Ma simt etern departe de tine, precum mana mea intinsa de capatul pamantului, mereu parca asteptand. Iar in timp ce te astept cu grija mi te aduc aminte...mai am putin si urlu fiecare trasatura a ta, nu cumva albastrul de timp sa mi te stearga, nu pe tine. Tu imi esti un El Dorado in speranta caruia ma scurg in asfintit dupa asfintit, stiind ca odata ajunsa in sanul tau voi fii ceea degetele meu au cautat intotdeauna in aerul rece al diminetii: viata.
*

Ma vad mica si fragila, purtand o masca mai grea decat umbra-mi un rol atat de nepotrivit incat se muleaza pe ochi-ti de foc asemenea cearei incinse pe inima-mi din ce in ce mai sticloasa.
Citesc zeci de romane, imi zic:" Durerea e un efect din recuzita, vezi spatele lui nu chiar un spate...e mai degraba un profil" Si totusi cand pelinul ma ingenuncheaza si masca se prabuseste metalic de pamant urechile tale resping tipatul meu.
Nu sunt un animal ranit, nu imi pare rau ca e asa. Ma cred un martir, un martir a ce?

*

Iti inchin zile, flori, ganduri fericite asemeni unui zeu; in recuzita romantica "el" este un zeu, iar "ea" nu e cu nimic mai prejos. Aici cred ca am gresit. Nu scriu poeme despre suferinta, ci despre asteptare si imbatranire;
Si gandurile ma curma cu fiecare clipa! Ma zbat in stropii de ploaie, implor ceva ce nu va fii niciodata. Orice clipa mi-e lama de cutit si seninatatea-mi isi inchide pleoapele pe buzele tale. Noptile mi-s zile, iar zilele prelungiri gri ale gandurilor negre.

*

Iar tu, zeul meu, nu vezi nimic din toate acestea. Privirea ti-e semeata, fruntea alba...iar eu ma incolacesc din ce in ce mai strans in jurul umbrei tale pana cand, intr-o zi nici nu vei mai stii de sunt om ori vis.