecea ca gospodar la Ineasca.
Înspre noapte torentul de refugiați se mai rări. Dar a doua zi se află că la Malul Galben, Colea Hăitașu cu încă doi complici au jefuit cîteva căruțe, lăsînd oamenii nenorociți în pielea goală în mijlocul drumului. Iar cînd în Tîrgul Teleneștilor intrară trupele germano-române, șuvoiul de refugiați se curmă, lăsînd într-o frică teribilă evreii ce nu izbutiră să se evacueze...

* * *
Pe la mijlocul lui iulie se treceau cireșele. Vara veni tîrziu în acel an și cît priveai deasupra târgului, roșeața lor se legăna în adierea vîntului, semănînd cu niște pistrui sîngerii pe crengile arborilor. De cum se schimbase puterea, peste căsuțele și dughenele sărăcăcioase ale tîrgului se prăbușiră puhoaie de ploi. Noua orînduire a pornit întîi cu pogromul asupra evreilor: copii, bătrîni, femei, bărbați fură adunați cu forța în ograda Mochilesei, locul unde se făcea tîrg de vite. În răgazul dintre ploi soarele dogoritor stîrnea nori de aburi pe care-i slobozea în văzduh pămîntul reavăn. Mirosul de balegă mai aduna încă tăuni, bîzoi, bondari. Captivii, grupați în mici familii pe veretcile răzmuiate de ploaie, își așteptau din zi în zi destinul. Fuseseră arestați într-o singură noapte și acuma stăteau sub cerul liber ziua și noaptea, șfichiuiți de ploaie, sleiți de arșiță, sub supravegherea santinelelor de după gardul de scînduri late, înnegrite de vreme și sprijinite pe-alocuri de corlate cioturoase.
Þăranii satelor din apropiere, obișnuiți să vină la tîrg după cumpărături, găsiră dughenele închise. Șoapte înfrigurate îi făceau pe unii să zăbovească lîngă ograda Mochilesei, privind spre acel enorm ocol cu înfrigurare. Mînat de aceleași șușoteli, bătrînul Nică trecu și el pe la fostul iarmaroc. Printre lumea oropsită recunoscu pe Moșcu Becker, cizmarul, la care, cît timp i-au fost copiii mici, a cusut încălțăminte numai la dînsul. Moșcu n-avea față pe el. Căuta speriat în jur, negăsind să spună cuiva o vorbă. Alături de el, pe veretcă, Sara netezea în neștire părul unei fetițe de vreo 13 ani și legăna un cărucior din care se ițea un copilaș încă sugaci. Văzîndu-l, Moșcu îi făcu bătrînului semn cu privirile să se apropie, cît să-i scape două vorbe:
— Căpitane Ion... Pe noi au să ne omoare... Sîntem ovrei... Te rog, pentru Dumnezeu! Copiii n-au nici o vină. Scapă-i de moarte, dacă poți...
Bătrînul, la auzul acestora, se cutremură. Privi la cireșul din fundul ogrăzii, unde, între două crăci groase, își făcu culcuș și punct de supraveghere o santinelă ce cînta mereu la muzicuță melodii bavareze. Cînd se sătura să sufle în acel fluier străin, culegea cîte-o cireașă sîngerie, aruncînd-o leneș în gură. Apoi scuipa sîmburii peste capetele năpăstuiților, stricîndu-se de rîs. Mai recunoscu pe Beniamin Kogan, rabinul, ce fusese arestat chiar în timpul rugăciunii, în sinagogă. Purta obișnuita-i tichiuță pe creștet, alb ca neaua și trist ca tăciunele, citea întruna Tora. Văzîndu-l și el pe bătrînul Nică de la Ineasca, îi aruncă aceeași rugă:
— Salvează copiii, căpitane Ion. Vorbește mata cu autoritățile... Dumnezeul tău o să te răsplătească în vecii vecilor...
Năucit, nici nu observă cînd se apropie de el un locotenent tuciuriu, cu priviri încruntate. Iar peste încă o clipă se trezi între baionete, arestat. Locotenentul părea să nu știe șepte.
— Pentru că încalci ordinea, se cuvine să te împușcăm pe loc. Știi de-asemenea lege?
— Războiul e război, dar omenia-i omenie, se îndîrji bătrînul să înduplece soldații. Eu mi-am trăit traiul, nu mai am ce pierde. Am făcut și eu cătănie la Fălciu...
— E stare de război, tătaie, zise ofițerul puțin mai domol, ștergîndu-și sudoarea de pe frunte. Noi îndeplinim ordinul mareșalului...
Fu condus la șeful de post, un oltean cu o față rotundă și trufașă. Acesta îl măsură cu privirile-i pătrunzătoare, îi citi o lungă notație, apoi, mai stăvilindu-și orgoliul, îl amenință:
— Nu glumi cu țara, moșule. Caută-ți de nevoi, dacă nu dorești să pați ca cei din ocolul de bovine. Prizonierii de-acolo nu sînt decît niște vite, pe care le înghite abatorul războiului — bătrîni, copii, femei, fără importanță.
Dar nu scăpă numai cu atît. Bătrînul fu escortat pînă la Ineasca, unde i se mai făcu și o percheziție. Pe drum, însă, mai prinse la îndrăzneală și încercă să intre în vorbă cu locotenentul, mai marele pe cele două santinele.
— Oare n-aveți deloc suflet, măi băieți? Cu ce a păcătuit neamul nostru ca să ne batem joc de oameni nevinovați?
— E stare de război, tătaie, îi mai aminti o dată ofițerul. Așa-i politica, așa-i ordinul... Multe nu le aprob nici eu, dar ordinul nu se discută, ci se execută!
Și tăcu aproape tot drumul, absent la boscorodeala moșneagului.
— Da copiii ce vină au? Că-s suflete neprihănite încă, nu se lăsa bătut moș Nică.
După ce sfîrși cu percheziția, negăsind nimic compromițător, ofițerul îl trase deodată deoparte, ferindu-se de privirile megieșilor ce urmăreau înspăimîntați printre corlatele gardului procedura, și-i zise cu tristețe în voce:
— Acasă mi-au rămas muica beteagă, nevastă delicată în țoale frumoase și trei copilași... Sînt la datorie, tătaie! Ce pot face mai mult?... Mîine, pe la amiază, va avea loc executarea. Iar de la cel ocol pînă la marginea tîrgului, unde vor fi împușcați, e un drum și un podeț...
* * *
Noaptea fu iar ploaie și furtună. De dimineață însă ziua se arătă cu soare dogoritor. Pe drumul lunecos încă apăruseră o puzderie de culbeci. Bătrînul Nică nu închisese un ochi. De cum se opri ploaia, ieși încă pe întuneric, pe cărări numai de el știute. Acuma stătea tupilat după un cătiniș înalt, urmărind cum dinspre tîrg vine, înșirată, coloana de oameni schilodiți și sleiți de puteri. O parte din bătrîni, care nu mai puteau păși, erau aruncați într-un car cu loitrele însîngerate, tras de doi plăvani mari. Cei care abia puteau mișca picioarele, sprijiniți de alții mai în putere, își continuau drumul ghiontiți din urmă de santinele. Glodul vîscos descălța cîte-un picior, dar nimeni nu se mai întorcea să-și încalțe din nou gheata. Cămășile prizonierilor erau fără de nasturi, hainele numai zdrențe. Dusă spre locul execuției, mulțimea nu mai plîngea, nu se revolta. Fețele oamenilor exprimau absență și crispare. Soldații cu armele în cumpănă urmăreau prudenți fiece mișcare a deținuților. Două motociclete cu ataș întrecură anevoios coloana, stropind cu glod convoiul lugubru. La văzul ofițerului neamț și al mitralierelor montate pe ataș cineva dintre femei începu să bocească evreiește, răspîndind jalea peste toate dealurile ondulate cu văluri albe de negară zvîntată. Bătrînul Beniamin, cu poalele halatului negru și lung plin de noroi, citea întruna rugăciunile din Tora, arareori ridicînd mîinile către ceruri, cerînd îndurare și iertare.
Alături de rabin pășea familia lui Moșcu. Cizmarul își sprijinea soția cu ochii scăldați în lacrimi, descumpănit, neputincios. Calmă parcă, cu două gîțe îngrijit împletite, împingînd cu ușurință landoul, pășea Etlia, fiica lor. Pe fața copiliței părea să nu fie nici zdreanță de primejdie. Frățiorul Baruc era liniștit în cărucior, încercînd să muște dintr-o cireașă pe care cineva i-o rupsese din copacul lagărului. Încheia coloana locotenentul oltean, care purta acum armă cu baionetă lucitoare. Auzind bocetele stridente ale femeilor cuprinse de panică, ofițerul își făcu pe furiș semnul crucii...
Cînd coloana ajunsese lîngă podețul ce lega două maluri ale unei rîpe nu prea adînci, la numai o sută de pași de apa Ciulucului, șeful coloanei strigă santinelelor din frunte și din părți să se oprească. Cîțiva soldați aleseră vreo zece bărbați mai în putere și-I conduseră pînă în preajma podmolului abrupt al rîului. O mulțime de lipitori negre ca smoala se străduiau zadarnic să iasă pe muchia înverzită a malului. Celor scoși din coloană li se dădură hîrlețe, lopeți și ordin să sape o groapă pătrată. Rămasă în drum, coloana primi alt ordin: să se așeze pe pămîntul încă ud. Toți urmăreau cu înfrigurare cele zece hîrlețe și lopeți.
...Groapa fu gata pe la chindie. Ofițerul ordonă execuția. Prizonierii aduși de la mic la mare pe muchia gropii, înrămată cu un val de țărînă neagră ca tăciunele, începuseră să strige disperați, să ceară zadarnic cruțare. Soldații aliniați în două rînduri — cei din față în genunchi, cei din spate în picioare — au dus armele la ochi. «Foc!» răsună scurt comanda și oamenii, ciuruiți de gloanțe, cădeau de-a valma în hăul gropii, cu fluturări de mîini disperate.
«Mare-i prostia ta, omule! Doamne, cum îngădui așa ceva?, îi căina bătrînul Nică, tupilat, cu răsuflarea tăiată, sub podețul din preajmă, urmărind masacrul evreilor. Oare ce-i trebuie omului ca să trăiască împăcat că pămîntul e dat de la Dumnezeu pentru viața oamenilor? Și de ce omul trage în oameni, nimicindu-i, fără să aibă frică de Dumnezeu?...»
Mulți din cei condamnați fuseseră doar răniți. Căzuți în groapă, se apucau disperați cu mîinile tremurînde de muchia gropii, ca de o speranță la viață. Executorii se repezeau să-i lovească necruțător cu paturile armelor, iar cînd oamenii cădeau îndărăt, mai descărcau cîte un foc de armă... La o azvîrlitură de băț, în susul apei, ofițerul neamț își ștergea calm lentilele ochelarilor cu o batistă parfumată, albă ca neaua. Alături, cele două mitraliere de pe atașele motocicletelor erau de-a gata pentru orice eventualitate.
Pe la asfințit groapa fusese acoperită cu țărînă. Pînă se lăsă amurgul, dedesubtul pămîntului reavăn se auzeau gemetele oamenilor, iar gorganul de țărînă părea că răsuflă...
Nimeni din cei care au urmărit pe ascuns tabloul bestial al execuției din acea zi n-a observat ca printre cei executați să fi fost Etlia Becker și frățiorul Baruc. Dar cui să-i pese — cu două-trei suflete mai mult sau mai puțin la o coloană de oameni...

* * *
Bătrînul Nică așteptă în cătinișul de sub podeț pînă căzu întunericul. Avu grijă ca cei doi copii să nu vadă execuția, altminteri i-ar fi descoperit. Sub streașina nopții, tupilați printre ciritei și tufe de cătină, au trecut dealul Ponoarelor, pînă au ajuns pe vale, în Fundătură la Ineasca, pe sub pădure, în Lunca ierburilor dese și mustoase printre care erau mulți spini. Aici, într-o casă veche, trăia Arefta, o bătrînă fără bărbat și cu două capre la gospodărie de cînd o ține lumea minte. Copiii erau obosiți și hămesiți. Etlia privea mereu în aceeași direcție și părea absentă la toate. Simțea doar în mînuțele-i tremurînde cartea sfîntă a Torei, pe care o luase în ultima clipă din brațele unchiului Beniamin... Micuțul, văzîndu-se într-o casă de oameni, acum scotea scîncete înfundate, buzele îi erau crăpate de foame și de sete. De cum ajunsese în pragul casei, bătrînul strigă surorii să pregătească de lăutoare.
— I-ai scăpat de moarte, bade?! se miră Arefta cu ochi mai degrabă scînteietori a izbîndă decît alarmați. Ea încrucișă mîinile la piept și, după ce-și făcu larg semnul crucii, mulțumi icoanelor din colț: «Dumnezeu e mare și le vede pe toate!».
— N-a fost nimeni pe-aici? o mai iscodi bătrînul.
— Ziua s-a plimbat prin luncă Colea Hăitașu, cu roibul său. Îl încearcă la călărie. E primar acum, avizuha, ce mai!...
— Ai în vedere, soro! O privi bătrănul pîndiș. Răspunzi cu capul de sărmanii iștia... De te-ntreabă cineva, spune că-s niște nepoți de la Sculuceni. Și să nu-ți treacă prin cap să te lauzi!..
Bătrînul lăsă copiii pe seama Areftei și plecă la casa lui, în altă margine de sat, să afle din vorbele oamenilor ce se mai aude de masacrul evreilor, dar mai ales dacă nu i-a zăpsit cineva. Mulțumea în sinea lui ofițerului... «De-acum nimeni nu-i mai omoară, își zise el liniștit. Am avut o casă de copii, le-am purtat tuturora de grijă, acuma-s cu toții mari, la gospodăriile lor. Nu mi-a mai rămas mult să trăiesc, dar dă-mi, Doamne, zile să scap sufletele năpăstuite!...»

* * *
În vara ceea Etlia venise în prima vacanță la părinți. Era liceană la Liceul «Regina Maria» din Chișinău. Era o elevă ageră, silitoare și veselă. Visa să devină profesoară de limba română. Recita cele mai bune poezii și era îndrăgostită de flori, pădure și stele. Fața ei pistruiețică și ochișorii ca murele imprimau chipului o paloare vie și optimistă. I se părea că viața asta este numai frumoasă și cu oameni buni. Asculta de mama, asculta povețile tatălui, mergea la sinagogă ca toate neamurile, să asculte cu evlavie predicile unchiului Beniamin, cel mai respectabil rabin din localitate. Anume de la el deprinsese să citească Tora. Acum îi citea adeseori și mătușii Arefta rînduri din cartea sfîntă. Bătrîna fusese cîndva o femeie frumoasă, delicată la ale ei, dar anii o sluțiseră, n-avea mai nici un dinte în gură și toată viața n-avu decît grija caprelor. Copilița, după vreo săptămînă, își reveni din stres și-i povestea mereu cîte ceva din tainele frumoase învățate din carte sau la liceu. Pe fața bătrînei înfloreau în acele clipe scîntei de bucurie și o rază de fericire. Părea că se schimbase ceva în sufletul ei. Dintr-un cufăr de vreme veche ea scoase o ie cam mărișoară și o îmbrăcă pe fată. Băiețelului, care abia ajungea la un anișor, îi cusu niște scutece din pînză de prosoape, ce și le pregătise pentru moarte și toată viața avusese grijă să nu scape moliile în ele. Nu uita nici pentru o clipă că fratele Nică o prevenise atît de aspru că răspunde cu viața ei de copii.
O vreme îi ținu ascunși într-un șopron. Le făcuse o saltea de fîn, îi hrănea cu lapte, le fierbea cartofi, mămăligă. După tragedia trăită, copiii își reveniseră. Îi lua cu dînsa prin pădure să pască caprele, să le păzească să nu-i mezdrească pomii din grădină. Casa ei era despărțită de restul satului printr-o rîpă mare, acoperită cu stufării și brusturi. Mai în fiecare seară, trecea pe la ei moș Nică și le aducea și el cîte ceva de mîncare. În sat nu auzi nici un zvon. Doar Colea Hăitașu, întîlnindu-l de vreo două ori în lunca de sub geana pădurii, mereu călare pe calul său roib, îi aminti să fie puțin mai precaut cu el, căci e primarul satului și are drepturi mari!
— Mi-s dragi copiii iștia ca ochii din cap, zice bătrîna Arefta. Ian cată cît de frumușei și drăguți sînt! De ce, Doamne, i-ai adus pe lume să vadă atîta nenorocire!?...
Micuțul Baruc avea un păr auriu, o privire vie, iscoditoare. Mereu căuta joacă și aventuri. Prinse a merge; surioara Etlia îl ducea îndemnîndu-l de mînuță, pe cărăruie, îl săruta cu dragoste după fiecare mică ispravă. Fata era ascultătoare, răbdătoare la capriciile frățiorului, pricepută la trebi. Bătrîna o învăța să tivească, să coase la canava, să mulgă caprele... Etlia le făcea pe toate cu o deosebită ascultare.
Odată se întîlni în Luncă cu niște femei din sat și nu mai ostenea să-și laude nepoții de la Sculuceni. Războiul plecase undeva departe-departe și lumea cam punea la îndoială vorbele bătrînei Arefta că rudele de la Sculuceni au lăsat copiii în grija ei. Dar bătrîna era cam răutăcioasă la mînie și nimeni nu încerca să se pună în poară cu ea. Iar copiii într-atît îi schimbară viața Areftei, încît aceasta uită de poruncile aspre ale fratelui Nică.
* * *
După masacrul evreilor din Telenești, viața de-acolo parcă murise. Bătrînul Nică mergea totuși la tîrg, mai mult să afle știri de pe front și dacă nu cumva îl paște vreo primejdie. La cîteva luni află cu mare spaimă și sinceră durere că locotenentul care-l ajutase să salveze copiii a fost descoperit și executat. Cineva îl pîrîse și fu împușcat pentru trădare de Patrie și simpatie față de dușman.
Războiul intrase în al doilea an și, după înfrîngerile de lîngă Moscova și de la cotul Donului, nemții se făcură mai răi și chiar dacă întîlneai rar vreun ofițer neamț prin Telenești, acest lucru se simțea după dispoziția și comportamentul aliaților. Se încrîncenară și cozile de topor. Colea Hăitașu deveni mai agitat. Venea uneori pe la poarta bătrînului, îl sfredelea cu singurul ochi întreg, aruncîndu-i:
— Să nu crezi, boșorogule, că nu pricep unele lucruri... Sînt destul de hîtru și priceput... Ai noroc că-mi ești rudă...
Moș Nică nu zicea nimica, ci numai veni la soră-sa și o preveni să-și țină limba în ocol.
— Va trebui să-i ferim o vreme de ochii lumii.
— Oare n-ar fi mai potrivit, frate,... să-i botezăm? Să-i dăm la legea creștinească și-atunci vor cheri orice bănuieli.
— E o treabă, căzu de-acord bătrînul.
...În dimineața acelei duminici în preajma bisericii veniră bătrîna Arefta cu cei doi nepoți. Îl luă pe Baruc, îl dădu părintelui Gheorghe, care făcu rînduielile și-l trecu prin altar. Dar toată atenția căzu pe surioara lui. Etlia era ca o lacrimă de frumusețe. Zveltă, cu numai cîteva picături de pistrui pe fața ei de codană fragedă, cu priviri fine, cultivate la liceul din Chișinău, încîntă lumea în numai o jumătate de oră, cît dură botezul. Femeile priveau cu admirație și invidie comoara de care se bucurase, nitam-nisam, mătușa Arefta.
— Deie-ți în gînd că ea are așa neamuri! Și cît de delicată e nepoata, dragă! Ce nume frumos poartă!
— Da ce ie i-a cusut! Nici n-am bănuit că ai nepoată așa de chipeșă la Sculuceni.
— E pricepută și gospodină! răspundea bătrîna la laudele femeilor. Îi seamănă bunicii!
De la botez însă bătrîna veni acasă cu frica în spinare. La ieșirea din ograda bisericii dădură nas în nas cu Hăitașu, cocoțat în șa, urmărindu-i cu aceeași ochi, de astă dată de după lentilele unei perechi de ochelari bulbucați, ce-i făceau privirea și mai fioroasă.
— Ai mințit preotul, băboiule! se răsti la ea balcîzul. Zice lumea că-s nepoțeii matale, da-s prea roșcați. Seamănă a jidănași... La Sculuceni nu prea ai rude...
— Oare nu ți-i destul că ți-ai bătut joc de ei în noaptea ceea din an-vară? încercă bătrîna să-i ia apele, mai mult îmbărbătîndu-se pe sine. Dacă n-o să te-astîmperi singur, te-a astîmpăra Dumnezeu! Ce te tot zvîrcolești, parc-ai avea viermi în fund... Nu ți-i totuna cum își poartă oamenii necazurile pe-aceste vremuri de pîrjol?
— Oamenii vorbesc, urechile mele aud, se mai ostoi Colea. Jidanii în orice vreme au tulburat apele peste tot. De-atîta oamenii se răzbună pe ei.
«Care oameni? Niște rîsuri alde tine», vru să-l înfrunte Arefta, dar socoti la timp să nu-și pună mintea cu nebunul satului. Și dădu numai din mînă a pagubă.
— Oricum... În caz de ceva, pădurea ți-i aproape, mai zise cu subînțelesuri în cele din urmă primarul. Să nu zici că-s rău de tot. Dac-ar fi altul, demult înfunda pădurea cu voi, cu tot cu nepoți. Și dădu pinteni calului...
Tot drumul de la biserică pînă la casa de lîngă pădure își strîngea la piept copiii, parcă voind să-i ocrotească pentru fiecare clipă de o eventuală primejdie ce-i poate paște.
— Nu-ți fie frică mare, îi zise pe neașteptate într-o zi Etlia. La moarte e mai bine să nu te gîndești... Moartea vine atunci cînd omul nu mai există. Pe cît trăim trebuie să credem și în frumusețea vieții, într-un viitor mai bun... În vara ceea de pînă la război, la liceul nostru a fost în vizită Ionel Teodoreanu, cel care a scris «La Medeleni»... E de prin părțile noastre și scrie foarte interesant.
Apoi fata tăcu îndelung, parcă călătorind prin alte lumi decît cea din preajma pădurii...
Peste toamnă se așternu o iarnă cu omături mari și geruri aspre și toate parcă se mai liniștiră. Lunca se scufundă sub o plapumă albă. Bătrînul Nică le aduse făină, brînză de oi și mulți cartofi. Venea pe la ei tot mai rar, să nu facă urme, să nu dea de bănuit. Abia cînd se desprimăvără, bătrîna Arefta începu iar să iasă cu odraslele prin pădure, mergea cu ei pînă în mahala. Etlia știa multe, îi povestea bătrînei cîte și mai cîte aflate de ea la liceu. Și satul începu să deie mai des pe la Arefta. Veneau femei la Etlia ca să le citească ba o scrisoare sosită de pe front, ba să le ajute să scrie cîteva cuvinte celora aflați în depărtări... Cînd Lunca înflori, Etliei îi plăcea să se piardă cu frățiorul ei prin ierburile înalte din poiană, să-i împletească coronițe, așezîndu-i-le pe frunte. Dacă venea la ei bătrînul Nică, aducîndu-le jucării meșterite din lemn, era cea mai mare sărbătoare în inima micuțului Baruc. Bătrînul observa că Etlia se făcu domnișoară bine, treptat-treptat de pe chipu-i se ștergeau parcă amprentele durerii trăite odinioară. Și ofta adînc...
Mașina celui mai groaznic război răzleți și prigoni pe bieții evrei cum numai o putură face doar barbarii biblici. Ticsiți în lagăre și crematorii, la acel mijloc de secol le rămăsese doar speranța că va apărea un nou Moise care să-i călăuzească iar prin labirinturile destinului de popor sfînt, prin pustiul umanității spre un alt tărîm al făgăduinței. Pînă atunci însă, într-o dumbravă a unui sat românesc, la streașina unei căsuțe vechi, țărănești o copiliță, Etlia Becker, și frățiorul ei își depănau povestea vieții, scurtă de tot încă, neștiind ce le va aduce ziua de mîine și anul care avea să vină.
* * *
Noua putere încercă să arate că se stabilise definitiv și pentru totdeauna, deși veștile despre înfrîngerea aliaților la cotul Donului nu mai era o taină. Colea Hăitașu apărea tot mai des călare pe cal în dumbrava Luncii, încercînd să o descoase pe Arefta. Acum devenise și mai obraznic. Nu-i mai era rușine să apară în plină lume în hainele jecmănite din căruțele evreilor, în cizmele din piele de box, lăcuite ale lui Mendel Șleizer.
— Știi tu, băboiule, că locotenentul a fost executat de Curtea Marțială? I s-a făcut milă de jidani! Ancheta a descoperit că la groapă n-au ajuns toți evreii...Vorbea zeflemitor, cu mîinile în șolduri, sufocîndu-se parcă. Pricep eu că ascunzi doi pui de jidovi... Ca să n-ai neplăceri, du-i unde te-ajunge mintea și capul... Dacă nu dorești să te jupoaie de piele pînă la buci...N-am să mă uit că mi-ai fost moașă...
Înaltă, cu fața mare și brațele mereu desfăcute, gata parcă să-l înșface de beregată în fiece clipă, mătușa înțelese că ultimele cuvinte sînt și povață, și prevenire... Încă în ajun fratele Nică presimți pericolul care-i păștea și-i spuse ca să fie mai prudentă.
— Să-mi iau tălpășița de-aici, zici? îl luă Arefta în stilul bătrînului Nică, după ce privirile-i piezișe zăriră după poartă căștile a doi jandarmi. Copiii nu-s la mine, i-am dus acasă... Du-te de-i caută...
...În poiana din desișul pădurii, lîngă un lac mai puțin cunoscut de ineșteni, bătrînul Nică săpase un bordei. Pe laița de lemn mătușa Arefta așternuse veretci groase, adusese perne și un iorgan. Pe copii îi aduse aici în ajun cu un car tras de un bou și o vacă.
Seara, după ce mătușa închidea animalele, pornea grăbită pe potecile șerpuitoare, printre copaci și venea să doarmă la nepoței. Uneori mergea să-i supravegheze și bătrînul Nică. Într-o dimineață în căsuța mătușii au dat năvală soldații, cotrobăind peste tot. Colea Hăitașu strunea pe fiecare ostaș, poate vor găsi ceva suspect. Dezamăgiți, soldații au bătut în retragere, trăgînd cîteva împușcături spre codru. Pădurea le răspunse doar cu ecoul cîtorva mlădițe doborîte.
— Păzea! Urlă primarul la despărțire. A venit vremea cînd nici eu nu-mi mai aparțin. Așa-i politica!..
* * *
În aceeași zi, pe la chindii, căsuța de sub geana pădurii fu înconjurată de un pluton de soldați în uniformă verde. Doi bătrîni — o băbuță înaltă, aproape fără nici un dinte în gură, și un moșneag cu barbă albă, țepoasă – după un scurt interogatoriu au fost scoși la marginea Luncii și împușcați. Carul războiului întoarse oiștea din nou spre apus și se apropia tot mai mult de lunca Ciulucului.
...Înspre amurg, Etlia Becker cu fratele ei Baruc de mînă și ceva bulendre într-un cărucior hîrbuit ieșiră la marginea pădurii. După ce fetișcana se încredință că nimeni nu-i poate observa prin pînza întunericului, cei doi luară poteca pădurii în întîmpinarea stelelor și a lunii care aveau să apară. Tot mai departe în urmă rămînea o Luncă cu flori gălbii, tomnatice.
Odată cu plecarea lor din Luncă și a celor doi bătrîni, pămîntul pentru încă multă vreme devenise parcă mai rece, mai trist și mai sărac.
În aer plutea un iz de ploaie tomnatică și mirosea a praf de pușcă.

Plăcut sau păcătos
Motto: „ Și am găsit că mai amară decît moartea
este femeia a cărei inimă este o cursă și un laț și
ale cărei mîini sînt niște lanțuri; cel plăcut lui
Dumnezeu scapă de ea, dar cel păcătos este prins
de ea”. ( Eclesiastul,7:26)
Stau și nu-mi vine să cred că de acum sînt bătrîn: dacă mai trăiesc un an, fac cincizeci la număr, iar dacă mai trăiesc cît am trăit?.. Ce plăcut trecut și ce păcătoasă perspectivă! Cine oare a spus că viața e unica școală în care se învață a muri?
Cîndva, dar parcă mai ieri, mă gîndeam doar la haine și la notele de la școală, că pîinea și untul le agoniseau părinții pentru mine. Acum,vede Domnul, pictor, dar orfan cu penelul și culorile, cerc să desăvîrșesc opera Atoatecreatorului, dar, de fapt, agonisesc unt și pîine pentru copiii mei. Zice-se: asta-i creație. Întreb: o creiez ori mă crează? De ce, bunăoară, acum hainele mă interesează mai puțin? Doar nu umblu gol ca primitivii. În schimb sănătatea, aceasta se împuținează văzînd cu ochii. Ia să desenez o femeie goală. Tînără sau mai în vîrstă? Dar ce importă, dacă eu sunt un tînăr bătrîn. Și trăiesc un prezent mai mult păcătos decît plăcut. Geaba se spune că în față ni-i viitorul. În față ni-i prezentul, iar viitorul ni-i în spate. Zic și eu, poate aiuresc! Cu sănătatea nu te joci.
Sclipuiesc prilej din timpul meu de lucru și trec, în căutarea sănătății, de pe malul drept pe cel stîndg al Nistrului. E toamnă pitorească, chiar feierică, la casa de odihnă din Malovata. E plăcut să stai lungit în pat ori să te plimbi pe poteci și să admiri gama de culori, oglindindu-se splendid și romantic în apa Nistrului, îndeosebi, în orele de-amurg. Privește, omule, și te minunează cum natura măreață, mustind de cumințenie și împăcare eternă petrece anotimpurile unul după altul, anii,secolele. Natura pare că se împacă chiar și cu hoardele rusești și ukrainene stabilite în Transnistria încă de prin 1990, și-și fac mendrele cum le vine lor la socoteală. Bieții oameni din partea locului se revoltă, pentru că niște venetici îi împiedică să-și strîngă roada crescută pe ogoarele lor moștenite de la moși-strămoși. Și cînd te gîndești că umilința românilor transnistreni se face cu aprobarea Kievului și Moscovei, mai că-ți vine să-ți iai lumea în cap. Acum și copiilor le-au luat dreptul la învățăturăa în limba maternă. Cît cinism, cît fariseism la „frații ăștea mai mari”, care, pînă mai ieri trîmbițau despre prietenia de nezdruncinat între popoare, mai numindu-se bastion al păcii mondiale! Și eu, acum, ca toți basarabenii de vîrsta mea, mai continuăm să trăim cu sensația că suntem lipsiți de Patrie. Nu o simțim sub picioarele noastre. O avem, dar de-o veșnicie e în stare de ocupație...Le vede oare pe toate bunul Dumnezeu? Ba bine că le vede și măcar cu asta ne mîngîiem, sperînd într-un viitor mai bun.
Ca răsplată pentru grija ce Ne-o poartă va trebui să fac un tablou din niște boieli noi și să născocesc niște figuri geometrice pe un fundal cu portrete de oameni, care să trezească românilor noștri nu cinism, nu fariseism, Doamne ferește, ci, hai să-i zicem, solidaritate ori, dacă vreți, dragoste de neam. Ceva asemănător o Mare Adunare Națională, abilitată cu împuternciri absolute. Deciziile ei să fie prevalate doar de cele ale lui Dumnezeu. Ia democrație ar fi! I-aș vedea eu atunci pe cazaci. Cum i-am văzut mai demult în Ukraina...
La Malovata, întins pe pat de sanatoriu, văd că îmbătrînesc mai încet și prind a înțelege că viața omului nu-i decît un drum parcurs de acesta de la Dumnezeu la... Dumnezeu. Ideea vine din firea mea, altădată nepotolită, pururi îndrăgostită, iar acum gînditoare, ceva mai cumpănită. Aceleași gînduri mi le subliniază curgerea domoală a Nistrului, biserica singuratică cu două turle, de pe celălalt mal al Holercanilor. Cîndva acest locaș sfînt se afla în mijlocul satului. Dar cînd comuniștilor le-a venit să dureze hidrocentrala de la Dubăsari, sătenii au fost strămutați de pe vatra lor în deal și numai biserica a rămas, litrosită, chiar pe malul rîului.
Acum și eu sînt singuratic ca și dînsa. E adevărat că în zilele de sărbători religioase i se luminează geamurile, iar cărărușa ce șerpuiește dinspre sat se umple cu cete de oameni. Bat clopotele, parcă în ritmul bătăilor inimii mele, iar spațiul din jur e stăpînit de păsări albe, semn că Dumnezeu n-a părăsit-o. Mă rog de El, s-o ocrotească, fiindcă numai cît va fi ea se va ști că oamenii din părțile locului au nu numai viitor, ci și un trecut. Trecutul e și el o avuție a noastră. Iar biserica e în măsură egală, cît trecut atît și viitor. Ca și viața omului, că nu pornește de la unul și nu sfîrșește cu cineva. Ia comoară, Doamne...
După ce trec procedurile și lumea ia cina, iată că femeile venite la tratament ies pe terasa din fața casei de odihnă și cîntă. Demult n-am mai auzit femei să îngîne cîntece bătrînești de-o vîrstă cu mine. Dar vine degrabă orchestra și cîntecele lor sunt înlocuite cu valsuri și tangouri de metal galben-auriu. Ce cuvînt -- fanfară! Zic în gînd: „ Hai, fa, la joc!” Așa se zicea pe timpuri la noi acasă. Dansează toți: și tinerii și bătrînii. Mai bine zis, dansează moșnegii, fiindcă majoritatea celor veniți încoace sînt oameni trecuți de 50... Recunosc, eram între ei cum sînt exepțiile între legi. Și trebuie să mai recunosc că nu eram unica exepție. Printre picioarele celor trecuți de vîrsta a doua puteai vedea perechi de glezne tinere, care, dacă nu făceau bine, apoi nici de prisos nu erau. Uneori o excepție face mai mult decît o lege, mai ales dacă aceasta este adoptată de un parlament ales din greșală. Trăisem o vreme într-o rupere ordinară de familie, pomenindu-mă holtei bătrîn...Jurasem, la acea oră, că nu mai leg căsnicie cu nimeni. Nu doream, în acele clipe solitare să mă aventurez în vreo poveste de amor, chiar și de scurtă durată. Anii m-au convins că nu am talent și cap de familie. Sînt un terchea-berchea, altfel spus. Dar, din păcate, am ochi de văzut și urechi de auzit și o inimă... Cum aș putea picta preaplinul ori, să zicem, preagolul vieții, cînd auzi că se cîntă cum tu cîndva ai cîntat și cînd vezi că se dansează cum cîndva ai dansat și tu. Sunt un orfan total: nici tu părinți, nici tu cîntec, nici tu dans. Numai dragoste de toate. Nici tu familie, închegată ca la toată lumea. Constat că nici imaginație n-am. Da-s pictor. Asta-i comedia mea tragică. Mulțumesc, Doamne, de puținul ce mi l-ai dat numai mie. Mititelul de mine! Plăcut sau păcătos. Comedie amestecată cu tragedie.
La nu țin minte cîte zile de odihnă, se zvonește, că la stațiunea noastră a venit să se trateze un grup de cetățeni din Israel. Erau, se spunea, foști concetățeni de-ai noștri, care emigraseră cîndva în Þara Făgăduinței. De îndată imaginația mea pîrdalnică mă aruncă în tîrgul unde-mi petrecusem copilăria, adolescența și unde mi-a fost dragă o puicuță din evrei, da-ia-r Domnul sănătate și cuget să mai vină odată în cîmpul vederii mele. De cum aud vociele femeilor, trag fuga pe terasă, că totuna n-am ce face. Zăbovesc multă vreme, spriginit de un scoruș cu tulpina corogită. A venit și fanfara, s-a anunțat valsul damelor și, deodată, spre surprinderea invidioșilor, de mine se apropie o domniță cu părul negru ca antracitul, într-un costum la fel de negru ce contrasta nebunește cu un guleraș alb și cu un accent plăcut în voce, că m-a amețit pe loc. Lasă, Doamne, te rog, să-și facă cazacii de cap în Transninstria, că eu mă prăpădesc acum în negru, în alb, în ciripit de păsări și în voce de domnișoară, venită din țarile calde. Așa gîndindu-mă, vorbii cu totul altceva:
-- Nu e cumva momentul potrivit să-mi spuneți numele, îi zic, mai făcînd-o pe ștrengarul. Pentru că, să vedeți sau să auziți, prin apropiere simțeam fosăitul unei puzderii de flăcăi, unul dintre care ar fi putut, în orice moment să fie mai tînăr și mai frumos decît mine.
Domnița nu se fîstîci. Dimpotrivă, mă măsură autoritar cu cele două bucăți de antracit strălucitori și mă îmbătă din nou cu vocea-i cristalină:
-- Talia îmi zice. Îți place ori ba? Mama m-a numit așa,dar putea să mă numească și altfel. De-o pildă, mi-ar fi putut zice Ronit sau Peerli, Nehama sau Dorit, Geula sau Elișeva, și chiar Ahuva mi-ar fi putut zice... Din vecii vecilor evreii au avut grijă să-și numească femeile cu cele mai frumoase nume, mă convingea zîmbind zvăpăiata, de parcă ar fi fost dintr-un an cu mine. De parcă ar fi fost botezată cu mine într-o apă.
Văzînd-o cum vă spun că am văzut-o i-am spus și eu numele meu cel de la părinți. Fanfara-i zicea „La Nistru la mărjioară”, un cîntec străvechi și lung, spre bucuria noastră. Și pentru că eu nu-i puteam fi frate, iar ea mie nu-mi putea fi soră, i-am simțit brațele gingașe pe grumazi. Clipele ce au urmat tremurau ca frunzele de pe ramurile copacilor mîngîiați de răcoarea toamnei. O ciudata senzație mă făcea să simt că domnișoara nu dorea să se despartă de mine. Dar cum aș fi putut să n-o las din îmbrățișare, cînd de jur-împrejur, afară de frunze, mai tremurau privirile curioase ale femeilor de vîrsta mea și cea ale flăcăilor de vîrsta ei...
A trecut el cîine-cînește secolul acesta de la „ La Nistru la mărgioară” și pînă la urmă revenii la locul meu, unde l-am găsit pe Valentin, amicul de odaie. Văzîndu-mă rătăcit și bîlbîit nu întîrzie să-mi spună că domnișoară mă urmărește mereu cu privirile... Dau să verific șoaptele amicului și, cînd o găsesc pe Talia, mai-mai să cad jos de uimire – o văd aevea pe Bruria Goldman, colega mea de clasă, dragostea mea dintîi. O poveste veche, dar, uite, că abia începe... în parcul central din Telenești, unde cîntă orchestra lui Naum Kijner...Plăcut cîntă. Cînrtece populare moldovenești cu „Frumoaser-s nunțile-n kolhoz”, „ Struguraș de pe colină”, „ La kolhoz pe dealul mare”, „ Bun îi vinul ghiurghiuliu”...
Memoria prinde a răsfoi anii de școală. Pictorul de azi e di-abea elev și, la o recreație, și-a permis, țin minte, să-i dea un zdupac în spate, fiindcă intrase în școală cu pîslele pline de zăpadă... Fata a început să plîngă, mă pîrî la cancelarie, așteptînd nerăbdătoare să fiu pedepsit. Dar șeful de studii, Beniamin Moiseevici Kogan îmi luă apărarea, spunîndu-i Bruriei:
-- E un băiat silitor și pictor talentat!. Te-a lovit din neglijență, fiindcă el e de serviciu pe școală... Vezi ce panglică roșie poartă la braț?!
Bietul învățător nu știa cît face culoarea roșie în dragoste. Eu, pictor, știam. Și poate că anume în numele acelei panglici roșii Bruria m-a iertat. Mai apoi, cînd mă întîlnea pe coridoare se rușina de mine, dar niciodată n-a ezitat să mă țină aproape de dînsa. Într-o seară, chiar m-a chemat la ea acasă și mi-a cîntat la pian „Sonata Lunii”. Apoi m-a prezentat mamei sale, Șira, bibliotecara orășelului. Aveam s-o îndesesc după aceea pe la bibliotecă, fapt ce mi-a cultivat dragostea de cartea artistică. Eu, fiu de țăran, care nu prea aveam cultură elevată, vroiam să-mi însușesc niște maniere din familia Goldman. Las-că mă fac eu învățător și o să vedeți voi cine-s eu! Mult timp avea să-mi pară rău că am obijduit-o pe buna mea evreică. Și acum nu făceam decît să-mi răscumpăr vina...Compuneam poezii, pe care le dedicam nu numai Bruriei, ci tuturor evreicelor din clasa ei, numai ca să fiu iertat și apreciat altfel, nu ca un bătăuș... Poate e prea tare spus, dar n-am ce ascunde: lîngă Bruria și în familia ei, anii de școală au trecut ca o epocă ilustră. Mărturisesc cu mîna pe inimă: cît am fost elev, nu mi-a permis o dată s-o sărut. Nu mi-a permis să-i sărut buzele nici în seara din ajunul plecării la armată. Dar nu m-a lăsat pradă disperării -- mi-a spus că are să mă aștepte...Poetul și pictorul meu, mi-a mai îngînat la despărțire Bruria, încît armata a fost pentru mine un iad mai lung decît iadul vieții întregi.
La revenire din străinătate, într-adevăr, am găsit-o cum am lăsat-o. Atîta că se făcuse și mai atrăgătoare. Doamne, ce frumusețe de fată era Bruria! Am dansat pe terasa din preajma Pieței colhoznice, cînd încă nu reușisem să-mi schimb haină de aviator militar sovietic. Toată adunarea dansatoare își rupea capul după mine. Se cruceau, probabil, cum de un aviator sovietic le vorbește limba lor, dar dansează ca și noi. Pe urmă ne-am plimbat seri la rînd pe străduțele pline de flori ce-și șopteau vorbe dulci înde ele în locul nostru și păreau amețite ele, nu noi de lumina lămpilor de neon, dar și de simfonia broaștelor din Ciulucul din preajmă. Hăt tîrziu Bruria mi-a demonstrat că este o povestitoare care te poate captiva. Povestea file din istoria milenară a poporului evreu, care ca și noi, basarabenii, parcă are țară, parcă nu. Moise, Solomon, David, Hristos, zicea dînsa sunt eroi din istoria noastră, dar nu sunt sigură că am să ajung să calc pe cărările bătătorite de dînșii. Cum n-au ajuns acei care au fost masacrați în ultimul război stalinisto-hitlerist... Și despre sărbătoarea sabatului mi-a vorbit. În istorisirile ei auzeam ecoul înfundat al scoicilor unei mări îndepărtate și melodiile miraculoase ale unei țări frumoase, dar despre care propaganda sovietică vorbea numai de rău. Ea, Bruria, m-a făcut să-l îndrăgesc pe Șalom Aleihem, Mark Chagal, Modeliani, Spinoza, Chearli Chaplin... M-a făcut să înțeleg altcumva unduirea plină de tristețe a negarei ce mai crește și azi peste ponoare, în sînul cărora și-au găsit odihna de veci străbunii ei împușcați în războiul trecut. La sigur, Bruria, știa mai multe decît mine, dacă lăcrima privind la ponoare, la negară... Încă de pe atunci mi-am pus în gînd să fac un tablou ce să reprezinte un clopoțel de domniță, ca dînsa și un clopot mare de adolescent ca mine. Ideea mi-a venit dinspre rochia ei roșie, cu poalele largi și, de la invidia cu care ne urmăreau tinerii de seama noastră. Îmi vine în minte chipul lui Ihil Gherșfeld, care mușca din doi știuleți de păpușoi fierți deodată, văzîndu-ne împreună.. Am rămas așa nedespărțiți mult timp, am fi putut face legămînt de inimă albastră, dacă nu chiar familie și copii... Dar de ce, Doamne, niciodată în viață nu se întîmplă așa cum aștepți? Chiar într-o zi, cînd mă pregăteam de o nouă întîlnire aflu că Bruria a plecat în Israel. A fost vestea asta pentru mine ca un trăsnet în zi plină de soare. În anii ceea evreii plecau în țara lor fără să anunțe pe cineva, parcă pe ascunselea, pe neprins de veste, fiindcă sovieticii n-aveau ochi să-i vadă și le înmînau actele necesare cu ură și dispreț. Bieții oameni, pentru a evita dezaprobarea din ochii prietenilor și cunoscuților, o făceau așa, să nu-i incomodeze. Dar pentru mine, ca și pentru Bruria, probabil, a fost un stres adevărat și acele lacrimi ale ei din ultima seară mi s-au întipărit în memorie pentru toată viața...
Și numai timpul a trecut nemilos de repede. Cu vremea a dispărut casa ei, în pragul căreia cîndva ardea o lampă cu neon, luminînd coroanele zarzărilor și vișinilor. De vechime s-a prăbușit sinagoga, căci n-a mai avut cine s-o salveze, întrucît toți evreii au plecat din orășel, de parcă nici n-au mai fost. Doar două cimitire -- unul vechi-străvechi, aproape nivelat cu terenul adiacent al fabricii de cărămidă și altul mai nou și mai îngrijit, din preajma Mihalașei -- mai păstrează într-o măsură oarecare, amintirea bogatei diaspore evreiești din tîrgul de odinioară.
...Orchestra a început din nou să-i zică un vals. Logic, acum era rîndul meu să mă apropii de Talia și s-o invit la un dans de răspuns, dar nu știu cum se făcea că cineva nevăzut, ascuns chiar în ființa mea, îmi șoptea cuvinte înțelepte, nu numai rostite, dar și scrise de înțeleptul împărat al evreilor din toate timpurile, Solomon. Toate își au vremea lor și fiecare lucru își are timpul lui sub cer. Nașterea își are timpul ei și moartea timpul ei. Uciderea își are timpul ei și vindecarea timpul ei. Plînsul își are timpul lui, și rîsul timpul lui. Aruncarea cu pietre își are timpul ei, și depărtarea de îmbrățișări timpul ei. Iubirea își are timpul ei, și ura timpul ei!
Navigînd pe unda acestor gînduri solomonice, continuam s-o fur cu privirile pe Talia și-mi părea că o văd întruchipată pe Bruria. Intuind și ea probabil, gîndurile strămoșului ei, Talia nu rezistă ispitei omenești și se rupse ca o flacără de foc din locul unde se afla, porni să plutească și ea pe undele valsului lin ca să mă mai arunce o dată în valurile lui. Plăcută și, totodată, păcătoasă situație de viață trăiam. Ia să-mi încerc norocul, zic ca poetul și-i rostesc la ureche celei ce mi s-a prezentat drept Talia:
-- Bruria, tu ești?
-- Ba nu, de unde-ați găsit-o? Eu sunt, cum v-am spus, Talia, fiica Bruriei.
N-am găsit cuvinte ca să umplu tăcerea ce se așternu între noi. În schimb ea, Talia, deveni mai volubilă decît aș fi putut să-mi închipui. În chiar timpul acelui vals era să aflu că, după plecarea din orășel, un timp Bruria Goldman a fost și ea soldat în armata națională a Israelului, unde s-a și căsătorit cu un ofițer, căruia i-a născut consecutiv trei fete. De trei ori a suferit de hepatită, după care a apucat-o ficatul. S-a tratat la Eliat, Qiryat Shemana, Tiberias, Ashqelon, apoi la Marea Moartă, între timp căsătorindu-și și punîndu-și la casa lor primele două fiice. Talia îmi povestea pătimaș, totodată, strîngîndu-mă și încălzindu-mă la sînii ei fierbinți și vîrtoși. Ascultînd-o simții că aburesc. Simții nu știu cum că întineresc, că înțelepciunile lui Solomon nu mai sînt înțelepciuni și că Malovata nu mai e Malovata, ci Þara Făgăduințelor, unde dragostea mea de azi era să se îngemăneze cu dragostea de ieri. Nu-mi doream nimic, decît să se termine odată și odată acest vals fermecător, să scap odată și odată de dragostele acestea blestemate. Lumea știe că n-am talent și minte să conduc o familie. Am tot ars timp de cincizeci de ani, m-am ales cu o droaie de copii și acum, iată, dansez cu una dintre fiicele mele și mă gîndesc că aș putea să am copii și cu ea. Doamne, iartă-mă! Ce fac eu acum? Doar Solomon a zis că toate își au vremea lor. Nu cumva eu nu strîng pietrele, ci le arunc și mai departe pe cele azvîrlite o dată? Oare n-am suferit de ajuns din cauza firii mele afemeiate de mă simt tentat să o iau de la început? În loc să mă gîndesc la moarte, eu mă înfierbînt de privirile și sînii unei copile ce ar putea să-mi fie fiică. Cine sînt eu în fața ta, Doamne? Un sfînt sau un păgîn?
Cînd tocmai începui să conversez cu Dumnezeu, mi-am dat seama că dorm, că nu mai dansez cu Talia. Timpul valsului trecuse demult și venise timpul somnului, care acum trecuse și el. Adică trecuseră toate, prefăcîndu-se într-un coșmar. Nici tu trecut, nici tu viitor. Acum vedeam din balcon apa limpede, parcă necurgătoare a Nistrului, mai vedeam cum luna își așternea podul ei de lumină de pe malul stîng pe cel drept al rîului, iar stelele parcă se certau cu frămîntările mele pe oglinda apei. Mă gîndeam: De ce, Doamne, oamenii fac atîtea, dacă Tu le-ai făcut pe toate pînă la ei? Eram la balcon și țintuiam cu privirile depărtările sublime, care porneau de la Malovata, treceau peste apa liniștită și se așterneau, făcînd cale bătută prin ceața zorilor, încolo spre Basarabia românească.
După un somn fugar, m-am trezit într-o zi nouă. Am urmat procedurile, mi s-au administrat cîteva injecții, apoi am luat masa și, cum obișnuiam, pornii să hoinăresc prin împrejurimi, poate astfel ajung să cred că tot ce s-a întîmplat a fost doar un vis. A fost și a trecut, slavă ție Doamne! Mă las, așadar, în îmbrățișările toamnei, cînd totul este rod și frunct împlinit pe parcursul unui ciclu agricol. Am coborît pînă la apele Nistrului, unde vița-de-vie, cu strugurii copți-răscopți se desfăta în apa tremurătoare, iar eu cercam să arunc petricele peste oglinda ușor învălurată a rîului -- poate gust vin din roada nouă. Dar nu mi-a fost dat să simt gustul vinului. Izbutisem doar să aranjez șevaletul, să revin la culorile pînzei, impresionat de răcoarea zorilor, de păsările tinere și bătrîne, care se ridicau nestingherite în înaltul cerului prin vălul subțire de ceață așternut peste apele line, cînd deodată aud în spate vocea de aseară:
-- Șalom! Să știi că ți-ar sta bine paznic la vie.
-- Chiar crezi că aș putea-o scăpa de invazia cazacilor? nu găsii alceva mai ingenios să-i răspund.Dar nici ea nu se lăsă:
-- Desigur, cu ajutorul meu, cred, vei isprăvi atîta treabă. După care cu antraciții ei, măsură cele pictate de mine în zilele anterioare. Arătă cu-n deget fin spre catargul bărcii singuratice din mijlocul rîului, abia conturat cu pensula și-mi zise:Vreau să mă hîrjonesc cu tine acolo, la mijlocul Nistrului.
Am uitat să vă spun. Venise Talia pe urmele mele în adidași și într-un costum sportiv, tot negru cu guleraș alb, curat ca al mamei sale cînd era școlăriță. Părul și-l prinse oarecum năstrușnic în două gîțe îngrijite, ce i se coborau hăt mai jos de talie, iar în capătul lor împletise fundițe, tot așa cum purta în copilăria ei maică-sa. Pe creștet purta o bonetă de un galben pronunțat. Cît i-am admirat vestimantația, mi-a venit în gînd s-o întreb:
-- Vreai să ne plimbăm cu barca?
-- E visul meu de-o viață, zîmbi sincer domnița mea și adună în grabă un braț de cimbrișor ce creștea ca peria în preajmă. Privi copilărește spre înaltul fără fund al cerului și mă întrebă pe neașteptate: Oare atunci cînd cade o stea, într-adevăr moare un om?
-- Moare, neapărat, moare dar nu peste mult timp reînvie ca să-și împlinească destinul ratat în viața dintîi, o fac eu pe Solomonul evreilor. Talia n-a răspuns nimic. A prins mîna mea în mîna ei și așa, țînîndu-ne de mînă am mers pînă la cheiul improvizat, unde în jurul bărcilor roia deja o gașcă de flăcăi, care, evident, încercau stingheri să-mi sufle gagica. Talia, însă, luă la fel de grăbit vîslele în mîinile ei și, așteptînd să achit taxa, urcă în barcă și ia-tă-ne la mijlocul rîului. Nu găseam capăt de vorbă și nu făceam decît să ascultam plescăitul apei împinse în urmă cît noi înaintam înainte. Abia hăt tîrziu, domnișoara începu să cînte într-o limbă dulce și plăcută:
-- Adama...Ani cașuva le koleh...
O ascultam și nu știu de ce amețeam. Nu-mi venea nimic în minte decît tot un citat din Eclesiastrul biblic: „Dulce este lumina și este o plăcere pentru ochi să privească soarele.” Deodată, însă, Talia mă întrerupse cu o întrebare copilărească:
-- Cum apreciezi terorismul contemporan?
-- Ca pe o revoluție dezlănțuită de revoluționarii permanenți, i-am răspuns mai mult mecanic decît logic.
-- Buni revoluționari, vorbi ea de data asta neobișnuit de gînditoare. Þara mea e mereu cuprinsă de război, dar poporul nostru nu va ceda niciodată. Dar stai, de unde am pornit noi revoluția, dacă încă n-am vorbit de dragoste. Hai să ne drăgostim, căci numai ea este permanentă. Mama mea nu te-a uitat și cu toate că a trăit cu altcineva, totdeauna a fost și este și astăzi cu tine în suflet...
-- La ce te referi, Talia? am întrebat-o.
-- La ce s-au referit toate femeile de pînă la mine și la ce se vor referi și cele de după mine, vorbi deja oarecum alintat domnișoara. Iar eu m-am pomenit din nou citindu-l pe Solomon: „Nevinovăția oamenilor drepți îi scapă, dar cei răi sînt prinși în pofta lor.” Oare a cîta oară, m-am întrebat în gînd, cine sînt eu: un om plăcut sau un păcătos? Scap eu odată de lațul ce mi se întinde ori mă las prins de el? Iar Talia continua să mă ispitească. S-a lipit de umărul meu și începu să-mi zumzăie ca o viespe la ureche că vrea să petreacă o noapte întreagă pe malul Nistrului. În Þara noastră e peste măsură de cald, îmi spunea, și eu vreau să mă satur, în sfîrșit, de mirosul ierburilor și florilor de-aici, cuprinse de răcoare, pe care mama și bunica și buneii le-au savurat toată viața lor. Tot de la dînșii am învățat și limba română. Deosebit de frumos o vorbea bunicul Aron, fost profesor... Iar mama-mi spunea că ești altfel decît mi te prezinți mie...
-- Cum adică, altfel? o întreb după o pauză.
-- M-am lipit de tine, crezînd că ai să faci ceva să mă încălzești, că, uite-i seară și aerul s-a răcit... De cîte ori ai încălzit-o pe mama?
Aș fi vrut chiar să-i răspund, dar nu-mi puteam aminti dacă am cuprins-o vreodată pe Bruria. Era mîndră, retrasă, cu un simț al distanței foarte dezvoltat. Ca mai toate elevele din anii mei de școală. Talia nu știe ce gîndesc, dar mi se uită stăruitor și șăgalnic în ochi și-mi așteaptă răspunsul. Îi răspund, în sfîrșit, dar tot printr-o-ntrebare:
-- Cîte clase ai, fetița mea?
Ea rîde. Rîde în hohote și-și lipește fără rușinare buzele ei de buzele mele. După ce mă ameți și mă tot ameți cu sărutul ei pătimaș și dulce, vorbi, hlizindu-se:
-- Oare importă cîte clase am? Pot să am și o mie. Nu există pe lume școli care să te învețe a cere ce vreau eu de la tine. Pur și simplu, nu s-a născut deșteptul, care să te învețe așa ceva...
Vorbea, îndemnîndu-mă la păcat, nebuna. M-a dat gata fetișcana. Și a făcut-o intenționat, lăsîndu-mă fără replică. Þin minte cum se dezlipi de la pieptul meu, se cotili spre capătul din față al bărcii și începu să cînte o melodie pe niște versuri pe care, sînt sigur, nici Nistrul, nici populația de pe cele două maluri ale lui nu le-au auzit vreodată:
Adama
Ani cașuva le cole-h
Adama
Tamid u lean șe ele-h
Adama
Hașvili bo esa hu șvile-h
Im-a-Adama-a-a
Adama
Reglaim ehahot ieheifot
Adama
Panaih hamot ve otfot
Adama
Inaim humot vi țufot
Ima Adama
***
Adama
Notenet Pirieli le hulam
Adama
Tova u tmima le olam
Adama
Lamdi ma et bnei a haadam
Ima Adama.

Apoi, pînă hăt în amurg, mi-a explicat că Talia, numele ei, în română ar însemna roua lui Dumnezeu, care se aseamănă cu Patria ei și a mea. O Patrie re-dobîndită după mii de ani de străinătate, o Patrie chinuită, hărțuită de războaie și fel de fel de alte intemperii, în care unicul lucru ce nu poate fi zdruncinat este dragostea, ca simbol al continuității vieții pe pămînt. A recupera Patria e ca și cum ai crea-o din nou...Aici o ascultam, iar dincolo mi-am zis în sinea mea: „ Nu! Nu trebuie să admit infiltrarea aceste copilițe în viața mea. Și nici eu nu trebuie să mă infiltrez în viața ei. Doar Basarabia mea...ca și Israelul... Domnișoara, însă, era oarecum mai emoționată decît mine. Trecu, repede de la romantism la patetism, mi se așeză pe genunchi și-mi înconjură gîtul cu brațele ei incendiate:
-- Crezi că degeaba am parcurs calea din țara mea pînă în țara ta? În toți anii aceștea mama n-a încetat nici pentru o clipă să se gîndească la tine. Cu ajutorul prietenilor zi de zi, află unde ești, cum trăiești, ce faci, ce necazuri înfrunți în viață... Am înțeles-o și mi-am pus scop să te găsesc acum. Și nu am greșit. Adică, mama nu a greșit. Ești un bărbat al vieții ei neîmplinite, în dragoste. Îmi placi și mie...Vreau să fac ce n-a reușit mama, vreau să împlinesc visul tinereței ei... În ochii fetei deodată apărură lacrimi și am lăsat-o, după o pauză plină de emoții, să continuie: Doar te-a iubit. Te iubește și acum... Ea se topește, are cancer... Nu știu cum celelalte surori ale mele, dar eu una, nu mă las și nu plec de aici pînă nu obțin ceea ce n-a putut obține mama.
După mai multă chibzuială i-am vorbit ca un om bătrîn ce sînt:
-- Grea sarcină ți-ai asumat, draga mea. Dar te sfătuie tatăl: nu te pripi, că ai să încalci nu legea, ci datina. Încălcînd o lege, poți nimeri pe un anumit termen într-o pușcărie sau alta cu un regim sau altul; încălcînd datina, fie și în numele unui scop nobil, nu faci altceva decît să deschizi cu mînuțele proprii ușa iadului în fața ta și a întreg neamului tău. Teme-te de Dumnezeu, fiica-mea!
Ea tăcu și mă privi îndelung, după care începu să îngîne din nou fragmente din cîntecul de odinioară:
-- Ima Adama-a-a...
Eu, la rîndu-mi, am pus în funcție vîslele, îndemnînd astfel barca înspre mal.
-- Am să vin deseară în odaia ta, zise fata, cînd ne îndreptam spre clădirea pansionatului.Am să-ți arăt ce rochie mi-a cusut mama. Eu seamăn leit cu ea. Nu-i adevărat?
-- Am, îneles din chiar prima clipă lucrul acesta, i-am replicat, după care ne-am despărțit, dîndu-i de înțeles că o s-o aștept deseară în odaia mea.
Dar, de fapt, n-aveam să apuc noaptea la Malovata. În cursul aceleiași zile mi-am luat rămas bun de la Valentin și m-am pornit spre Chișinău. C-am pe la ora cînd Talia trebuia să-mi intre în odaia de sanatoriu eu eram în drum spre casă. Îmi încheiasem tratamentul înainte de termen.
Lăcrimam involuntar în uruitul monoton al mașinii. Cel de la volan încerca să găsească un capăt de vorbă, dar nu-i ieșea nimic pentru că eu, cum spuneam, lăcrimam și mă gîndeam la ale mele. Mă gîndeam, bunăoară, că toată viața omului nu-i decît o chemare, dar, credeți-mă, nu o chemare înainte cum ne-am obișnuit să credem, nu în viitor, ci-i o chemare înapoi, spre origini, unde, printr-un miracol, te mai poate duce numai sfinții și Dumnezeu. Ce va fi mai departe, unul Dumnezeu știe...
Talia, mă chema, răscolea, trezea din somnul dulce visul adolescentului din mine și mă îndemna să sorb în continuare fericirea și bucuria vieții. Mi se părea că-mi șoptește la spate: „Nu fi fricos, fii îndrăzneț. Care este rostul omului pe pămînt?” Și tot dînsa răspundea: „De a simți că trăiește și, în această simțire să fie bucuros că e alături de dragoste, de oameni, de natură... Doar natura este dată pentru om și, nicidecum omul pentru natură.” Încă multă vreme simțeam chemarea ei, care parcă-mi ramolea sufletul, îmi zdrobia cugetul, pomenindu-mă într-o capcană a păcatului de parcă intrasem într-un război adevărat și era prea tîrziu, ca să ies teafăr din el...
Cîntecul domnișoarei se ținea de mine, venea din urmă, îmi sună în urechi, și mă gîndeam cum aș putea transpune povestioara asta într-un tablou pictural. Va fi plăcut sau va fi la fel de banal tabloul meu?
Plăcut sau păcătors?
Cimitire evreiești părăsite

Curcubeie supărate
După ploi torențiale
Peste pietre funerare
Își apleac-a lor durere

Au plecat pe val de soare
Neamurile--strănepoții
Să le lase-n delăsare,
Pustiiriilor, nesorții --

Dealuri plîng în Basarabii
Vîntul șuier-a pustiu
Peste-un mal de rîpă stearpă
Vremea macină un sicriu…

S-a înfricoșat Uitarea
Și pe glorii și pe jale…--
Curcubeie supărate
Plîng în ploi torențiale!

PROFESORULUI B. COGAN

Rană sîngerîndă — străvechiul
Pămînt al făgăduinței!
De ce popoarele care-ți
pășesc huma,
adîncesc rana în ea?
De ce păsările tale
mereu zboară rănite pe cer?
De ce sinucigașii jubilează
Prin acte teroriste în care
mor semenii lor?
De ce moartea pentru ei
e o sărbătoare în hora nebuniei?
Ce înseamnă pentru ucigașii fanatici
dragostea de oameni?
De ce Marea Moartă e dorința
oamenilor de-acolo?
Precum Pitecantropului și
Dinozaurului?
De ce atîtea semne de întrebare
Cad în delirul teroarei
la Un început Modern de secol?

Poeme pentru Iulia


Adolescența mea, trecută
Prin ochii tăi e visătoare
Dar, ne-mpăcată și durută,
Alină vremea trecătoare...

E roua florilor ce-n zorii
Mediterani, aici, de-odată...
Se nasc fiorii, primi, fiorii
Cei intimi care ne îmbată!

O, nu-ntreba acum, iubire,
De-acel „ se poate?”, „ nu se poate?”—
Iubirea e-o nemărginire
Ce nu cunoaște-n veci păcate...

Ce-i vîrsta mea? E-o nebunie
De ani care-au trecut ca norii,
Regrete mari vin să-mi învie
Ani mulți trecuți și iluzorii...

Ași vrea să-i uit... Căci lîngă tine
Mi-i tînăr visul, e fierbinte,
A-ntinerit bărbatu-n mine—
Și magice te-ador cuvinte!

Am înțeles, gingașă floare
Că viața-mi are rostul altul,
Că tu-mi ești marea Sărbătoare
Că dată-mi ești de Ceru-Naltul!

Speranța mea de primăvară
Vin timpuri noi din constelații!
Vreau sufletu-ți să-mi fie Înger
Eu Păzitor să-ți fiu, nu altul...

Adama

Vocea ta, ca de poveste,
Mă chema cu „Adama”
Peste fulgi și peste creste,
Peste vremuri, undeva...

Îmi zîmbeai, cum ești, copilă,
Cu surîsul luminat
Vulpișoară?, de zambilă—
Viața mi-ai înseninat!

Ești o rază, ești scînteie,
Ești ca Luna-n răsărit,
Mugur sacru de femeie
Rourat ce m-a vrăjit!

Tu ești taina mea cea mare,
Eu – Romeo cel nebun!
Julieta – Iuliana –
Cum pe nume să-ți mai spun?

„Adama” și Iuliana –
Două păsări care-n zbor
Și-au atins cu-aripa rana,
Rana lor ce-i numai DOR!

Iuliana, Iuliana,
Fericirea mea de vis –
Chipul tău Mediterana
Ce pe-un lotus l-a cuprins!

Ne vom revedea vreodată,
Ne vom recunoaște noi?
Ochii mei care te cată,
Plîng acum pentr-amîndoi!..


Glasul tău clopoțel de-argint...

Glasul tău –
Un clopoțel de-argint –
Sună-n casa sufletului meu,
Este Steaua mea de Vineri
Pe căile destinului,
Diamantine:
Doar ea, această Stea
Îmi gonește Melancolia
Despărțirilor
Atît de dureroase,
Doar ea-mi mai luminează
cerul acestei uriașe străinătăți
prin crae-mi rod așteptările...
Vocea ta – renăscătoare oricînd,
Mă scoate din marea durere;
Tristețea mea, la auzul vocii tale,
Devine-o poveste de iarnă,
miraculoasă...


Armonia privirilor tale fugare...

Armonia privirilor tale fugare
E ca floarea surîsului blondei Gioconde,
Surîs desenat pe val de mare,
Surîs desenat pe val de nisip...
În lianele anilor plini de candoare
Ești demnă de binecuvîntarea
Zeițelor antice,
Ești pură la gînduri și fapte
Lăcrimînd la porțile Ierusalimului...
Știi tu că-n lumea mea atît de abstractă
Ai intrat ca o floare de tei –
Semn al iubirilor eterne...
Chemător ți-e glasul, chiemător și drag –
M-aș vrea de el legat cum de catarg
Ulysse, plutind printre sirene...
Mîinile tale – aripi albe de dor
Pletele tale blonde – razele soarelui
Căruia mă-nchin
Din zorii zilei pînă-n amurg:
Lumina Soarelui m-aș vrea –
Spre tine ca să pot s-ajung!

Sub stele mari, Mediterane

Depărtarea, depărtarea
Mi te lasă în absență –
Voi muri în abstenență,
Mă v-a îngropa uitarea...

Valul din Mediterană
Te-ar purta spre-o altă lume,
Tu, iubită năzdrăvană,
Afrodită-n albe spume...

Altuia vei aparține? –
Știu, pedeaps-ar fi, zeiască –
Aș fi Tantal – trupu-ți tînăr
Veșnic să ți-l tot dorească!

Iuliana, nu „Adio!” –
Nici măcar „ La revedere!”
N-am să-ți spun în zori de ziuă –
Ești nebuna mea durere!

Stele mari, mediterane
Voi visa și-n nopți de gheață
Lîngă tine, Iuliana,
Nufărul de dimineață!

Îmi vei ține-n chin mormîntul!
Eu nu mor cînd trupu-mi arde...
Te-oi iubi mereu cu gîndul
De-oi fi dincolo de moarte!

De ziua ta

Fericirea mea cea dulce
Mîndrul bobocel de floare
Ești speranța ce va duce
Spre o clipă de-nălțare!

Izgonește nostalgia
Treci în ceasul dăruirii
Și cuprinde Veșnicia
Unde-ți crește trandafirii

Să te lumineze Cerul
Cu tot Crezul cel fierbinte,
Să te-nvăluie Misterul
Cu nebunele cuvinte!

Este vîrsta ta ferice
Noul cîntec ce se naște
Doar o lume-ntreagă astăzi
Ar dori a te cunoaște!

La Moldova să ai casă
Căci ea dulce leagăn este
Și aici să fii mireasă
Cu un mire din poveste!

Voi chema atunci din zboruri
Ca să-ți fie cîntăreții:
Ciocîrliile pe ramuri
În livada dimineții!

Să îți cînte-o Odă sfîntă
Pentru-o viață minunată
Cum la nimenea pe lume
Nu i s-a cîntat vreodată!




FLORI DE DOR PENTRU “ ȘALOM!”

Studiind cît de cît istoria Moldovei, am ajuns la concluzia că cele mai vechi popoare care au trăit umăr la umăr, înfruntînd greutățile și nevoile, bucurîndu-se de roadele acestui pămînt, au fost românii și evreii. Totdeauna am constatat că noi, românii basarabeni, cunoaștem foarte puțin despre acest popor biblic, care-și are obîrșia pe pămîntul străvechi și veșnic tînăr al Iudeii, popor care, după multe împrejurări dramatice ale istoriei, actualmente își are țara sa – Israelul, țară care, mi s-a părut, din copilărie, că are pe harta politică a lumii configurația și farmecul unui diamant mediteranian, despre care propaganda sovietică de mai ieri menționa că e un stat de agresori etc… etc…
Sunt convins că acest popor a adus o enormă contribuție la prosperarea poporului nostru în perioada cît ei au fost populație dominantă a orașelor și orășelilor basarabene. Fiind elev la școala medie din Telenești, am fost învățat și instruit de talentați profesori în domeniul limbii române,matematicii, fizicii, astronomiei…care mi s-au întimpărit în memorie pentru toată viața.Dar au venit niște timpuri neprielnice pentru Basarabia și majoritatea covîrșitoare a evreilor au plecat cu traiul spre alte făgașuri și dintrodată orașele, orășelile noastre parcă au devenit pustii și sărăcite. Populația care astăzi nu mai este printre noi, plecați în țara lor de obîrșie, ne-a creat în decursul veacurilor intelectualitatea autohtonă, au dezvoltat comerțul, au făurit politica internă și externă. Și ce păcat, ce păcat că foarte puțin le cunoaștem obiceiurile, istoria, patimile și tradițiile, decît doar din operele vreunui autor evreu, care a avut odată ocazia să treacă prin vizită pe la noi…
Am discutat cu mulți evrei de la Chișinău și toți mi-au spus cu dragoste și dor că țara lor nu e aceea pe care au prezentat-o mass-media sovietică, ci e o țară bogată în istorie și tradiție, frumoasă, cu oameni harnici și onești. M-am bucurat, desigur, dar cînd dorisem ca să aflu cîte ceva din istoria neamului lor, a țării pe care astăzi poporul evreiesc o renaște, am obnservat că nici ei n-o știu chiar atît de bine. M-am convins că majoritatea evreilor, tineri mai ales, din Republica Moldova aproape că nu-și cunosc istoria, obiceiurile, tradițiile străbune. Exact cum nu le cunosc în profunzime nici românii basarabeni.
De aceea am hotărît să organizez discuția la o masă rotundă cu un grup de intelectuali din Chișinău, membrii ai societății culturale evreești cu scopul de a afla lucruri care i-ar interesa pe oamenii din R.Moldova. Am fost susținut în intenții de către domnii Mark Gabinski, doctor, profesor în filologie la Institutul de Lingvistică al AȘ din R.Moldova, savant-poliglot ce cunoaște și vorbește 12 limbi de largă circulație ; Isidor Paladi, istoric-etnograf, docent, doctor în științe pedagogice de la Universitatea ‘Ion Creangă’ ; Arcadie Aptecari, directorul orchestrei de cameră din R.Moldova, diplomat ce îndeplinește temporar funcția de cvaziconsul al Statului Israel în R.Moldova ; Vladimir Bitkin, locțiitor al președintelui conducerii culturale a evreilor din R.Moldova ; Aleksandru Sokireanski, compozitor și doamna Ana Fux-Ferenț, conducatorea corului evreiesc de copii.

1.ÞARA ‘CANAAN’

Boris Druță : Dragi prieteni, aș dori să știu dacă poporul evreiesc are în lexicul lui analogicul românesc « domn » și « doamnă », ce mi-ar oferi posibilitatea să mă adresez cu întrebările care mă framântă.
Ar.Aptecari : Puteți să vă adresați către bărbați cu respectuosul « Adon », iar către doamne – « Gveret ».Sunt identice cu românescul « domn » și « doamnă ».
B.D. : Deși sînteți născuți în R.Moldova, am dori să știm de ce țara, unde astăzi este situat statul Israel, în manualele mai vechi de istorie universală, se mai numește Palestina ? Ce reprezintă poporul evreu și cel palestian, care de zeci de ani nu pot găsi soluționarea problemelor teritoriale înre ei ?
M.Gabinski : Acest lucru nu este cunoscut nici multora dintre evreii noștri din R.Moldova, ei fiind educați într-o ignoranță completă în domeniul istoriei lor, dar și de aceea că postul de radio israelian nu face propaganda necesară. Adeseori m-am revoltat împotriva emisiunilor lor. Emisiunile respective de foarte multe ori fac referință la niște lucruri inutile pentru rezolvarea problemelor celor mai arzătoare ale Satului Israel. Ar cere prea mult loc să ne oprim asupra tuturor acestor greșeli ce se resimt la toate nivelurile, începînd cu vocile nepotrivite ale crainicilor (o mare parte a căror graseiază) și terminînd cu lipsa ideii de randament maxim în emisiuni. Mai în toată ziua auzim, la postul de radio Ierusalim, relatări servile ale părerilor dușmanilor Israelului, fără nici o obiecție și nici chiar un comentariu. Deseori, dacă nu ți-ar fi cunoscute de mai înainte vocile crainicilor, nici n-ai putea spune, dacă vorbește Israelul sau dușmanii lui. În cursul acestor emisiuni, pînă și frazeologia referitoare la situația madio-orientală e în mai mare parte luată de la dușmani. Printre asemenea clișee figurează permanent « palestinieni », « poporul palestinian », « refugiații palestinieni » etc., adică noțiuni în acest sens al lor, pur fictive, puse în circulație exclusiv în scopul mistificării situației, în dauna Patriei noastre, Israelul. « Palestinieni » ar trebui să însemne « locuitorii Palestinei » (cazul analog cu « basarabeni »), deci oameni de diferite naționalități. Palestina, fiind o regiune geografică în care, în prezent, sînt situate două state suverane – Israelul și Iordania (fosta Transiordania). Printre acești locuitori sînt evrei, arabi, druzi, adîgi, armeni, ș.a. Așa se înțelegea cuvîntul « palestinieni » pînă nu demult. De la o vreme încoace însă mass-media au primit o instrucțiune să-i numească « palestinieni » numai pe arabi, ceea ce este o falsificare.
O falsificare și mai mare este prezentarea pretinsului «popor palestinian» ca un popor aparte. Totodată, ca o parte a «națiunii arabe». Această eronare este cusută cu ață albă : oamenii nu pot face parte dintr-o națiune și să fie totodată alt popor. Așa zisii «palestinieni» sînt arabi. Ficția de « popor palestinian » le-a trebuit ca să poată înscena ființarea lor ca un popor , chipurile, « oropsit », « lipsit de patrie » etc. Acesta este scopul bine determinat al fabricării acestui « popor », care în realitate n-a existat niciodată. Să ne întrebăm : cui îi este convenabilă această înscenarea ? Ca să se poată spune că acele întinsuri colosale pe care le ocupă țările arabe (mai precis statele Peninsulei Arabe, ale țărilor arabizate), țări cu o suprafață de 600 de ori mai mare decît cea a Israelului, chipurile nu le ajung, că le trebuie și așa- zisă «Palestină ocupată» ! Deci, ca să pretinzi la ea, trebuie fabricat un popor respectiv.
Dar ca să ne orientăm în această problemă, este necesar să ne lămurim bine ce este Palestina ? Acest toponim provine de la cuvîntul ebraic « peleștim» (pluralul lui «peliști», de la colectivul « peleșet»), denumind pe unul din popoarele mării ce au făcut insursiuni războinice în mai multe țări mediterane în sec.XII-XIII î.e.n. Acești «peleștim» (românește «filisteni») au ocupat atunci și o parte a litoralului mediteranian la vest de Marea Moartă, fiind acolo orașele Așdod, Așchelon, Ecron, Gat și Gaza. Pe cît se știe, filistenii își trăgeau obîrșia de pe insula Creta, dar nu e cunoscută nici limba lor, nici cum își spuneau ei înșiși. În curînd, însă, au trecut în limba țării ( cea canaanică, păstrată pînă în zilele noastre doar în forma ei ebraică), iar puțin timp după ce au fost învinși în luptele cu Israelul ( sec.XI-X î.en.), s-au asimilat cu populația israelită. În luptele cu filistenii, după aproape o mie de ani de legătură dintre noi și țara noastră, a fost întemeiat acolo statul nostru ce are deja 3000 de ani. Cea mai veche denumirea a țării e « Canaan », după aceea s-a numit « Ereț Israel » și abia pe urmă de către apușeni, « Palestina ». La străini a persistat și toponimul « palestina », provenind de la mostrul « peleștim ». E vorba de Þara Israelului și Statul Israel. Grecii, cuvîntul « peleștim » l-au înțeles ca toponim, el extinzîndu-se mai tîrziu în Apus, asupra întregii țări situate în jurul rîului Iordan și a Mării Moarte. Extensii semantice de acest fel de topo- și etnonime sînt obișnuite : țara sau poporul e numit de către alții cu denumirea celei mai bine cunoscute părți geografice a lor. Astfel, grecii (ei însiși spunîndu-și « elenes »), cunoscuți odată ilirilor după tribul vecin grec « graikoi » (pronunțat mai tîrziu « greki »), au fost numiți și de romani și de mulți alții cu acest etimon. Cu toate acestea, în ebraică, grecii sînt numiți « ievanim » (după denumirea tribului ionian). Așa cun Rusia este numită în letonă « Krievija », după tribul vecin vechi rus krivicii. Germanii sînt numiți în diferite limbi de la etimoanele aleman-saks-șvab-teuton ș.a., deci iar după denumirile triburilor respective.
Nici o populație pre-evreiască a țării noastre (ca și noi înșine) nu și-a numit niciodată Patria cu acest nume.
Studiind atlasele istorice cu numele « Israel », șters de pe toate hărțile (chiar și din manualele școlare a fost smulsă complet istoria noastră) și în locul lui, peste tot e « palestina », ne gîndim la următoarele : « Palestina », țara noastră, au numit-o cotropitorii romani, ca să șteargă amintirea despre statul respectiv. Da, și actuala Rusie tot romanii o numeau « Sarmația ». Apare, deci întrebarea : le-ar plăcea oare rușilor ca în loc de Rusia pe hărți să fie scris tot un toponim roman « Sarmația » ? Răspunsul nu e greu de ghicit. Dar cu noi se face astfel de falsificare, ca să se creieze impresia, cum că cea mai veche populație a țării noastre sunt așa-zișii « palestinieni », la care, după instrucția actuală, sunt clasați exclusiv arabii.
Așa se falsifică istoria mii de ani, în scopul atingerii unor obiective politice de azi.
Așadar, cu sosirea în țara a neamului celor trei generații, prezentate de Avraam Isaac și Iacob (numit mai pe urmă Israel), la începutul mileniului al II-lea î.e.n., acest neam devenind aici populația principală, țara capătă denumirea bine atestată în Biblie, de Ereț-Israel (« Þara lui Israel ») sau mai elevat ha-Areț ha-Muvtaha (« Þara făgăduinței »), iar mai simplu ha-Areț (« Þara ») sau Israel.
În Apus, însă, precum am menționat, se statornicește mai tîrziu denumirea Palestina, în special după înabușirea răscoalelor evreiești antiromane și expulzarea majorității evreilor din Patrie (sec. I-II e.n.). La arabi, care au cotropit țara noastră în sec. VII e.n., toponimicul « Palestina » a devenit « Falastin ». După cum arată litera « s » (nu « ș » e obișnuit în arabă), cuvîntul a fost împrumutat de către arabi de la greci (care nu-l au pe « ș »), deci nu de la populația baștinașă a țării de origine.

2. O.N.U. IA DECIZIA

Cît despre însăși noțiunea (nu denumirea) de Palestina, aceasta ramîne relativ neschimbat din antichitate (să nu ne amintim cel puțin de hărțile ce însoțesc de obicei Biblia). O denaturare radicală a noțiunii are loc în anii 1918-1921, cînd țara este ocupată de trupele engleze, care exlud în mod samavolnic din componența ei marginea de nord (dînd-o francezilor) și toată jumătatea situată la răsărit de Iordan și Marea Moartă, unde formează statul-marionetă « Transiordania ». Aceasta din urmă, după ce a cotropit în 1948 o parte a Palestinei Apusene, s-a denumit « Iordania » (în 1949). După ce iar a pornit războiul asupra Israelului în 1967, a fost aruncată din nou peste Iordan, ocupînd de atunci doar Palestina Răsăriteană. Însă, această țară, intenționat nu se denumește astfel, oferind posibilitatea să se susțină mereu mitul, cum că așa-zisul « popor palestinian » (adică arabii baștinași) este « lipsit de patrie », care chipurile, i-ar trebui restituită.
În realitate, arabii dețin și acum cel puțin o jumătate a palestinei adevărate, ea fiind împărțită de englezi încă în 1921. Delimitarea frontierelor așa-zisei Palestine la O.N.U., în 1947, este o caricatură, adică împărțirea doar a jumătății unei țări deja împărțite în 1921, cînd au fost lichidate toate așezările evreiești la răsărit de Iordan. În 1947, pentru statul pe cale de restabilire – Israel, O.N.U. a rezervat doar trei raioane periferite ale Palestinei Apusene, unite în ordine de șah (deci o pradă ușoară pentru eventualii invadatori), fără Ierusalim, tot masivul central fiind dat arabilor. Ei, arabii, însă n-au vrut să recunoască nici această mică concesie făcută Israelului la O.N.U. și au declarat imediat un război, ca să-l șteargă ca stat de pe fața pamîntului.
Cititorul basarabean nu cunoaște, probabil, că a doua zi după ce O.N.U. a declarat suveranitatea Israelului, recunoscută și de marile puteri, arabii au pornit războiul cu scopul de a nimici tînărul stat. Despre acest lucru istoriografia sovietică tăcea. De atunci, din 1947, au avut loc 6 războaie de acest fel, urmări ale mitului « despre poporul palestinian », chipurile, « lipsit de patrie » (de parcă așa-zisă Iordanie, adică Palestină Răsăriteană, nici n-ar exista). Adevărul este, însă, că arabii posedă 19 țări, printre care și Palestina Răsăriteană.
Adică inexistentul « popor palestinian » (chiar dacă facem abstracție de faptul că e vorba de arabi, popor ce are 19 state) menține de acum peste 70 de ani un stat în Palestina. Așa-zisă « Organizație de eliberare a Palestinei », fondată de un criminal de război arab, unul din adepții apropiați ai lui Hitler, muftiul Amin al-Huseini, este o haită de ucigași, al căror scop și rațiune de a fi este nimicirea statului Israel și a populației lui... (vezi revista postsovietică « Novoe Vremea », nr.2, 1991).
B.D. : Da, istoria Israelului este, probabil, similară cu acea a Basarabiei de la 1812 încoace... Adon Gabinski, am mai dori să ne explicați în ce limbă vorbesc evreii în țara lor și în țările lumii, unde i-a mînat valurile soartei, înclusiv în Basarabia ?
M.Gabinski : Poporul nostru a avut totdeauna o limba sfîntă de largă circulație (foarte bine cunoscută în lumea întreagă) – ivrit (ebraică). Ea constituie limba națională a întregului popor evreu. Atunci, cînd situația ne-a mînat prin lume, poporul meu a adoptat în fiecare caz aparte limba poporului țării unde s-a stabilit, totodată mai formînd și un dialect specific pentru zona unde locuiește diaspora respectivă. Pe bata unora din dialectele respective s-au născut parcă mai multe limbi evreiești . Cea mai pronunțată și mai răspîndită de acest fel a fost pînă nu demult idișul. În total sînt cunoscute aproximativ 30 de limbi evreiești dintre care 6 indeo-romanice. Din acestea mai sînt vorbite iudeospaniola (sefarda ) și italiana, cu unele trăsături evreiești.
Cît privește Basarabia, limba a majorității covîrșitoare a evreilor de aici a fost și rămîne idișul. Limba culturii mai elevate și a religiei este ebraica. De asemenea, precum afirmă savanții Berg și Butovici în cărțile lor despre « Populația Basarabiei », în sud unii evrei mai vorbeau la începutul secolului curent iudio-spaniola, vie și acum în cîteva orașe ale României, cît și în unele țări balcanice. În muzica idiș există și un stil ce poartă denumirea de « Avlah », adică e localizată la valahi, la români.
Acuma, evreii basarabeni din R.Moldova vorbesc idiș, limbă care aici e pe cale de dispariție. Ar fi bine ca noi, intelectualii, să facem înregistrări pre frumoasa, dulce limba a bâtrînilor evrei de-aici, care se adună zilnic în scuarul din fața hotelului « Moldova » din Chișinău. Eu cred că ar constitui un monument istoric al idișului basarabean...

3. DIN TIMPURI STRÃVECHI

Arcadie Aptecari : Referindu-mă și eu la problema limbii evreiești, aș dori s-aducem mulțumire poporului român din Republica Moldova, Parlamentului, care, pentru prima oară în cadrul Uniunii Sovietice, a legalizat ivritul ca limba a poporului evreu și a luat-o prin lege sub ocrotirea statului. Acuma, cînd există cadrul juridic, totul depinde numai de noi înșine...
B.D. : Adon Isidor Pilat, am luat cunoștință, zilele trecute, de exponatele Muzeului evreiesc, pe care l-ați fondat la Chișinău, pe bulevardul Renașterii nr.4. Aș dori să vă referiți la unele file expresive din istoria poporului evreiesc, de pe teritoriul dintre Nistru și Prut.
I.Pilat : Evreii în linii generale au avut și poate mai continuă să aibă un destin tragic. Ei, cîndva, au fost nevoiți să-și părăsească patria de origine, care a rămas pentru multă vreme pustie, fără supraveghere, devastată de oameni străini. Abia în prezent a început să devină o țară prosperă. În Tora, cartea noastră sfîntă, ce spune că Israelul va înflori din nou numai atunci cînd evreii se vor întoarce în Patrie...
Prima izgonire a evreilor din țara lor ține de anul 722 î.e.n., cînd Asiria a ocupat Israelul. În 586 î.e.n. Împărăția Iudeilor a fost ocupată de cîrmuitorul babilonian Navuhodonosor al II-lea, acesta deportînd marea majoritate a baștinașilor în Babilon. O altă mare dezgonire a evreilor a avut loc în anii 70 e.n., după răscoală împotriva romanilor. În anul 135 e.n., a avut loc răscoala lui Bar-Kahoba, care s-a soldat iarăși cu o mare deportare a evreilor.
Oamenii s-au împrăștiat prin toată lumea. Astăzi trăiesc evrei în Africa, Asia, America, Australia, nemaivorbind de Europa.
Dacă e să amintim cum au ajuns evreii în Basarabia, apoi, odată cu migratorii greci și romani spre țărmul de nord al Mării Negre veneau și negustorii evrei. Ei soseau din Genova (Italia) cu scopul de a face schimb de mărfuri. Încă nu exista Rusia Kieveană, dar evreii deja locuiau pe aceste pămînturi. Negustorii evrei soseau pe corăbiile pe mare, apoi urcau pe Nistru, ajungînd la țărmurile Basarabiei. Primii evrei stabiliți în Basarabia au fost sefarzii – proveniți din Spania și Portugalia, strămutați aici din țările balcanice, Turcia și Crimeea. Unii din acei evrei, precum am menționat și savantul M.Gabinski, comunicau într-un dialect al limbii spaniole – ladino, alții – turca. Date despre acești evrei le putem întîlni în actele legislative ale domnitorilor moldoveni din sec. XIY-XY.
De exemplu, populației evreiești din acea vreme, de pe timpul domniei lui Roman I (1391-1394) și a lui Alexandru cel Bun, i se permitea, prin uric, de a locui în Moldova. Evreii erau eliberați de impozite și se bucurau de mari privilegii. Erau negustori iscusiți, prin contribuția și concursul cărora Statul Moldav obținea valută din afară hotarelor, iar cu banii dobîndiți se putea procura armament modern al timpului pentru apărarea de invadatori.
Este stabilit documentar că evreii se mai bucurau de mari favoruri pe vremea lui Ștefan cel Mare (1457-1504), domnitor ce se considera un mare iudofil și ocrotitor al evreilor. Ilustrul domnitor avea o sănătate șubredă și era mereu lecuit de medici evrei. Evreul Isac ben Veniamin Șor slujea chiar logofăt la curtea Domniei sale. Precum menționează Nicolae Iorga, în lucrarea sa « Istoria evreilor din țara noastră », hanul Crimeei Mengli Kirai i-a trimis lui Ștefan cel Mare, spre sfîrșitul vieții sale, un evreu ca să-i ușureze chinurile la patul suferințelor...
La începutul sec. Al XVI-lea a început migrația masivă a evreilor în Moldova, din Polonia și Germania. Acești evrei vorbeau idișul, ce se asemăna mai mult cu germana. Aveau obiceiurile și cultura lor originală. Pe acești evrei îi numeau « așchenazi » (cîndva Germania mai purta denumirea de « Ereț-Așchenazzi »).
În prezent, « așchenazii »constituie 90 la sută din evreii ce lociiesc în țările postsovietice. « Așchenazii », ca și sefarzii, erau niște negustori neîntrecuți. Dar această calitate a trezit mai tîrziu revoltă printre negustorii autohtoni și, în 1579, domnitorul Petru Șchiopul fu nevoit să emită o lege, prin care evreii erau siliți să părăsească Moldova. La începutul sec. al XVII-lea s-a schimbat situația politică și evreii iar trec Nistrul și se reîntorc în Moldova. Hoardele căzăcești ale lui Bogdan Hmelnițki au dat atunci năvală în localitățile Transnistriei, înfăptuind pogromuri asupra evreilor, capturîndu-i pe mulți în prizonierat. Cei scăpați cu zile plecau unde-i duceau ochii. Mai puțin au pătimit evreii în arealul dintre Nistru și Prut. Satul Chișinău, pe atunci, se afla departe de centrele comerciale, fapt ce a stimulat emigrarea evreilor aici. Basarabia, la începutul secolului nostru, constituia un plai al înfloririi și prosperării poporului evreiesc din zona de sud-vest a Europei.
B.D. : Dispuneți de unele date privind numărul evreilor dinaintea celui de-al doilea război mondial ?
I.Pilat : Pînă în’40, în enclava Basarabiei locuiau peste 400 000 de evrei. Erau pe-atunci și întregi localități evreiești. Eu, bunăoară, m-am născut în satul Briceva, de lîngă Dondușeni, populat în exlusivitate de evrei, cu peste trei mii de locuitori. Acolo aveam școlile noastre naționale, cărți în ivrit și idiș, 12 sinagogi. Evreii din Chișinău și celelalte localități basarabene își aveau școlile lor, ziarul « Unzer Zait », cotidian cu un tiraj de peste 10 000 de exemplare, publicație liberal independentă. Numai la Chișinău existau peste 70 de sinagogi și case de rugăciuni, iar în toată Basarabia – circa 366. Dar în’40, de cum au venit rușii, școlile s-au închis, a început deportarea masivă a poporului evreiesc în Siberia. În centrul satului nostru soldații sovietici au aprinsun foc mare și au ars cărțile în idiș și ivrit. Ziceau că e o literatură cu conținut ostil regimului bolșevic. Nu s-au ars doar cărțile ilustrului scriitor Șolom Aleihem.

4. COADÃ DE TOPOR

B.D. : În muzeul, pe care l-ați fondat și-l conduceți, nu am văzut nici un exponat dedicat unor asemenea revoluționari bolșevici cu renume, precum au fost evreii Lev Troțki, Haia Livșiț ș.a. Printre românii basarabeni bîntuie părerea că așa-zisă putere sovietică a fost importată prin exportul de revoluție efectuat de foarte mulți evrei...
I.Pilat : E o adevărată scornire nerușinoasă. Comuniștii și ideea lor nicicînd nu a avut susținere și sprijin în mijlocul evreilor din Basarabia. Satul meu natal, Briceva, își trăia viața sa firească, majoritatea locuitorilor fiind credincioși și doar comuniștii, care, e adevărat, erau cîțiva inși induși în eroare, nu frecventau sinagoga. Persoanele în cauză erau desconsiderați de toți. Răsfoiți paginile ziarului « Unzer Zait », care a apărut între anii 1918 și 1940 și vă veți convinge că n-o să întîlniți acolo nici un articol despre comuniști. Puterea sovietică a adus cu sine o mare năpastă pe capul evreilor.
Despre Lev Troțki. Ce fel de evreu a fost el, dacă ne-a ignorat deschis și vădit neamul din care își avea obîrșia, limba și nici n-a vrut să audă despre noi. Coadă de topor. Am scris în ziarul « Vocea noastră », ce apare acum la Chișinău, că anume Troțki a instigat primele pogromuri evreiești după revoluție în Rusia, cu scopul de a-i atrage pe evrei de partea puterii roșii. Acest lucru este confirmat și dovedit documentar.
Cît privește revoluționară Haia Livșiț, din Basarabia, ea nu constituie mîndria poporului evreiesc și mă mir că pînă ieri, în Chișinău o stradă atît de frumoasă îi purta numele...

5. CIMITIRILE DISTRUSE

B.D. :În etapa actuală ați putea spune cu exactitate cîți evrei locuiesc în Republica Moldova ?
Ar.Aptecari : În 1988 erau peste 65 de mii de evrei. În Chișinău, în acea perioadă, -- 37 de mii de evrei.
I.Pilat : Desigur, în prezent, această cifră este cu mult mai mică... Aș vrea să mă refer la holocausul hitlerist, cînd evreii au fost stîrpiți în masă. Dacă în 1941-1945 au murit în toată lumea, peste 6 milioane de evrei, apoi numai în Basarabia, în acea perioadă, au fost masacrați circa 80 de mii de evreii. Muzeul nostru dispune de numeroase dovezi ale masacrării evreilor pe acest teritoriu. Am dori ca oamenii mai în vîrstă să ne furnizeze date despre cazurile de nimicire în masă a evreilor în războiul trecut. Deja am descoperit mai multe morminte comune în raionele Călărași, lîngă Bălți, în pădurea de pe malul Nistrului, lîngă satul Cosăuți, Soroca...
În procesul cercetărilor am stăbilit și fapte de eroism ale românilor basarabeni, care au contribuit la salvarea evreilor de la moarte.. Oamenii baștinași au făcut-o atunci, expunîndu-și pericolului viața. Un exemplu elocvent este cazul cînd cetățeanul Simion Bădărău din satul Crinăuți-Raia, Ocnița, în anul 1941, l-a salvat, riscîndu-și viața, pe Iașa Rafalovici de la exterminare sigură... Acesta din urmă îi zice pentru totdeauna « tată ».
Ulterior ne-am adresat Guvernului Republicii Moldova cu rugămintea ca cimitirile vechi evreiești să fie luate sub ocrotirea statului.
(*Notă. În ziua de azi, Codul penal al Republicii Moldova, art. 221. Distrugerea sau deteriorarea intentionata a monumentelor de istorie si cultura.
Distrugerea sau deteriorarea intentionata a monumentelor de istorie
si cultura sau a obiectelor naturii, luate sub ocrotirea statului,
se pedepseste cu amenda in marime de la 500 la 3.000 unitati
conventionale sau cu arest de pina la 6 luni.

Iar articolul 222 spune următoarele:
(1) Profanarea prin orice mijloace a unui mormint, a unui monument, a
unei urne funerare sau a unui cadavru, precum si insusirea obiectelor ce
se afla in mormint sau pe el,
se pedepsesc cu amenda in marime de pina la 300 unitati
conventionale sau cu munca neremunerata in folosul comunitatii de la 180
la 240 de ore, sau cu inchisoare de pina la 2 ani.
(2) Aceleasi actiuni savirsite:
a) de doua sau mai multe persoane;
b) din motive de dusmanie sau ura sociala, nationala, rasiala ori
religioasa
se pedepsesc cu amenda in marime de la 400 la 600 unitati
conventionale sau cu inchisoare de la 2 la 5 ani.B.D.)
V. Bitkin : E o temă foarte dureroasă. Doar sînt cunoscute cazuri cînd, din îndemnul nu se știe al cui, multe cimitire de acest fel au fost șterse de pa fața pamîntului, iar pietrele tombale de morminte – folosite la pavarea drumurilor... Prin anii’60, în vacinătatea fabricii de încălțăminte « Zorile », exista un cimitir străvechi evreiesc. Și iată că, din îndemnul ateiștilor, el a fost distrus cu dinamită, ca să se facă în locul cela parcul de cultură și odihnă cu denumirea... « Prietenia » ! De atunci, după legea noastră evreiască, nici un evreu de bună-credință nu calcă pe-acolo.
I.Pilat : Ne bucură că Guvernul lui Mircea Druc a trimis societății noastre un răspuns cu nr.1110-524 din 24 iulie 1990, prin care se comunică : « Organelor de administrare locală, Ministerului Culturii și al Cultelor din Republica Moldova. Dat fiind faptul că toate mormintele vechi evreiești constituie monumente de istorie și cultură, vă expediez chemarea Societății evreilor din Moldova să se organizeze investigațiile de rigoare și luarea lor sub ocrotirea statului. Vă obligăm să organizați prestările de amenajare, reparare și restaurare a cimitirilor evreiești... »
Ar. Aptecari : Ceea ce nu putem menționa despre Mihail Gorbaciov, care nicidecum nu se pronunță împotriva organizației antisemite « Pameati ». De parcă nici n-ar ști de ea. Ceea ce a întreprins Guvernul Republicii Moldova este salutabil. Sperăm că noul prim-ministru va avea aceiași atitudine față de societatea noastră.
De asemenea dorim ca Guvernul R.Moldova să se pronunțe în privința ocrotirii sinagogilor, caselor de rugăciuni, care, pe timpul comunștilor, au fost transformate în diferite edificii de menire socială, dacă nu în latrine și depozite...
V.Bitkin : În prezent dorim să inaugurăm o nouă sinagogă în Chișinău.
B.D. : Ați putea constata cîte sinagogi există azi pe teritoriul R.Moldova ?
V.Bitkin : Sunt deja multe. La Bălți, Tighina,Cahul,Telenești ( apropo , aici ea n-a fost închisă,demolată nici chiar pe vremea comuniștilor), Soroca, Tiraspol, Orhei...
B.D. : Se vorbește că sunt deschise noi case de rugăciuni, sinagogi. Nu există un pericol ca, în vreme ce mulți evrei ne părăsesc țara, aceste locașuri să devină pustii ?
Alexendru Sokireanski : La evrei se spune, că în locul unde mai locuiește un singur evreu, respectivul trebuie să dispună de toate cele necesare pentru dezvoltarea lui spirituală. La noi există o tradiție salvatoare pentru cei care vin într-o localitate și nu au pe nimeni și nimica cunoscut. Primul lucru pe care-l face evreul în asemenea situație, el vine la sinagogă, unde este cel puțin hrănit, cazat, etc. Iată de ce diasporele evreiești din lumea întreagă sunt trainice și unite. Am dori ca în viitor și Republica Moldova să aibă o diasporă evreiască pronunțată, bogată în tradiții, pentru a contribui la prosperarea țării, unde ne-am născut și ne sunt toate vițele de rubedenie.

6. SOCIETATEA CULTURALÃ EVREIASCÃ

B.D. : Ce se face și care sunt, deocamdată, realizarea ecestei Societăți culturale în Republica Moldova ? Pînă mai ieri se creia impresia că în această privință realizările sunt minime...
Ar.Aptecari : Activăm mai bine de doi ani. Am izbutit să legalizăm limba poporului nostru, ebraica. Au existat mari divergențe în această privință, deoarece lumea nu putea face deosebire între idiș și ivrit. Chiar am avut dificultăți cu intelectualii distinși, care nu doreau să ne înțeleagă. Astăzi am organizat cursuri de studiere a ivritului și idișului în Chișinău și în alte localități. Am fondat două ansambluri etnofolclorice ; avem un trio reușit din care fac parte un declamator, un vocalist și un muzician – Serghei Benghelsdorf, Irina Mișura și Nelly Kameneva. Ia naștere un ansamblu folcloric « Vinder » și mai avem un cor de copii, condus de către Gveret Ana Fux-Ferenț.
Am obținut deja spațiu la emisiunile TV din Moldova. E vehiculată ideia de fondare, la Chișinău, a unui gimnaziu român-ivrit. Deocamdată, am dori să să deschidem o școală duminicală, dar nu dispunem de încăpere... Printre evreii basarabeni, în ceea ce privește cultura și obiceiurile naționale, se observă existența a două tendințe. Prima e că evreii trebuie să plece în Israel și acolo să contribuie la renașterea țării făgăduinței. A doua e să rămînă și să contribuie la renașterea țării istorice, R.Moldova.
Un sprijin considerabil îl primim astăzi din partea ziarului « Vocea noastră », cu un tiraj total de peste 20 de mii de exemplare, ce se difuzează nu numai în țara noastră, dar și pe alte meridiane ale lumii. Un aport considerabil întru ameliorarea vieții noastre este și fondarea întreprinderii comerciale mixte moldo-israeliene « MOIS », ce are o perspectivă bună.
Am vizitat Israelul în repetate rînduri și m-am convins că oamenii de afaceri de acolo manifestă un viu interes pentru o colaborare reciproc avantajoasă cu republica Moldova. S-au făcut deja și unele lucruri bune. « MOIS » va întreține legături comerciale cu firme din Olanda, Franța, Anglia, S .U.A. etc. Se vor construi întreprinderi de prelucrare a pielii, s-au încheiat contracte de colaborare cu întreprinderi din R.moldova. Bunăoară, în satul Gîrbova, Ocnița, se construiește o fabrică de producere a sării de lămîie...
Al-dru Sokireanski : Se depun eforturi pentru a deschide o linie aeriană directă între Turcia și Chișinău. După cum se știe, evreii pleacă din U.R.S.S. prin intermediul companiilor aeriene din România, Polonia, Ungaria. În locul companiei române « Tarom », transportarea evreilor în Israel, astăzi, o efectuează compania israeliană « Eli-Ali », dar pentru comoditate ar fi bine să se mai deschidă ruta Chișinău-Tel Aviv. Așa, precum deja există ruta : Tbilisi-Tel Aviv.
Ar. Aptecari : Israelul însă nu vede clar poziția diplomatică a Moscovei față de Tel Aviv și apoi suveranitatea de jure nu corespunde cu cea de facto a Moldovei. În această privință, desigur, mai există probleme de ordin financiar, organizatoric și tehnic...
B.D. : Și totuși , care este aspectul politic al Societății în colaborarea de perspectivă între evreii din R.Moldova și Israel ?
Ar.Aptecari : Ani în șir presa sovietică, înclusiv cea comunistă de la Chișinău, prezenta Israelul și poporul ei ca pe o sperietoare mondială. Așa era politica și noi eram deprinși cu asemenea stare de lucruri.
B.D. : După cîte cunosc, Moldova e un loc liniștit, pacific și, Doamne ferește, n-aș fi de-acord dacă mi-ați spune că aici există problema antisemitismului...
Ar.Aptecari : Totul este relativ în această lume. Nu-mi este clar de ce astăzi insinuările continuă în unele organe de presă ; ce-i drept multe articole sînt preluate din presa moscovită. Astfel, articolul « Sovieticii sînt de-acord cu de toate... », unde se vorbea despre prostituatele israeliene de origine sovietică, a fost publicat în ziarul « Chișinău. Gazeta de seară », la 10 ianuarie 1991. Oare nu avem noi alte probleme cu mult mai strigente despre care ar trebui să vorbim acuma ? Care este scopul acestora ? Oare ziarele n-al spațiu pentru a aborda lucruri frumoase, necunoscute cititorilor despre țara Israelului ?
Mă îngrijorează, de asemenea, exploziile antisemite ce au loc uneori. Nu demult, la Orhei, au fost profanate 40 de morminte din cimitirul evreiesc. Criminalii au fost depistați, condamnați, dar mă neliniștește faptul că justiția a calificat acele acțiuni drept acte de huliganizm, pe cînd eu văd o tentativă la egalitatea națională, o acțiune rasială, crimă prevăzută de articolul 71 al Codului penal al Republicii Moldova.
Cu vreo jumătate de an în urmă, în sectorul Botanica din Chișinău, pe pereții blocurilor de locuit cineva a scris lozinci insinuante la adresa prim-ministrului Mircea Druc, precum și la adresa poporului evreu. De asemenea, acești infractori au fost identificați. S-au dovedit a fi toți nemoldoveni, dar organele M.A.I. au decis să claseze dosarul penal, menționînd că acțiunile răufăcătorilor nu pot fi considerate drept infracțiune. Astfel, mîine-poimîine te poți aștepta și la pogromuri...
V.Bitkin : Este cunoscut faptul că la Chișinău, în 1903, a avut loc un pogrom antisemit, care a zguduit, prin cruzimea lui, întreaga opinie mondială. El a fost insinuat de către naționalistul de origine sîrbă P.A.Grușevan (1885-1909). Deci, precum se vede în acest domeniu sînt « tradiții »...
Ar.Aptecari : Am studiat mai mult timp documentele de arhivă cu privire la acel măcel, în care au fost omorîți circa 40 de evrei, și afirm cu toată răsponsabilitatea că pogromul din 1903, de la Chișinău, a fost săvîrșit de către așa-zisele « grupări ale clasei muncitoare », în componența cărora nu era nici un român basarabean.
Evreii și moldovenii totdeauna s-au înțeles și susținut reciproc.

7. SUSÞINEM ASPIRAÞIILE MOLDOVENILOR

B.D. : Care este poziția politică a Societății evreiești față de renașterea și aspirațiile românilor basarabeni ?
Ar. Aptecari : În această privință avem poziția neutralității active. De ce ? Probabil, istoria ne-a adus multe învățăminte. Au fost cazuri cînd evreii se încadrau activ în lupta politică a statului, îndeplineau rolul de consilieri. Dacă biruia majoritatea , apoi se pomeneau slăviți, încoronați de laude și slavă, iar dacă învingea opoziția – neapărat se declanșau pogromurile. Doar și astăzi se afirmă precum că revoluția din octombrie 1917, din Rusia, au săvîrșit-o... evreii. Atîta timp cît U.R.S.S. a prosperat, despre revoluția în cauză și înfăptuitorii ei se vorbea ca despre niște martiri. Dar o dată ce criza a pătruns în toate sferele sociale, hai să se caute vinovatul ! Și l-au găsit.
Astăzi, societatea « Pameati » a declarat oficial că izvorul tuturor relelor sînt evreii. Acești ideologi spun, cică, să nu se admită plecarea evreilor în Israel pînă nu vor fi judecați pentru faptul că au adus Rusia pe marginea prăpastiei. O demagogie mai mare nici nu putea exista. Poate de aceea noi, astăzi, ne mărginim, deocamdată, la renașterea autonomiei culturale.
Noi, desigur, susținem aspirațiile românilor basarabeni. Dar nu o facem oficial. Închipuiți-vă, pentru o clipă, că ei dau apă la moară separatiștilor din Transnistria sau că Partidul Comunist aderă la Frontul Popular. Cine poate garanta că la Tighina sau Tiraspol va fi liniște și pace deasupra caselor evreiești ? Tocmai de aceea și susținem poziția neutralității active. Chiar dacă cineva din evrei ia cuvîntul la vreun miting, asta înseamnă că acest individ își expune ordinea lui de idei, ceea ce e firesc și nicidecum nu înseamnă că ea este în deplină concordanță cu poziția Societății noastre culturale...
M.Gabinski : Locuind în R.Moldova, printre băștinași, trebuie și este necesar să însușim limba de stat, să avem stimă sacră față de istoria, simbolica poporului care ne găzduiește.
B. D. : Întrebarea este adresată dlui Ar.Aptecari. Știm că sînteți coordonator între Ministerul de Absorbție din Israel și cel din R.Moldova, soluționînd repatrierea evreilor. Aveți multe dificultăți în această privință ?
Ar.Aptecari : Mă neliniștește munca prestată de serviciul de evidență a populației și pașapoarte din Chișinău, birocratizat pînă în măduva oaselor. Dacă organizația similară din Rusia soluționează problema vizei într-un termen de 3-4 luni, apoi la Chișinău, respectiv, 8-9 luni. Legislația federală îl jupoaie pe om de bani. Evreul care pleacă în Israel trebuie să plătească 500 de ruble pentru obținerea pașaportului respectiv și 200 pentru faptul că îl lipsește de cetățenie. E adevărat că, la insistența noastră, aceasta din urmă s-a anulat deja.
Organizația « Sahnut » din Israel își asumă cheltuielile cu privire la repatrierea evreilor. Ea a emis o directivă, care limitează cantitatea de bagaj ce o poate lua cetățeanul cu el. Familia de evrei, ajunsă în Israel, nu-și poate aranja dindată traiul : apartamentul, locul de muncă etc. și, provizoriu, depozitează bagajul pe contul organizației « Sahnut ». Bagajul ocupă mult loc și necesită mari cheltuieli. De aici și restricțiile respective.
B.D. : Se spune că mulți evrei perfectează documentele pentru a pleca, chipurile, în Israel, dar de cum trec frontiera U.R.S.S., o iau razna.
Ar.Aptecari : Nu-i adevărat. Cei care pleacă în Israel, cheltuielile și le asumă « Sahnut », iar cei ce emigrează în alte țări, documentele și le perfectează prin intermediul ambasadelor țărilor respective. Alternativă în această privință nu există.

8. « CASA BASARABIEI »

B.D. : Mulți evrei, descendenți din Basarabia, locuiesc deja în Israel. Cei stabiliți acolo mai poartă vreo amintire despre locul unde s-au născut ?
Ar. Aptecari : Probabil puțini cunosc că în Israel locuiesc circa un milion de evrei, descendenți din România și Basarabia. Evreii aceștia au sosit în Israel încă la începutul sec.al XX-lea. La Tel-Aviv există un centru cultural « Casa Basarabiei », unde se adună lumea, amintindu-și de țara în care s-au născut. În curînd și românii din R.Moldova vor vizita Israelul. Degrabă va avea loc și premiera filmului documentar « Evreii Basarabiei », creat în colaborare cu cineaștii israelieni. Dorim să mai încheiem un contract de colaborare între Universitatea de Stat din Chișinău și cea evreiască din New York. Reprezentantul Universității newyorkeze deja s-a întîlnit cu omologul său de la Chișinău și au pus bazele unei colaborări de perspectivă.
B.D. : Ce ne-ați mai putea spune despre viața politică a Israelului la ora actuală ?
Ar.Aptecari : Ca în orice afacere, probleme sînt destule. Þara este miraculos de frumoasă și interesantă. Oamenii de acolo au izbutit din deșert să facă pamînt fertil, pentru ca să cultive cîte trei roade pe an. E o țară capitalistă, liberă, democratică. Acolo orice lege s-ar adopta, totul este supus criticii vehemente. Unde se contrazic doi evrei, neapărat există trei puncte de vedere, toate diametral opuse. Unde sînt contraziceri, acolo există mișcare. În Israel sînt două limbi de stat : ivritul și arabă. Programele de televiziune, radio se transmit cu subtitre sau traduceri sincronizate. Arabii cu evreii se străduiesc să trăiască în bună înțelegere și numai propaganda de la noi induce în eroare opinia publică. Multă daună aduce OEP-ul, ce are orientare vădit antisemită. În rest, copiii învață în școli și ivritul și araba.
Acuma acolo se repatriază evreii din toate țările lumii, care au trăit sute de ani în mediu străin, dar nicăieri nu am observat discriminare rasială, sau ceva de felul acesta. Israelul este ambianța evreilor din întreaga lume. Þara e mică, dar are tocmai 6 zone climaterice(cea mai potrivită pentru evreii români e clima din zona Ierusalimilui). Această dragoste neasemuită față de pamîntul străbun, cred eu, că s-a păstrat mai mult datorită religiei, față de care evreii totdeauna au avut colac de salvare de-a lungul impulsului său pelerinaj.

9. VECHIUL TESTAMENT

B.D. : Adon Bitkin, purtați pe cap chipa, un atribut al slujitorului cultului evreiesc religios. Ce mai înseamnă pentru poporul evreu Sfînta scriptură ?
V.Bitkin : Cartea sfîntă a poporului meu se numește Tora, sau Vechiul testament. Acolo este scris că fiecare evreu trebuie să știe a citi. Dar ce înseamnă a fi obligat secole întregi să poți citi o carte sfîntă ? Înseamnă a fi om cult. Evreii în toate timpurile au fost știutori de carte și slăviți învățăcei. Evreii au case de rugăciuni, care în ivrit se numesc BET-CHESET. În aceste locașuri se mai află și centrul cominicății evreiești din localitatea concretă, unde oamenii hotărăsc cele mai diverse chestiuni ale vieții cotidiene. Toate molitvele evreiești se fac în ivrit și arameică, considerate drept sfinte. Iisus Hristos, de exemplu, a fost purtătorul limbii arameice. Iudaismul este o religie autohtonă, iar centrul lui se află la Ierusalim. Iudaismul are mai multe ramificații. În Basarabia evreii propovăduiesc iudaismul ortodox, dar printre ortodocși mai sînt și așa-numiții HA-BAD.
B.D. : Tineretul evreu de astăzi are vreo atitudine față de iudaism ?
V.Bitkin : În ultima vreme situația parcă a început să se amelioreze. La Chișinău am creat școli religioase. Una e deschisă în cadrul sinagogii, pe care o conduc și în fruntea ei se află cetățeanul Israelului Rabbi Zalman Leib, care activează deja al doilea an. Aici învață copiii, care vor să studieze religia. A doua ieșilă (școală) este rezultatul unei colaborări între Israel- U.R.S.S. și S.U.A. Oficial ea se numește Centrul de învățămînt evreiesc din Chișinău « THIEA ». Actualmente, aici învață 16 băieți și 7 fete. Nu avem rabini, de aceea îi chemăm sistematic din S.U.A. și Israel. Aceștia aduc o mare contribuție la trezirea dragostei față de religia autohtonă printre tineret.
Cea mai sfîntă sărbătoare pentru poporul evreu este Sîmbăta sau Sabatul. Religia spune că după ce Dumnezeu a zămislit lumea, lucrînd 6 zile, la a 7-a s-a odihnit.
A doua sărbătoare evreiască însemnată este PESSAH-ul, ce simbolizează renașterea poporului după subjugarea lui de către egipteni. Aceasta este învierea esenței spirituale. În această zi, în sinagogă, se manîncă mața – o pîine sfîntă făcută numai din apă și făină. Altă sărbătoare este Șavuot – dăruirea Torei ; Roș-ha-Șana e Anul Nou evreiesc, dar care se face fără de pomul de iarnă ; Iom-Chipur e ziua cînd omului în ceruri i se stabilește cîte zile va mai trăi în anul care vine. În această zi evreii parcă uită de griji și se dedică întru totul iertării păcatelor – 24 de ore se interzice să bei, să mănînci, să te speli, să folosești cosmetică (femeilor, desigur), să porți încălțăminte de piele și să ai relații intime cu soția. La această sărbătoare, în sinagogă, se citește izcorului, cei care-și au părinții în viață părăsesc locașul, iar cei a căror părinții au murit, îi plîng... Postul la sărbătoarea cu pricina ia sfîrșit o dată cu venirea întunericului, cînd pe cer apar stelele.
Aș dori să mai aflați că evreii îl slăvesc atît pe Dumnezeu, cît și pe Moisei, evreul care, din dorința Atotputernicului, a scos neamul din robia egipteană... David a fost împăratul care a izbutit să unească pămînturile strămoșești într-un stat unic. Nu în zadar pe drapelul Statului Israel stă simbolul Maghen David – stemă ce are peste 5 mii de ani și simbolizează unitatea celor 12 triburi străvechi ale evreilor. Pe drapelul național al Statului Israel mai este un simbol heraldic Menora – un sfeșnic sfînt cu o istorie nespus de interesantă, ce ține de anul 365 î.e.n. și simbolizează victoria iudeilor asupra grecilor și sirienilor...
B.D. : O calitate demnă de invidiat a evreilor este unirea care-i caracterizează. Această unire de neam, probabil, își are la fel obîrșii religioase ?
V.Bitkin : Religia ne-a menținut integritatea de neam și obîrșie totdeauna. Dar o dată cu scăderea numărului de credincioși, mai ales în țările Europei și Americii (în Asia asimilarea a decurs mai lent), am avut și noi, evreii, multe pierderi. Să nu vă faceți iluzii, avem și noi în rîndurile evreilor oameni de toată mîna...
Ar.Aptecari : Cred că e cazul să amintesc spusele unuia din fondatorii sionismului, odesitul Zeef Jabotinski, care, la vremea lui, s-a exprimat în felul următor : « Domnilor, permiteți-ne s-avem și noi potlogarii noștri ».
Ana Fux-Ferenț : Am întîlnit și astfel de evrei, care, în decursul întregii vieți, au agonisit sume fabuloase, dar cînd pleacă peste hotare, neavînd posibilitatea să-i ia cu ei, îi nimicesc, în loc să-i jertfească la sinagogă sau în fondul copiilor.
Al-dru Sokireanski : Cu toate că avem evrei bogați, mai avem mulți bătrîni singuri, să le acordăm ajutorul necesar...
B.D. : Grevet Ana, ce ne puteți comunica despre activitatea dvs. ?
Ana Fux-Ferenț : Sînt chișinăuiancă get-beget ; conduc corul evreiesc de copii. Am prezentat deja vreo70 de concerte în fața oaspeților din Israel, S.U.A., cîntînd cîntece în ivrit și idiș. Cîntăm imnul de stat al Israelului Haticva, ceea ce înseamnă Speranța. Mai interpretăm imnul de salut Ose-Șalom ! Cuvîntul « Șalom » are foarte multe sensuri : « Salut ! », « Bună ziua !», « Bine ați venit ! », « La revedere ! » ș.a. Mă mîndresc cu faptul că sînt evreică. Vreau să contribui la renașterea culturală a evreilor aici, la Chișinău. Copiii mei, care cîntă în cor, se simt cu adevărat evrei și aceasta e o mare bucurie pentru mine...
B.D. : Grevet Ana, aș fi curios să știu cîte ceva din secretele bucătăriei evreiești.
A.Fux-Ferenț : Am învățat cîte ceva de la bunica. Îmi place să pregătesc bucatele tradiționale evreiești « Þîmis », fasole fierte cu carne ; « Ștrudn » -- un fel de ruladă din făină albă, cu miez de nucă, coaptă în rolă, sau « Beigîlî » -- bucate din aluat cu multe straturi și brînză de vaci ; « Creplah », « Hala tradițională », «Latex » -- un fel de clătite din cartofi. Dar ce copturi aromate sînt « Homentașii » ! Îmi place să pregătesc și « Golden iuh » cu « Mondalî » -- bulion de găină cu tăieței de casă, ori « Daghim Mînulaim », ceea ce în ivrit înseamnă pește umplut.
Bucătăria evreiască este foarte variată și gustoasă. Cred, va veni o zi, cînd, la Chișinău, vom avea un restaurant cu bucate evreiști.
Personal, cu familia, nu mă gîndesc să părăsim Moldova...
Este regretabil că noi, moldovenii, atît de puțin cunoaștem istoria evreilor. Mi-a lăsat multă impresie țara Israel, pentru care nutresc gînduri nobile că vreodată voi avea fericitul prilej de a poposi, pe un răstimp cît de scurt, pe litoralul mediteranian, să depun la poalele acelui pămînt multpătimit flori de dor și să pronunț în semn de mare recunoștință : « Șalom Ereț-Israel ! Șalom Am-Israel ! »
Moldova suverană, 1991

INEȘTENILOR
Voi muri într-o noapte cu stele
Voi muri într-o gamă de flori
Și în toate speranțele mele
Nu vor fi „lăturații” feciori...

Voi muri iar pe ceafă o chipă
Voi avea ca un falnic evreu
Doar avut-am Etlia bunică
Cu tot neamul la sufletul meu !

Solicit o totală ignoranță
Din partea bunilor semeni
In schimbul comemorării istorice
Ale bunilor predecesori...

Doar pentru pace asta eu aș face
Căci totul este pentru copii mei
Doar liniștea eternă să dăinuiască
Printre bunii mei evrei...

Iar ignoranța semenilor nu e moirtală
Pe cît există soarele și cerului de stei
Căci totul este mult recuperabil
Cînd este multă muiltă pace printre evrei.

Să nu ne temem de-a păstra tăcere
Atunci cînd visul este-ngîndurat
Evreii sunt amicii mei de-o viață
Cît soarele și luna nu m-au uitat.

Obrăjorii pistruiați ai Sarei

Fulgușor și păpădie
Sara, dulce copiliță
Surîdeai a mîngîiere
De sub măr,din grădiniță.

Te chemam cu-a mele vise
Să tot zăbovești în lume
Să nu trăiești după culise
Ci-n al zilnecilor glume...

Din orice situație există
O ieșire cît de cît
E nevoie de răbdare
Să stimezi un bun cuvînt

Telenești, 1972


Trecutul în prezentul viitor
Ne leagănă în plasa vieții mici
Suntem cu toții frunze căzător
Cu pași haotici din gicant pîn la pitici
****

Plîngeau și stelele în zori
Cînd tragedia nemiloasă
A poposit la noi în casă
Să sfarme clumbele cu flori

Rafale d-automat pe-o coastă
De deal în hăul din ponoare
A răstignit și Ursa Mare
Cu lacrimi pasărea măiastră !

Cădeau bărbații din picioare
Femei, bătrîni, copii plîngeau
Pietrind un chip madonic—hau
Durerea nu-i sfîrșit de mare

Popor evreu, ce tristă soartă
Iți presură-n destin istorii
Ca să renaști din crematorii
Si binele în vis s-arată

Popor evreu ! Slăvit ți-e neamul
La dorul visului cel trist
Te-ntruchipezi în al tău Crist
Pe cît exită pamul !...

În zbuciumul de piligrim
La marea Moartă tu revii
Să-i chemii pe toți ce vor de vii
La poarta ta, Ierusalim !

Ianuarie 2004.

Regina nopții mă îndeamnă
Să mă întorc la al tău vis
Cîn aripile umezite
De roua dimineții
Zăbovea pe fața dragostei
Si tu mă chemai, mă chemai...





Am fost educat printre evrei...
Dragii mei prieteni !
Cu o deosebită plăcere urmăresc cele publicate în ziarul « Mahalaua evreiască ». Prefer rubrica « Ai noștri-acolo », unde am aflat despre pămînteanul nostru Avigdor Liberman, apoi despre alt chișinăuian, Roman Ghișer. Ce minunat e că pămîntenii noștri sunt capabili de a depăși grandioasele greutăți pe Pămîntul Făgăduinței, cucerind mari rezultate nu numai în business, dar și în viața politică din Israel. Cuvintele rostite de către Roman Ghișer pot deveni profetice : « Eu, totdeauna sunt mulțumit pentru ceia ce primesc și nicidecum din cauza că nu am primit ceia ce mi se cuvenea. », « ...pămîntul nostru restituie cu adevărat datoriile celora care o iubesc. » Cît este de frumos ! Citesc cu un deosebit interes publicațiile corespondentului Dvs în statul Israel Grigorii Trestman. Plecăciunele mele de recunoștință !
În genere, pe lîngă volumul miniaturial al ziarului,este evident : colectivul redacției depune tot sufletul pentru a atinge diversitatea problemelor cotidiene care frămîntă diaspora evreiască din Moldova.Acordați, pe bună dreptate, o mare atenție istoriei minunatului popor evreu. În decursul a cîtorva secole reprezentanții poporului Dumneavoastră, au adus o contribuție deosebită la prosperarea intelectuală a basarabenilor. Aportul poporului evreu în această privință este enorm și eu sunt deosebit de recunoscător,, ca și miile de intelectuali din Moldova... Din anii copilăriei am fost încîntat de reprezentanții poporului Dvs, figuri de geniu ca Enștein,Feihtvangher,Lincoln și o mulțime imensă de personalități notorii, față de care umanitatea trebuie să fie mereu recunoscătoare.
Eu m-am născut și am copilărit în vecinătatea apropiată a orășelului Telenești, petrecînd alături de familiile evreilor. Am văzut cum trăiau nu numai evreii bogați dar și cei săraci. Am văzut cum evreii își respectau obiceiurile, datinile, cum ei au cultul educației copiilor, al păstrării focului blînd al familiilor ; atitudinea față de femeie, de mamă și bunică ; cum ei respectau atitudinea sacră față de religie, deși în perioada sovietică, această tendință era persecutată de către comuniști. Cu toate-acestea, la Telenești exista una din puținele sinagogi din republică.
Învățătorii mei la școala medie din Telenești, de asemenea erau profesori evrei, cu carte românească. Erau niște profesori de marcă, cunoscători profunzi ai limbii și al culturii române. Dragostea lor față de literatură, față de istoria artei populare dînșii se străduiau a le cultiva în inimile copiilor moldoveni. Am devenit scriitor datorită și pedagogului meu de limbă română din Telenești—Beniamin Moisei Kogan. Știu că dînsul este născut la 1915, apoi a emigrat în Israel, la începutul sau sfîrșitul anilor 70, al secolului trecut. Din păcate mai mult nu cunosc nimic despre soarta lui de-acolo. I-am dedicat cîteva poezii, am scris numele lui în bucățile mele de proză. Dacă cineva dintre cititorii « ME », are vreo informație despre acest remarcabil om din soarta vieții mele, vă rog să mi-o comunicați și voi fi deosebit de recunoscător.
Am condamnat totdeauna Holocaustul. Consider că este corect, atingîndu-se problema în cauză, iar istoria acestei mari Catastrofe a omenirii, necesită a se studia în școli. Tragedia care a trăit-o poporul evreu în timpul celui de-al doilea război mondial, este tragedia și lecția de istorie a întregii umanități. Din păcate, la ziua de azi, nu toți cetățenii înțeleg acest lucru. Atacurile teroriste pe pămîntul Israelului, nu constituie un conflict local, ci este o primejdie mondială. Este necesar de a înțelege acest pericol și de a-l explica generațiilor viitoare, pentru a nu admite un nou Holocost.
Îmi exprima admirația pentru aceia că publicația Dvs acordă un mare interes cimitirilor vechi evreiești. Doar ele sunt un moment al istoriei, în primul rînd, pentru generațiile de mîine.Recunoștința și mulțumirile mele pentru grija față de aceste locuri sfinte... Șalom !
Ziarul « Evreiskoe mesteciko », 20 decembrie 2003

O perlă a cîntecului evreiesc din Basarabia
( în semn de omagiu și recunoștință)

Întîmplător am ascultat un CD întitulat „ JEWISH MELODIES OF BESSARABIA” ( cîntecul evreesc din Basarabia), realizat cu concursul Joit din Chișinău și, deodată m-am pomenit imaginar într-o lume îndepărtată a străzilor tîrgușoatelor din îndepărtata mea copilărie, cînd diaspora evreiască de la noi le cînta. Aceste melodii , ca niște perle aduc în conștiința mea acel farmec, acel miracol ce domnea cîndva printre diaspora evreiască și de la Telenești, unde mi-am petrecut copilăria.
M-a impresionat profesionalismul și măestria de selecție aa cîtecelor, poleite, presurate, parcă, cu ecou de romantică, printre frunzele toamnei, printre fulgii iernii, printre florile primăverii și lumina verii copilăriei mele. Cît farmec și cît suflet constituie aceste melodii săltărețe, vesele, melancolice,triste, ca întreaga noastră viață.
Ele Fantezie on Jewish de Oleg Negrutsa, Edineț... Welcom to Caprești, care ne demionstrează că în trecut, în Moldova în tîrguri domnea o viață pestriță și plăcută. Melodiile mi-amintesc de-acele căsuțe mici, cu geamurile luminoase, ale evreilor, încăperile dughenelor deodată, vorba evreilor în idiș , apoi sfaturile lor, îndemnurile lor spre omenie și înțelepciune, dorul lor față de patrie, tînguirile și amintirile despre catastrofa trăită de poporul evreu în vremea Holocostului. CD în cauzpă constituie o filă mică din marea istorie a diasporei poporului evreu ce a trăit prin orășelele și orașele noastre, dar despre care acum a rămas doar amintirile nostalgice. Acest buchet muzical m-a îndemnat să cred că va veni un timp, cînd oamenii de cultură de la noi vor contribui și mai mult la studierea și cultivarea folclorului evreu, care, cred eu, nu poate să dispară fără de urmă. De rînd cu acest disc vreau să mai cred că Guvernul Republicii Moldova va găsi mijloace ca să contribuie la publicarea multor cărți, pe care deja le-au scris și le-au publicat în Istrael, evreii descendenți din Basarabia. Cei care s-au născut și și-au trăit toată viața aici, printre noi. Îmi este cunoscut faptul că în Israel s-a publicat și o enciclopedie a evreilor născuți la Telenești, la Orhei, Edineț... Pe acele file este descrisă istoria noastră în idiș și ivrit. Noi, din păcate nu cunoaștem conținutul acelor cărți. Ele, neapărat necesită să fie traduse în română și aduse acasă. Așa cum sunt aduse printre noi aceste melodii fermecîătoare de pe CD. În încheiere doresc să mai menționez că la realizarea acestui disc și-a dat concursul renumira compozitoare, muzicologul de la noi, omul de cultură Zlata Tcaci, care și-a adus o enormă contribuție la dezvoltarea artei în Republica Moldova.
Căldura și nostagiea, dorul și tristețe, chinuitele drumuri de peregrinare, durerea și veselia. Așa cum este un popor în valul istoriei sale: al infinitului al dăruirii de sine. Nouă nu ne rămîne decît să ne exprimăm admirația și mulțumirea față de cei care fac parte din istoria noastră comună.

„Literatura și arta”,25 noiembrie 2004


Interviu cu intelectualitatea evreiască de la Chișinău






ARABESCURI

Naum Locș

În toamna anului 1970 am mers la școala medie din Telenești, să termin studiile medii.Atunci l-am cunoscut, apoi și m-am împrietenit cu unicul fecior al mătușii Golda. Mama lui era o fire liniștită, cu ochii parcă cicatrizați de durere și necaz. În război a pierdut părinții și ceilalți copii. Apoi, după revenirea la baștină, într-un accident nefast, cînd s-a aprins moara , a murit în incendiu Leiba, soțul ei. Naum era o fire aprinsă, mereu ingenios, mereu în căutarea aventurilor. La Inești învățasem numai 8 clase.Pentru mine orășelul deveni îndată un miracol. Zilele erau însorite, în cortea școlii domina o atmosferă de creație.pe străzile orășelului, mai ales odată cu lăsarea seriii ieșeau la plimbare de la mic la mare evreii, care vorbeau între ei altă limbă. Bătrînii erau foarte atenți cu cei tineri și acei tineri, la rîndul lor – atenți, cu cei vîrstnici. Îmi plăcea să urmăresc această lume dintr-o parte. Trecînd pe lîngă casele lor, cu garduri de ștachete, vedeam cum în ogrăzile mari, acoperite cu iarbă de troscot, femeile scoteau primusurile și făceau demîncare. Profesorii mei David Bronștein și Beniamin Kogan, aveau acasă vie și mă luau la ei să culegem strugurii. M-am împrietenit cu Naum Locș, un băiat josuț, isteț și bun jucător de fotbal.Purta un lanțujel de aur la gît, mereu zîmbitor cînd mă vedea. Eram prieten cu el, deoarece alături de dînșii locuia familia lui Leiba Gorodețchi, cel care rechiziționa de la moldoveni fasole și alte produse cerealiere, iar el avea o fiică ce era mai mică decît mine cu un an și, în suflketul meu se trezise un fior neînțeles, căci mereu o pășteam cu privirile pe cea copiliță...Naum deși era în clasa rusă paralelelă, cînta foarte bine la ionică și, multe din concertele, nunți și cumătrii se desfășurau în orășel, el cînta foarte bine cu orchestra lui... El cînta la acordeon, la ionică, apoi la chitară, dar cel mai iscusit la saxofon. Slobozea niște sunete de-ți era mai mare dragul, iar domnișoarele înțepeneau, admirîndu-l. Toate domnișoarele se topeau după el și această ademenire nu l-a făcut prea rezistzent pe Naum...S-a îndrăgostit de o fată mare, el fiind însurat. Fata era încă școlăriță. Era înaltă, făcută, rumănă, bălaie, cu o gîță lungă. Cea mai frumoasă domnișoară din tot tîrgul ! El o plimba cu mașina și, într-o zi se auzea că l-a prins femeiea lui cu acea domnișoară în fîșia de pădurice din preajma dealului Molnicului...
Era un adevărat zvăpăiat în cuvinte, dar și în fapte. Mișunau diferite bîrfe din cele mai mari năzdrăvănii care poate să le facă un june cu sîngele fierbinte, nesocotit.Depistat de către rudele fetei el a fost adus pe banca acuzaților, pentru raporturi sexuale cu un minor... Mama lui, Nana, falnică și măreață, cu asemănătoare perfectă cu Dolores Ibaruri, mereu venea la mama și zicea chinuită :
-- Nu vă uitați că eu mai trăiesc și mă țin pe picioare. Nervii la om vii, ori cînd el strigă și țipă, sau atunci cînd el îi retrăiește în sine... Ceia ce pățește băiatul meu. Nu aș vrea să se întîmple nici cu puiul cel de șarpe. Fata a vrut plăceri și el i-a dat. Dar acuma ea vrea ca eu cu bărbatu-meu să-i asigur viitorul ei și al neamurilor pe care le are... Nu-i adevărat și nu-i cinstit deloc...Dar cu nebunii și cu legea țării să nu te pui în poară niciodată.
Vreo cîțiva ani despre âNaum nu am prea auzit pe la Telenești. Tatăl lui, fiind vînzător, umbla mereu mîhnit și mai mult tăcea decît trăia. Dacă cineva îi amintea despre fecioru-său, dînsul își încrunta frunte, silea și mai tare tăcerea, pentru ca să se țină pe picioare mai mult din motivul că este om și, necesită de a avea demnitate. În cele din umră Naum a revenit acasă. La închisoare nu a stat, dar durerea și scîrba din inimile părinților și-a găsit reflectarea. Numai la cîteva luni de la sosirea lui, în orășel s-a răspîndit vestea că vînzătorul magazinului a decedat. Mamă-sa abea abea se mișca pe picioare, mergînd și spriginindu-se în două cîrje deodat. Bunelul Nică, venind odată de la Haia , mama lui Naum, a zis :
-- Cea mai grea scîrbă pentru un om este scîrba care vine de la copilul lui...
Trecea vremea. Durerea se alina cu timpul, plecînd în istorie. La Telenești tot mai puțină lume își amintea despre fapta lui Naum. Doar acea domnișoară se afla cea mai îmbrăcată și mai asigurată dintre toate părietenile ei…
Revenit acasă, Naum își continuă activitatea sa artistică. Întro măsură oarecare tînărul evreu se schimbase spre bine. Adusese cu el din depărtări niște cîntece magnificea, atrăgătoare pentru toți tinerii de la terasa de dansuri din mijlocul tîrgului, mereu înclinat să plece din această țară necăjită, precum zicea dînsul. Și el a plecat, lăsînd în viața culturală a orășelului o amintire vie, strălucitoare de care mi-am amintit toată viața, pe care nu op pot uita nici pentru o clipă. Dar firea lui huliganistică și-o păstrase, căci cînd îl și vedeai alături avea cîte o duduiță gingașă și suavă. Mătușa Etlia, cu care mama spunea că suntem rude îndepărtate, făcea ce făcea și ofta, privind cum Naum nu se poate nicidecum însura și zicea :
-- E bun băiat , nu am ce spune ! Aur nu alta..., dar uite că are boala femeilor. Și ce pot eu să-i fac, dacă nicidecum nu se poate ogoi și astîmpăra...

Moisei Penchis
Nu departe de moară era dughena lui Penchis, un munte de om, care aveam impresia că este mai mult a sculptură decît a om viu. El avea magazin de vîndut var, care era adus cu mașinile de la Orhei. Bătrînul, se vede că era foarte bolnav, dar ieșea în fiecare zi la ușa magazinului, punea cîntarul, ajutat de un nepot al său și îndemna trecătorii să procure producția. Era colbăraie, murdărie, dar el răbda pe toate și vindea. Era o fire taciturnă, privirile lui urmăreau pieziș realitatea și se asemăna cu un leu din urma unei înbcăierări crunte, care mai are putere, dar este evident că nu-i va fi suficient să supraviețuiască și să învingă în alte încăierări. El semăna de multe ori cu un munte de zăpadă, încît de uimeau ineștenii de puterea lui , tăria lui de a munci la acea muncă de catorgă, cînd mereu îi dărea varul în ochi... Cînd vedea vreun moldovan doi că nu pot ceva împăca el, zicea :
-- Măi, voi sunteți fericiți că aveți țara voastră, nu ca noi. Pe țara noastră trebuie abea s-o refacem ! Tbuie să ne dezicem de toate ale noastre și, noi evreii să mergem la țara noastră, ca s-o facem cea mai bună și mai puternică din lume.
Mai apoi am aflat că moș Penkis a fost un ilegalist înflăcărat pentru instaurarea Puterii sovietice, în Basarabia. În 1940 a fost stegarul, unul din primii care au întîmpinat armata roșie la Telenești. Dar cînd s-a început războiul , a scăpat doar el din familia sa, s-a salvat tocmai în orașul Oș din Kirghistan. Altfel avea să fie executat, precum au fost împușcați mulți dintre evreii nevinovați rămași să zăbovească cu credulitate că nu se v-a întîmpla cu ei nimic niciodată.Mama, cînd îl vedea se cuprindea de milă și de jale, cum el lucra, mereu umblînd prin acea ogradă, alb de var, ca un munte de zăpadă, tot dirijînd afacerweea. Unori, cînd mama scotea din cuptor, mă trimetea să-i duc cîte o plăcintă, cîte un varzar. El mă privea cu ochii lui severi, cu genele albe de var și nu-i venea a acerede că cineva mai are grijă și de el. Surîdea necăjit, așternea un ziar pe o ladă întoarsă din ușa magaziei, înfuleca din plăcinta adusă de mine, bea o cană cu apă dintr-o cană de aluminiu. Tot timpul tăcea. După ce mai punea dînsul foamea la cale, mă întreba cine sunt și al cui. Îi lămuream și dînsul nu știa cîne sunt părinții mei, cine sunt, cum de am venit la el.La despărțire încerca să-mi deie cîteva copeici, dar deoarece mama mă smotrea îniante de aceasta, spunîndu-mă să nu eu un ban de la moș Penchis, eu fugeam de el, plecînd spre Inești, mulțumit, că moșului i-a fost bine și va vinde var, cu o și mai mare dorință de viață...Și așa muncea zile, seri întregi, fără de opfihnă :
-- Cum de poate rezita atîta muncă, omul ista, se mira mama. Nici tu zi de odihnă, nici tu viață liniștită...Iaca ce înseamnă să lucrezi și să nu știi de odihnă !
-- Am luptat și mai întîi de toate am făcut și greșeli. Așa-i omul. Să facă și mult bine și multe gafe. Fără de ele viața nu-i interesantă. Dar de trăit trebuie, nu-i așa, măi băieți ?!...
Bătrînul muncea foarte mult. Uneori,spre sfîrșitul zilei totul era alb.Și hainele și fața și nasul și ochii. Aveai impresia că este moș ger, în toiul ernii. Un om alb de făină, de zăpadă. Se depărinsese cu meseria asta, probabil din copilărie, căci nu se înfricoșa cînd adia vîntul și praful de var intra în toate crăpăturile de te usturau ochii, nările, pielea... El avea rezistență, imunitate la toate...Dar cel mai groaznic era atunci cînd dădeau frigurile, îngheșurile. Deși nu prea se realiza varul, moș Penkis îmbrăca o cufaică mare, de culoare cachi și stătea zile întregi în păicioare, înghițind la colb usturător, așteptînd din cînd cîn cîte un cumpărător, pentru a-și cîștiga un ban cît de cît. Era sever la priviri la mișcări și, pe chipul lui se profila o nemulșțumire de viața la care l-a pomenit soarta. Dar nimeni nu-și închipuia ca la acea tejghea să steie altul decît moș Penkis...
În toamna ceea moș Penchis a murit parcă din picioare, lîngă o grămadă de var. S-a prăbușit ca un ma și viața noastră, a copiilor parcă deveni mai pustie. Numai pe cer mi s-a părut că mai apăruse o stea mîngîietoare, care ne îndemna la clarviziune și bunătate. A fost înmormîntat moș Penchis la cimitirul din drumul ce ducea spre Mîndrești, fără a avea fericirea ca el să vadă pămîntul făsăduniței.
Numai la o depărtare de vreo 10 ani după moartea lui, s-a auzit că unul cîte unul, evreii din Telenești au început să plece spre Israel...
Beniamin Kogan
Era profesorul meu la română. Un bărbat înalt, spătos, cu o frunte lată, lunguiață, priviri agere, parcă îmbătate mereu de înțelepciune.Mereu citea cărți și cînd venea în clasa noastră, toți stăteam cu gurile căscate ascultînd lecțiile de literatură română a secolului XIX : Eminescu,Creangă, Alexandri... Era șeful de studii a școlii și, biroul său de lucru se afla la etajul doi. Seara, încîntat de cele ascultate la prelegerile lui, veneam în parcul din preajma acelei clădiri din bolțari suri, cu două nivele și priveam îndelung la acel geam larg, cu lumină de neon, unde muncea pedagogul drag. Într-o săptămînă de toamnă, mă hotărîsem că voi deveni în viața mea...scriitor. Voi scrie versuri ca și Eminescu, iar Beniamin Kogan, nu este altceva decît Aron Pumnul pentru noi toți. Toți ineștenii îl iubeam și rămîneam încîntați de el. Învățătorul prefera să facă cu noi ore facultative, de literatura clasică română din veacul XIX : Alecsandri, Creangă , Eminescu. El ne oprea după lecții și foarte clar, cu intonații ne citea toate scrisorile marelui poet, « Luceafărul », « Călin » și poeziile de dragoste...Ne dădea lămurir amănunte despre figurile de stil, metaforelel folosite de Eminescu în creația sa , îndemnîndu-ne a lua aminte frumusețea slovei și al limbii noastre române.Odată am mers la el acasă. M-a chemat să-i ajut... a barte la teasc. În spatele casei avea o vie rodită, o culesese și în cada din pragul ușii ferbea mustul din poamă aligote, șasla și busuioacă. Aveam impresia că mă aflu într-un templu al înțelepciunii. Casa lui, avea o bibliotecă bogată. Am tras la teasc tot vinul, apoi, dînsul s-a așezat pe un scăunel lîngă cada deșeartă, a tras cu mine un păhărel și eu am îndrăznit să-i povestesc că am îndrăzneala ... să scriu poezii. M-a ascultat cu multă răbdare, cu luare aminte, apoi mi-a spus :
-- Poezia se scrie cu sufletul băiete ! Să o știi de la mine. Numai cu sufletul și nicidecum cu stomacul...
Ce o mai fi și asta nu am stat a clarifica. Am absolvit școala și am plecat în lumea mare. După ani, cînd învățam la universitate, întorcîndu-mă odată acasă, l-am întzrebat :
-- Lectorii noștri spun că Lev Troțki este originar din Telenești. Este adevărat ?
-- Nu este chiar așa, băiete. Cînd în Rusia domnea reacția, a fost încarcerat Leon Berștein, alias Troțki și el în ancheta sa , chipurile o fi scris că s-a născut în sudul Rusiei. Pentru Rusia, sudul cuprindea Caucazul, Ukraina, inclusiv și Basarabia... De acolo a pornit și versiunea. În realitate Lev Troțki a fost un mare cărturar și apărător al ideilor lui...
Pe iubitul meu pedagog îl întîlneam adeseori prin Chișinău. El venea la fecior, și totodată făcea navete de a vizita un film sau un spectacol la vreun teatru și, dacă aveam ocazia să discutăm cu el, dînsul îmi povestea pasionat cum a înțeles el cutare sau cutare specatcol sau cutare film, rugîndu-mă să-i spun părerea, sau întrebîndu-mă pe mine, dacă el are dreptate în apreciarea ce o face. Îmi trezea o mare cvuriozitate să mă conving că Beniamin Kogan este omul, care își poate permiote să facă o călătorie de 100 de kilometri, la Chișinău, numai ca să viziteze o instituție culturală. Incredibil, dar acesta era un adevăt în toată legea, ca un bărbat de peste 60 de ani să facă acest lucru... Revenit de la capitală el ne mărturisea despre filmele, spectacolele, expozițiile de pictură ale lui MihaiGrecu. Ne povestea cu lux de amănunte despre toate simțămintele lui, despre cele ce-l emoționau și, ni se crea impresia că sentimentele lui sunt și ale noastre pentru ziua de atunci, pentru totdeauna. El, ca toți profesorii evrei, aveam impresia că sunt prea mari, pentru acel colț de provincie, pentru acel hău al lumii noastre, unde se dezvolta germenii intelectualității basarabene de mîine...
Cînd prinsesem a publica primele mele stinghereli literare, întîlnindu-mă cu el, îmi strîngea mîina și mă încuraja :
--Scrie, nu te lăsa. Dar, fă o pauză. Cîțiva ani consacră-te lecturilor. Citește cît mai mult. Numai după ce vei acumula pregătirea cuvenită, începe să scrii. Vei vedea c-o să reușești.Vor ieși fluid operele din pana ta.. Talent ai cu carul ! Principalul e să nu te risipești. Să nu iai în seamă că cineva te va sfătui să nu scrii despre cutare sauz cutare temă. Ce e val ca valul trece. Trebuie să scrii cu îndrăzneală totul ce te doare, totul din suflet... Neapărat vei avea rezultat dacă o să muncești cu rîvnă, insistent. Eu cred în puerile tale, băiete ! Nu tînji... Și mai ia amintre un lucru important. Cît vei trăi, la fiecare etapă a vieții, să fii determinat : ce dorești să realizezi, care este reperul tău... Ai înțeles, dragul meu Boris. Și să iubești oamenii, să nu delimitezi oamenii după naționalitate și după rasă. Este foarte important acesat lucru pentru un umanist, un om de creație, cum vei deveni tu cîdva. Pentru a fi scriitor este nevoie, în afară de o pregătire teoretică, precum o faci acuzm. Doar tu o să scrii în limba ta. Și acuma îți spun lucrul cel mai important : Poezia trebuie să o scrii... cu sufletul ! Nu-i așa ?
--Desigur, murmuram fără a înțelrgr cu adevărat cele rostite de Beniamin Moiseevici.
-- Ei, dacă ai priceput cele auzite, apoi să știi că dorința ta de a deveni poet este legată de o mare...sărăcie materială. Ești sortit la sărăcie ! Dar tu, să mergi înainte, conștient că dorești realizarea visului. Pentru a deveni poet, sau literat adevărat, mai este nevoie de o bogată experiență de viață, să călătorești cît mai mult, ca pe la 30 de ani să ai o biografie vastă, interesantă. Să te lupți cu copilul din tine, dar niciodată să nu-l alungi din viața ta. Copilăria te menține pe aripile romanticii, dragostei. Aceste calitpăți ,, precum și îmncă multe altele deloc nu sunt străine unui scriitor adevărat.
Beniamin Moiseevici mereu accentua acest cuvînd « scriitor adevărat »v și, mi se crea impresia că dînsul glumește, mă ia în zeflemea...Pînă a ajunge scriitor era o cale infinit de lungă...El, parcă ghicea neliniștea mea, surîdea împăcat și mă liniștea :
-- Totul trece foarte repede. Mîine deja vei avea 27, apoi 37 de ani...Nu privi pieziș și plin de neîncredere la ai tăi 17.Din urma ta vin și vin generații...
Am încercat odată să întreb cîte ceva din plitică. El m-a privit necăjit și mi-a spus, că nu dorește să comnenteze unele lucruri săvîrșite de el la 1940. E o durere a mea, dragă... Au fost greșeli cumnplite. Au fost și acte de trădare mișelească. Doar în viața de toate zilele se pot întîmpla multe. Istoria unui popor își are legile lui : cu avînt și cădere...El ela de o bunătate deosebită, loial față nu numai de mine, ci de toți colegii mei, dorind ca tot ce știa dînsul să însușim. El ne îndemna să fim prietni ai cărților, al galeriilor de tablouri,să frecventăm filmele, pe cît este de posibil să mergem la teatrele din Chișinău. Și în afară că privim, citim sau admirăm, este necesar de a înțelege, a lămuri și altora cum și ce înseamnă opera de artă. Devenind deja student, veneam la el și vroiam ca să aflu părerea lui față de încercările mele literare stîngace.
Am vorbit atunci și de politică. La Universitate, lectorii de-atunci vorbeau cu insistență că Lev Troțki, Berștein, chipurile s-a născut la noi, la Telenești. Ca și Golda Meier. L-am întrebat pe bunul meu profesor, să-mi explice, la care el mi-a răspuns liniștit :
-- Despre Troțki... NU este adevărat. El nu s-a născut la Telenești. Este o minciună... Cît despre Golda Meier. Este un martir al Israelului. Ca și Ben Gurion. Ea, din păcate sau nefericirea noastră, tot un este născută la Telenești...Nici părinții ei nu s-au născut aici.
A fost ultima noastră întîlnire. Pe la sfîrșitul anilor 70 a emigrat în Israel. Nu am avut fericirea ca să-l văd vreodată. Nici nu-mi închipui unde i se află mormîntul. În sufletul meu a rămas ca un ecou al înțelepciunii, de unde sună nestingherită romantica copilăriei mele ,petrecute la Telenești.Mereu gînditor, mereu cu o carte în mînă, tot savurînd plăcere din cele slove ale patrimoniului limbii române, căruia el i-a slujit cu pietate și credință în decursul îndelungatei lui cariere pedagogige. Se mîndrea și cu monografia lui « Distracții, plus cunoștințe », al cărui autor era. Niciodată nu voi uita acel zîmbet înțelept, ușor ironic , cu îndemnul de bunătate de a ne dedica cît mai serios învățăturii, care o să ne aducă un suport neînchipuit de valoros în viața personală.
El de fiecare dată, scotea basmaua din buzunar, ștergea sudoarea de pe fruntea lată. Bombată, slobozea parcă ieșită din cornul de abundență a bunătății, acel zîmbet feieric, enigmatic și mă primea prietenește, cu căldură. Acasă, la Ineasca, nicidecum nu puteau crede că eu, cel timid și, unul din cei mai slabi la învățătură, am mers la Telenești, la școala medie și , prin felul meu de a fi, am reușit ca Beniamin Kogan, șeful de studii al școlii internat, să dialogheze cu mine de la egal la egal. Era ceva de necrezut, oricît de străduitor aș fi fost eu pentru a-i convinge că anume acesta este adevărul.

David Bronștein

Toți elevii de la școală aveau frică de el.Ne preda matematica. Era un omulean chel în frunte josuț, iute la mișcări, sever, mereu cu țigara în dinți.La sărbători, pe vestounul lui de culoare sură, anina niște medalii, cu care s-a întors de pe frontul sovietic, dar ele parcă erau un atribut de prisos pentru el și le anina, doar că așa cerea etichetul, la ceremoniile solemne. El trăia cu gîndurile lui, în cu totul altă lume...Severitatea lui ne îndemna să însușim formulele, ceea ce pentru mine era un adevărat chin.Nu-mi plăceau matematicile, dînsul înțelegea acest lucru și-mi zicea :
-- Cîndva o să mă pomenești. Matematica se cere peste tot...Ești băiat capabil și trebuie s-o însușești. Pentru viața ce te așteaptă înainte ! Moldovenii e de-ajuns cît au dormit în hibernare.Trebuie să ajungeți și băieți și fete deștepte.Numai așa o să fiți apreciați :De la Ciulucul bîhlit pînă la Oceanul Pacific... Voi sunteți un popor mic, pe fonul planetei. Lilipuți adevărați, care doriți s-aveți slavă și recunoștință ! Adică, sunteți, ambițioși, ca să vă cunoască lumea. Dar cum o să vă cunoască, fără cunoștințe de carte !? La muncă, băieți și fete mari, zicea el, ca în colțul gurii să i se plofileze un zîmbet șiret. Nimic n-o să vă salveze pe voi, decît cunoștințele profunde de carte.
A trecut o mulțime de ani și am înțeles că profesorul a avut dreptate. Dar ce s-a întîmpălat cu David Bronștein mai departe nu pot să știu. I-am pierdut urmele în vîltoarea anilor.
Dar și azi, parcă dintre ramurile umbrite ale vremii, răzbate spre mine vocea lui, neînfricată, care ne îndemna :
-- Învățați fete și băieți ! Nu vă dați , învățați, căci voi muri dar o să mă pomeniți.
De la el mereu mirosea a cărți vechi,înțelepte, a bibliotecă, a înțelepciune și învățătură. Era pasionat de lumea motoarelor, de tehnică. El deseori ne spunea că mașinile nu sunt numai niște aparate care parcurg pe drumurile de piatră ci și niște motoare moderne.Uneori, în cursul zilei, cînd noi elevii plecam la cămin, el rămînea singur în clasa pustie și pînă seara tîrziu stătea la tablă, murdar de cretă rezolvînd,rezolvînd formule matematice. Pedagogul era mereu cu regretele în ochi, că nu are posibilitatea de a se ocupa cu marea știință, într-un centru de matematică din Moscova,Kiev sau leningrad. Avea, însă o soție grăsană, oloagă de picioare, pe care mereu avea grijă s-o scoată în stradă sau să iasă cu dînsa la plimbare prin orășel. Din cauza că la Telenești erau alde el, tîrgul mustea de intelectualitate, de înțelepciune omenesacă, de cumsecădenie. Doar unii tontălăi, care nu bungheau ochii ce mană cerească au moldovenii, nu puteau și nu erau în stare să observe. Dar David Bronștein le sesiza pe toet în conștiința sa și sufletul lui se rupea spere marele limanuri care se numesc centre științifice ale lumii. Nouă, cînd se enerva, mereu zicea cu multă nemulțumire :
--Prin ce sunt eu mai rău decît Kurceatov, Keldîș sau landau ca să mă ocup ca și dînșii cu matematica. Ce nave cosmice ar zbura după proiectul meu ! El privea disperat către cer, părin geamul cu sticla crăpată pe diagonală din fundul clasei, creînd impresia că iatîă-iată se va uita acuma prin telescop ca să vadă cum decurge viața civilizațiilor de pe planetele îndepărtate…În cele din urmă se adresa către noi, parcă simțind realitatea crudă sub picioare :-- În genere…Totul se petrece ca în tîrgul de cremene în țara asta ! Evreii trebuie să meargă la studii tocmeai în Celeabinsc sau Orienburg, să învețe de veterinari, și ingineri, fiindcă la Chișinău nu li se permite... Și de ochii lumii se ascunde adevărul ! Oare cum se poate una ca astza. Americanii au aterizat pe Lună, dar la noi se tace, de parcă am trăi pe altă planetă. Ce nerușinare !
Aveas pantalonii lagi și o asemănare cu Landau. Părul lui negru și lung, parcă nu iera potrivit în orele de mînie și revoltă cu statura-i mică. Dacă ar fi posibil, aș lansa o rachetă cosmică de pe cîmpia Ciulucului, zicea dînsul. Ce păcat că nu am avut curajul ca să plec la învățătură mai departe, îndată după război, cînd m-am întors din evacuare...Cît de mult regret. Iar voi, se adresa el către noi, cu ochii plini de învinuire.Aveți , absolut toate posibilitățile ca să uimiți lumea, și vă lăsați pe tînjală, motivînd că nu vă place matematica... Ce nerușinare, dragii mei, continua el, aprinzîndu-și îndîrjit țigara « belomor». Ce păcat și cît de tare mi-i ciudă pe voi, puturoșilor ! Tinerețea nu se repetă, dar ce ai pierdut azi, mîne o să-ți pară rău, fiindcă nu vei mai găsi...Și îmi va părea sau nu, totuna nu pot face multe, căci realitatea și posibilitățile sunt așa provinciale, precum le vedeți...
Dacă cineva încerca cumva a deveni nepriceput, dîd semne că nu le înțelege pe cele ale lui, profesorul, se spriginea de speteaza scaunului, al băncii din parc lăsa chinuit mîinle obosite în jos și făcea nespus de nedumirit :
-- Nicidecum nu pricepeți, ce mniracol și fantastică există în domeniul științelor exacte : în fizică, chimie, matematică superioară... Ați auzit voi măcar odată ce este Teleportația , despre care Einștein a făcut descoperiri senzaționale? Peste numai cîțiva zeci de ani, ne asigura el cu vocea exaltată, omenirea va face niște descoperiri epocale, dar ce folos c-o să le facă... fără de mine. Eu sunt sortit să zac în această îngrămădire de obligațiuni. Cînd sosi luna iulie 1969 și toată omenirea era zguduită de aselinizarea primului om pe lună a lui Neil Armstrong, mai văzînd că televiziunea sovietică transmitea acerastă veste cu mari rezervă, din cauză că americanii le-a șters nasul, David Ghețeleievici se declanșă ca o furtună, tunînd și fulgerînd în gața clasei noastre :Gata ! Pîn-aici ! Voi muri doar ca îngrășăîmînt mineral...mai departe pentru mine s-a stins totul ! Totul s-a stins... De ce trebuie să se întîmple cu mine așa ceva... Nu-i dreptate pe Pămînt, dacă se procedează așa cu oamenii care pot face multe, dar nu li se oferă posibilitatea. De ce nu m-am născut oare cu vreo 20-30 de ani mai pe urmă ?..Aș avea asemănarea cu un șoim în plină tinerețe, dar care oricît nu ar fi dorit nu putea să zboare, deoarece i se tăiese mișelește aripile. Soția lui, deși era oloagă, avea sănătate în trup și nu-l slăbea pe David nici pentru o cliă. Dînsul o iubea, mereu stătea alături de ea, și pe foi de hîrtie desena formule, sau uneori pe nisipul drumului fcăea niște circumferințe, discutînd mereu cu soția, cum s-ar putea de găsit o rezolvare logică...Alteori îi netezea fruntea, mîinile ei și o plimba prin parcul de pe aleia eroilor căzuți în războiul trecut. Nu aveau copii, locuiau într-o casă, dintr-o mahala pitorescă a Teleneștilor, cu mulți vișini tineri, dar plini de rod la poarta de scîndură. Era o curte curățică, cu bordura clumbelor de flori văruită, cu o măsuță și două scaune , dar soția lui adeseori, ieșea cu căruciorul la poartă ca să-l petreacă sau să-l întîlnească cînd el se întorcea de la școală. Soția pentru el era o mare autoritate, căci era de ajuns ca ea să-i facă un semn și el se apropia de ea cu atîta grijă și căldură, cu atîtea cuvinte frumoase,încît femeile care auzeau, începeau să se vaicăre că și ele nu au un asemenea bărbat, care le-ar putea numic u astfel de epitete lirice...Dar David Ghețeleevici era cu gîndurle la știință.Răsfoia o carte după alta, în care erau formule în etaje și pentru mine era doar un chin ca eu să înțeleg care este plăcerea de a înnota în acele ecuații cu multe necunoscute, cînd pe tablă scrii nilioane de formule, apoi le simplifici, le anulezi, ca în rezultat să obții aproximativ munis 0,0001 ? Ce o mai fi și aceasta, mă întrebam eu și atunci, învățătorul încerca necăjit să mă lămurească :
-- Are o primordială însemnătate, dragul meu. Fără de aceste calcule precise nu s-ar construi clădiri, nu ar pluti corăbiiole în mare nu ar zbura avioanele, nu ar circula trenurile, nu ar fi construite automobilele... Tu, azi nu ai purta îmbrăcăminte, încălțăminte, dacă nu ar exista matematica superioară, formulele precise...Totul este foarte necesar. Toate aceste se încep la Telenești, iar tu, cu anii tăi, poți ajunge cîndva la centrele științifice ale Rudisie, Canadei., Germaniei sau Fraței...
Ultimile lui cuvinte se răspîndeau ca un val de regret și jale nu numai pentru ziua prezentă, ci pentru zilele celea din ajun și pentru cel ce aveau să vină. Pentru el, pentru totdeauna !
Nu a mai izbutit David Ghețeleievici să plece în lumea mare a științei. În numai doi ani a murit secerat, chiat în curtea școlii de un atac de cord. Iar peste cîteva luni a decedat și soția lui. Acuma, cînd trec pe la Telenești, văd două monumente cu inscripții în idiș, și două chipuri de oameni. David Ghețeleievici mă privește cu ochii lui, ingenioșți, dornici, plini de regret că nu se află printre savanții lumii, ca să continue lupta pentru cucereirea spațiulkui cosmic. Deși, poate viața lui, la momentul nostru, fără să ne dăm seama , continuă pe făgașul altor planete, alături de buna și scumpa lui consoartă. Au trecut de-atunci foarte mulți ani. Un mileniu. Dar nicicînd nu mă pot liniști că oamenirea a pierdut un savant, care în virtutea intemperiilor timpului, a rămas fără să fie cerut de către posteritate. Cine știe ? Poate datorită lui, acuma am fi avut mari descoperiri ale omenirii.
Sunea Þehman

Era un june, care absolvise școala medie și lucra la noi în școală, în calitate de laborant. Tatăl lui era șeful Raionoului. Sunea era un băiat blînd, bine dispus și, mereu juca cu noi fotbal în curtea școlii.În Mexic se petrecea campionatul mondual la fotbal, ediția 1970, la care lua parte URSS și statul...Israel. Presa sovietică trecea cu tăcerea acest lucru și, Sunea, mereu era încîntat de joaca fotbaliștilor israelieni, care dobîndise un rezultat de egalitate cu selecționata...
-- Vezi ce se întîmplă, ne spunea el ? Au făcut o remiză cu însăși... E un stat care are una din cele mai puternice selecționate din Asia...
Apoi, cînd am mers la școala medie din Telenești, Sunea într-o zi m-a chemat cu el în centrul orășelului. La raion sosise o delegație a partidului comunist din Israel. În centrul tîrgului s-au oprit mai multe limuzine de marca « Volga » de culoare neagră, din care au ieșit bărbați și femei, binevoitori și ne-au vorbit cine sunt. Pe atunci, în URSS, inclusiv și în Moldova despre statul Israel se vorbea numai în culori negre : că este un stat fantomă, agresor etc...
-- Sunt minciuni scrintate, dragul meu amic, îmi zicea Sunic. Israelul este o țară ca oricare. Va trece timpul și tu o să înțelegi multe despre el...
În multe dintre zile Sunea ne aduna într-o gloată mare de elevi din clasa 8 și mergeam împreună pe dealuri ca să instalăm prin copaci niște antene, pentru a instala aparatul de radio. Apoi, tot el ne învăța meșteșugul fotografierii, deprinzîndu-ne unul cîte unul cum să ne purtăm cu aparatul de fotografiat, apoi cum se bobinează și cum se developează pelicula.Ne țineam roi de el, și atunci cînd ne formasem într-o echipă de fotbal, el explicîndu-ne, că în afară de reguli generale ce le cunoșteam că șoară flăcăii satului pe teren, mai este și multă tactică, strategie, el ne explica celelalte reguli de care se conduc arbitrii la întîlnirea echipelor mari pe stadioanele lumii...
La ușa laboratorului, mereu ne îmbulzeam cu toții și Sunic ne citea uneori din aventurile lui Șerloc Holms...Dacă maie era în buna dispoziție ne chema alături de un schelet al omului și ne explica cît de interesantă este medicina. Era pasionat de medicină, fiindcă în biroul lui erau o sumedenie de exponate cu diferite configurații ale corpului omenesc....
M-am întîlnit ultima oară în 1972, cînd se petrecea Olimpiada de vară la Munhen. Terorișrii împușcase mișelește pe membrii delegației sportive ai statului Israel. Era în doliu o lume întreagă. Numai presa noatră, precum îmi explica Sunea, nu prea dă mare importanță acestui flagel...
-- Iat-așa, amice! Uite, la ce poate ajunge o neglijență... Dar această tragedie se putea întîmppla cu orice delegație sportivă... Oare oficialii noștri nu-și dau seama despre asta... Ce mîrșăvenie! Ce neghiobie! Oare cum se poate de trăit în această țară, ce nu are suflet?! Nu se putea astîmpăra bunul meu prieten. Și nici eu nu aveam prea multe argumente ca să-l pot consolida. Îmi părea rău de toate și mă durea inima...
Așa s-a întîmplat că el a devenit medic, peste ani. Îl întîlneam adeseori prin Telenești, cînd se întorcea de la învățătura lui, în vacanță, la părinți și-mi spunea că va veni timpul și el o să ajungă să se scalde în apele Iordanului.Iar acolo, el va adera la asociația sportivă Maccabi, asigurîndu-mă cu toată încrederea că selecționata națională a statului Israel v-a deveni curînd finalista campionatului mondial de fotbal.Doar a rămas o singură formalitate ca UEFA să accepte ca sportivii izraelieni să participe în întîietatea sportivă în cadrul țărilor europene. În scop de asigurarea securității generale. Iată, doar după aceia s-a vedea cît de puternici pot fi sportivii evrei...
După ce a plecat în Israel, Sunic îmi trimitea de-acolo scrisori și fotografii în color. Mi se părea că prietenul meu a întinerit, și părea frumos în costumul sportiv bogat, cu inscripții impozante pe el. Peisajele din spatelșe lui muntoase ale Galilelei, precum și fețele vesele ale compatrioților de-alături, creau o impresia plăcută. Am început să mă mîndresc, chiar să îl invidiez, cît de bine se trăiește în occcident și, cît de fericit este acel Sunic, necăjit de ieri.
Numai că într-o zi a venit la mine o persoană, care s-a prezentat că este de la securitate. A luat fotografiile celea colorate și mi-a spus c-au să fie de azi înainte la el. Așa cere legea. Iar despre părerea lui, mi-aspus fără să clipească:
-- Nu este chiar așa cum prezintă evreii țara lor. Este o pură propagandă... În realitate ei se cer ,majoritatea înapoi, căci acolo nimeni nu-i așteaptă cîini cu colaci în coadă...
Pe Sunic nu l-am văzut demult. Dar sper că ,deapărat o echipă de club sau chiar selecționata Israelului să se molipsească de proorocirea lui Sunic Þehman și să devină o mare forță fotbalistică măcar în Europa dacă nu chiar în lume...
-- Va veni el ziua cînd drapelul țării noastre se va înălța triumfător și, se va declara că Israelul este campioană mondială la fotbal! Te asigur amice, că vom ajunge să trăim acele clipe pline de fericire pentru poporul evreu!

Sara Þimmerman

La ea mergeam împreună cu mama. Era o femeie lată în șale, cu o față grasă,ochii mari, vii, nasul lung, coroiat, acvilin chiar, cu pomeții ieșiți, rotundă la chip, dar cu o voce vie, cristalină ca de fată mare. Avea deja mulți ani, se mișca greu, spriginîndu-se în cîrjă și, cînd ne vedea, ruga să venim aproape de ea, fiindcă auzea greu. Mama venea la ea și atunci cînd avea bucurie și atunci cînd avea scîrbe. Trăia în mahalaua gloduroasă, pe drumul ce ducea spre Mihalașa...În casele lor erau multe covoare vechi și multe cărți.Totdeauna mi-a rămas în amintire, că în tindă , la orice casă ardea primusul, fierbîndu-se ceva demîncare.Mătușa Sara îndreptîndu-și mergelele mari, galbene aranjate în jurul capului, își netezea cărarea de păr din moalele capului, descoperindu-și o față ovală, senină, cu ochii mari, ce demonstra că a fost o domnișoară de o frumusețe rară. Mama își spunea că au învățat, în copilărie într-o clasă și băieții se chinuiau să o aibă de prietenă și, Sara în anii ceia scria poezii și, cînta frumos la armonicuță... Acuma, pe chipul mătușii Sara se așternuseră mulți ani, amestecată cu multe dureri și retrăiri, încît o asculta răbdătoare pe mama, considerînd-o o veche și blajină prietenă, îi netezea mamei părul pe creșted și surîdea:
-- Veruță ! Să nu crezi că mie mi-i ușor. Am fost și la Vainștoc și la Bleahman, medici parcă buni, dar mi-au spus că mai mult decît a da Dumnezeu n-am să trăiesc. Nici în bucurie nici în scîrbă. Îm,pacă-te și tu cu ceiea ce este.
Mătușa Sara producea o impresie plăcută asupra mamei, care se întorcea spre casă destul de liniștită și împăcată. Tata cînd o vedea, de la poartă, simțea că a fost la prietenile ei evreice din Telenești și o repezea cu vorba :
-- Se vede că te-ai jeluit de toate lor. O să fiu blestemat de rabin...
La noi în sat, cînd păcătuia cineva și supăra pre vreun sătean, acela îl îngrozea, că va plăti slujbe rabinului, drept urmare va avea mult de pătimit. Mama, însă, pe alocuri neînțeleasă de tata mergea la ele să-și amintească mai mult despre anii de copilărie și anii de școală pe care dînsa le petrecuse împreună cu această femeie.
--Dar ce a pățit ea, făcea mama. În 1941 a scăpat ca prin urechile acului de la moarte. A scăpat-o niște oameni de la Inești, care au ascuns-o în pod, într-un știubei cu pene. Apoi noaptea, au dus-o la Nistru,m au ajutat-o cu barca să treacă spre Butuceni, iar de acolo ea, a ajuns tocmai la Kazahstan...Mare durere a mai tras această femeie. Din cauza fricii ea s-a îmbolnăvit și a îmbătrînit mai repede decît mine....Scîrba îl înfrînge mai tare pe om, decît vîntul, gerul și arșița, luate la un loc....Omul moare de scîrbă mai repede decît secerat de gloanțe. Toată viața, din cauza scîrbei și acelei scîrbe, nu am avut nici ușurare,nici liniște, dar numai zbucium, de parcă am fost și sunt urmărită încontinuu.Doamne, ferește !
Femeile adunate în pragul acelor case lungi, cu ferestre și geamuri în șiraguri, ale caselor cu deregi, acoperite cu stuf, parcă nesfîrșite,, și glumeau și plîngeau despre niște vremi sălbatece, pomenindu-i pe cei morți în războiul trecut... Mama plîngea de rînd cu ele și după ce se împărțea cu ele din toată durerea, înțelegeam că la un necaz acele femei nu sunt singure...
Mătușa Sara apoi scotea pe perițelul cerdacului renumitele ei humantași și cîte-o strachină cu beigîlî. Îmi plăceau nemaipomenit de mult acele bucate naționale ale evreilor, precum zicea mama. Femeile, tot văzînd că îmi place mîncarea îmi mai aduceau, promițîndu-mi că la întîlnirea viitoare, neapărat vor mai pregăti aceste bucate și mă voi înfrupta, precum o făceau copilandrii sau nepoții lor...
Cînd mama avea vreo durere ori că se certa cu tata, ori că se îmbolnîăvea mergeam la acele femei de pe drumul ce mergea spre Mihalașa. Acele femei, de departe, văzînd-o se apropia, o înconjura și toate o ascultau mai întîi cu multă răbdare, apoi, se uitau toate în direcția mătușii Sara, care pînă la urmă se pune pe povețe.
-- Nu știu cum se întîmplă îmi zicea mama ducîndu-mă de mînuță, atunci cînd ne întorcream spre casă, dar e deajuns să vin aici, să stau cu femeile acestrea de vorbă și parcă mi-i ușor pe inimă, pardcă, mă face mai blajină, mai liniștită…
Și eu mă bucuram împreună cu mama, cu florile, ierburile înalte ale drumului șerpuitor din ponoare, și ne întorceam acasă veseli, înaripați de dornici ca mîine să avem o zi mai luminoasă și o dorință cît mai mare față de viață…


Esfira Goldman
În clasa IX , fiiund la școala internat, am fost siliți cu toții să mergem la cor. Adunați grămadă, fete și băieți, un oarecare Botezatu se ocupa cu noi, tot muncindu-ne să învățăm pe de rost un cîntec în limba rusă despre zborul hulubașilor păcii. Tîrgoveții, așa le spuneam, copiilor orășeni, cunoșteau bine limba rusă, iar noi de pe la sate, superficial.Eu am pus ochiul pe o fetișcană cu ochii negri ca tăciunele, cu părul scurt și creț, care cînd mă vedea zîmbea feeric, cutremurîndu-mă- Eram încă mic de a răspunde sentimentelor , dar îmi plăcea să-i admir privirile, ținuta și felul ei de a se comporta în fața mea.Esfira parcă era un top model de azi. Se îmbrăca în multe haine frumoase și era fermecătoare , foarte elegantă și curățică. Coafurile ei trezeau mare vîlvă printre colegile noastre, chir printre fetele , domnișoarele din tîrg.
Odată, cînd am fost chemat să cîntăm la un mort, s-a dovedit că era mama ei.Adică murise mama ei și, copilița izbucnea în lacrimi și strigăte deznădăjduite, frîngînd inima de jale tuturor celora adunați la poarta mortului.
Peste o primăvară, aveam să dăm concert la scena din pădurea Budăilor și mie îmi lipsea Sabina. Ea abandonase corul și, îmbrăcată în rochie neagră, stătea în fața scenei cu ochii mari, de o frumusețe uimitoare în marea ei tristețe.
De la o vreme observasem că ea prefera să iasă mai în sus de stadionul școlii, și să deseneze pe un șevalet peisaje. Peisagele ei mi se păreau destul de mîhnite și triste.Dînsa îmi spunea convingător că peisajele de pe tabloul Gocondei, se aseamănă în mare parte cu acele din jurul Teleneștilor și al Ineștilor.
-- Nu poate fi așa,. Rteproșam eu. Aici, pe tablou doar se vede un rîu. La noi nu este un rîu...
-- Ce vorbești, amice? se mira Esfira. Dar Ciulucul ?
--Păi, el e o gîrlă puturoasă. Apa lui nu este albastră ca pe tabloul Goconei.
-- Nu ai dreptate, zicea dînsa gînditoare. Ia aminte. Mona Lisa , din orice parte nu ai privio, ea te privește pe tine... Iar rîul, îl facel albastru. Doar unite cîte culori am. Măiestria este doar să le poți alege. În aceasta constă măiestria, dragul meu Boris...
Oricît de mult nu m-am străduit s-o văd veselă, ea nu și-a revenit parcă pentru o veșnicie...Stăteam uneori în campania ei și nu puteam auzi o vorbă. Era atît de concentrată și atăt de minuțioasă în lucrările ei.Alteori mă așeza în fața ei, chipurile să mă picteze, dar cînd mă apropiam de șevaletul ei, vedeam niște frunze căzătoare, un cer albastru și un hău peisagist, care amintrea văgăuna unde odihnea mama ei, în cimitir…Părinții mă puneau să muncesc la cîmp, sau să pasc vaca în Ponoatrele de asupra Teleneștilor. Ea, mă invită odată la ea acsă, și m-a așezat pe o bancă din preajma ei, ca să ascuilt cum dînsa cînta la pian. Cu o grație deosebită, în acea zi însorită, în verandă, Sdabina își purta pasionată degetele ei sprintene pe clapele pianului, înterpretînd Sonata lunii. Am, încrmenit în fața ei, mirîndu-mă cum de axcel lăstărel de fată, este în stare atît de convingător să cînte la pianul negru cu clapele de fildeș, care stătea în clasa noastră de meditație de la Telenești...Într-o zi, cînd peste orășel coborîse ploile cerului, ea mă chemă în sala cea mare și pustie și mi-a spus că este încîntată de nuvela despre Ghiceardi, și Bethoven, în urma dragostei căreia , s-a născut Sonata lunii. Avînd un caiet de note înaintea ei, pe pupirtru, ea m-a fermecat prin melodia acea de paradis, întrebînd dacă mi-a plăct. Eram încîntat, fericit. Ochișorii ei scînteietori, melșancolici, plinî de o umbrîă a durerii, legate de pierderea mamei, Ea mă lăsă iarăși cu multiplele mele sentimente neîmplinite. Vroiam doar ca ea să fie mereu, mereu alături , să îmi povestească filele despre o dragoste mare, dintre un compozitor surd, rom,antic și o fată orbitor de frumoasă. Acasă, am venit. Înfloreau vișinii,. Iar de-asupra ramurilor,. De pe chiscul Lipăgăului se ridica triumfătoare luna. Satul era acoperit de o feerie nocturnă, cu un miros de umezeală, de pămîntul reavăn, de flori, cînd albinile plecaseră obosite la culcare. Iar « Sonata lunii » plutea în auzul meu, în imaginea mea, orientată undeva în vîltorarea istoriei, unde stătea pe o bancă într-un parc din Germania un compozitor surd și o dmnișoară ce avea, în conștiința mea, chipul Ei...
După încheierea școlii fata deveni vînzătoare la magazinul de cărți din centrul Teleneștilor, lucînd împreună cu o mătușă de a ei.Mergînd de fiecatre oară la magazini, ea mă duce pe la stilajurile cărților deficitare și-mi spunea că are rezervat și pentru mine un exemoplar.Mă bucura nespus..Ea, mereu îmi spunea, cînd mă vedea drept cumpărător, cîte cărți au tainele. Mamă dragă ! ea era o cititoare pasionată și eu o asiguram cu tot dinadinsul că va veni timpul cînd în biblioteca ei o să fie așezate pe rafturi și cărțile scrise de mine. Iaca va fi o mîndrie pentru mine pentru ca ochișorii ei simpatici să plutească peste frazele, expresiile formeulate de mine, care, în mod indirect vor fi scrise fiind cu gîndul îndreptat la dînsa.
Apoi Sabina dispăru din Telenești. De la o vrme, la începutul anilor 70 evreii plecau masiv din Telenești, peste hotare, parcă pe ascuns, pe neașteptate, uneori fără a-și lua rămas de la cei care-i cunoștea și-i iubea,fără ca cineva să se aștepte la așa ceva, Lucrul care nu mi-a plăcut niciodată. Doar la moldoveni este obișnuit, ca la o despărțire de acest fel să se facă o mare petrecere, cu lacrimi , muzică și multe bucate, băutură…
Sabina , cînd deveni matură s-a căsătorit cu un moldovean din Telenești. Era mîndră cînd mă întîlnea, zicîndu-mi că e o mare fericirea să ai parte în viață de o iubire adevărată, așa cum și-a dorit-o. Soțul ei, era un fost marinar, cult și înțelept, care o plimba mereu pe lanurile din juruil Teleneștilor cu motocicleta în ataș.Era agronom. Ea, de asemenea învățase de pedagog și preda la elevii din Inești limba rusă.
Fira Zislis
Preferam să mănînc bomboane și înghețată. La chioșcul din marginea Teleneștilor, din preajma casei lui Grișa Bitco, unde tata repara mereu încălcămintea, vînzătoare era o femeie robustă, roșie la față, cu multe mergele în jurul gîtului, cîruia toți îi zicea Fira Zislis. Era o femeie de importanță locală și, cînd ne vedea pe cei de la Ineșțti, imediat ne chema ca să-i ajutăm cîte ceva la deridicat, de adus în ordine lăzile, sticlele goale și, dînsa ne servea mai apoi cu dulciuri și ,multă înghețată Avea brațele scurte dar puternice, cu o bărbie rumenă, și ochii c-am bulbucați, dar cînd ne vedea pe noi, îi migea cu atîta blîndețe și bunătate... « Dugheana » cum obișnuiau să-i zică oamenii din jur, se afla și în preajma stadionului...Seara venea la ea un flcău, care o lua pe rama dinainte a bicicletei și pleca cu dînsa la plimbare. Ea apoi, ne aduna pe mai mulți copii, mergeam în ponoare să adunăm mănbunche de negară, pe care le aduceam la Movilă, un gorgan din marginea Ineștilor, la un loc unde nu însemna parcă nimic. Ea ne ruga să adunăm acolo buchetele de negară și multă vreme urmărea cu ochii străpunși de tristețe zarea...
În timpul războiului trecut, pe acel loc au fost împușcați și îngropați sute de evrei din Telenești. Duzpă sfîrșirea războiului, cei întorși la baștină, au deshuimat osemintele victimilor teroarei, le-au îngropat într-un mormînt comun la cimitirul din marginea Mîndreștilor. Dar, pe acel loc, unde se petrecuse execuția oamenilor nevinovați, autoritățile fpăcuse gunoiștea tîrgului. Ciulucul își mîna apele lenoase, puturoase în tăcere.Și numai Fira Zislis, ne povestea că în acel loc a fost împușcată bunica, bunicul,mătușa și cei patru verișori, care n-au izbutit să se evachieze din tîrg.
-- Semnele distinctive se pun și în locul unde omul și-a găsit moartea, zicea Fira . Pe lîngă semenele care se pun al căpătîiul osemintelor. Dar ea lăsa negara să se vînturie și nouă ni se părea că în unduirea serii, parcă se deprindeau spre durerile cerului înstelat lacrimi argintii, pline de durere și necaz. Cît voi trăi am să mă zbat ca memoria despre moșii, strămoșii mei ce au murit pe-aceste meleaguri să rămînă memoprie și, învățătură pentru toate neamurile ce vor veni din urma noastră...
În apropiere Teleneștiul își avea rumoarea sa... Nimeni nu știa cînd se întorcea Fira spre casă. În cele din urmă venea flăcăul cu bicicleta după ea...Ea era foarte fericită și independentă la chip , precum era vîntul ce se domolea mereu cu gingășie peste dealurile pitorești ale micului și romanticului cuib al copilăriei noastre.


Ghita Morghenștein
Soțul lui Ghita Morghenștein muri în drum cînd se evacua spre Kazahstan în războiul trecut. Revenită la Telenești vădană locuia într-o casă de la marginea Teleneștilor, printre gospodăriile scunde ale lipovenilor bărboși. Avea o familie numeroasă, și la toată nevoia ei ținea în ograda mare, acoperită cu iarbă de troscot, fără gard și poartă o căruță, o bistarcă lungă, la care înhăma o gloabă și pornea prin satele din jurca să adune terfe. Ghita, în fiecare an are cîte un soț nou, de la care năștea cîte un copil.
-- Eu am și de la moldoveni și de la ruși și de la lipoveni și de la toți, că-s bună la inimă,zicea dînsa. Numai de la țigani nu vreau să am…Și pe toți trebuie de hrănit…
Copii avea vreo șase : fete și băieți. Care mai smolit, care bălan, care roșcat. Niciunul nu semăna între ei. Numai fata cea mai mare, parcă arăduia cu Ghita din tinerețe. Purta ca și mamă-sa păr lung, împletit în două cosițe. Așezată pe loitra căruței, mergeau din sat în sat și seara reveneau acasă, toți pe un morman de terfe, ca să le predea la baza de comerț a lui Ioină Mariamis.Acela, probabil, că nu totdeauna îi plătea cum se cuvine că ea stîrnea un tărăboi, de se scula în picioatre tot tîrgul. Toți știau că nu trebuie să-ți pui mintea cu Ghita. În serile de sîmbătă toți evreii din Telenești, în șiraguri, de la mic la mare ieșeau la plimbare. Ghita, la fel ieșea cu copiii ei și erau cei mai cîntăreți, cei mai gălăgioși.
-- Parcă n-ar avea de ce să se bucure, ziceau unii strîngînd a nedimerire din umere,Dar ei sunt cei mai veseli din oraș.
Veselia lor se schimba adeseori cu cîte o sfădălaie de mare anvergură, încît ți se părea cî se face în acea ogradă moarte de om. Dar, în realitate era pur și simplu clarificare de situație.În centrul tuturor certurilor stătea Ghita, co o jordie îmn mînă și-i strunea pe fiecare din copii ei ca să lucreze și să nu aibă în viitor un trai atît de greu și anevoios ca și dînsa. Copii stăteau ca muzicanții ce țin pupitrele înainte cu note. Citeau toți, pînă la unul, apoi dînsa cerea de la ei ca să le povesteascăcele ce se scriau în cărți și dînsa rămînea la fel de încîntată cîtă înțelepciune au cărțile… Cînd era vorba de a merge prin sate la strîns terfe, dînsa îi îmbrăca pe toți, asemănîndu-se toți ca tărtăcuțele, colorate ca puișorii de potîrniche și era mai mare dragul să-i vezi, la întoarcere. Stăteau toți urcați sus pe mormanul de terfe, bucuroși că au adus de prin sate. Mai ales că ei meergeau spre satele noastre sîmbăta, iar în această zi, gospodinele coceau vărzare, colaci și pîne, și, precum este obiceiul la moldoveni să dea de pomană, ei veneau fericiți și bucuroși de darurile primite. Nu trăia Ghita nici sărac, dar nici bogat. Dînsa vroia doar ca copii ei, cîți îi avea, să nu aibă soarta ei, și să fie cunoscători de carte.Nu accepta daruri de la cei mai înstăriți ai Teleneștilor, care se părea că din cauza moralității, parcă o ocolea. Dînsa vrouia totul să facă singură. Adeseori, avea o vorbă : « pentru plăcerti trebuie să mă răsplătesc... »
-- Cîndva noi o să rămînem în memoria copiilor noștri doar niște umbre., spunea dînsa. Acuma mi-i interesant ce se spune în cărți... Sunt încă tînără , doresc toate plăcerile pămîntului. Îmi plac bărbații, iar eu nu le plat pînă la urmă. Ei mă iubesc, îmi lasă amintire cîte un copil și mă părăsesc. Ce pot face eu mai mult în viața asta, zicea dînsa lăsînd necăjită mîinile în jos parcă a disperare...
Nu știu cînd și unde a dispărut casa Ghitei. Pe acel loc s-a construit Casa fericirii, și moldovenii făceau nunțțile și, celelalte ceremonii. Probabil că lui Ghita i-o fi dat apartament, i-o fi îmbunătățit și indemnizațiile. Cert este că , fiind copil, nu mai averam prilejul s-o văd, pe dîmnsa și copii. Și din acea clipă Teleneștii părea că au devenit mai săraci și mai pustii, își pierduse coloritul adevărat ce se cuvenea să-l aibă în conștiința mea formată de copil, un tîrg, sau centru raional...Ceva ceva se ștzerse din viața noastră din tîrg și eu la fel aveam un lips cu privire la aceste plăceri cotidiene. Cînd veneam la Telenești nu mai vedeam casa, ograda ei mare, cu acea căruță, la care mereu stăteau să mănînce din opalcă amîndoi caii : unul șarg, slab și țintat în frunte, iar celălalt alb, cu o coadă și o coamă bogată, fluturîndă în vînt...Dar oamenii cum apărea undeva vreun talmeș-balmeș zicea, cu multăp pricepere :
-- De ce te-ai rățoit, de parcă ești de la de la Haia lui Ițic. Nu fi ca ea, căci touna o să ajungi nu la bine....


Golda Gorodețki

-- Ascultați-mă pe mine, căci ceia ce o să vă spun eu totul este drept și adevărat ! zicea întruna economista colhozului Era o femeie josuță, cu ochii mici, jucăuși, ageri și avea o extraordinară asemănare cu mama.Ea după o zi grea de muncă, venea cîte-odată pe la noi, ca să se plăngă : Muncesc ca o nebună toată ziua și nicidecum nu găsesc tei de curmei, ca să le fac ceva cîștig oamenilor. Tovarășii fac așa, ca oamenii de la pămînt că nu primească mai nimica...
De vreo cîteva ori mergea zvonul prin Inești că economista Golda a fost supusă arestului, cercetărilor pentru abuz de serciu și delapidări.Unii, mai înclinați spre bîrfe, afirmau cu toată certitudinea, că economista, fiind în cîrdășie cu spionii din America și Anglia, a fost prinsă în flagrant tocmai la dealul Molnicului, lîngă o scărtă de paie, cu mari documente la ea. Nimeni nu explica ce fel de acte ce fel de obiecte secrete se ascund la poalele codrilor Budîăilor, fapt era că Golda lipsea de la serviociu în ultima vreme… Abea, în preajma ernii, cînd țăranii de la Inești aveau de primit leafa pentru un an întreg, au prins a se îmbulzi la brigadă, lîngă ghișeul casieriței. Spre surprinderea tuturora au văzut-o pe spioanca de ieri, Golda Gorodețki. Femeia avea o geantă cafenie, burdușită cu bancnote. Era severă, iar sub ochi se observau cearcăne, paloare de boală. Lumea din Inești au primit banii toți : care era foarte mulțumit, care era foarte supărat de cele cîte a primit. Toți o lăudau și cineva o condamna pe Golda. Numai femeia îi urmărea pe toți cu ochii chinuiți și zicea arareori :
-- Doamne… Cît de mult îmi pare rău de bieții oameni. Adevărați robi. Muncesc un an întreg, dar primesc atăt de puțin. Foarte puțin primesc, toți ca unul…
Golda era slăvită la acea oră, că merge cu regularitate la curorturi pentru a-și întrema sănătatea, iar în tîrg se bîrfea : cine merge lșa curort, neapărat este ... curvă. Femeia, însă, de fiecare dată cînd mergea încolo, revenea acasă doar cu o sumedfenie de impresie, mărturisind întruna despre oameni diferiți și interesanți, prin mărturisirea lor despre locurile de unde au venit. Despre Murmansk, Kamceatka, Vladivostoc, Tbilisi, Tallin, Kiev...
Peste cîtăva vreme, încă nu se potoliseră bîrfele cu privire la spionomania femeii, dar într-o zi, Ineștii au fost surprinși de noutatea lugubră.La numai 40 de ani Golda Gorodețki s-a îămbolnăvit de cancer și muri într-o zi de primăvară, cînd peste Telenești ningea întruna cu petale de vișin.Îi rămîsese o fiică ce umbla la școală, cu o gîță mare,bogată... Era o zi atăt de frumoasă, cu un eveniment atît de trist !

Mihail Isaacovici Homschii

El a fost mulți ani președintele colholului în numele lui « Gheorghe Dimitrov » din localitatea noastră. Un bărbat chel, cu ochii mari, deștepți, avea o vădită asemănănare cu clasicul literaturii noastre Vasile Alecsandri.
-- Femeilor bine făceți că vă odihniți. Trebuie să vă întăriți, s-adunați la puteri căci dacă nu veți avea voi grijă de sănătate, atunci cine o să aibă ?...
El se pricepea foarte bine în agricultură. Și în creșterea animalelor. Și în viața culturală. Din brigadiri și zvenevoi, făcuse un cor de se slăvea în toate împrejurimile. Dar ce orchestră avea colhozul nostru ! Pare-mi-se că absolvise Academia agricolă de la Kiev. DE la o vreme el devenise bolnav șți a fost internat la spital. A stat acolo vreo jumătate de an, pînă a revenit din nou la cîrmuirea colhozului. El vorbea clar românește. Cînd s-au împlinit 18 ani de la înființarea colhozului, el a afăcut o masă mare la clubul din mijlocul satului, invitînd petoți doritorii. S-a petrecut o sindrofie faimoasă, încît toată lumea a simțit că mai poate să se bucure și de roadele muncii sale, ca la o nuntă.Pe gratis! A participat și Mihail Isaacovici, care , la un moment dat a început să cînte de rînd cu oamenii satului acele cîntece populare la acea vreme.Þin minte cuvintele, care le învățase și el, probabil, la liceul din tinerețe și cînta cu deosebită plăcere...
-- Colo-n vale, la fîntînă
Două fete spală lînă...
O mare problemă avea dînsul cu cei care furau la colhoz pe dealul mare. Milițianul ( polițistul) Harea îi prindea cu gențile, traistele pline și acela era pornit deseori pentru a-i da în judecată, dar președintele, făcea semn ca să lase pe seama lui și-i citea morală , după care-l trimitea spre casă, cu traista plină. Nu știu cum se întîmpla, dar oamenii se temeau mai mult de Homski, decît de milițianul de sector...
Oamenii de la Inești îl iubeau pe Mihail Isaacovici. Ascultau de sfaturile lui. Toate necazurile după ce le treceau pe la diferite instanțe, ajungînd la el, neapărat erau rezolvate de către președintele artelului agricol, precum prefera el să numească denumirea de « kolhoz »…
Ceia ce nu-i plăcea lui erau cei ce amăgeau. Adeseori îl auzeam cum zicea referindu-se la vînzătorii de la “ Hozmag” ( magazinul de uz casnic) din centrul orășelului, zicîndu-i “ Hoțmag”.
Mihail Isaacovici adunase în conducerea cîrmuirii niște specialiști de elită cu familii de Caplan,Mariamis,Iozic, Fagher cu școală veche de agronom și zootehnicieni, ce se pricepeau minunat în agricultură, cu ajutorul cărora făceau roade minunate în gospodăria noastră, făcînd-o înaintată în toată conducerea raională…Dar președintele avea o atitudine frumoasă față de toată lumea, indiferent că era nacealnic, că era om de rînd. Adeseori el se oprea în mijlocul drumului, de era duminică sau zi lucrătoare și stătea cît trebuia cu oamenii de vorbă. Le asculta păsurile, le alina prin vorbe durerile, necazurile…
S-a apucat odată să arate cum se plivesc planetele, a apucat hotărît sapa și a tras o postată, apoi, dînd întîmplare, a tăiat un popușoi tinerel, înțepenind cu sapa în mînă, înintea femeii. Femeia și-a aplecat fruntea fiindu-i parcă și ei incomod, de acțiunea tovarășuluii președinte, dar Homski, ieșind din situație, i-a spus:
-- Apoi, oameni fără de păcate nu sunt pe lumea asta, draga mea...
Mihail Isaacovici, lăsa o impresie deosebită pentru mine, deoarece un evreu să se ocupe cu agricultura era ceva neobișnuit , chiar și la acele zile. La noi în sat este și un loc, unde pînă mai ieri era un masiv acoperit cu vii elitare și se numește „la Grișman”, fapt, ce pînă la război fusese un boier ce se ocupa de viticultură...Dar în persoana lui am înțeles cîte talente poate avea acest popor, în diferite domenii, deoarece Mihail Isaacovici avea cunoștințe de cauzăîn agronomie, viticultură, horticultură, zootehnie, dar cel mai iomportzant...în omenie. Teleneștii era un tîrg cu o diasporă puternică de evrei , dar el, cu discipolii lui, formau o castă de agricultori, robi ai pămîntului, cum se obișnuia să se spună atunci...Dar lucrul ce îl îndeplineau era făcut cu bunăvoință, multă înțelepciune și curaj. Pentru asta îl am ca amintire și el, niciodată nu a rămas undeva orfan de amintirea mea din copilărie, deoarece am fost alături de mulți evrei, specialiști de elită în domeniul gospodăriei sătești.Erau veterinari, agronomi, ingineri-mecanici.În echipa lui Homschii a fost un inginer cu numele de familie Caplan, un bărbat foarte deștept, chel, care a gestionat construirea unui complex enorm de creșterea porcinelor din dealul Teleneștilor . Acest Caplan uimea lumea, prin capacitatea lui de muncă. Nimeni nu știa cînd dormea acel om. Mereu era printre muncitori, citind întruna proeictele , dînd indicații și fără de el nu se făcea nimica. Nu-l încurca nici președintele colhozului, dîndu-i voie să ducă lucrările așa cum se cuvenea. Și iată că sosi clipa, cînd complexul a fost dat în expluatare. Televiziunea, ziarul „Pravda” de la Moscova trîmbițau despre farmecul acelei enorme crescătorii, unde porcii sunt hrăniți după o tehnologie avansată, din baliga lor se fabrică nutrețuri combinate, care li se dă ca mîncare și toată această supraveghere se face prin intermediul televizorului intern. Toți vorbeau că lui Caplan o să-i confere titlul de Erou al Muncii socialiste. Dar trecea timpul și acest lucru nu se întîmpla și atunci cineva din sătenii noștri s-a exprimat că nu are loc această conferire, deoarece Caplan este... evreu, iar Kremlinul, nu prea are grijă de ei... În acea primăvară inginerul Caplan s-a prezentat la lucru, a glumit cu muncitorii, chiar a mers pe la tîrlele porcinelor, cu mîinile la spate, șuierînd, precum îi era feleșagul și, dintr-odată s-a poticnit și a căzut secerat la pămînt. Cînd s-au apropiat oamenii de-acolo de el, inginerul Caplan deja era mort, în rezultatul unui atac de cord...
Mihail Isaacovici a avut foarte mari emoții din această cauză și, forte curînd a plecat și el la Kiev, ca să își facă operație chirurgicală la cap. Cînd s-a întors acasă, povesteas lui tata cum a decurs această operație supercvomplicată și cum el a scăpat cu viață și a revenit la munca cea de pușcărie a colhozului.
De la o vreme Partidul comunist a început o campanie frumoasă, care consta ca fiecare colhoz să pregătească numere culturale și să participe în toată seriozitatea la festivaluri raionale și republicane. La club seară de seară, specialiștii de frunte ale colhozului, toate fetele tinere de la cîrmuire umblau la cor. Era o grupă de dansatori, dar și o fanfară, care întrunea cei mai iscusiți muzicanți din Inești, Telenești, Mihalașa. Era o pregătire nemaipomeniotă și, la festivalul raional au obținut primul loc. Colhozul, unde mergea, lua cu ei într-o mașină găini fripte, ouă ferte, brînză de oi pîine de casă, cît roata de la căruță și, desigur un butoi cu vin din cel mai bun. După concert se adunau toți artiștii amatori și făceau op masă și o veselie. Mihail Isaacovici era sufletul tuturor întrunirilor și, participa și el la cor cu vocea lui, frumoasă de tenor... În comportarea lui, se observa o nuață de om înțelept și inteligent, care cu multă chibzuință și răbdare era atent, față de țăranii noștri necăjiți, simpli. Oamenii îl iubeau și se socoteau cu el, fiind deopotrivă parcă un țăran evreu din talpă cu marea grijă de a crește și dea da la timp pînea la stat.

David Mendeleevici

Era un bărbat slăbuț, cu un păr bogat. Muzicant de excepție, dirijor la casa pionerilor. Avea o ciudată asemănare la înfățișare cu Gheorghe Asachi.De la Inești, într-o iarnă am pornit puhoi, să învățăm muzica la el. Ne-a ascultat pe toți la auzul muzical, propunîndu-ne ca să repetăm bocăneala lui pe o tinichiea. Aprobîndu-ne pe toți, ne-a ținut o lecție de muzică, auzind de la el numele lui betoven, Șubert, Puccini… De la el am auzit că toată lumea este o muzică: sunetul ploii,căderea frunzelor, tunetul, trăsnetul, chiar și…huruitul camioanelor. Totul este muzică. Această informație ne-a uimit cumplit pe toți…Muzicantul semăna leit cu un compozitor de opere , care mereu pășea gînditor, meditativ prin centrul tîrgului. Ne întîlnea prietenește și, niciodată n-am observat în lumina oachilor lui decît dragoste de om, de muzică.În mînile lui cînta orice instrument: viara, fluierul, țîmbalul, naiul…El prefera ca pereții din coridor să fie împodobiți cu portrete ale compozitorilor și ale reproducțiilor din pictorii peredvijnicilor.: Levitan, Vasnețov, Șîșkin…Suricov,Kramscoi. El dorea să îmbine culorile și muzica.
-- Să prețuiți muzica și culorile, ne îndemna dînsul. Să fiți apreciatori ai frumosului… El mergea zilnic ca și noi pe lîngă gunoiștea fumegîndă a orășelului și după ce trecea pe lîngă această întreprindere de salubrizare, ne cobora pe toți într-o lume a frumosului…
Curînd din puhoiul cel de ineșteni au rămas doar vreo cîțiva, printre casre eram și eu. Mergeam la el ca să ascult , în zilele de iarnă, lecțiile de muzică, de la care aflam biografia mitologică și mirifică ale compozitorilor din secolul XIX, convingîndu-ne că un om de geniu poate să fie așa numai dacă are o biografie bogată, întortocheată…Muzica și culorile.Ne-a vorbit și de Ciorlionis. Pronunțam anevoios acest nume. Uneori el ne aduna în jurul lui și ne citea cîte un vers plăcut din creația lui Bayron, Șiller, Haine,Garsia Lorca, Omar Haiam, Șolom Aleiheim…nume ce le-am aflat hăt departe, peste cîțiva ani, cînd m-am pomenit în clasa școlii medii, la profesorul Beniamin Kogan. Ne plăcea cum dînsul pronunță cuvintele într-o română impecabilă, perfectă, cu intonație. Nu m-am interesat niciodată ce fel de studii a avut acest minunat om, dar era o adevărată personalitate enciclopedică, ce ne îndemna întruna de a îmbrățișa frumosul, sublimul și toate cele plăcute din viața unui om deștept…Adeseori îl întîlneam pe David Mendeleevici plimbîndu-se în preajma stadionului în compania prietenilor lui: doi cîini koker spaniel roșcați dar cu urechile și boturile albe. Mai avea și un motănaș siamez care-l purta pe spate, mereu mîngîindu-i blana...
El a fost unul dintre primii care a emigrat. Peste cîțiva ani, sora mi-a arătat o fotografie color primită de o prietenă de a ei de la Ierusalim. Pe un covor, cu multe fructe exotice în jurul lui, cu opărul vopsit era David mendeleevici. Se propaga cît de îmbelșșugată este viața în occident. Deși în ochuii lui era tristețe și nostagie după tîrgul Telenești, după noi, după viața lui toată catre deși el plecase, rămîsese toată aici…Cu noi, alături, în sufletul nostru, care nu mai avea ce să ia mai bun de la acele vremuri de răstriște.Eram gata să încruțișez pumnii cu toată lumea, ca să pot apăra acei oameni ai istoriei mele și vroiam că ei să fie cît mai mult pe făgașul biografiei mele, pentru a rămîna în vîltoarea timpului, ca ei să fie de folos nu numai mie ci și copiilor mei. Și azi pot să confirm cu toată certitudinea, că oamenii de factura acelei înțelepciuni, adeseori foarte neînțeleși și neapreciați, poate ignorați definitiv, ne lipsesc și, prin comemorarea mea, eu îi văd , măcar în memoria mea scundă, adușțui la vatra unde ei au văzut lumina zilei și-au petrecut primii ani luminoși ai vieții.Iar în amintirile mele vagi picură, picură,picură amintirea despre acele vremi îndepărtate ce aveam fericitul prilej să mă aflu printre acei oameni...
De la el auzeam pentru prima oară că există genurile de dans ca Suita, Menuietul, Gavota, Contradansul, Polca , Mazurca,Poloneza, Kracoveacul, Valsul, că există compozitori ale acestor genuri ca Șopen., Ștrauss, Bizze, Hidn, Mozzart... Și-apoi tot de la el am aflat că există și genuri vocale ca Forma de lid, Imnul, Balada, Vocakliza, Recitativul, Aria,, Arieta, Ariozo, Cavatina de Gluc...
Favel Fagher
Prin ploaie, ger sau vînt, chiar dacă drumurile se desfundau de la Telenești, zilnic, în afară zilei de luni cu o motocicletă neagră cu ataș venea la Ineasca avînd toate mecanismele și casetele necesare ca să ne arate kino la clubul din Fundătură. Favel, un bărbat înalt, cu părul creț, roșcat, cu fața lunguiață, nasul lung, ascuțit, ochii mici și sclipitori, mereu îmbrăcat într-un impermiabil cu poalele lungi, din piele neagră, avînd obiceiul să șuiere melodii vesele. Avea mîinile cu degete subțiri, care după ce stăteau înțepenite pe ghidonul motocicletei, după ce descărca aparatura pe scena largă, pustie și rece a clubului, prindea să trebăluiască. Ficsa aparatul de proiectare pe un vîrstac de lemnăruie vechi și, pînă a porni mecanismul cu bîzîitul strident, chema droaia de copii care stăteam cu privirile curioase în ușa de la intrare și ne spunea:
-- E un film despre război! Să fiți cuminți c-o să vedeți rușii atacă și fug nemnții de la de le scapără călcîiele, și după ce ne urmărea cu ochii lui șmecheri, ne prevenea: să nu strigați, să nu bateți din palme, sau să tropăiți din picioare, c-o să se năruie podul în capul vostru. Dacă vine comisia și vede toate daunele, o să mă dea afară de la serviciu...
Stăteam nemișcați, plini de emoții, urmărind la ecran cum rușii, trecînd prin chinuri îngrozitoare, în cele din urmă, se răzbunau pe nemți, punîndu-i pe-aceia să fugă, părăsind tranșeiele, tancurile, tunurile și toate celea dobîndite pînă la acele momente. Ne părea bine, firește și eram entuziasmați despre eroismul rușilor și lașitatea nemților , iar cînd se termina epizodul peliculei ce o demonstra de probă la ecran, pregătindu-se pentru seansul de seară, cînd vor veni gospodari, flăcăi și fete mari să vadă filmul integral, Favel, în tăcerea potolită, zicea cu voce stinsă, puțin oftînd:
-- Că multe minciuni mai toarnă sovieticii, mămulică dragă!
Nu încercam să polemizăm cele nepricepute de noi, căci Favel Fagher, cerea să părăsim sala pentru ca să ne spună că ne așteaptă mîine cînd ne va dem,onstra epusodul altui film și mai interesant. Noi, majoritatea nu aveam răbdare, astîmpărul și seara, ne prezentam în jurul clubului, sperînd că vom nimeri cumva înăuntru să putem vedea tot filmul cu pricina, unde rușii atacă, iar nemții părăsesc în goană cîmpul de luptă. Favel Fagher, pe lîngă faptul că trebuia să aducă aparatura în ordine, să o monteze, să demonstreze filmul, mai avea funcția de vînzător de bilete și de casier. După ce intra lumea înghesuită în încăperea clubului, vindea bilete spectatorilor și apoi pornea să ruleze filmul la ecran. Cele cîteva ore cît demonstra filmul, el stătea la ușa clubului cu biletele,încasînd bani de la cei ce doreau să intre în sala plină de zăpușală. Noi, copiii, ce nu preferam să stăm acasă sau să dormim, ne roteam în jurul casei de cultură, în speranța, ca să întîlnim vreo rudă bănoasă, care ar achita costul filmului și ne-ar permite să vedem ceea ce aveau dreptul să vadă integral doar maturii. Mecnicul de cinema nu avea voie să ne permită nouă minorilor la seansul de noapte, sau să ne dea voie de a viziona filmul pe gratis. Adeseori, în toiul demonstrării filmului, de la raion soseau membrii unei comisii și-l controlau pe Favel. Era o situație complicată pentru el, căci ne iubea și vroia și noi să rămînem mulțumiți. Uneori, pe la miojlocul seansului văzîndu-ne înghesuiți pe după colțul casei de filme, ne chema pe secret, cîte pe unul și, strecurîndu-ne înăuntru ca pe cîrlani la strungă, ne dădea voie să privim filmul pe gratis. Ne prevenea: dacă va veni comisia, să ne ascundem sub scaune, căci aminterlea, va avea neplăceri....
În unele din zile, ne aduna în jurul lui să ne povestească multe din cele văzute în pustiul Karacum, unde a fost evacuat, împreună cu familia, în timpul războiului. Era curios pentru toți să aflăm că femeile poartă saci negri să nu li se vadă fața, bărbații poartă halate vărgate, turbane pe cap, cînd afată e o căldură teribilă, dar cel mai mult ne uimea mărturisirile lui, că oamenii din pustiu beau lapte ca iapă.
-- Acolo sunt măgăruși răbdurii de muncă, mai adăuga el. Dar nu sunt cu două picioare ca în părțile noastre, ci cu patru... În Kazahstan femeile frămîntă aluatul, apoi îl netezesc pe coapsa piciorului și după care aruncă lipiile într-un tandîr cu pereții fierbinți. Tandîrul, ne lămuri el, e un fel de cuptor de-al lor, care se încălzește cu lemn de saksaul, unde se coace pîine gustoasă, cu miros de flori și de femeie, zicea el, făcîndu-ne șmecherește din ochi...
Am înțeles și mai multe despre viața oamenilor din Asia Mijlocie, cînd la clubul din sat s-a demonstrat filmul despre aventurierul Hodja Nasredin. Era un film foarte îndrăgit de noi, copiii, căci la școală povesteam unul altuia cîte un episod din cele văzute la ecran, încercînd a ne șmecheri în aceiași modaliutate unul pe altul. Mai ales ne plăcea scena, cînd Nasredin i-a împrumutat bani unui cunoscut, după care, la despărțire, pe neobservate i-a tăiat buzunarul, lăsîndu-l pe-acela lefter...
Ne îndobrisem cu nenea Favel și, îl așteptam mereu la marginea satului, să vină de la Telenești , unde locuia, cu noi și noi filme în atașul motocicletei. Din marginea satului pînă la club era o distanță mare și el, ne lua cît putea duce în atașul motocicletei și ne spunea să chemăn cu voci tare ca toată lumea să vină deseară la kino.
-- Oameni buni, veniți la kino! Strigam veseli, cu voci zglobii. Despre război! Rușii atacă, și nemții fug!
De la o vreme, Favel Fagher, încetase să demostreze la ecran explozii, durere, lacrimi de război. O mare fericire pentru mamele și fetele din sat, de la un timp devenise filmele indiene. Sala clubului devenea arhiplină, neîncăpătoare iar vestea că se va derula filme de producția indiană stîrnea un ajiotaj, de cu zori și pînă după miezul nopții. Mai ales printre mamele și domnișoarele sentimentale, care ieșeau din sală după vizionarea peliculei, cu fețele triste, zguduite de cele văzute, înlăcrimate. Iar noi, cînd veneam cu nenea Favel spre club, aducînd un film ordinar, de aceiași tematică, stînd cățărați în atașul motocicletei anunțam spectatorii, ce-i așteaptă în seara ce vine:
-- Film indiski! Ibovnicii cîntă, dar nu se pupă niciodată,ca la noi! Hai, la film indiski!
Dacă se stărnea renumita glodăraie de la Ineasca și nu se putea răzbate, Favel Fagher, lăsa motocicleta la marginea satului și ducea în brațele vînjoase două cutii de tinichea în formă rotundă, în care se aflau peliculele filmului îmbobinate. Parcă-l văd și-acum înnotînd prin glod cu impermiabilul, asudat și cu ajutorul nostru ajungeam într-un sfîrșit cu bine la ușa casei de cultură. După ce se odihnea puțin, trăgea o țigară, apoi descuia lacătul și instala aparatura. În asemenea cazuri, știind că pe glod nu voa sosi controlul, el încuia ușa pe dinăuntru și ne permitea să privim toate almanahurile cinematografice de popularizarea științei, jurnalele ce se demonstrau totdeauna seara, înainte de a porni rulajul filmului propriuzis. Din aceste jurnale, de scurt metraj aflam și multe noutăți ale zilelor trecute: politică, știință, modă și sport. În sat, la acele timpuri încă nu erau televizoare și aceste almanahuri cinematorgrafice prezentau o adevărate descoperiri senzaționale pentru toți noi. Nenea Favel, împreună cu noi, afla despre războiul din Vietnam, revoluția din Cuba, cutremurul de pămînt din Tașkent, despre selecționata de fotbal a Braziliei la Mexico...
Uneori simțind că nenea este chinuit și flămînd, deoarece aparatura cinematografică mai era capricioasă, necesita reparație, îi aduceam plăciunte cu bostan, colaci, sfinți, în formă de cifra „8” și, cîte un păhăruț cu vin roșu. El ne surîdea plin de încîntare pentru bravura ce o făceam în favoarea lui, se ciupea nițel, după care iar închidea ușa de la intrare, trăgea perdelele întunecate de la geamuri și ne permitea să privim tot filmul ce avea să se deruleze deseară în fața sătenilor. Alteori, după ce șurubărea la aparatul capricios, se întrecea cu duștele, și se vedea că el este cu adevărat fericit în compania noastră...El ne povestea cu pasiune despre frații Liumier, despre Cerle Cveaplin , multe file din lumea cinematografică, încît îl ascultam cu gurile căscate de interes...Almanahul cinematografic, trezea și pentru el marea nemulțumire, cînd politica de la Kremlin, prezenta statul Israel ca pe un monstru adevărat din Orientul Mijlociu. I se încrețea fruntea în prezența acelei amprente minciunoase a istoriei , dar în cele din urmă surîdea cu sarcasm ca să zică:
-- Ce neghiobie politica asta rusească, Doamne!..
Trecea timpul și noi, copiii, deveneam tot mai maturi și mai înțelegători. Drmul din centrul satului se pietruise, iar clubul se mutase în altă clădire, mai nouă. Aparatura de cinema era mai sofisticată și nenea Fagher, nu trebuia s-aducă personal filmele de la Telenești. Le aducea un camion special. Viața lui devenea mai ușoară și mai comodă. Cu toate-acestea el nu avea entuziasmul și dragostea deodată față de meseria aleasă. Era tăcut și, parcă absent. Deoarece clubul era gard în gard, cu casa noastră, nenea Favel, uneori venea la noi în ospeție. Mama îl servea cu lapte din ulcior de lut, cu ouă crude, pe care dînsul prefera să le beie crude. După o pauză de tăcere el iarăși povestea cu durere despre peripețiile familiei lor petrecute în evacuare, în pustiurile Kazahstanului. Erau momente, cînd amintindu-și despre grozăviile din trecut, începea să plîngă ca copiii. Mama îl consola, dar în cele din urmă parcă încerca să-l dea la socoteală:
--Ești bărbat în toată legea, dar de ce nu legi viața cu vreo femeie? E vremea... Trebuie să te căsătorești, dragul meu, căci ai nevoie de mîngîiere, îngrijire.
-- În toată nepriceperea mea, răspundea Favel, nu am întîlnit niciuna pe gustul meu...
-- Ei ba, îi replica mama. Ia-n bagă de seamă mai bine. Este Haia Bravermann, fată bună, cu serviciu la bancă, femeie delicată, se îmbracă frumos... Þi-ar sta bine alături de dînsa.
-- Da mata crezi că numai atîta trebuie la o căsnicie? zicea bărbatul, dînd semne că o cunoaște bine pe Haia și demult au clarificat relațiile cu ea.
Mama îl prea îndesea cu asemenea sfaturi; să se căsătorească, fiindcă este un evreu prea întrecut cu vîrsta și, nici părinții lui, care din păcate, murise în războiul trecut, nu s-ar fi bucurat de starea lui: cînd nu e nici flăcău, nici gospodat. Favel, însă avea planurile sale . Asculta îngîndurat și nu-i păsa că mama împreună cu mama lui au fost prietene, la școală au stat într-o bancă și le legau amintiri frumoase. Ea îi povestea mereu despre mama lui, pe care și-o amintea foarte vag, dar îndemnul de a se însura nu-l încînta deloc.
O vreme Favel Fagher, mai continuă să vină pe ploi și pe viscol la Ineasca ca să arate filme. Apoi, într-o zi a dispărut din tîrg. Nu știa nimeni unde o fi plecat. Numai la cîteva luni, o comisie de comuniști de la raion a venit în clubul nostru, pentru ca în fața întregului sat, să anunțe că Favel Fagher, s-a dovenit a fi un trădător de Patrie!.. Cum de a îndrăznit dînsul să lase raiul sovietic și să emigreze în Isreael?!..
Începuse primul val de emigrare în străinătate a evreilor și oamenii care se hotărau la acest pas dispăreau peste noapte ca în timpul deportărilor lui Stalin. Evreii aveau preferința să nu divulge secretele și intențiile personale în această privință. La începutul anilor „70 al secolului trecut evreii din telenești, ca și toți ceilalți din fosta URSS aveau două drumuri: ori în occident, sau la cimitir. Favel Fagher alesese drumul străinătății, lăsîndu-ne pe noi copiii din Ineasca, văduviți și lipsiți de plăcerea cunoștințelor cinematografice.


Sara Þimmerman
Motto : Moise zice în Biblie :
« Dumnezeu Vă poruncește
să vă veseliți în sărbătorile voastre. »

Mama zicea că această femeie e de-o seamă cu ea, dar părea și la vorbă și la port să fie, de cel puțin, două ori mai mare decît mama. Era lată în șale, cu o față grasă, ochii mari, mereu umezi, nasul lung, acvilin cu pomeții ieșiți în obraji, drept că vocea îi era vie, cristalină. O aud și azi, spunîndu-i mamei : « Dumnezeul lui Moise, spre deosebire de cel al creștinilor, este un Dumnezeu gelos, totdeauna gelos, care de excesul geloziei se teme de rivalitatea divinităților păgîne. Depărtînd pe evrei de celelalte neamuri, acel Dumnezeu luase o măsură preventivă contra contagiunii politeismului. El e singur și voiește a rămîne singur. Astfel, în Biblie perceptul « nu te amesteca cu celelalte neamuri » este subordonat dogmei « nu crede în alt Dumnezeu ». De cîte ori unitatea lui Dumnezeu nu este amenințată Moise se arată bucuros de a fi sociabil. Sînt pasaje în care el admite fraternitatea tuturor oamenilor. Sînt pasaje în care el insuflă evreilor sentimente de ospitalitate în privința străinilor. Sînt pasaje, în fine, în care Biblia se pare a ghici pe Hristos. » .
Fiind copil nedezlipit de mama, o ascultam și eu și înregistram relativ ușor în bostanul meu cele spuse de mătușa Sara , dar de înțeles aproape că nici azi nu înțeleg ce a avut ea în vedere.
Mătușa Sara Þimermann, cum spuneam,părea că are mulți ani, se mișca greu, spriginîndu-se în cîrjă și, cînd ne vedea, ruga să ne dăm mai aproape de ea, fiindcă avea și auzul stricat. Mama venea la dînsa cînd avea o bucurie, dar și atunci cînd avea o scîrbă, sau pur și simplu n-avea ce face. Casa mătușii era lungă, cu prispele joase și coridor din scîndură roșie, situată în mahalaua ce ducea spre Mihalașa... Nu avea nici soț, nici copii, trăia singură ca pustnicul. Pe pereții casei erau atîrnate covoare vechi, moldovenești, iar pe pervazurile ferestrelor erau multe cărți.Lua una și ne citea. Tot așa, în a doua zi a Paștelui, nu este sinagogă, în care să nu răsune următoarea invocație : « Fă, Doamne, și astă dată, precum făcuși în acea noapte, în care cutreierînd Egiptul ai păstrat pe evrei și ai secerat pe ne- evrei. Mai pe scurt, deosebirea dintre exclusivismul biblic și cel talmudic este o deosebire totală, atît în scopuri, cît și în mijloace. Scopul lui Moise este : « Fă toate , pentru a nu crede într-un alt Dumnezeu ». Scopul rabinilor este « Fă toate pentru a nu te amesteca cu celelalte neamuri ! » Mijlocul lui Moisei este : » Pentru a nu crede într-un alt Dumnezeu, e bine să nu te amesteci celelalte neamuri. ». Mijlocul rabinilor este : « Pentru a nu te amesteca cu celelalte neamuri, e bine să nu crezi într-un alt Dumnezeu. »
Ea ne citea, iar în tindă ardea primusul, încălzind ceva demîncare.Pe masă totdeauna stătea un coșuleț cu niște copturi rumene, mirositoare, învelite cu un șervețel, care se numeau « homentași ». Era o adevărată sărbătoare cînd mătușa ridica acel șervețel și mă servea cu gostoșeniile de felul « ștrudn » sau « beigîlî », pe care ea le pregătea cu atîta îndemnare, uneori, chiar în prezența noastră. Măiestria ei de bucătăreasă, precum îmi zicea mama, a deprins-o de la evreicele bătrîne, care , pînă la război trezea marea admirație printre gospodinele din Telenești.Mai mîncam la ea și zamă de găină, căreia dînsa îi zicea « mondalî », dar mîncarea cea mai preferată a ei era peștele umplut cu carne... Înainte de a ne întreba despre toate ale vieții, ea prefera să ne servească cu aceste bunătăți ale bucătăriei evreiești, după care, îndreptîndu-și mergelele mari, galbene din jurul gîtului, își netezea cărarea de păr din moalele capului, descoperindu-și fața ovală, senină, ce demonstra că odată, în tinerețe, mătușa a fost o domnișoară de o frumusețe rară și pornea să povățuiască... Mama îmi spunea că au învățat împreună într-o clasă, iar mătușa scria poezii, iar la sărbători cînta de rupea la armonică... Ridurile de pe fața mătușii Sara se încruțișau și se amestecau într-o dezordine înspăimîntătoare.Avea o răbdare uimitoare de a o asculta pe mama, ca pe o veche și fidelă prietenă șui, surîndu-i îi spunea :
-- Veruță ! Să nu crezi că mie mi-i ușor. Viața nu este o sărbătoare, dacă nu ți-o faci singură. Ea e o mare durere, dacă nu vezi sărbătoarea din ea. Eu, una, de cînd s-a terminat războiul nu mai am liniște în suflet. Mai ales, noaptea, mă dor toate măruntaiele și nici nu pot spune ce mă doare. Am fost la doctorii Vainștoc și la Bleahman dar mi-au spus că boala mea nu poate fi vindecată și că că mai mult decît dorește Dumnezeu n-am să trăiesc. Așa că, împacă-te cu ceea ce ai și veselește-te în sărbătorile tale.
După vreo două-trei ore de taifas, mătușa Sara iar ne servea cu turte dulci, cu dulceață de vișine, după care, pășind a nevoie, contrar împotrivirilor mamei, ne petrecea pînă la poartă. La poarta casei noastre, ne întîmpina tata, care știa c-am fost la mătușa Sara, și o lua pe mama peste picior :
-- Ai fost să te jelui... Dacă te-am obijduit o să fiu blestemat de rabin...
Vorba e că la noi în sat, deși nu era sinagogă și nici biserica noastră nu lucra, lumea credea și mai credea că omul poate fi pedepsit de Dumnezeu dacă cineva îi va cere, prin preot sau altă față bisericească, să facă acest lucru.Precum la Telenești, în ciuda vremurilor, comuniștii admisese ca sinagoga să funcționeze... Mama lua vorba tatei drept glumă și-i spunea că merge la mătușa Sara, doar să-și amintească de anii îndepărtați ai copilăriei. Doar ea, mătușa, a trăit atunci într-o mahala cu noi, împreună au luptat cu toate greutățile și au trăit toate bucuriile timpului iar anii de școală pe care dînsa îi petrecuse împreună, au fost cei mai luminoși ani din viața ei.
-- În 1941, săraca a scăpat ca prin urechile acului de la moarte.
Reamintindu-și acele groaznice timpuri, mama plîngea ca un copil, povestind cum evreii au fost împușcați, ziua în ameaza mare, la Movila din marginea satului. Tata n-a putut fi martorul acelui dezmăț antiuman pentru că se afla la concentrare,dar cînd auzea mărturisirile mamei, se cutremura din spate și zicea :
-- Poate că cineva crede că evreii sînt mincinoși, eu însă niciodată n-am văzut ca ei să bage mîna în buzunar străin… Nu am auzit să-l fi mințit pe cineva. De ce oare au fost pedepsiți atît de crunt și de români și de nemți ? – se întreba tata.
Iar mama continua să povestească înspăimîntător cum grupe de soldați înarmați, îi prindeau pwe evrei, îi puneau să-și sape groapa, apoi îi împușcau mișelește… Și toate se petreceau în ochii trecătorilor. Se spune că țipetele și strigătele disperate ale acestora se auzeau hăt, peste dealuri și văi. Dacă cineva dintre cei sortiți la moarte scăpa prin minune, de glonte și încercau să iască din groapă, soldații îi loveau în cap cu paturile armelor și-i vîrau de vii în pămînt... Mătușa Sara a scăpat cu zile datorită unor ineșteni buni de inimă, care au răpit-o din coloana celor condamnați chiar în timpul execuției și au ascuns-o mai întîi într-un pod de casă, silind-o să se dăvăsească într-un știubei cu pene. Apoi, peste cîteva nopți au dus-o la Nistru, au ajutat-o să treacă cu barca la Butuceni, iar de acolo ea s-a salvat singură ajungînd tocmai în munții Pamir...
-- Mare frică și durere a mai tras sărmana femeie, zicea mama. Cînd s-a întors din evacuare, nici nu am putut s-o recunosc, atît de schimbată și îmbătrînită era. Din cauza fricii ce a tras-o nu numai a îmbătrînit, dar s-a și îmbolnăvit. Ar fi putut chiar să moară. Dar mare este puterea lui Dumnezeu, că i-a dat zile și iată că mai este împreună cu noi.

După ce ascultam aceste mărturisiri, îmi dădeam seama că mătușa e de anii mamei. Dar cît de mult se deosebeau ! Mama avea părul lung, cu foarte puține fire sure, păstra umbrele luminate ale tinereței, în ochi îi juca sclipirea și voioșie, dar mătușa Sara era deja adîncită în bătrînețe și nimeni nu puitea spune că împlinise doar 40 de ani…
Dar nu numai mama o vizita acasă la ea pe mătușa Sara. În pragul casei lungi, cu ferestre și geamuri în șirag, cu deregi, veneau și alte femei din Ineasca și chiar neveste tinere care manifestau interes pentru bucătăria evreiască. Cînd mătușa pregătea zeamă de găină cu tăieței de casă, toată mahalaua se umplea de mirosul ei. Și lumea, tineri și bătrîni veneau la dînsa că ea n-avea pe cine să servească și-l servea pe roicine. Ea nu pierdea o oră în zadar. Dacă nu făcea mîncare apoi stătea pe scaunul din prag, cu ochelari grei pe ochi și Împletea colțuni, pulovere pe care le vindea și-i asigura existența, că nu lucra în colhoz și nu primea pensie. Trăia din ceea ce împletea, dar și darurile pe care i le aduceau evreicele din mahala, prietenele ei și al mamei : Fanea Berștein, Bușa Brohman, Mira Glanț, Tuba Fincheli, Molea Ghelfand, precum și celelalte cu numele de Perla, Ida, Þilea, Emma, Hana și toate cu durerile, necazurile aparte, fiindcă erau c-am de aceiași vîrstă. Aceste nume mă încîntau, erau neobișnuite pentru limba satului meu, dar rămîneam impresionat că sunt poetice, pline de miracol și de romantism. În clipa întîlnirilor, acele femei, dornice să se consoleze una pe alta, totuna căzînd pradă amintirilor, boceau ca la mort. Mama plîngea de rînd cu ele și după ce se împărțea din toată durerea, înțelegeam că la un necaz acele femei nu sunt singure...Mătușa Sara avea întotdeauna ceva bunișor, ascuns în sertar pentru mine și , chiar dacă își era nespus de greu uneori să stau în prezența acelor bocitoare, așteptam plin de curiozitate ce bomboane voi primi de la mătușa Sara Þimermann.
Alteori, precum am spus, o găseam pe mătușa Sara citind cărți groase, cu un scris mărunt. Uneori, despărțindu-se greu de lecturi ea îi povestea mamei conținutul acelor cărți, încît mă captiva cu lumea romanului « Donul liniștit » sau al « Anei Carenina »…
Rămîn, însă, la părerea, că bunătatea acelei femei o simțeam mai ales cînd mama avea vreo durere sufletească ori chiar se îmbolnîăvea, și era internată la spitalul, care se afla în vecinătatea casei mătușii Sara. Mama , în acei ani, nu știu din care cauză, dar nimerea mereu în spital bolnavă de ficat. Atunci, mătușa, sprijinindu-se în cîrje venea în curtea spitalului și-i ținea mamei de urît zile întregi, vorbindu-i de cîte în stele și-n lună.
De n-ar fi fost să moară ambele, sînt sigur că și pînă azi nu s-ar mai fi săturat de vorbit. Mătușa ca un mare prieten cu mine, cînd mă vedea desfăcea brațele și mă primea în îmbrățișările ei, sărutîndu-mă cu mult dor.
-- Nu știu cum se întîmplă îmi zicea mama adeseori. Cît de mare nu ar fi necazul, durerea ce o am, dar e de ajuns să stau cu ea la o vorbă și parcă mi se ia ceva cu mîna de pe inimă. Mi se face mai ușor și vreau să trăiesc cît mai mult ; mă fac mai blajină, mai liniștită, mai iertătoare…
Mă bucuram firește de prietenia mamei cu mătușa Sara și prietenile acesteia. Copilăria mea obținea un îndemn deosebit spre un viitor luminos și mi se părea că florile, ierburile din ponoarele ce despărțea Ineasca de Telenești eram mai frumoase și mai plăcute. Mă întorceam cu mama de fiecare dată acasă veseli, înaripați de dornici ca mîine vom avea o dorință mai mare pentru a ne întoarce la casa mătușii Sara ca la o sărbătoare adevărată…