agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1928 .



Omul de aici e pasarea de acolo
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Inereanu ]

2006-07-02  |     | 




Omul de-aici e pasărea de-acolo

Stîtea, gîndea și zicea în mintea lui: ia nebunie lumească – o generație schimbă pe alta în ochii tăi, fără a te pricepe că ai devenit un om demodat, aproape ratat! Numai într-o duzină de ani! Cînd atinsese 45 de ani, se dumeri că, din toate gafele pe care le comise, numai o femeie îl mai poate salva. Stătea ca dînsul să-și tot imagineze evenimentele de acum zece-cincisprezece ani, vedea prietenii de universitate. Prieteni de idei cu care parcă luptase împreună pentru răsturnarea unui regim politic crud și instaurarea altuia mai bun.
... Că mare democrație am cucerit, își zicea oftînd Andrei Beșliu, după ce văzu că cele ce se deapănă în jurul său nu sunt chiar atît de curate, precum își închipuia el că ar fi trebuit să fie. Îl lua pe Ion, apoi pe Vasile, mai pe urmă îi apărea și Gheorghe. Amicii lui cu care a luptat pentru aceeași cauză, mai oferindu-le pe parcurs ajutor juridic în rezolvarea diferitelor litigii. Că Andrei Beșliu, trebuie să vă informez, era slujitor al legilor. Naiv, spera că odată și odată, toți oamenii vor deveni egali, cum a și învățat în școala superioară sovietică. Dar nu a fost să fie. Pentru că să vedeți cît de pămîntie este viața. Într-un răstimp de numai cîțiva ani prietenii lui Andrei au devenit de nerecunoscut. Unul e proprietarul cîtorva rute de microbuz, altul are brutărie proprie, al treilea dirijează activitatea unei rețele de magazine alimentare, iar al patrulea, cel mai activ în luptele pentru emanciparea națională a neamului, ca să nu-i zic pe nume, se mîndrește că s-a pricopsit cu o serie de sonde private de petrol aflate în spațiul teritorial al României și Turkmenistanului, acest individ mai avînd și faima de cap al celei mai însemnate autorități interlope de la noi.
- Să vă arate badea internaționalism, se lăudă acesta într-o zi.
Credeți că Andrei Beșliu rămînea cu ce făcea?! Prin serviciile sale juridice credea, naivul de el, că face oameni, cînd colo vedea că face... păsări. Prietenii de altădată, îmbogățindu-se, au început unul cîte unul să se îndepărteze de el, să-l părăsească.
Fire bătăioasă și romantică, Andrei continua să lupte pentru adevăr și dreptate, pentru că văzuse că aceste cuvinte de luptă nu sunt sinonime și că fiecare exprimă înțelesuri diferite. S-a aventurat în căutarea adevărului despre asasinarea cuplului de cîntăreți Doina și Ion, intuiția spunîndu-i că aceștia au dispărut nu în urma unui stupid accident. E drept că ar fi putut să se întîmple și așa ceva, dar nu-i adevărat. Și Andrei s-a apucat să dovedească lumii că-i vorba de un bine chibzuit asasinat politic. Cînd părea că a găsit calea dreaptă spre adevăr, îl întîlni în stradă pe Ciucanu Bourel, unul dintre acei deveniți păsări cu penaj bogat, ca să-l avertizeze:
- Încetează, bade, investigațiile tale idioate, dacă nu dorești ca cineva să-ți dea cu acid între ochi. Ori nu-ți vine să crezi că se poate întîmpla așa ceva?
Andrei încremeni pentru o clipă, apoi îl ținti cu priviri sfredelitoare și tocmai după o ezitare îl împroșcă:
- Tu și cu artistul ce chemați moldovenii acasă, ați devenit proprietari ai mai multor șantiere de construcție. Îndrăznești să mai vorbești... Mai bine te-ai pocăi în fața icoanei.
Luat așa, tipul, n-avu încotro. Intră de-o șchioapă în asfaltul străzii și începu să aiurească:
- Păi, că eu... am vrut să-ți spun, badei, că am fost... nu demult la Ierusalim și chiar că m-am pocăit la mormîntul lui Iisus și sunt sigur că mi-a iertat toate păcatele...
Degeaba pițigăia păunul. Andrei, avocatul, i le spuse pe toate și acum își legăna diplomatul plin de dosare hăt departe, pe o altă stradă. Avea de pus la calea cea dreaptă nu oameni, ci destine, pentru că vremurile ca să vedeți... s-au vremuit în așa fel încît, din cît de încurcate au fost, au devenit și mai încurcate. Ceea ce ieri mergea cîine-cîinește, pe picioare, azi stă în cap. Hainele ce ieri erau îmbrăcate omenește, astăzi se poartă pe dos. Umbla Andrei zilnic pe străzile orașului, dintr-o ședință de judecată în alta, și nu vedea cu anii o femeie gravidă ori măcar una purtînd fustă. Și fumează mai dihai decîr bărbații fumători. Apropo, de femei și de țigară. Avocatul nostru nu-i fumător, da i-s dragi femeile. Ați văzut cît de repede s-a debarasat de un artist, devenit între timp constructor kaghebist? Apoi de femei, chiar și după ce acestea nu poartă decît pantaloni înguști, la modă, nu scapă pînă ele însele nu se debarasează de dînsul. Și asta înseamnă, în definitiv, că Andrei Beșliu, care a corectat în viața lui atîtea destine, stă neputincios și se lasă dus orbește spre o catastrofă pe care nici măcar o bănuiește. Pomenit în mizeria zilnică, azi este abandonat pînă și de copiii mărișori de la prima soție. Ceilalți copii, pe care îi are de la alte femei, se feresc și ei de a-i nimeri în cale, fiindcă mamele lor s-au recăsătorit cu bărbați cu o stare materială mult mai avansată decît cea a tatălui lor natural. Și asta i se întâmplă, după ce a ratat atâtea posibilități reale de a deveni bogat.
Ajuns în starea asta , Andrei Beșliu trăia acum zile scurte cît ceasul și nopți cît veacul de lungi. Stătea retras singur-cuc într-o garsonieră doar cu fotografiile lui și ale copiilor săi pe pereți și cîntărea realitatea cruntă ce s-a stabilit prin interior și în exterior. Bogăție n-a făcut, clar lucru, dar care-i sunt perspectivele în condițiile în care fiecare june sau juneasă proveniți din familii de judecători, anchetatori, procurori și notari se înghesuie, împinși de părinți, în domeniul avocaturii, formînd un monolit mafiotic greu de pătruns. Așa gîndind, observă că din om mare, luptător pentru dreptate și adevăr se transformă într-un om mic, cît o păsărică, care ațipește. Dar totuna se trezește și vede că numai prin somn poate să zboare. Este oare vreo ieșire? Stai că este. Să se mai căsătorească o dată. Dar pentru totdeauna, așa cum au făcut-o părinții lui din părinți: să găsească o femeie cuminte, înțelegătoare, cu dorința de a întreține o familie cu mai mulți copii. Dar unde s-o găsească, dacă acum pînă și mamele fetelor cinstite sînt cum sînt ele. Cum numai încearcă să intre în vorbă, te și încep a descoase:
- Bine, domnule, dar ce salariu ai, de ce marcă ți-i mașina, cîte nivele îți are fazenda???
Și așa mai departe. Hoinărea așa un veac, două,trei...Pînă ajungea acasă, la părinți. Doar amintirile mai puteau să-l despovăreze de ani și de nedreptăți.
Așadar, iată-l pe Andrei Beșliu la Ineasca. E puișor mic, purtat în brațe de mama lui, Beșliu și ea cu numele de familie luat de la tata. Dar iată-l pe Andrei de acum cu bunelul, aducând lemne de foc din pădure, că iernile erau pe atunci mai lungi și mai friguroase. După un șir de astfel de ierni, Andrei se pomeni băiet mare, dar fără mamă. Fără tată a rămas cînd era cogeamite avocat și iernile devenise mai scurte și mai călduroase. Dar ce folos din asta, dacă însăși casa copilăriei deveni rece și pustie după moartea părinților. Are frați, are surori, dar las, că nici aceștia nu au puține griji pe capul lor. Așa încît, atunci cînd Andrei reveni la Ineasca, un frate, o soră, o cumnată, ori chiar toți frații și surorile adunați împreună se sfătuiesc:
- Aruncă gîndurile urîte, frățîne.Unul Dumnezeu decide cînd să murim. Mai bine te-ai gîndi la însurătoare. Lasă tristețea și te-nveselește!
De-aici încolo pornește o poveste de dragoste a lui Andrei Beșliu, care o să le vîrfuiască pe toate celelalte. A curtat-o mult pe o notăriță, care era drăgălașă și cuminte. Avea intenții serioase față de ea. Dar notărița se dovedi o femee cu intenții serioase de a-și face carieră, deveni șef de departament și, îl respinse cu totul…Întîmplarea a vrut înadins să rînduiască lucrurile întocmai cum le-a rînduit. Învățătorii cei mai în vîrstă de la școala din Ineasca l-au invitat pe Andrei după sărbătorile de Anul Nou la o întîlnire cu foștii adolescenți. Atunci a trebuit s-o vadă și s-o întîlnească pe Didona Gladîș, o elevă care în primăvara ce venea urma să termine școala. Era copila unor foști colegi de clasă ai lui Andrei, care cu vreo doi ani în urmă au plecat la munci peste hotare și o lăsă să se descurce de una singură. I se păru că fata se atașase de el. L-a invitat la un dans, apoi la al doilea. La rîndul lui, Andrei a invitat-o pe Didona să-l viziteze la Chișinău și fata nu s-a lăsat mult rugată...
Asta-i, omule, domnule, tranziție și pînă n-o parcurgi pînă la capăt n-ai unde să te ascunzi. Și încă e democrație. Cînd pomii îmbrăcaseră rochii albe de mireasă, iar vara următoare era clar că o să vină neapărat să coacă cireșele și toate celelalte, Didona Gladîș sună la ușa singurătății lui Andrei. Nemaiavînd pe nimeni la Ineasca, s-a mutat cu traiul la dînsul, la Chișinău, cu tot cu frumusețea-i plăpîndă, cu bolile ce-o podidiră cît trăi copilă neîngrijită de părinți și chiar cu gura lipsită de mai mulți dinți. Andrei, tată cu vechime mare, a avut grijă de sănătatea ei. A lecuit-o nu carecumva numai prin spitale, dar și pe la stații balneare și sanatorii. I-a tratat coloanele dentare la stomatologi ce se știau datori cu cîte ceva avocatului. La rîndul ei, Didona era liniștită, ascultătoare, harnică, iubăreață și recunoscătoare. Prinse un obicei bun de la mamă-sa și la ziua de naștere a lui Andrei i-a cusut o pereche de pantaloni superbi. Vecinii mai întîi, iar apoi și cunoscuții o considerau pe Didona sau Didi , cum îi zicea Andrei, drept o nepoată—sau chiar o fiică de-a lui de la nu știa nimeni care soție. Bănuiala de concubinaj a stîrnit un val mare de bîrfe. Este omul în puteri să oprească vînturile, apele?
Andrei, însă, după ce o văzu pe Didi bine sănătoasă, pusă pe picioare, o sfătui să plece la casa părinților, poate că acolo se va și căsători. Îi mai spusese în sensul că el e deja bătrîn, are copii mai mari decît dînsa, suferă de insomnie, e capricios, mofturos, mocofan. Și încă ceva i-a spus, în sensul că lumea trăiește respectînd nu atît niște legi scrise, cît niște reguli care deocamdată nu sunt scrise nicăieri, ori sunt tălmăcite din niște cărți sfinte... aici lui Didi i-a sărit țandăra și a vorbit ca o ieșită din păpușoiști:
- Vă rog să nu mă învățați cum trebuie să-mi aranjez viața!
Iar copiilor lui Andrei mai mari decît dînsa le-a spus-o și mai răspicat:
- Puteți să mă omorîți, dar eu rămîn credincioasă lui Andrei al meu!
Naivitatea omului e totdeauna mare și aproape de neînvins. Mai ales în cazurile cînd ea se înrădăcinează în caracterul lui. Andrei Beșliu pare a fi naiv din născare, de aceea poate cînd niște neamuri din Ineasca au încercat să-l facă să fugă de păcat, smotrindu-i amoralitatea , el găsi de cuviință de a trece definitiv de partea Didonei și să-i reproșeze delegației de rude oarecum enervat:
- Nu vă amestecați! Soarta mea e în mîinile mele și, cum voi decide, așa va fi!
Greu, dar ireversibil se obișnuia cu noile condiții casnice. I se părea că Didona constituie unica planetă a speranței lui. Chiar se impunea să creadă că dînsa e ființa trimisă de Dumnezeu să se dedice lui ca un înger salvator. O vreme i-a fost incomod să iasă cu ea în societate. Trăia parcă cu frica că Didi poate să-l părăsească. Dar pînă la urmă lăsă gîndurile pe seama vîrstei necorespunzătoare. Noua lui consoartă însă era liniștită. Îi răbda cu sfiiciune capriciile. Trebăluind la bucătărie, măturînd prin casă, uneori cînta atît de frumos că el o asculta, asemănînd-o în inimă cu mama lui, care la fel prefera să muncească cîntînd...Andrei era mereu în drămuire la situația creată, dar Didona părea definitiv angajată să confrunte împreună atît necazurile, cît și bucuriile. Îndoielile lui s-au spulberat definitiv în ziua cînd ea, privindu-l copilărește, i-a spus că simte cum sub inimă a început a i se zbate un firicel de viață nouă...
Andrei deveni alt om: mai bun, blajin, optimist. Avînd în preajmă ființa iubită, care curînd o să-i nască un copil, a decis să se înregistreze cu ea oficial, să se cunune în biserică, să joace o nuntă! Cu prima consoartă, deși a jucat nunta, dar ea nu a dorit să se cunune, fiindcă era comunistă. A doua soție aparținea de „Martorii lui Iehova”...
Andrei dorea s-o vadă pe Didona mireasă, alături de mirele ei, lîngă altarul bisericii, apoi în capul mesei...
Cununia și nunta au celebrat-o într-un cerc restrîns de cunoscuți. Chiar în acea seară nupțială, amîndoi au făcut un plan epocal pentru viitor. S-au decis, ca îndată după naștere să mai săvîrșească un ritual caracteristic zilelor noastre – să emigreze peste hotare. Doar acolo, departe de baștină, în Occident, vor putea dobîndi o viață nouă. Da, Andrei dorea să iasă cu totul din joc…Ori, cum zicea viitoarea mamă, acolo în străinătățile albe, vom respira ușor, scăpînd atît de federaliștii mei, cît și de unioniștii tăi.
Trăiau deci într-o așteptare de mari schimbări. Garsoniera lor cu două jilțuri, televizor, un tranzistor, un pat, un șifonier – obiect de anticariat, devenise parcă mai încăpătoare. Împreună trăgeau perdelele cînd se culcau și tot împreună le fereau dimineața într-o parte, ca să pătrundă cît mai multă prospețime și lumină în sufletele lor. Chipurile lor se contopeau într-un ritual covîrșitor—bună dimineața, viață! Fii în așteptarea zilei de mîine… Cine a spus că vîrsta e un obstacol în calea dragostei!? La universitate, bunăoară, Andrei întîlni o studentă de 65 de ani. Dacă cineva se mira de vîrsta ei, doamna îi reproșa categoric, spunînd că inima omului nu îmbătrînește. De ce adică necazurile macină oamenii de toate vîrstele, iar plăcerile ba?
Într-o zi de noiembrie, cu nămeți și vînt rece, Didona născu un băiețel!
Toate bune și normale pînă la ziua botezului. Ajunși aici, părinții fericiți au avut de întîmpinat niște animozități provocate de capriciile preoților. După ce nu au reușit la o biserică ce aparținea mitropoliei Moldovei, la o altă biserică subordonată mitropoliei Basarabiei, părinții și-au atins scopul. Copilul lor a fost înregistrat cu numele dorit de ei – Stelian.
Vremea trecea… Băiețelul creștea, se făcea tot mai bine. Didona rămăsese suplă, miniaturală, drăgălașă. Era cea mai fericită mamă din lume. Îl mîngîia, îl spăla, se juca cu el toată ziua . Ziceam, Andrei mai avusese femei, copii, dar asemeni licărire de fericire nu mai văzuse în ochii nici uneia dintre ele. Abia acum începu să înțeleagă ce poate însemna o adevărată fericire. Un copil mic la o vîrstă înaintată! S-a convins definitiv că nu întotdeauna banul hotărăște totul, așa cum credeau majoritatea semenilor săi. A întîlnit destui oameni de-o vîrstă cu dînsul foarte bogați: cu vile impozante, automobile de lux, alte avuții, dar n-aveau copii. Din care cauză Andrei îi considera în sinea sa drept niște oameni ratați, nenorociți. Vroia să le mărturisească revelația , dar vedea că n-are cui s-o facă. Omul banului doar la arginți se gîndește...Dumnezeu cu ei! Vor înțelege poate vreodată că omul e parte integrantă a Sfintei Naturi.
După o năprasnică furtună, cînd negura, chiciura, incendiile fac ravagii peste tot, deodată vine liniștea, se limpezește cerul, apar stelele lucitoare, din tării coboară mirozne de flori și de copii nedesfășați. În această reverie domnească se naște însăși dragostea de oameni și de ziua de mîine…
Dar e adevărat că și reveriile sunt trecătoare.
Odată cu creșterea copilului se maturizase și Didona, devenind tot mai insistentă, mai hotărîtă de a vinde totul și a se muta cu traiul în străinătate. Tînără cum era, începu de la un timp să înjure guvernanții statului, care, în opinia ei, nu făceau nimica pentru oamenii simpli. Corupți din creștet pînă în picioare, zicea ea, ei nu ademenesc capitalul străin ca să creeze locuri de muncă, ci își aduc prietenii de pe unde au venit ei înșiși, iar pe noi ne impun să le măturăm străzile, să prășim pămîntul pe care ne-am născut. Prețurile la cele necesare creșteau ca pe drojdii , în troleibuze și autobuze numaidecît erai buzunărit. Mai mult, Didona începu să-l atace și pe Andrei, spunîndu-i că societatea…n-are nevoie de persoane ca dînsul. Cu mare greu au ieșit dintr-o iarnă lungă și friguroasă.
Influențat de starea psihică instabilă a soției, de greutățile materiale, cînd lunar tot salariul i se topea ca apa în nisipul pustiului, achitînd interminabilele pensii alimentare celorlalți copii, cu celelalte ce le confrunta zilnic acasă, dar și cu cazurile ieșite din comun pe care trebuia să le rezolve pe linia datoriei de serviciu, Andrei Beșliu a devenit alt om pur și simplu. Didona lui nu putea să vadă mai bine decît soțul ei avocat, cum Basarabia noastră, din cauza neghiobiei cîrmuitorilor din ultimii ani, devenise loc favorabil doar pentru veneticii care soseau cu miile călări pe țevile de gaz și petrol. Ei își deschideau magazine și firme, își aduceau rudele să le deservească mai dihai ca pînă la 1989. Parte din intelectualitatea autohtonă intrase în relații de cîrdășie cu veneticii, porniți vîrtos în opera de lichidare a tot ce n-a fost lichidat pe aceste meleaguri de puterea sovietică. O vădită invazie neocolonialistă! În Moldova se instaurase un regim de represii psihologice. Cei care încercau să gîndească altfel erau agresați, marginalizați, pentru a nu avea careva șanse de a conviețui. Povara psihologică îl năpăstuia zi de zi. Se simțea permanent umilit de ceva, mai intuind că poate fi vorba și de o maladie psihică. Neverosimil, dar el era capabil să dirijeze acțiunile care îl plasau pe un făgaș descumpănit. Nu-și găsea astîmpăr nici ziua, nici noaptea. Rupsese relațiile cu rudele, prietenii și devenise străin în Þara lui.
Situația catastrofală în care se pomeni îi transformase sufletul într-un burete stors de vlagă. Pierduse totul. Ca rezultat, i-a mai apărut și pasiunea suptului. În paralel cu practicarea avocaturii, încercase a face un fel de business. Mai demult frecventase niște cursuri de masor, cu gîndul tainic al moldoveanului că, în caz de se schimbă timpurile, să-și poată cîștiga cumva o bucată de pîine. Anume profesia de masor l-a adus pe bietul Andrei Beșliu în captivitatea bețiilor crîncene. Și, bineînțeles, la deteriorarea relațiilor sale cu Didona. Tînăra soție și mamă începu să nu-l mai poată suporta, dîndu-i de înțeles că comportarea lui e amorală… Iar Andrei, la rîndul lui, se descumpănise cu totul. Într-o dimineață, bunăoară, după o seară petrecută în beție, s-a sculat, grăbindu-se la lucru. Avea la judecătorie un proces civil foarte complicat. Ieși în stradă în pălărie, pardesiu de loden și pantofi de lac. Afară fulguia și bătea un vînt aprig. Călătorii adunați în stație, dînd cu ochii de el, începuseră să rîdă în hohote, admirîndu-i ținuta lui serioasă, cu cravată înflorată la gît, dar… fără de pantaloni.
După această întîmplare, Didona lui bătu cu palma în perete, avertizîndu-l: ori lasă bețiile și pleacă în străinătate, ori divorțează. Nu în zadar se spune că un rău întotdeauna nu vine de unul singur în calea omului. Pe lîngă celelalte necazuri, băiețelul conform unor investigații medicale, se dovedi a fi suferind de-o boală grea, lucru care a impus familia Beșliu ca numai într-o săptămînă să vîndă totul din casă, să urce în tren și dusă să fie…
***
Garnitura de tren era răblăgită ca și republica pe care o părăseau. Cucerit de-a binelea de te-duc-te-aducul lui, o vreme Andrei s-a prefăcut că citește o carte, apoi se gîndi cu ce se va îndeletnici cînd va ajunge acolo, la destinație, la Saransk, o localitate din Rusia mare, unde locuia o mătușă de-a Didonei. Se prindea gîndindu-se că în Rusia profesia de masor trebuie să fie mai apreciată decît în Moldova, de vreme ce acolo clima e mult mai aspră. Didona se reîntoarse în calmitatea și liniștea ce o caracteriza pînă la căsătorie. O fi fost chiar fericită că a reușit să-l convingă pe soț să-și schimbe locul de trai. Stelian, feciorașul cu părul blond, cîrlionțat, cu acei dințișori ca mărgelușele și mersul lui încă stîngaci, rîdea întruna, vesel, cînd se dădea prins în îmbrățișările părinților. Cea mai mare incomoditate le-o producea în tren schimbarea foarte frecventă a unui șuvoi de călători cu altul. Numai familia Beșliu avea de mers cu trenul de la un capăt la altul. Pînă la stația terminus, unde trebuiau să fie așteptați de mătușa Didonei, mai rămîneau vreo mie de kilometri. Cînd au ajuns la cotul Donului, apoi pe malul Volgăi, pentru Andrei, lumea părea cu totul străină. Trenul pufăia și chiuia mai greoi, oamenii ce urcau sau coborau din vagon erau parcă de pe altă planetă. Urcînd în susul Volgăi, aproape de Saratov, boala lui Stelian ieși în vileag. Băiețelul deveni palid la față, i se ridică temperatura și începu să vomite, sughițînd întruna. În vreme ce Didona se îngrijora tot mai mult de sănătatea copilului, Andrei ieșea în coridor, urmărea apa tulbure a Volgăi și păsările ce pluteau stoluri deasupra ei, aducîndu-i gînduri nostalgice: ” Păsările mai pleacă în țările calde… Aici, deja s-a terminat parcă totul…Și ele vor avea prilejul încă să mai zboare deasupra Basarabiei, iar eu, pare-mi-se - niciodată…Niciodată…” își zicea Andrei în zbuciumul inimii lui frînte.
Din vagonul sanitar sosi un medic care îl consultă și zise că Stelian, probabil, și-a intoxicat stomăcelul. I-a sfătuit pe părinți ca să-i facă spălătură cu permanganat de potasiu și totul o să se normalizeze. Cînd trenul se apropia de următoarea stație, deja îi aștepta ambulanța. Stelian avea febră. Sughița, mereu da ochii peste cap, făcu cearcăne sub ochi, pierdea cunoștința și leșina. Didona îl ținea la pieptul ei ca pe un foc în pălălaie. După mici consultații, medicii le-au ordonat părinților să-și întrerupă călătoria și să meargă la spital. Pînă la destinație nu mai era mult, dar medicii au fost categorici.
Au poposit într-un orășel cu mai multe case de bîrne și o biserică mare, îmbrăcată în schele de reconstrucție. Spitalul se afla într-o margine noroioasă a orașului, pe malul unui afluent al Volgăi, într-o clădire de arhitectură veche, de forma unui conac și se spunea că aparținuse cîndva unui cneaz. Clipă de clipă starea de sănătate a lui Stelian devenea tot mai gravă. Unul din medici presupuse că poate fi vorba de pneumonie…În clădirea spitalului i s-a permis să intre doar Didonei. O vreme i-a tot auzit glăsciorul subliniind durerile ce le suferea, apoi se liniștise, stingîndu-se odată cu luminația plăpîndă din coridor. Era trecut de miezul nopții. Clipele parcă cădeau din negura cerului, depănînd în sufletul lui Andrei fiorul unei temeri neînțelese și lugubre. Se așeză pe o bancă umedă de sub un pin cu lujeri verzi, mirositori. Fuma țigară după țigară.
Arareori se apropia de el cîte un trecător clătinîndu-se pe picioare și propunîndu-i bîlbîit să-i facă companie la un pahar cu votkă…, dar el, absent, urmărea geamurile arcuite ale clădirii și nu știa că Didonei i-a fost smuls copilul din brațe, impunînd-o să aștepte în coridor. Scîncetul, suspinele înfundate ale lui Stelian răzbăteau acum din saloanele cu tencuială jerpelită. În pragul spitalului apăru o ambulanță cu cîțiva oameni pîntecoși, în halate albe, care intrară grăbiți în salonul unde se afla Stelian. Personalul medical prinse să se agite, încît Didona a înțeles că boala fiului e un caz extraordinar în toată regiunea… Peste o clipă ea deveni ca o furtună. Prinse a striga că dorește îndată să-și vadă fiul, iar cînd dădu busna în salon a surprins un adevărat consiliu la căpătîiul bolnavului. Medicii au urmărit-o tăcuți și i-au făcut semn unei surori medicale să meargă cu bolnavul în coridor…Sora medicală, purtîndu-l pe Stelian în brațe, îi spuse Didonei să-l pună pe oliță. Micuțului îi săltau genele, pe obraji i se preligeau lacrimi grele…Slobozea doar niște gemete surde, apoi, dintr-o dată, desfăcu mînuțele, o cuprinse pe mămica, o sărută pe obraz și căzu în leșin…
Acestea au fost ultimele semne de viață depistate de privirile mamei îndurerate pe fața copilului ei drag. După ce îi făcu îngrijirile de dinainte de operație, Stelian a fost luat din nou din preajma ei și dus a fost…
- Cu pneumonia atipică nu s-a putut face nimica, auzi ea o voce venită parcă din infern…
Într-o margine de lume necunoscută și pustie, alături de soția nenorocită, Andrei simți că a pierdut totul ce îi mai rămăsese în viață.
Prinși ca șoarecii în capcana nenorocirilor, mai era nevoie să dea dovadă de calm. Trebuiau să-și înmormînteze fiul, pe care l-au găsit în morgă învelit într-un cearșaf cazon. Din puțina agoniseală le-a ajuns să cumpere un sicriu și să organizeze o procesiune funerară pentru a da creștinește pămîntului din cimitirul orășelului Kemlea corpul neînsuflețit al celui care a vrut să consolideze atît de monolit două părți opuse din două generații de români basarabeni uitați parcă de Dumnezeu…“Iată cum poate să-l năpăstuiască pe om tragedia, gîndi atunci Andrei. De-acuma nu mai există loc pentru bucurie și speranță… Pare că s-a terminat totul… Poate să se mai întîmple ceva bun la mijloc de soartă? Și tot atuncea el își răspunse: Nimic. S-a sfîrșit totul. Viața e o mare tristețe, iar clipele de speranță desfășurate între viață și moarte nu sunt decît niște scîntei de banalitate…”
***
După moartea fiului , Didona a insistat să rămînă cu traiul la mătușa din Saransk. Andrei însă, stătea în cumpene — să rămînă și el cu Didona ori să se întoarcă în Moldova, unde era , probabil, așteptat de ceilalți copii.
—Rămînem aici. Hai să începem totul de la capăt. Vom fi alături de mormîntul fiului. Dacă plecăm noi, cine va avea grijă de el, mititelul…insistă Didona ruptă de durere. Într-un tîrziu îl mai și întrebă: Cine ne așteaptă pe noi, acolo în Moldova?
Și Andrei a hotărît să rămînă. Se angajă masor la un azil de bătrîni, iar Didona — chelneriță la un restaurant privat ce aparținea unei autorități din lumea interlopă. Au închiriat o gazdă în centrul orașului. În fiecare sîmbătă mergeau în orășelul vecin ca să depună flori la mormîntul lui Stelian.
Peste un an, durerea sufletească se mai cicatriză. I-au pus la cap un monument ce înfățișa un îngeraș de marmură cu aripioarele gata de zbor, zicîndu-și în gînd că omul de aici e pasărea de-acolo…
În al doilea an de staționare la Saransk Andrei credea că există o șansă de a face un salt disperat spre fericire. Þinea să revină la profesia lui adevărată, adică să se angajeze avocat, dar cineva din anturajul patronului restaurantului soției îi puse bețe în roate... Spre surprinderea lui, Didona deveni mai matură, mai locvace. Începu ca din senin să manifeste față de el, literar vorbind, o atitudine insolentă. După ce se întorcea de la serviciu nu dorea să facă nimica , o irita orice observație ce i-o făcea dînsul. Soția dorea să-i demonstreze soțului că este independentă, că-i tînără și dorește să-și trăiască viața precum îi place. De la o vreme își procură un divan sofisticat și dormea separat de el. Se făcu foarte vorbăreață, îi plăceau sumele mari de bani, lăudînd mereu pe patronul restaurantului, care, fără să facă mari studii, a reușit în afaceri. Vorbea fluid rusește, își demonstra inelele și lănțișoarele de aur pe care i le dăruia administrația restaurantului, pentru succesele de muncă. Pleca la serviciu în zori și se întorcea hăt după miezul nopții. De la o vreme refuza chiar să meargă la mormîntul fiului , chipurile din lipsă de timp… Andrei simțea că se ruinează ceva, alunecînd în hău. Dar răbda. Ea nu-l mai suferea în pat ca bărbat, învinuindu-l că deja miroase de la el a bătrînețe. Andrei a încercat să evadeze din acel cerc vicios. Să se întoarcă acasă, la unul din copiii lui din Moldova. Dar a primit mesaje de refuz. Simți că a scăpat momentul pentru a-și asigura bătrînețea, care venea vertiginos. De la o vreme începură a nu-l asculta picioarele. În tinerețe suportase intervenții chirurgicale de tromboflebită și acuma pășea destul de anevoios…
În ziua cînd a fost internat în spital, Andrei primi în dar de la un sponsor necunoscut un cărucior de producție germană. Tot în acea zi, află de la un cunoscut că Didona demult concubinează cu Anton Perlov, patronul restaurantului…Ea îl vizită doar de cîteva ori. Era îmbrăcată frumos, elegant, avea un chip jovial, fericit și întreținea în permanență legătura cu restul lumii prin mijlocirea a două telefoane celulare…
— Þe-am spus: Rusia e bogată și generoasă. Numai aici te vei lecui și îți vei duce în tihnă bătrînețea…
- Ajută-mă să mă întorc acasă, îi zise el deodată. …
- Ai întîrziat, amice... Eu emigrez în curînd cu Anton în …Canada, îi răspunse ea. Tu… rămîi… cu Stelian… El mititelul n-o să-și doarmă somnul de veci într-un cimitir străin, fără neamuri… Are cine plăti bătrînețea ta… Sunt, precum înțelegi, foarte ocupată cu afacerile…Poate vrei altceva: lecuire peste hotare, o bunicuță pentru tăifăsuieli?…
—Nu mai am nevoie de nimica, răspunse el. S-au încheiat toate.
Din acea zi Didona n-a mai dat pe la Andrei. Se mutase la altă gazdă, unde își găsea azilul concubinajului liber cu capul autorității interlope din localitate…
Curînd, Didona îi ceru lui Andrei să divorțeze, după care el a nimerit la azilul de bătrîni de pe un mal al Volgăi. Tatăl nu mai avea posibilitate să meargă la mormîntul lui Stelian. Stătea în cărucior, într-o ogradă neîngrijită, năboită de buruiene, și urmărea cu multă atenție cum dumbrăvencile, înainte de a porni în lunga lor migrare, pluteau domol pe deasupra apelor. Cele mai puternice ființe ale pămîntului sunt păsările, stăpînele sublimului ceresc. Andrei făcuse această descoperire, lăcrima ,convins că păsările, împreună cu gîndurile lui, îl vor purta curînd pe deasupra mormîntului lui Stelian cu îngerașul de marmură ridicat într-un cimitir din fundul Rusiei. Dumbrăvencile celea poate vor ajunge și pe la satul natal cu cășuța rămasă de la părinți, acum pustie și ea… Nu știa ce face sora, fratele, demult o rupsese cu rudele, nu avea prieteni. Oamenii apropiați se dizolvaseră în vîltoarea timpului, o parte din ei muriseră. Înțelesese că trăiește cele mai de pe urmă crîmpeie din destinul pe care l-a meritat din plin și apăsat.
Iar într-un fundac de Rusie, adumbrită de pini melancolici, înșiruiți spre un colț de cimitir străin, pe soclu stătea un îngeraș din marmură cu privirile suspendate spre cer, care se părea că iată-iată își va desface larg aripile și, prefăcîndu-se în pasăre, va veni să-i aline ultimele clipe ale vieții...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!