G A Z E L A

Fiicei mele Veronica

Pe la mijlocul verii Onisifor se îmbolnăvi grav. Suportă o intervenție chirurgicală, zăcu luna iulie în sala de reanimare, apoi avu o lună de convalescență, iar când își reveni, medicii îl sfătuiră să plece la mare. Împrumută niște bani și se decise să-și aline singurătatea pe litoralul Mării Negre. Ar fi rămas acasă, în atelierul de creație, dar culorile, penerul îl oboseau, unde mai pui că în față-i apărea moartea cunoscutului Ilușa Amarii, care, uitat de prieteni, fusese descoperit mort în propria lui casă, la două săptămâni... Onisifor pentru prima oară se înfricoșă de singurătate. În tinerețe tânjea după o libertate celibatară, acuma, însă, simțea că are nevoie de cineva.
Ajuns la mare pe o căldura plăcută de toamnă, prefera să fie singur. Să nu se mai aventureze ca altă dată în nici o istorie amoroasă. Apa mângâietoare, sirenele abia auzite ale corăbiilor din larg, țipătul pescărușilor, hazul maimuței ghidușe de pe umărul fotografului bărbos, toate aveau harul să-l calmeze. Panorama de eden îi bucura privirile ce mai păstrau o umbră a bolii suportate. Cu mulți ani în urmă se odihnise la mare împreună cu soția și fiica. Era tânăr, fura mereu cu ochii duduile în costume elegante de baie, cu picioarele lor bine proporționate. Acuma așa ceva nu-l mai ademenea. Dormea pe săturate la hotel, apoi, târziu, se spala și cobora la restaurant să ia prânzul. Prin geamurile cu perdele albe în depărtare se contura stânca împădurită, unde se cuibăreau, stinghere, vreo două căsuțe cu acoperiș de olane roșii.
Se ducea mai apoi pe plaja aglomerată, se întindea pe o saltea sub o "ciupercă" și citea fără să se bronzeze, fără să se scalde. Ajuns la patruzeci, consideră că își trăise deja viața activă. Cu zece-cincisprezece ani în urmă femeile se țineau scai de el și era de-ajuns să stea cu ele două-trei seri, ca să le cucerească... Aflând de aventurile lui, soția, femeie deșteaptă și cu mult amor propriu, declară că nu-l mai poate accepta, odată ce a înșelat-o. A fost nevoit să-și părăsească familia, ca printr-o minune să poată procura o garsonieră într-o margine de oraș, consacrându-se câțiva ani în șir creației și... desfrâului. Toți cunoscuții trăiau cu speranța că se va întoarce totuși la familie. Așa credea o vreme și el, dar prea se încurcase cu femeile, și când vroi să se întoarcă, nu se putea determina la care... De la o vreme însă așternutul lui începu să fie vizitat mai mult de boli decât de femei. Acum, la mare, avea un blocnotes. Îl răsfoia, cercând aidoma unui copil care începe să facă primii pași, să însăileze unele gânduri. Era critic de artă, deși se făcuse cunoscut mai mult ca pictor. În ultimul timp se limita doar la publicarea unor observații, ca să dea de înțeles că e vioi și crează... Scrisese un roman, povestiri, avusese o expoziție, se bucurase de apreciere, însă toate acestea țineau de domeniul trecutului. E trist când ești nevoit să constați că străduințele tale au fost zădarnice. Probabil așa gândesc toți oameni de creație.
Poate e cazul să fie indiferent? Cum procedează aproape toți cunoscuții. Trăiesc cu ziua de azi, nu-și fac probleme și sunt fericiți. Oameni de creație au, probabil, alt destin. Pentru ei familia nu e decât un miracol. Începuse chiar să-i invidieze pe cunoscuții care aveau familii trainice, îndepărtându-se de ei. Devenise mizantrop, deși acest cusur își avea originea în caracterul său din anii adolescenței. Egoismul singurătății -- așa putea fi numit sindromul; totdeauna a fost obsedat de femeile plăpânde, gingașe, slabe de înger, dar pe care... tocmai pentru slăbiciunea lor curând le părăsea...
Într-o dimineață, pe când lua micul dejun la restaurant, în fața lui se așează o fată oacheșă, frumos bronzată, cu pletele negre resfirate pe spate. Adolescenta îl privi cu ochi melancolici. Învoluntar, Onisifor tresări. Întră în vorbă cu ea.
-- Vă place aici, la mare? o întrebă.
-- Sunt născută lângă Stânca, răspunse ea, continuând să-l privească țintă.
-- Pasămi-te, v-ați obișnuit cu vileagituriștii...
-- Nu le atrag nici o atenție. Toți sunt de o teapă.
-- Ce aveți în vedere?
-- Îi interesează numai distracțiile.
-- De ce luați micul dejun la restaurant și nu acasă? veni el cu altă întrebare banală.
-- De când a murit mama, sunt singură...
-- Ai cumva frați, surori?
-- N-am pe nimeni. Îmi petrec vacanța. Învăț la Cetatea Albă... Degrabă casa de sub Stâncă va rămâne pustie cu totul.
-- Dă-o cu chirie, trecu el la un ton mai intim.
-- Mama nu avea chiriași. Și mie îmi displac. Surâse evaziv și se vedea lesne că gândurile-i sunt departe. O singură dată mama a ținut un chiriaș, adăugă fata, și de-atunci a rămas cu blestem asupra lui. Pentru că după plăcerea lui m-a născut pe mine... Mă scuzați de sinceritate...
Privirile fetei se încețoșară. Avu senzația că ar cunoaște-o pe fată. Dar de unde? Frământându-și memoria, nici nu observase plecarea ei de lângă dânsul. Când apăru chelnerul, se precipită să achite nota pentu două persoane.
-- Vai de mine, nu e nevoie. Pentru Gazelă plătesc sindicatele. Mama ei a lucrat toată viața la noi și să nu se fi întâmplat accidentul cela stupid...
Până seara căută insistent fata oacheșă, nimerind mereu peste o cruce, cu floricele, însemnând locul unui accident rutier, unde cineva își pierduse viața.
Rămâneau două zile până la plecarea sa de pe litoral. De fapt putea să plece imediat, dar dorința de a o mai îmtâlni o dată pe Gazelă îl ținu pe loc. Se simți ispitit s-o viziteze la casa de după Stâncă din apropiere, dar abandonă acest gând. Ce-ar putea zice fata?
Odată cu lăsarea amurgului, când dinspre codrii Tigheciului adia a poamă coaptă, stând pe cheiul înțesat de pescari cu undițele în valuri, o zări pe fată... Se plimba de una singură, muindu-și picioarele în valurile domoale. Pășea cu mâinile întinse în părți de parcă vroia să-și ia zborul în tăriile cerului. La vârsta ei, se gândi Onisifor, fetele adeseori cunosc deja multe taine ale vieții conjugale... Vor să fie singure.
-- Bună seara, zise el. Admirați marea?
-- Admir pescărușii ce zboară de-asupra Basarabiei, răspunse ea, fără a-și întoarce capul, ca și cum era pregătită pentru acea întâlnire. De când mama nu mai e, visez mereu că zbor. Uneori mi se pare că zborul din vis poate deveni realitate.
-- Înseamnă că ești încă foarte tânără și mai crezi, se bucură el.
-- Zău? se miră fata. Făcu o piruetă, apoi îl întrebă: Unde vă e șevaletul? Nu vă mai frapează zbuciumul talazurilor?
-- De unde știi că pictez? rămase el uluit.
-- Înaintea morții mama mi-a povestit despre dumnevoastră.
-- Despre mine?..
-- Azi dimineață, văzindu-vă, mi-am dat seama că sunteți pictorul care a desenat-o cândva pe mama. Nu vă amintiți de acel portret?
-- Ce îndrugi, fetițo? N-am desenat nimic la voi...
-- Ați fost o săptămână în gazdă la ea, i-ați promis atunci multe... Acesta este adevărul. Mama n-a putut să mintă în gura morții... A fost o mamă bună...
Vorbele fetei îl pironiră locului. Oricât se încruntă să-și amintească vreo aventură amoroasă petrecută pe aceste locuri, nu putea. Era sigur că fata încurcă ceva. Își împreună mâinile ca în fața unei icoane și se jură că nu pricepe nimic.
-- Înseamnă că altcineva, care seamănă cu dumnevoastră, spuse cu amărăciune fata. Dar ați mai fost vreodată aici, la Carolina?
-- De mai multe ori.
-- Și totuși, să știți că mama mi-a spus adevărul. Mi-a arătat fotografia dumnevoastră, într-o carte.
Onisifor rămase perplex. Fata continuă să improvizeze zborul, îndreptându-se cu pași mărunți pe nisipul alb spre casă. El se pomeni istovit și neputincios. În memorie îi licări o vagă amintire din trecutu-i îndepărtat și se zgudui, pricepând că faptele săvârșite o dată pot aduce asemenea urmări în viața unui om ca el. Strigă într-o doară din urma fetei, care deschidea de-acum portița casei de sub Stâncă, casă acoperită cu olane roșii:
-- Luni plec acasă, cu avionul. O spuse și se rușină oarecum. L-ai visat vreodată pe taică-tău?
-- De multe ori... Îl visez mort...
N-a închis ochii toată noaptea, măcinând la moara gândurilor întâlnirea surprinzătoare din ziua ce s-a scurs. Orice om își are apocalipsa propriului destin. Are și judecata de-apoi, aspră judecată, pe care i-o fac propriii lui copii. Ei sunt cei mai obiectivi și severi judecători și e dureroasă această judecată... Și deodată Onisifor își aminti o vară
călduroasă, cu muzică și frigărui pe litoral. Cu prietenul său Andrei acostaseră două tinerele, care se prezentară drept chelnerițe de la restaurant. Cea smolită, ochioasă locuia împreună cu părinții într-o casă veche, împrejmuită de stufării foșnitoare. A stat la ea în gazdă câteva seri, îmbrățișând amândoi fericirea... După despărțire multă vreme nu-și putu aminti cum o cheamă. A revenit de multe ori la Carolina, dar de fiecare dată i se deschidea un peisaj cu totul schimbat. În locul cocioabelor din stufăriile de la poalele colinelor se ridicau edificii pentru vilegiaturiști, iar alte case, mai moderne, răsăiră printre copacii tineri sădiți pe piscurile Stâncii.
A doua zi Onisifor luă calea aerului spre casă. De asupra mării se așternea tot mai pronunțat o plapomă de ceață, iar prin hubloul rotund vedea pescărușii plimbându-se mai liniștiți printre puținii oameni de pe litoral. Avea senzația că se întorcea mai bolnav decât venise. O grea povară îi apăsa sufletul -- o căuta cu privirile pe Gazelă, având presentimentul că e undeva pe aproape și-l urmărește. Dorea s-o mai revadă, să-i mărturisească ceva foarte important, deși nu știa cum ar decurge acel dialog. Mereu simțea că doi ochi îl urmăresc. Vremea era noroasă, dar zborul nu se anulă. Prins destul de strâns cu centura de siguranță, privea prin hublou, nici să-i piese de doamna frumoasă, cu păr bogat, care se lipea de el, mângâindu-l cu răsuflarea caldă. Își rezimă capul de spetează scaunului, așteptând să decoleze avionul. Și iar revăzu limpede un crâmpei din depărtată lui tinerețe... O doamnă alături. S-au plăcut, l-a luat în gazdă câteva zile, cât a pictat-o pe un șevalet, în ulei.
Da, acuma își aduse aminte, a fost ceva. Își acoperi fața cu palmele obosite. Doamne, ce grave urmări poate avea o faptă nesăbuită în anii tinereței...
Privi în ochii doamnei de alături și vru să-și croiască loc, să iasă pe platformă, s-o caută pe fată, dar era prea târziu -- nava aeriană se dezlipise de pământ.
În învălmășeala aerogării, într-un colț al sălii de așteptare stătea Gazela, urmărind prin fereastra mare avionul ce se avânta în înalturi, făcându-se tot mai mic, tot mai mic, până dispăru cu totul din vedere. Un buchetul de trandafiri împrăștia raze sângerii pe chipul dulce de copilă, culegându din când în când câte-o lacrimă fierbinte ce se prelingea de pe obrajii fragezi...

**