PLANETA COPILARIEI ANTICE...

Adulți, sîntem soldați, încorporați
în rîndurile generației noastre.
… Sîntem datori deci să ne dovedim
mai credincioși lucrurilor moderne
decît celor vechi. A privi îndărăt
se poate să ne fie fatal. Că toți acei
vîrstnici nu ne înțeleg, asta întru
nimic nu ne poate tulbura, noi să ne
urmăm într-una drumul nostru,
chiar împotriva voinței lor, și
ei înșiși vor zice mai
tîrziu: negreșit, aveți dreptate.

Vincent Van Gogh

I
Cînd ajungi la o anumită vîrstă, vrînd-nevrînd te-ntorci la anii copilăriei, încerci să reculegi toate acele evenimente demult trecute în vîltoarea timpului și ți se pare că de-atunci pînă acum n-a fost decît un vis, o poveste, cu nouri albi, cer albastru, stele sclipitoare în umbrele nopților romantice din patru anotimpuri și nu-ți rămîne nimic altceva să faci decît să te cutremuri de emoții, trăind senzația că a fost odată și aștepță să se repete…Iată că am ajuns și eu, să “Stau cîte odată…” și să-mi reculeg anii vieții mele începute acolo, în satul de baștină, Inești, pe care îmi place să-l mai supranumesc Ineasca, fiindcă sînt și eu ca toată lumea dintr-o căldură de mamă și de tată. Acel sat pitoresc, cu drumulețe și cărărui bătătorite îmi pare că plutește pe o planetă a viselor, în sînul unor oameni care m-au învățat a vorbi și a gîndi românește, de a-mi insufla adevărul că o dragoste de Þară începe anume din primele zile, de la leagănul copilăriei. Adică nu de acolo, ci de aici am pornit la drumul acesta lung și anevoios de om din oameni și de… scriitor. Îmi vine să cred că de nu-mi petreceam copilăria printre oamenii ce respectau cu sfințenie tradițiile și obiceiurile moștenite de la părinții lor nu mai ajungeam nici eu să fiu ce sînt, născut la numai zece ani după cel de-al doilea razboi mondial.
Dorința de a le păstra neîntinate pentru mai mult timp și pentru a le transmite și altora m-a și îndemnat să însăilez rîndurile ce urmează. Pe de altă parte, de unde să știu eu că peste ani, nu se ridică din neamul nostru un deștept care, citindu-le și pe acestea ca și pe atîtea altele , nu i se trezește pofta de a face un letopiseț, chiar o epopee a Basarabiei și basarabenilor condamnați atîtea secole dar neînfrînți de răutățile puhoaielor năvălitoare din negrile străinătăți. Deci, fac și eu ce pot – un zăcămînt, o materie primă dacă vreți pentru un viitor de document mai bun decît trecutul și prezentul.
Români basarabeni, tata și mama, ineșteni get-beget s-au împreunat-casatorit în anul de pomină pentru Basarabia-- 1940. Din cauza că pe fața tatei stăruia o peliță tuciurie, arsă nu numai de soare, era bănuit de lume că poartă în singe ceva țigănesc, așa cum deputatul Dumei Ruse, Vladimir Jirinovski bănuiește că-i țigănersc întreg neamul românesc. Cert este că se trăgea dintr-o familie numeroasă și foarte săracă, dar înzestrat cu dragoste de om gospodar și cu cît mai multă știință de carte. Pe întreg parcursul vieții a fost un om onest, corect, harnic și iute la mînii.Mama lui tata, adică bunica mea, era o rudă directă cu tot neamul Căftăneștilor, dinastie de baleruni, care o habă au activat la teatrul din Chișinău... Se mai spunea că pe linie maternă, am avea și o viță evreiască. Chipurile, un strabun de-al nostru ar fi avut o soție pe nume Etlia Becker. Din motivul că s-a casatorit cu un român, astfel convertindu-se la religia creștină, evreii din tîrgul Teleneștilor ce constituia acolo majoritatea locuitorilor, s-au dezis de ea. Că o fi adevarat, că o fi minciună n-am de unde ști. Știu doar că mama a tot avut prietene printre jupînesele din Telenesti si, în familia noastra totdeauna se vorbea respectuos despre evrei. Deaceea, vreau să cred, că nu a avut ea numai prietene evreice pe acolo.Dar vorba ceea, prietenia iartă dacă este adevărată.
Primii copii ai parintilor mei -- Petruță si Tatiana au murit de frig si foame înainte de a fi scoși din fașă-- in timpul razboiului din 1941-1945. Amărîți pînă-n temelii , timp de aproape zece ani după aceea, părinții mei nu au mai avut copii. Abia în 1950 s-a nascut soră-mea Ana, in 1952 - fratele Ion. Iar eu am venit “boț cu ochi” în cea de-a doua jumătate a secolului XX, tocmai în 1955. Frații și surorile care s-au născut după mine, iar nu au rezistat dinamica vieții colhoznice înfloritoare, încît eu port și azi povara de mezinul familiei lui Victor și Vera Druță… Cînd venea vorba despre mine, mama zicea că m-am născut în camașă. Peste mult timp eram să aflu că în acel an, ultima lună de iarnă a fost la Ineasca o iarnă geroasă, cu troiene mai înalte decît gardurile. Maternitatea se afla în partea dinspre pădure căreia sătenii îi ziceau ba Fundătură, ba... Finlanda. Casa unde m-am născut fusese construită de preotul Baziliuc care locuise în pereții ei cu tot cu familie pînă la ocuparea Basarabiei de către armata roșie “eliberatoare”, în 1944. Nevoind să fie eliberat și el, părintele s-a refugiat peste Prut lăsînd casa lui mare , din patru odăi separate prin sobe din cărămidă, la cheremul noii puteri. Peste cîțiva ani în jumătate din casă a fost amplasat punctul medical, iar în cealaltă jumătate -- maternitatea satului. Între prispele josuțe, odihnitoare și gardul din nuiele cu o poartă din scînduri creștea troscot și multe alte buruieni. Puterea lui Dumnezeu a făcut ca această casă să supraviețuiască pînă peste hotarele secolului 20, tot amintindu-mi mie, dar și altor generații de ineșteni că mai trăim după ce ne-am născut…
Pentru cine nu știe țin să amintesc un lucru important: pînă în anii 50 ai secolului trecut femeile din Ineasca nășteau tot acolo unde-și zămisleau odraslele -- pe cuptor, asistate fiind de o femeie în vîrstă, inițiată în ale moșitului popular din care cauză pentru mama, internarea la maternitate a fost un lucru neobișnuit, dar obligatoriu…Tata a adus-o aici cu sania de oplene. Tot în acea zi, încoace au venit încă două femei gravide din mahalaua noastră: Zinaida lui Agache Tîrsînă și Artina lui Senea Săculțanu. La geamurile înzăpezite ale maternității stăteau de planton tocmai trei bărbați, cu burluiele pline cu vin roșu așteptînd și ghicind înde ei ce le vor aduce soțiile-- băiat sau fată?
Viitoarele mame erau supravegheate de Marusea Lupeac, soră medicală de proveniență ucraineană, care venise la noi ca toamna trecută, după absolvirea școlii medicale din nu știu care localitate ucraineană. Zice-se că era tînără, subțirică în talie, rumeoară, binevoitoare, energică, plină de emoții și pentru că vorbea pocit limba satelor, s-a exprimat cum a putut pe marginea evenimentului ce avea să se întîmple atunci la Ineasca. Chipurile că o fi zis:
-- Azi rodomul împlinească la plan mult...
Timpul se depăna și moașa, nu fără îndemnul lehuzelor se tot lua cu licoarea divină, devenind mai veselă și mai pătărănoasă, nici să observe cum a trecut noaptea.De la ea am aflat mai tîrziu că atunci, în zorii zilei mele de naștere peste sat a nins frumos, abundent. Troienele s-au prăvălit peste prispe, ajungînd la pervazul ferestrelor. În sobă ardeau trosnind lemnele, în odaie așternîndu-se o atmosferă de moleșală, amestecată cu somnolență. Stînd așa la taifas, deodată mama a strigat să vin mai repede , iar eu am țipat în semn că o aud, în semn că o ascult , în semn c-o recunosc de mamă și i-s recunoscător că m-a adus pe lume, și încă nu știu în ce alte semne am țipat.Dar mama a zis că tare s-a bucurat cînd m-a văzut venit din ea și încă atît de guraliv. Ionel a Zinaidei lui Agache Tîrsînă și Grigore a Artinei lui Senea Săculțanu au venit în aceiași zi, după mine, dar tot în preajma sărbătorii sfîntului Grigore Bogoslov. Onoarea în preluarea numelui sfînt a fost cedată, după cum vedeți, celuia care s-a născut ultimul după mine în acea zi la noi în sat. Pe mine părinții intenționau să mă numească Gheorghe. Dar n-au făcut-o pentru că odată cu deschiderea maternității era obligatoriu ca mamele cu nou născuții să stea sub supravegherea medicilor cîteva zile, în care tații fericiți, iar cu ei și Marusea Lupeac s-au tot veselit bînd adălmașul.Așa că numele meu a întîrziat, ca pînă la urmă, să fie ales nu dintre cele ale sfinților, cît din cele ale mirenilor muritori ca toți muritorii. E de dorit a nu se uita că timpul în care m-am născut urma după ce Basarabia trăise colectivizarea silită, deportările pustiitoare și se afla deja în stăpînirea ateilor antihriști, fie de voie, dar mai mult de nevoie. Venise la conducerea satului mulți specialiști din Rusia, Ukraina aducînd nume străine nouă, moldovenilor…Ei nu se prea străduiau să ne cunoască obiceiurile, datinile, limba, dar nici ai noștri nu se dădeau…Tînăra ukraineancă, moașa mea, venise în sat împreună cu soțul, un băiat înalt și frumos, care lucra șofer la spitalul din Telenești, purtînd la început haine de marinar de unde se demobilizase. Îl chema Vasea. Era la fel de vesel ca soția și nu nu cunoștea limba sătenilor. Unul mai ghiduș din Ineasca s-a apucat să-l învețe cîte ceva din graiul nostru , probabil, la un pahar de vin în gîrliciul vreunui beci. Într-una din acele clipe, cînd era invitat să închine, el zîmbi fericit, ochii îi sticleau de bucurie și, pînă a da dușca peste cap, zise surprinzîndu-i pe toți:
-- Sănătate și…Toți pe mine pupă la cur!...
Cel mai mult despre apariția mea pe lume s-a bucurat bunelul Nică, tatăl mamei mele, pe care l-am apucat în viață. Soarta mi-a hărăzit ca să mă nasc într-o zi cu el. Și ca să demonstreze cît de mult mă iubește m-a adus acasă cu sania trasă de o pereche de boi înhămați la un jug lucitor, scînteietor la razele ascuțite ale soarelui de februarie, un jug de frasin, cu resteie de corn, toate meșterite de el. Roțile scărțîiau pe omătul învelit de ger.Mama mă strîngea la brațe stînd încotoșmănată în loitrarul cu paie, învelită cu un ogheal gros, de lînă din stofă înflorată…
În virtutea celor întîmplate, tatăl meu ajunsese depărtișor dacă l-au găsit îndeplinind funcția de șef al depozitului colhozului.
Președintele gospodăriei, un oarecare Boris Nicolaevici Trohin, aflînd că subalternul său are un băiețel, l-a sfătuit pe tata să-mi zică Boris , poate ajung și eu președinte în locul lui. Dacă s-au schimbat regimurile, n-au putut să nu se schimbe și apucăturile oamenilor. Așa că mie mi-a revenit cîte oleacă din ambele părți; am fost botezat în biserică, împreună cu Ionel și Grigore , dar în pomelnicul familiei am fost înscris cum l-a rugat pe tata acel Boris Trohin… La cumătria mea acesta a fost văzut în capul mesei, închinînd paharele de sănătatea tizului și de viitorul lui luminos.Dar asta n-a durat mult pentru că atunci, cînd cumătrii și lăturașii trebuiau să pună bani și cadouri pe pieptul copilului,președintele colhozului dispăruse. Abia în zorii zilei următoare rusul cu pricina a fost găsit ghemuit și tremurînd de frig într-o iesle din ocolul animalelor, înfricoșînd vaca și vițelul cu sforăitul lui strident...
Nu mult după botez, în fruntea colhozului din Ineasca a fost numit alt președinte , iar Boris Trohin se strămută cu traiul în centrul raional Telenești lăsîndu-mă pe mine singur Boris în satul meu și în sînul familiei mele. Nu l-am văzut în viață niciodată. După mulți ani, m-am dus în ospeție la vărul Pavel din Telenești, casa căruia se află în vecinătatea cimitirului. Aici mi-a fost dat să deslușesc pe o cruce fotografia unui omulean scund, cu priviri serioase, purtînd ochelari pe ghebul nasului... Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească cu pace în împărăția Lui.Pe o tabliță neagră de tinichea stă și azi o inscripție cu litere șterse de vreme: “ Aici odihnește robul lui Dumnezeu Boris Nicolaevici Trohin”.

****
Vezi , Doamne, așa a fost. Dar, întreb și eu, ar fi putut fi altfel? Vine copilăria și cum vine primul lucru ce-l face copilul, scrutează împrejurimile în care s-a născut. Vede și se minunează de ce vede și memorizează totul, totul. Ineasca e o localitate așezată între dealuri cu văi pitorești, la geana codrilor Orheiului. Pentru prima dată în cronici e pomenită la 1466. Anu-i din preajma domniei lui Ștefan cel Mare și Sfînt. Nică a lui Gheorghe lui Andrei Druță, unicul bunic apucat de mine în viață, mi-a povestit că oamenii locului din timpurile vechi-străvechi se îndeletniceau cu cultivarea inului.
Deci, noi din “in” provenim. Apropo, știți ce-i acela in? Pun întrebarea fiind sigur că mulți ineșteni azi nu știu ce-i acela in sau cultivator de in. Bătrînii îmi povesteau că primul locuitor care a descălecat prin aceste văi pline cu iniști a fost un oarecare Lupu Druță, venit din tîrgul Ieșilor. Þăran cu credință în Dumnezeu, cu fața arsă de soare și mîinile bătătorite de muncă, Lupu Druță a îndrăjit locurile și curînd atrase spre această geană pitorească de codru alți români din lunca Prutului, viitorii ștefani, vrednici de vestite isprăvi. După el o mai fi venit rude de ale sale , purtînd același nume de familie. Din care cauză o bună parte a populației din sat poartă numele de familie Druță, nefiind înde ele rude directe. Timpurile I-a îndepărtat și înstrăinat într-atîta încît azi nu mai e un păcat să se căsătorească și să se înfrățească ca dintru început.Că de aceea ne-a dat Dumnezeu pe lume să fim frați și rude. Din aceste considerații Druțenii se căsătoresc înde ei, creînd familii noi și noi. Mama mea, bunăoară, Vera lui Nică a lui Gheorghe lui Andrei Druță, s-a căsătorit cu Victor tot a lui Ion, numai că acest Ion era a lui Manolache Druță. Nacealnicii sovietici, pedanți pînă peste poate în chestiuni de documentare se arătau nedumeriți, cînd constatau că atît mama cît și tata provin din unul și același nume de familie-- Druță. Ba chiar erau șocați cînd vedeau că au și același patronimic …. După druțeni vin tîrsîneștii, despre originea cărora nu cunosc decît cuvîntul “tîrsînă“, care înseamnă bici făcut din păr de cal. Nume vechi de familii la Inești se mai consideră Șoltoienii, Cojocarii, Adașanii, Sofroneștii, Mereuțenii. Matca satului s-a format în lunca de lîngă pădure, numită în Fundătură. Apoi, spre marginea lui, s-a construit o biserică mică ce avea acoperișul din șindrilă, iar în jurul locașului sfînt s-a oploșit cimitirul cu morminte vechi, date uitării, dar și cu altele noi, gata oricînd să-și înmulțească rîndurile. Între dealul Velniței și cel al Călugărului, cîndva au funcționat mori de vînt. Ineștenii își construiau casele din nuiele, pe care le consolidau cu lut și le acopereau cu paie. Fiindcă pădurea e aproape, gospodăriile erau împrejmuite cu garduri, porți și portițe la fel din nuiele. În grădini creșteau viță de vie și livezi. Bunelul Nică, născut la 1873, mai spunea că în vechime casele din Ineasca, erau mici, incluzînd o tindă, o cămăruță și un iatac. Dar neapărat aveau două uși: una în față și, alta în spate prin care stăpînii să poată , la nevoie, fugi de năvălitori. Cei care îi pîndeau și-i prădau cel mai des erau turcii, muscalii din cetatea Tighina și tătarii din stepa Bugeacului... Din generație în generație s-a transmis informația , potrivit căreia pe Dealul Lipăgăului,în negura vremurilor, stăteau de veghe oamenii satului, păzindu-și zi și noapte gospodăriile, nevestele, bătrînii și copiii…
În zile năbușitoare de vară,cînd sătenii se speteau din greu pe cîmpuri iată că se întîmpla uneori să audă bătîndu-se toaca și răspîndindu-se strigăte de alarmă:” La pădure! Vine turcul, măi!!”. Plugarii lăsau totul baltă și se salvau care cum putea. Dacă năvălitorii îi luau prin surprîndere noaptea, cei atacați o zbugheau în pădure pe ușa din spatele casei.
Din cele mai vechi timpuri oamenii locului se mai ocupau de creșterea animalelor. Pășunile din lunca Ciulucului, ca și cele de pe piscurile dealurilor Cheptușoaiei, Bordocenilor, Podișului sau a Ponoarelor erau mănoase. Pe povîrnișurile dealurilor mai erau cultivate suprafețe întinse de vii legate pe haragi, de pe care se culegeau roade bogate de struguri de soiurile varatic,crască,cudercă, busuioacă, căpșună din care se preparau vinuri ce duceau faima podgoriilor de aici pînă hăt în Franța și Italia.Posedînd plantații de vii roditoare ineștenii trezeau interesul marilor latifundiari ai timpului .Se mai pomenește și azi numele polonezului Grubcevici, mare achiziționar de struguri pentru fabricile de vin din Iași, Bălți, Secureni... Probabil că a trăit cu familia sa și la Inești. În cimitirul vechi din sat se mai păstrează și azi un mormînt împrejmuit de un gărducean din vergele de fontă ruginită, care reprezintă statuieta unui îngeraș de om din marmură albă, ștearsă de vreme. Îngerașul înaripat ține privirile ridicate spre înălțimile cerului, iar pe soclu sînt gravate cuvinte în limba poloneză, informînd trecătorii că acolo în mormînt se păstrează rămășițele pămîntești a copilului Grubcevici Elena, care a trăit între anii 1879-1881. Prin locurile noastre a avut cîndva moșie și un francez, cu numele de Faur. Acesta, probabil, a fost un mare pasionat de viile plantate pe piscurile dealurilor de a venit tocmai din Franța să le cultive. A adus de pe malul Senei butași de soiuri alese. Înclin să cred că francezul Faur a sădit mai multe vii, de vreme ce urme de ale lor am apucat și eu: sînt bătrîne, dar foarte roditoare. Probabil că de la dînsul sătenii mei au aflat pentru prima oară de existența sorturilor de viță de vie altoite, rezistente la boli și vătămători, care alteori făceau au făcut adevărate ravagii prin părțile locului. Cultivarea viei luase o asemenea amploare, încît boierul a construit, din cărămidă de lut ars, sub piscurile nisipoase ale dealurilor de la Velnița o adevărată hurdughie, imitînd o mănăstire acoperită – la timpurile alea cu olane roșii, cu uși înalte și ferestre mici. În încăperea largă, instală stoiene — căzi enorme de stejar pe care oamenii, ca să zdrumece strugurii la pisătoare erau nevoiți să urce pe scări. În preajma stoienelor stăteau aliniate în rînduri drepte puzderie de butoaie mari și acestea cît cisternele, străjuite de teascuri din lemn, cu masa de metal, deje și pîlnii de tablă neagră cît vedrele. Ca să tescuiască strugurii, erau angajați la șurub cîte doi oameni. Dacă alți boieri venetici stabiliți la Inești pisau strugurii cu picioarele, altfel zis “călcau poama”, apoi francezul a adus din țara lui mecanisme de înjghebă cum s-ar zice în zilele noastre, o tehnologie avansată de prelucrare a strugurilor avansate. În timpul recoltării munca era istovitoare, dar și bine plătită. Mă mir și azi și încă mult timp înainte am să mă minunez cum de s-a făcut acest progress în prelucrarea vinului cu sprijinul francezului tocmai în timpurile cînd Napoleon se vroia să cucerească Rusia. Obiectele vechi, atît de necesare podgorenilor, împreună cu butoaiele, stoienele le-am apucat și eu în copilărie, dar într-o zi au dispărut nu știe nimeni unde.Volumul de prelucrare a strugurilor creștea, iar în timpul culesului lor se mai înregistrau și anumite pericole pentru securitatea oamenilor. Întru evitarea acestor primejdii francezul avea grijă să țină la ușa cramei ceva oameni de rezervă, punîndu-le la îndemînă funii, căngi și scări portative. Cei care tescuiau și supravegheau cum fierb boghițele-n butoaie umblau prinși cu funiile unul de altul. Asta pentru că în caz de ceva, oamenii să aibă posibilitate de a-l salva pe cel căzut la ananghie. Dar ceea ce nu s-a întîmplat pînă la plecarea lui Faur n-a putut fi evitat mai tîrziu, în anii 20-30 al secolului trecut. Atunci la Inești a avut loc o mare nenorocire, chiar în timpul cînd vinul fierbea în stoiene. Într-o zi, un sătean a urcat pe scara spriginită de gardina stoianului, să verifice cum dospește mustul.De cum a ajuns în capătul de sus al scării, aburii tari ai vinului în devenire l-au amețit pe om atît de puternic, încît acesta a căzut înăuntru. Descumpănit, colegul care-l supraveghea de jos a urcat iute cu gînd să-l salveze, dar nu putu pentru că-l atinse același destin. Zice-se că tot în felul acesta s-a jertfit și un al treilea om. Acea tragedie de demult e pomenită și de ineștenii din generația mea ori de cîte ori se întîmplă să ridice un pahar de vin la o petrecere sau la o petrecanie…
Apoi în satul nostru au fost și alți latifundiari care au mai venit să crească vie și să bea vin.Acum numele lor au devenit denumiri toponimice bine înrădăcinate în graiul nepoților și stră-strănepoților: “Trandafirescu”, “Inspectorul”, “Grișman”, “Koliță”, “ Toba”, “Călugărul”, “Chitca”. Pînă pe la finele anilor “60 ai secolului trecut, prin unele locuri din sat mai puteau fi întîlnite tufe de vie cît copacii seculari, care acopereau casele cu tulpini groase, toamna doldora de struguri bătuți și mustoși. O meserie de cinste prin părțile locului era socotită cea de botnar. Există la Inești și acum o viță de neamuri apropiate, care din tată în fiu meșteresc poloboace. Așa li se și zice--Botnaru. În prezent aproape fiecare gospodar are în chihnița sa, adică în beci butoaie, căzi, deje, teascuri și toate celelalte necesare pentru fabricarea vinului de calitate meșterite de strămoșii lor.
Odată cu trecerea anilor , turcii și tătarii făceau tot mai puține ravagii prin părțile locului, iar în luncile Ciulucului și Răutului, au început să apară sate noi: Verejeni,Bănești, Mihălașa, Leușeni, Zăicani… Cultivarea inului a dispărut în istorie. Oamenii au trecut la confecționarea hainelor din cînepă și lînă de oi. Pe locurile unde fuseseră lanuri de in, se ridicau gospodării noi… Peste o sută de ani matca inițială a satului cu biserica și cimitirul deveniseră o fundătură pitorească. Înaintînd spre albia Ciulucului, sătenii au făcut fîntîna lui Glod, chiar în marginea drumului ce ducea spre Orhei.Peste dealul Ponoarelor la Telenești, pe la sfîrșitul secolului XYII începutul secolului XYIII au venit dinspre Polonia și s-au stabilit cu traiul mii de emigranți evrei, care au fondat partea nouă a tîrgului Telenești, plină cu manufacturi, frizerii, mori și dughene. Odată cu fondarea tîrgului, viața în Ineștii noștri aflați la numai o aruncătură de băț, se schimbă și ea. Vecinătatea a fost priitoare, însă nu i-a făcut pe oamenii satului meu să se dezică de munca la pămînt. Ineștenii continuau ca înainte vreme să crească animale, să cultive cereale, să producă mult vin, brînză de oi, adunau caiere și chiar baloturi de lînă de oi. Acum rodul muncii țăranilor, prin mijlocirea tîrgoveților stabiliți la Telenești, devenea un bun ce era exportat în multe țări ale lumii. Îmbunătățindu-se în mod evident condițiile de trai, în scurt timp satul a crescut nu numai geografic, ci și numeric, așa încît într-un moment dat s-a observat că bisericuța din Fundătură nu mai face față noilor necesități. Creștini ortodocși din moși-strămoși sătenii au hotărît să construiască un nou locaș sfînt, pe un medean din preajma dealului împădurit al Călugărului, loc viran ,înveșmîntat în straie de flori și ierburi de leac.S-a mers pînă acolo, încît proiectul noii biserici a fost comandat tocmai la Sanct-Petersburg. Construcția era scumpă și necesita mulți bani. Adunînd mînă de la mînă sătenii au terminat, la 1913, construcția bisericii. Simt în mine un fel de mîndrie cînd mă gîndesc că la edificarea locașului a participat și tata mamei mele, bunelul Nică. Împreună cu alți săteni a cărat și el cu carele trase de boi peatră calcaroasă de la cariera din Brînzenii Vechi, sat din lunca Răutului...
Alte istorioare privind viața oamenilor care au populat satul meu la hotarele secolelor XIX- XX le-am aflat de la părinți, de la oamenii în vîrstă , în particular de la bunelul Nică. Dînsul a avut parte de o biografie interesantă, trecînd personal prin iureșul tuturor evenimentelor de epocă. La părinții lui au fost patru frați, care au devenit meșteri neîntrecuți la zidirea și acoperirea caselor, la clădirea sobelor, săparea fîntînilor. Au mai fost buni botnari, dulgheri, tîmplari. De cînd îl țin minte, bunelul făcea capcane mari, cu arcuri pentru prinsul șoarecilor. La un stativ mic din mălai meșterea mături, cosea cușme țurcănești și pufăici cu uzoare pe piept... Altoia copaci, butași, facea marcotaj mai dihai decît orice agronom școlit la Institutul Agricol. Meșteșugul de vier era un fel de muncă intelectuală a omului de la țară. Cred că și astăzi în multe gospodării ale oamenilor de la Inești cresc tufe puse în pămînt de mîinile dibace ale lui Nică a lui Gheorghe lui Andrei Druță. Mi-l închipui și-l văd flăcău, chipeș, ostaș în armata țaristă, în componența gărzii regale din Sanct-Petersburg. Îmi vorbea cu mîndrie deosebită despre orașul de pe Neva, despre viața familiei regale, atîta cît a putut s-o vadă și s-o cunoască un soldat. Vorbea adeseori despre cneji, dvoreni aristocrați și aristocrate... În 1904 bunelul a participat la războiul ruso-japonez, auzind și eu de la dînsul prima dată rostindu-se numele despre localităților Habarovsk, Manjuria, Port-Artur și altele. Un moș de-a lui tata, mi-a spus bunelul, a fost marinar pe cuirasatul “Potiomkin”, care după ce a ancorat în Consanța a tras o fugă pînă acasă să le povestească sătenilor cum marinarii de rînd i-a tras la răspundere pe șefii lor pentru că i-a hrănit cu… borș împuțit…După războiul cu japonezii, bunelul Nică, la vîrsta de peste 30 de ani reveni acasă. Vreo doi ani a umblat cu chiria la boieri, împreună cu alți flăcăi. Încărcau poloboace cu vin în care trase de boi și mergeau în nordul Basarabiei , la piețele din Secureni,Călimăuți, Cernăuți… Flăcăi “bătrîni”fiind, în cirijie, se mai dădeau, bineînțeles, unor ghidușii. Bunăoară, cînd se opreau la fîntînile din cale să adape boii mai și turnau în poloboace cîteva vedre cu apă, astfel recuperînd cantitățile consumate “supraplan”. Vinul era bun și așa diluat puțin cu apă, iar cumpărătorii din localitățile Securenilor sau Călimăneștilor, unde nu se prea cultiva viță de vie, nu se descurcau în afacerile băieților de la Inești...
În timpul holteirii sale, bunelul făcuse multe trăsnăi și fapte amoroase. Sătenii își mai aminteau despre întîmplarea cînd el, împreună cu frații lui, l-au speriat pe un flăcău îndrăgostit de-o fată din mahală. Băietanul cela, chipurile, venea la întîlnire cu fata iubită. Stăteau amîndoi la vorbă sub coroana nucului din văgăună, la lumina lunii , lîngă izvor. Băieatul era o fire de om veselă, îndrăgostit și îi cînta iubitei romanțe... Flăcăii lui Gheorghe Druță nu-și găseau astîmpărul. Odată, i-a jucat festa “greerașului de noapte”. Nică viitorul bunel se dovedi și el cel mai zvăpăiat. Se despuie în ce-l născuse mama, s-a uns cu dohot, ascunzîndu-se în dricul nopții cu lună sub podețul din văgăună, pe unde ducea drumul spre casa îndrăgostitului cîntăreț. Cînd o sfîrși cu iubirea, băietanul chiui năpraznic, precum e obiceiul și astăzi la Inești, și porni spre spre casă. Ajungînd în dreptul podețului străjuit de sălcii bătrîne din preajma pîrîiașului de la Velnița, deodată flăcăul a fost surprins cum o dihanie neagră, unsuroasă îi sare în spate...”Doamne, Măiculița Domnului! Arăduie-te!” icni el îndobitocit de spaimă, tot atunci începînd a-și face semnul crucii… Cățărat în spatele lui, Nică luase un șumuiag de urzici și prinse a-i da… pinteni... Aprigul îndrăgostit uită de fata din mahala și începu să facă salturi de galop cu un călăreț în spate. Cînd Nică îl slobozi, flăcăul țîșni ca săgeată de-a dreptul peste gardurile din cătină în direcția casei lui, de unde de spaimă mai nu-i eși la lume o săptămînă întreagă... Oamenii de leatul bunelului, spuneau cum el, în tinerețe, amăgea femeile, mai ales vădanele. Mergea la ele cu dormitul și ca să le frîngă voința spunea c-o să le deie bani,o să le aducă lemne de foc cu carul, sau urluială, pentru animale... A doua zi dimineață străbunelul Gheorghe Druță se pomenea cu cîte o puicuță la poarta casei, înteresîndu-se de badea Nică care are o socoteală neîndeplintă cu ea...O fi fost adevărate aventurile din tinerețea bunelului sau nu, cert este că în sat borfașii glumeau pe seama virilității lui. Cică, în viața lui sexuală, cîteva femei și-a dat duhul în așternut. Din păcate, cele zvonuri amuzante, zvonuri au să rămînă pentru că în realitate viața lui a fost cu mult mai crudă.
Șotios din fire și zburdalnic, bunelul Nică a avut parte de-o viață cu mult mai multe necazuri, decît bucurii. S-a căsătorit cu o fată din Leușeni, sat de peste dealul împădurit. Iubea soția, gospodăreau cu mult spor, se împăcau ca pîinea cu sarea, au avut patru copii... Deci, duceau o viață monotonă ca ticăitul ceasornicului. Și-a construit casă într-o singură vară. Dar spre toamnă a început ceea ce acum se cheamă primul război mondial din 1914. În 1917, în timp ce se afla în tranșeele din Galiția, peste Basarabia noastră a dat tifosul. Printre primii suferinzi se pomeni, din păcate și femeia care ar fi putut să-mi devină bunică. Dar s-a îmbolnăvit grav și a decedat în spitalul din Bravicea. Pentru a evita răspîndirea epidemiei autoritățile timpului n-au permis să dea mortul acasă. Rudele au îngropat-o într-un colț al cimitirului din preajma spitalului... Primind vestea despre nenorocirea din familie, bunelul Nică a dezertat din armata rusă și, în toi de iarnă cumplită în trenuri marfare reveni acasă, la copii…
Dar nu dovedi să scoată mizeria din casă, că se pomeni în prag cu o ceată de soldați, care l-au dus încătușat la Crutea marțială din Chișinău. Comandamentul rus a fost predispus să-l împuște pentru dezertare. Dar soarta l-a ferit de mîna morții. La Chișinău s-a început “sloboda”, cum se exprima bunelul. Vorba e că Sfatul Þării, a declarat independența Basarabiei, reunirea cu Patria și rușii au fost nevoiți să se retragă peste Nistru.
Revenit la baștină bunelul Nică, chiar fiind harnic și gospodăros a dus-o greu cu toate că agonisise multe desetine de pămînt pînă atunci. I se păru că dacă se va însura din nou va putea schimba situația. A adus o vădană cu doi copii de la Leușeni, s-a cununat cu ea în biserică, dar în ziua Arhanghelului Mihail, de hramul satului Inești, și-a dat duhul și aceasta.
Rămas din nou vădăoi, cu 9 copii, bunelul n-avu încortro și a adus din satul Telenești, de peste dealul lui Koliță o a treia femeie, pe Mărioara lui Efim Cucoș, căreia-i murise bărbatul pe front. Avea și aceasta trei copii: Ilie, Andrei și Privonia. Adunați grămăjioară cei 12 puradei, satul mai glumea că Nică a lui Gheorghe lui Andrii Druță are o stînă de copii. Tocmai a treia soție a bunelului, a ajuns să-mi fie bunică, pentru că ea a născut-o în 1922, pe mamă-mea, apoi pe mătușa Zina… Pesemne că nu totdeauna ceea ce se adună într-o familie o și consolidează pe aceasta. În cazul buneilor mei, cel puțin, o dată cu maturizarea copiilor au început a se înteți certurile și neînțelegerile, care în cele din urmă, au determinat-o pe bunica Mărioara să se întoarcă cu 5 copii la Telenești. Bunelul a rămas la Inești cu ai lui 9 și a trăit de unul singur încă peste 40 de ani, împăcîndu-se cu soarta așa cum i-a dat-o Dumnezeu.
Cînd e să-mi amintesc de rubedeniile mamei, o văd în ochi pe mătușa Ilenuța, verișoara ei. Femeie dintr-o bucată: frumoasă, cu față senină,ochi albaștri, înțelepți, radiind de bunătate, din care cauză, probabil, nu i-a fost dat să înjghebe o familie. A trăit cît a trăit în casa bunicii din satul Telenești și de sărbători nu-și găsea altă preocupație, decît să vină la noi, adică, la mama, să mai tăifăsuiască și chiar s-o ajute prin gospodărie. Cît a trăit mătușa Ilenuța a fost foarte credincioasă. Respecta am putea spune cu încăpăținare toate rînduinduelile evanghelești. Ba mai îndemna și restul lumii să-i urmeze exemplul, deși era necărturară. Avea o voce domoală, blîndă, dumnezeiască, dar i-a fost dat să trăiască timpuri păgîne, absolut contrare concepției și viziunii ei. A crezut în Dumnezeu tocmai cînd bolșevicii antihriști, au distrus locașele de cult, s-a închinat Sfintei Treimi, cînd comuniștii îi deportau sau îi persecutau pe credincioșii și pe slujitorii bisericii. Mă gîndesc că dacă printr-o minune, mătușa Ilenuța ar fi să revină la viață, ar muri din nou, cînd ar vedea cum Mitropolia Moldovei, în frunte cu polcovnicul kagebist Cantarean, subordonată politic Moscovei, concubinează ideologic cu partidul comuniștilor din Moldova, structură devastatoare, de ocupație rusească a Basarabiei române. Deaceea zic: Dumnezeu s-o ierte și s-o odihneacă cu pace în împărăția Lui cerească.
****
Despre rubedeniile pe linie paternă, fiindcă, din păcate, nu prea s-au împăcat înde ele, am mai puține amintiri. Conform mărturisirilor lui tata, străbunelul meu, Manolache Druță, care se zice, a fost o bună parte a vieții starostele satului, deși nu cunoștea carte mare, a adus pe lume patru feciori și o fiică: Vasile, Ion ( bunelul meu), Halarambie, Toadere, iar numele fiicei îmi scapă. Ceea ce am aflat despre dînsa e că s-a măritat de tinerică la Bănești cu un oarecare Costișanu, a avut mai mulți copii, datorită cărui fapt jumătate din acest sat acum îmi sînt rude... Dintre frați, cel mai gospodăros și așezat s-a dovedit a fi Vasile. Spun că ar fi fost un om harnic și un bun gospodar. A avut și el mai mulți copiii și a izbutit să-i aranjeze pe toți la casele lor. Ion, tata lui tata, a fost și el harnic, a avut mai mulți copii, dar “conducerea” familiei i-a aparținut totuși soției sale.
Despre moș Halarambie am aflat că a reușit să se căsătorească și chiar să aibă o fată, dar a venit primul război mondial și el odată plecat pe front, înapoi nu s-a mai întors. Ultimul lui fecior, moș Toadere, poreclit Cioandălă ( nu cunosc din ce motive) a avut doi feciori. A trăit pînă în 1972, cunoscîndu-l cum se zice pe viu, ca pe un bărbat înalt, cu mustețe albite de timp, priviri pătrunzătoare și cu multă credință în Dumnezeu. Regret nespus că n-am în albumul de familie nici barem o fotografie a bunilor mei de pe linia străbunelului Manolache, despre care păstrez niște amintiri vagi. Tata spunea că i s-a întipărit în memorie un bătrîn josuț, roșu la față și cînd el era mic de tot, înainte de a muri, bunelul îi aducea mereu lapte cu ulciorul…
O istorie aparte a stăruit în satul nostru cu referire la fratele străbunului, Alexandru Druță. Acesta a fost unicul om din Inești înrolat în componența detașamentului de voluntari basarabeni ce au participat, în 1877 la bătălia cu turcii de la Plevna. După bătălie moșul, reîntors acasă a adus cu sine în sat o desagă de mărturisiri relevante despre eroismul manifestat de români în opera de capturare a lui Osman Pașa...
Cum nu rareori se întîmplă în societatea noastră laică, spre bătrînețe fapta săvîrșită de întreaga armată română și-a asumat-o aproape în întregime ca în cele din urmă, să susțină că el în persoană l-a făcut prizonier pe Osman Pașa!Tata, care l-a apucat viu, zicea că moș Alexandru Druță , deși era aproape orb, avea tenul feței tuciuriu și priviri ca de vultur de munte și cînd i se călca cu stîngul în bătătură, îndată făcea uz de o înjurătură în patru muchii “Duhările cui vă are!” Cînd cineva scăpa o glumă nechibzuită ori încerca să-l ia peste picior, arunca cu dîrjaua întrînsul așa încît să-i mai treacă din poftă. Uneori tata zicea,precum îmi amintesc, mai în glumă mai în serios că, prin venele noastre trebuie să curgă ceva singe de țigan, de vreme ce întreaga noastră ceată de rubedenii sînt oameni tuciurii, recalcitranți, oameni ai adevărului și dușmani ai minciunii. A nu ne înregimenta în această ceată, pe mine și pe fratele meu pentru că noi ne-am schimbat culoarea pielii, luînd-o pe cea a mamei noastre. Dar asta nu înseamnă că putem fi ușor implicați în neadevăr și în nedreptate, tot așa cum au fost și sînt toți druțenenii din Inești.
Cît mi-a trăit părinții am depus multe eforturi să reconstitui arborele genealogic al familiei, dar n-am izbutit mare lucru. Þăranii de la Ineasca ca și cei din întreaga Basarabie, n-au dat importanța cuvenită memoriei trecutului. Ei au tot trudit fără contenire pentru îmbogățirea altora. Din ceea ce au agonisit cu mare greu și-a satisfăcut necesitățile curente, ca să supraviețuiască fără să știe ce-i acela concediu sau să cheltuiască un ban în plus pentru a lăsa urmașilor imaginea lor barem pe o fotografie De a asemenea viață au avut parte toți ai bunelului Ion a lui Manolache (tata lui tata).
Pe bunica, mama lui tata, o chema Vasilca. Cunosc căă ea s-a născut la teleneși, în familia unui oarecare Pelin. Nu cunosc cine a fost străăbuneii. Știu, doar că a fost înfiată de copilă în satul nostru, unde s-a căsătorit cu bunelul. Dar neamuri avea destule prin diferite locuri ale Basarabiei. Tata, precum surorile și fratele lui se considerau rude apropiate cu dinastia Caftanaților, cei care s-aui slăvit ca maieștri de balet la Chișinău prin anii 50-70 ai secolului trecut, unul dintre ei, chiar devenind artist al poporului… din Vietnam.
Așa au trăit cei ce ne-au adus pe noi pe lume și pare că și nouă spînii și veneticii ne hărăzesc același destin. Doamne, întoarce-te cu fața la românii basarabeni, adună-I la casa lor și le oferă o viață mai bună, că o merită din plin. Zău , c-o merită, sărmanii.
*****
Nu împlinisem nici opt luni de la naștere cînd m-am îmbolnăvit de rahitism, aflîndu-mă la o cale de numai doi pași pînă la moarte. Cu toate că și în satul nostru se construia viitorul luminos, asistența medicală se mai afla, ca și cum, la un nivel anemic, iar mama, biata mama mea, după chinuri de multe nopți și zile întunecate era ghioalcă de lacrimi și aproape strivită de scîrbă. Moștenind din părinții ei înțelepciunea, cu toată experiența grea de viață într-un moment a pierdut speranța că voi supraviețui.
Devenisem slab și firav, uscat, corpul mi se acoperise cu un fel de pufușor negru, iar mîinile și picioarele se făcuseră subțiri ca fusele, cîrceindu-se într-un mod caraghios. Așteptînd ca Dumnezeu să mă ia în împărăția Sa, totuși, merse cu mine în brațe la biserică, unde preotul îmi citea sfintele masle, mă dădea de-a dura peste morminte, ca să evit plecarea prematură. Dar văzînd că nici nu mor și nici nu trăiesc, hotărî, în sfîrșit, să solicite ajutorul babelor atoateștiutoare. Așadar, a mers la mătușa Grăchina lui Grigore Purice din mahala, o rusoaică adusă la noi de pe unde a adus-o moș Grigore, poreclit de săteni pe potrivă: Tremurici și… Þîntirim. Cică, pre vremuri, moșul s-a dus într-o zi la Chișinău să vîndă o vacă, dar reveni acasă cu o domnișoară chipeșă, bălaie, zveltă și de alt grai și neam. Cu anii, a uitat fetișcana de unde veni la Ineasca și cînd se făcu baba Grăchina vorbea o românească mai dihai decît academicenii de azi care zic că romîna-i moldovenească. Arta descîntecelor și a farmecelor a avut-o în sinea sa îmbătrînită de cînd se știa pe lume. Îmbla zvonul că baba dosește de ochii lumii în cotruță o saltea plină cu drăcușori care, la comanda ei, pot aduce multă nenorocire pe capul celuia care v-a îndrăzni să se lege cu ea! Vorba e, probabil, că mătușa Grăchina încă de pe atunci nu permitea să I se aducă prejudicii materiale și morale în care azi speculează orice potlogar. Pe nichipercii ceea dînsa, chipurile, îi stăpînea și îi îngrijea pentru oamenii năpăstuiți de soartă și dornici de răzbunare. Fetele bătrîne și rămase de roata anilor, vroind să se mărite sau să se descurce într-o situație pentru a evita rușinea, în mare taină, , mergeau la ea... După ce ascultă păsul mamei, mătușa Grăchina, o rugă să mă desfășe, apoi să mă așeze pe prispa casei. Îndesîndu-și foiul ridurilor atunci ce-i brăzdau fruntea, mă ținti cu priviri ruginite, tot sucindu-mă de pe o parte pe alta ca în cele din urmă, să se clatine pe picioare într-un mod cu totul bizar și să deie din cap a pagubă totală:
--Pregătește-te de înmormîntare, copchilule...
Mama nu căzu jos ci se avîntă într-un bocet infernal și a ținut-o așa lung, pînă eu mi-am asumat dreptul la apel față de cancelaria domnească și am întrecut-o pe mama cu țipetele mele. Eforturile noastre unite au reușit s-o înspăimînte pe baba Grăchina. Cînd mama era gata să iasă pe poartă cu mine în brață, mătușa o chemă înapoi ca să-i spună următoarele:
-- Fată-hăi...Pauză… Ascultă ce o să-ți spun...Se uită în pămînt… Are cumătrul Petre Þuțu pe-acoperișul casei un cuib de cocostîrci. Fură de-acolo cîteva bețișoare găinățate, fierbe-le într-un cazan cu apă și fă-i lăutoare băietului. Înainte de a-l scălda să pui un pahar din apa fiartă la lumină, pe pervazul ferestrei... După ce o să-l scalzi, de asemenea să iai din covată un pahar de apă și să-l așezi pe pervaz, lîngă primul. Dacă apa din ambele pahare va fi de aceiași culoare să știi că copilul tău o să trăiască. Iar dacă apele vor fi de culori diferite, atunci Dumnezeu să-l ierte...Și iartă-mă și tu pe mine.
Mama ascultă sfatul numai ea știe cum și făcu întocmai ce-i spusese bătrîna, iar minunea, la rîndul ei, nu se lăsă mult așteptată. La doar cîteva săptămîni după această “operație” am început a mă însănătoși. A dispărut de pe piciorușe și de pe mîini puful gălbîu, pielea corpului deveni curată, catifelată, dispărură ridurile și zbîrciturile. M-am făcut un băiat vioi, ager, setos de hîrjoană și hîrjoieli. Nu-i de glumit pentru că aveam părul blond, cîrlionțat la ceafă ca un adevărat auraș.După încă o habă te timp am prins a mă ridica copăcel, iar, după ce am fost înțărcat, fasolele tărcățele și babane servite cu lingura, deveniseră de atunci și pînă azi, slavă Domnului, bucatele mele preferate. Am și uitat cîți ani aveam, cînd, gîndind la tata, șef al fermei de vite cornute de peste Ciuluc, luam subțioară mapa lui jerpelită și le declaram celor mai mari decît mine că eu plec la “birmă”, iar ei să pregătească de mîncare și să mă aștepte deseară cu masa întinsă... După care ridicam bărbătește zăvorul de la poartă să plec pe drumul care ducea spre fermele de peste gîrlă, unde lucra tata.
Ai casei înțelesese că vorbele mele nu sînt declarații goale și aveau grijă să mă ieie în seamă, deoarece devenisem năzbîtios, nu stăteam un pic locului. Sora și fratele mă plimbau, ținîndu-mă de mînuță, mergeau prin mahala să se laude ce frățior frumușel au, știe pe de rost că e feciorul lui Victor și a lui Vera Druță, dar cînd le slăbea vigilența, dispăream din ogradă, uneori eram oprit la marginea satului. Din zi în zi mă făceam tot mai neascultător și nesupus.Nu mai vroiam să trăiesc în socialism, ci vroiam să devin cetățean al unui stat democratic, suveran și independent, vis ce nu mi s-a împlinit din păcate nici pînă în ziua de azi. Þin minte, odată am zbughit-o pe cărăruia ce ducea spre fermele de vite din cîmpia Ciulucului. Pe acele vremuri ciulucul nu era pur și simplu o gîrlă șerpuioare de-a lungul cmpiei din preajma saului nosru. De-a lungul malurilor abrupe creșeau pîlcuri de păpuriș și sufării, iar în apele limpei se bălăceau diferite specii de pești, ocăiau broscoii, veneau să se hrănească șoimii, glanii, cocosrcii, nemaivorbind de puderiile rațelor sălbaice. Spre deosebire de vremurile calde, iarna era ceva mai trist pe malurile lui, deși Ciulucul avea grija veșnică să-și mîie apele sale spre Răutul din preajma Sărătenilor. Pe mine, la acel moment mă interesa mai multt cum să trec puntea și s-ajung la fermele din cealaltă parte, la fermele de vitte, unde era tata. Ajungînd la gîrlă m-am poticnit chiar la mijlocul punții, răsturnîndu-mă ca un bolovan în mîlul negru ca tăciunele și lipicios.La sfîrșitul verii Ciulucul devine lenos cu totul, duce la vale mai mult mîl decît apă. Nu m-am dus și eu la fund. Noroc de niște săteni ce s-au întîmplat în preajmă. Aflînd de-a cui sămînță sînt, m-au urcat într-un car plin cu fîn și m-au adus acasă la mama, la fratele și sora mea. Aș spune ce am pățit eu de la tata mai pe urmă, dar nu vreau să-i fac vreun rău, pentru că trebuie să știți că în socialismul înalt dezvoltat nu se permiea părinților să-și bată odraslele . De aceea am și ajuns azi să avem atît de mulți cetățeni, care nici nu știu ce înseamnă sintagma cei șapte ani de-acasă nu tocmai să-i și aibă. Cu toate-acestea, recunosc sincer că tata mă iubea nu mai puțin decît mama și, orice pățanie a mea îl făcea să se îngrijoreze cumplit ca nu cumva să se întîmple ceva și să mă găsească mort pe undeva. Se străduia să mă ieie cu el prin sat, cînd avea timp liber. Se mîndrea ce mezin isteț are și eu mă simțeam deosebit de mîndru în compania lui. Cînd mîna lui o prîndea pe a mea, eu îl priveam surîzător de jos în sus, parcă fiindu-i cel mai aprig susținător din lume…Vreau să spun că tata în decursul întregii sale vieți a vorbit și a păstrat cele mai frumoase amintiri despre vremurile tinereții lui, cînd și-a perecut ostășia. Își amitea, pare-mi-se, cu amănunul fiecare zi cea făcut el acolo. El singur recunoștea că nu există ziuă ca să nu-și amintească acele vremuri. Adeseori îl vedeam prin ogradă cum avea obiceiul să vorbească cu sine însăși și să dialogheze cu ofițerii și subalternii. Se lăuda că a fost un ostaș bun, iscusit în arta instrucțiilor… În timpul războiului, luptînd pe front în cadrul trupelor armatei române, în 1944 a căzut prizonier la ruși. Dar, în 1947, a evadat din lagăr și s-a întors acasă. Cu frica stalinistă în spate, totuși, a reușit să se angajeze păstor la o întreprîndere de stat din Telenești. Într-un ocol se achiziționau de la populație bovine, apoi tata, împreună cu alți păstori, mîna cireada pînă la combinatele de carne. Erau ani grei de foamete înscenată în vederea nimicirii noastre ca popor și bietul meu tată își permitea în toiul nopții, să facă rost de un litru-doi de lapte pentru copii. Riscul, desigur, era peste măsură de mare. Pe vremea lui Stalin, seanul nosru, prieenul bunelului, Dănuță Șoltoianu bunăoară, a încasat 8 ani grei de închisoare numai pentru că a luat din livada lui Trifan…8 mere. Realitatea cruntă și înșelătoare l-a impus pe tata să recurgă la tactica țiganului care s-a înfrățit cu diavolul pînă a trecut rîul. Fiind un om energic, cu timpul a deprins stilul de lucru al sovieticilor: să nu zici niciodată că refuzi să îndeplinești comanda, chiar dacă ulterior nu o execuți. Și, zicea el, totdeauna să te strădui să-i lauzi, că tare le mai place! Desigur, tactica acelui țigan l-a ajutat pe urmă ca din păstor să devină șef de depozit în colhozul din Inești.
Aici a învățat contabilitatea, s-a deprins a scrie diferite documente, lucru care i-a determinat pe comuniști să-l primească în organizația lor. Apoi, de prin 1956, cînd eu împlinisem doar un an, autoritățile locale, prefăcîndu-se, probabil, a uita că el a fost dezertor, i-a tot încredințat posturi de conducere. Eu îl țin minte, cum am mai spus, din perioada cînd era șeful fermei de vite mari cornute. S-a dus în iad Stalin, a venit perioada dezghețului hrușciovist, dar atitudinea lui față de lucru s-a păstrar serioasă pentru toată viața. Deaceea, poate, s-a și ținut ani buni pe linia de plutire ca nacealnic în colhoz și nu i-a fost zborul frînt pînă la capătul zilelor ce i le-a dăruit Dumnezeu. Om energic, plin de har și înțelepciune la vorbele lui, oamenii reacționau adecvat și-și scoteau căciulile în fața lui, îi solicitau sfaturile și-l stimau. Deaceea eu mă mîndream cînd oameni în vîrstă și chiar tinerii, întîlnindu-ne pe drum ne ziceau fără sfială:”Să nu fie de deochi, băiatul ăsta este leit Victoraș în picioare!” La fel sînt mîndru că lumea recunoaște asemănarea mea cu bunelul Ion a lui Manolache, pe care, am scris mai sus n-am avut prilejul să-l cunosc nici dintr-o fotografie măcar. Oricum e foarte îmbucurător faptul că pe lume a venit un continuator demn al bărbaților cinstiți și curajoși din care-mi trag obîrșia de carne și de singe. Tata mi-a fost mai mult un prieten decît tată, prieten credincios îmi este și acum cînd, din păcate, nu-i în viață. Un fel de prietenă mi-a fost și mama. O țin minte mereu preocupată de griji și nevoi. Mereu în mișcare: ba prășea, ba făcea mîncare, hrănea animalele și orătăniile de lîngă casă, culegea roșii, fructe, tot ce aveam în grădină și făcea conserve pentru iarnă. Iar cînd timpul se răcea ea punea stativele și de-acum țesea din zori pînă în zori. Își țesea vederile, inima și sufletul în țolișoare pe care noi pășeam fără să ne gîndim că acolo se află lumina ochilor, inima și sufletul omului care ne-a adus pe lume. Așa-s urmașii din urmași, înaintașii fiind, la această oră ori frunze de măr, ori piatră de munte. Căci apa din noi se duce în mare.Deaceea poate o și admirăm atît de tare.
De la o vreme, în vecinătatea casei noastre, statul communist multinațional și de zece ori mai democratic decît toate statele democratice din lume făcuse un ocol, împrejurat de un perete de bolțari. Acolo se aduceau vite din satele învecinate ca, după cîteva zile, să le scoată cîrduri pe șesul Ciulucului, mînîndîndu-le spre combinatele de carne din Bălți, din Chișinău ori chiar din Odesa. Pînă cînd ocolul se ticsea cu animale, în mahalaua noastră domnea o gălăgie înfricoșată de furia animalelor ajunse în captivitate. Uneori răgetele vitelor ne trezea din somn. Mulți copii erau curioși să vadă măcar o scenă de turbulență animalică. Cuprins și eu de curiozitate n-am putut să mă las pradă așteptărilor și odată m-am urcat pe gardul înalt, care avea drept terminație o streșină din beton armat, în formă de creastă. Ca să-mi vină mai ușor a admira vitele, probabil din lipsă de atenție am lunecat, căzînd în ocol, între buhaii și vacile ce forfoteau în înghesuiala lor. Am avut fericirea iar de mama , care mă supraveghea pe fereastra din casă văzînd în ultimul moment cum am căzut de pe gard… Cu țipete de spaimă, chemînd oamenii în ajutor, sări din urma mea cu o prăjină ca să alunge animalele înnebunite, gata să mă tăpușească cu copitele, să mă înțepe cu coarnele. Ajutată de măhăleni, mama m-a salvat de la încă o moarte sigură… Trebuie să recunosc, că în anii copilăriei am trecut prin foarte multe peripeții, în urma cărora aș fi putut să dau pielea popii. De multe ori mama se mira cum de am izbutit să ies de atîtea ori din groapă.Cea mai periculoasă cumpănă, mi s-a întîmplat într-o zi de vară, la claca organizată de fratele lui tata, moș Tanase, ce trăia peste drum de noi. Moșul construia un sărai și chemase neamurile la pus podul. Cogeamite bărbat, împreună cu mama venisem și eu la clacă. Se adunase și alți puradei de alde mine, totuși , eu fiind cel mai mic între ei. În timp ce clăcașii ungeau cu lut nuielile podului eu, în sarai scăpat de ochii lumii, văd un butoi cu apă și chitesc să-mi fac o baie. Afară cald, în sarai năbușitor, urc pe un scăunel și de acum bălăcesc mîinile în apă. Scaunul nu ține cu mine, ia și se răstoarnă și fuge de sub picioarele mele, iar eu dezichilibrat, cad cu capul în jos în butoi. De-aș fi fost un zmeu de poveste sau cel puțin, un cocoș ce-și apără punga cu bani, beam apa și scăpam. Dar așa eu eram cine eram la anii mei și m-a salvat de la înnec mătușa Ioana lui moș Petrea Þuțu, fina părinților mei, care m-a zărit în ultimul moment.
În disperare de cauză m-a înșfăcat de o mînă și m-a scos din butoi după ce eram butie de apă. După aceea chiar că mi-a mers vestea ca de popă tuns, dar m-a și recunoscut satul drept un flăcău norocos. Dar o minciună, dacă e minciună adevărată nu ține mult, pentru că dacă stai bine să te gîndești observi pînă la urmă, că viața omului în întregime, inclusiv copilăria, nu este decît o minciună gogonată ori o joacă de prost gust. E așa-ia o defilare de mare sărbătoare născocită. E și viața omului un fel de noiembrie în octombrie, am vrut să zic, Iar de acici încolo – toate bune și frumoase. Sîmbăta, dacă mama mergea la vreo cumătră din mahala, neapărat mă lua și pe mine cu dînsa. În general, trebuie să recunosc, că după întîmplarea din butoi, părinții nu mă mai lasau singur acasă, așa încît nu țin minte la cîte nunți, hramuri, petreceri și cumătrii am băut și am mîncat împreună cu ei. Mă luau cu ei, îmbrăcîndu-mă în pantaloni de barhotă, cu pachioaște. Mă frezau ,lăsîndu-mi percică să vadă lumea că-s blond, iar cînd neamurile mai vedeau că am ochi negri plini de încredere amețeau de plăcerea că văd cu ochii lor cum le trece pragul cel mai frumos copilandru din sat. Tata avea o deosebită bucurie să mă crească stîlp bun pentru bătrînețile sale. Îmi amintesc vag cum odată tata m-a luat cu el la expoziția realizărilor economiei naționale de la Telenești. Ne-am dus încolo călare pe una și aceeași bicicletă. A fost pentru prima oară în viața mea să văd un oraș și m-au mirat foarte mult clădirile călare și ele una peste alta, o puzderie de căruțe și mulți, foarte mulți evrei care mișunau de ici-colo, vorbind înde ei limba lor necunoscută la Inești. Pe teritoriul expoziției fîlfîiau foarte multe drapele roșii, se coceau la soare o mulțime de bostani și harbuji neobișnuit de burduhănoși și erau atîtea mere, pere, struguri de puteai să hrănești cu fructe tot Parisul, dacă ar fi acceptat și el socialismul înfloritor și multilateral dezvoltat.Tata mă purta pe brațe și-mi lămurea stăruitor cum se numește cutare sau cutare exponat. Tot în acea zi tata mi-a cumpărat înghețată și m-a sfătuit că ea se servește cu bețișorul ca să nu răcești gîtul și să tușești. Pînă seara a aflat și mama că orășenii, tîrgoveții din Teleneștii sînt oameni foarte fericiți, fiindcă mănîncă înghețată în toată ziua…Dacă totuna vroia și ea să fiu ascultător și să mă dezic de șotiile periculoase, mi-a promis ca o mamă, să mă ducă la tîrg și să-mi cumpere înghețate. Numai că-mi pare acum că nu s-a ținut de cuvînt, căci n-a mai avut bani și nici răgaz fiind mereu în trebi acasă ori pe dealurile din preajma satului și cîștiga în colhoz cam tot atît cît să ne ajungă de pîine nu și de înghețată. Visînd viața de orășean, nici n-am observat cînd a venit din nou luna mai, cînd sătenii își petreceau sărbătorile la Citca, un loc pitoresc din dealul Ineștilor, lîngă pădure, unde se mai păstrau niște copaci bătrîni, scorburoși de nuci și prăsazi, amintirea unei livezi a unui oarecare Nichita.
După ce livada lui Nichita a dispărut, a fost rebotezat și locul ei, azi zicîndu-i-se la Chitca și-i locul unde nu se închină omul și rostește rugăciuni, ci organizează și petrece festivaluri raionale. Veneau de prin satele vecine, veneau de prin unitățile militare artiști de toată mîna să spună poezii dedicate partidului communist, lui Lenin, lui Marx, în cinstea vieții noi și îmbelșugate ce ne-au adus-o acești titani de concerte. Ziua întreagă suna fanfara, răspîndind peste valea satului melodii solemne, săltărețe de îți părea că într-adevăr ai nimerit în rai. Pe o scenă improvizată din caroseriile a două camioane, cîntau de se rupeau la mațe fete și coruri de bătrîni fără dinți în gură . În mod deosebit mă impresionau militarii ruși care cîntau ceva de glumă, aclamînd de părea că le plesnise centurile strălucitoare: «Raz, dva – vzeali. Eșceo raz vzeali!..” Nu știam atunci că ceea ce cîntau ei în limba rusă, în românește înseamnă a lua în spate sacul cu aur și-a fugi în țara ta. Pe la chidie, toată lumea a mers de la concert la fotbal, unde flăcăii noștri jucau cu cei veniți din alte sate...Nu uitați că toate-aceste scene eu le vedeam din brațele părinților însoțiți de soră, frate și de verișoara mea iubită, căreia îi ziceam țaca Ioana.Trăiam o adevărată idilă…
Idilă a fost și acea zi ploioasă, cu nouri tulburi pe cer. Bunelul Nică trăia într-o casă de pe malul unei rîpe priporoase ca și viața lui, într-o ogradă cu feciorul, nanu Mihail. Era sîmbătă, țin minte că aerul mă îmbăta cu mirozne plăcute de pîine proaspătă și plăcinte ferfenițoase. Mama n-a putut să n-o trimită pe sora să-i ducă și bunelului ceva din cele ce a copt, tot așa cum sora mea n-a putut să nu mă ieie și pe mine cu dînsa la bunelul. Am trecut prin multe băltoace, în care înotau măcăind rațele și rățoii lor de culoare porumbacă. Poarta era zăvorîtă, dar de-aici plouă, plouă... În jur nici țîpenie… Sora bătu în poartă, apoi începu să-l strige pe bunelul, iar ploaia între timp ne răzmuia oasele amîndurora. Ce bine ne-am simțit noi în casa cu pridvor și cerdac unde ne-a adus bunelul după ce a observat că-i vin musafiri. Iată casa cu tindă, iată iatacul și cămăruța în care , bunelul trăia singur. M-a așezat pe o laiță, lîngă fereastra ce dădea în ogradă. Pe horn, lîngă cotruță atîrna un ceas cu pendul, care ticăia monoton timpul. Cadranul orologiului înfățișa trei ursuleți într-o pădure -- reproducție de pe un tablou al lui Șișkin. Mai atîrna un covor moldovenesc cu flori roșii pe el, ce închipuiau buchia “Z” din alfabetul latin, spălăcite și ele de vreme... În monotonia ploii reci de-afară mi s-a părut c-am nimerit într-o lume de poveste, în care timpul e dus în brațe de orologiu așa cum bunelul mă ducea odinioară pe mine. Mă netezi pe cap, cu zîmbetul luminat, migind ochii lui strălucitori și vorbi cu voce blîndă, domoală: “Puiul bunelului, pui!..” Văzîndu-ne înzdrăveniți, încălzi apă într-un ceainic alb de aluminiu, ca apoi să scoată dintr-un sunduc negru mai multe cubușoare de zahăr alb, după care am băut ceai și am mîncat plăcinte coapte de mama în cuptorul nostru. Sub icoanele de pe perete ardea candela, iar alături, în cui, atîrna o manta lungă din stofă de șiac, adusă de dînsul din pîrjolul primului război mondial. Ne povestește nu țin minte ce, scoate dintr-o torbă din horn nuci și le strică între degetele lui mari, scoțîndu-le miezul pentru noi… Mai sînt încă multe idile ce mă obsedează profund. Imaginați-vă cum mama toarnă apă într-o covată de lemn și copleșitor mă înfășoară într-o șalincă, cu pătrățele sure și mă scaldă...În goga cuprotului arde focul. După ce m-a scăldat, mă așeză pe laiță între perne și începe să intoneze o melodie de dor sau de jale, între timp dînd tăvalele cu pîine în cuptor... Ori imaginați-vi-l pe tata, cum mă urca într-o căruță și mă trece peste gîrla Ciulucului, la o găinărie. De acolo luăm o pasăre, mai multe ouă și pornim spre gura Hîrtopului presărat cu vii și livezi, și încă cu o sumedenie de șoproane mari în care sălășluiau porcine cu rîturi ascuțite. Tata îmi oferă biciușca să mîn gojenele spre iazul din preajmă. E o zi făcută din soare și miresme îmbătătoare. Doar în preajma șoproanelor stau burduhoase ca niște neveste gravide butoaiele cu abrat și o movilă de harbuji stricați, cea mai bună hrană pentru porcine. Împreună cu săteanul Mihail Pascal, tata face rost de un harbuz proaspăt , mare cît roata căruții și vărgat, cu spițe verzi de jur împrejur. Mănînc, mănînc pînă simt că nu încape în mine și încep să mă înăbuș. Nu trece bine ziua aceasta că părinții mă iau cu dînșii în ospeție la mătușa Efimia, sora mamei, care locuia în Fundătura satului. Casa i se află pe vîrful unui deal, iar gardul din nuiele pare că acuș-acuș o să lunece în povîrniș. Are în fața casei trei fîntîni, în jurul cărora oamenii au meșterit uluce din care să bea apă vitele. Sîntem poftiți cu amabilitate să-i trecem pragul, să-i admirăm interiorul cu mai multe mese, scaune, laițe și paturi vechi cît veșnicia însăși. Pe pereți stau atîrnate prosoape, ce înfățișează domnițe și domni născuți nu din oameni, cum ne-am născut noi, ci din cusătură la canava, iar de desubtul lor stau scrise tot în cusătură versuri de dragoste în limba rusă. Mai are mătușa Efimia drept zestre de la mama ei lăicere și războaie fel de fel. Împreună cu soțul ei, moș Tudose, vorbeau nu știu cum moale și cald, îngînînd atîtea povețe înțelepte că zău ar fi fost păcat de bună seamă să vin la dînșii supărat. Reveneam acasă de la ei totdeauna parcă altul. Mai bun, mai liniștit. Creșteam cu o șchioapă în înălțime, iar în cap adunam o căruță de impresii de la un țăran și o țărancă de la Inești, rude cu mine. Dar și eu, ruda lor, trebuie să adaog. Rudă pînă în ziua de azi și cît îmi va fi să mai fiu.
Așadar, nu mă las de sîngele meu din care am provenit și vă invit acu, împreună cu părinții, în ospeție la nana Zina, sora mai mică a mamei, cu bărbatul ei, nanul Dumitru, care au trăit peste dealul Ponoare, în satul Telenești. Să o fi văzut voi pe nana Zina, o femeie înaltă, cu fața ovală și cu un nas mare, ascuțit ca al ei. S-o fi văzut, dar și s-o fi auzit cum spunea pramatii, încît toți care i se întîmplau în preajmă , clocoteau de veselie și rîs. Nanu Dumitru, dimpotrivă, era morocănos, ursuz din care cauză tata îi zicea Goiul.
Cu toate-acestea, formau un cuplu armonios și erau la fel de ospitalieri. Mie îmi plăcea să mă joc cu fiul lor adoptiv, Mihail, pînă se încingea petrecerea între părinții noștri. Cînd aceasta era unsă cu mai multe păhărele, ritmul jocului nostru scădea , ascultînd cu gura căscată cîntecele vechi și mai noi, interpretate de artiștii de la casele noastre. Aud și acum uneori doina românească tînguitoare întitulată “În sat la Aninoasa”. În continuare se făceau ostași ai armatei române și-i ziceau cîntece de cătănie:
” Azi noapte războiul la Prut
A-nceput,
Românii trec dincolo iară…”
Asta o cîntau tații noștri…. Mamele alegeau cîntecul pînă ajungeau să îngîne în ritm de romanță propriul nume -“Þărăncuța, țărăncuță…”. Vă mai amintiți? Istoria ascunsă în cuvintele acestea mi se părea că exprimă chintesența spirituală a omului îndrăgostit de pămînt și de ceruri, cît și de focul dragostei neprihănite ce se aprînde în inimile tinerilor și tinerelor la o anumită vîrstă. Că vă spuneam că mama și-a petrecut jumătate din copilărie la Telenești, la bunica, iar altă jumătate – la Inești, la bunelul Nică. Un dat al sorții i-a fost hora din Inești, unde l-a întîlnit pe tata care a întrebat-o șoptindu-i la ureche: “Veruță, mergi cu mine acasă, la părinții mei?”. Mama a roșit ca aprinsă cu foc pe dinăuntru și i-a răspuns tot așa parcă întrebîndu-l: “ Merg , bade, de ce să nu merg?”.Și tata “ a furat-o”. Așa se zicea în satul nostru. Tata a adus-o pe mama acasă la părinții lui de parcă ar fi știut că noi avem nevoie de mamă…Cum credeți? Dacă n-ar fi fost această poveste a lor cu însurătoarea, s-ar fi cîntat azi cele cîntece ale neamului nostru ori aș fi fost eu să vă spun cît de mult îmi iubesc neamul? Orice răspuns ați da la întrebarea mea repetată, eu rămîn ca Toma în convingerea nestrămutată – nu-i atît de mare păcatul lui Dumnezeu că ne-a adus părinții pe lume , cît e de mare cel păcat prin care ni i-a luat, lăsîndu-ne pe noi copii orfani. Dar poate că așa-i rînduiala cea fără de păcat ce nu suferă nici întrebări și nici răspunsuri.
Precum o descriau oamenii ce au cunoscut-o în tinerețe, mama era un personaj tipic din frumosul cîntec cel cu țărăncuțele. Oare este altul mai frumos pe lume?. Eu, adeseori, ascultînd-o aveam s-o întreb: “ Ce înseamnă, mamă cuvintele: “ Să-mi dai fraga buzelor…” Așa se cînta în cîntec și mama doar mă privea veselă , spunîndu-mi că aceste cuvinte sînt înțelese bine numai de maturi, iar eu, cînd voi crește mare,o să aflu sensul cuvintelor cu adevărat.
Prin anii 50-60 al secolului trecut, țăranii de la Ineasca puțin pricepeau harul petrecerilor. Mai important era faptul că se întîlnesc neamurile. Aveau ce discuta, ce pune la cale. Se vorbește că colhozul le luase pămîntul și și doar se prefăceau că le plătește pentru muncă. Lucrul acesta neplăcut l-au înțeles repejior neamurile noastre și-l discutau aprins la acele petreceri, amestecîndu-l cu alte întîmplări și amintiri din viața de altă dată, cînd erau stăpîni pe soarta lor.Erau alte sărbători bune, dar cea mai bună era Arhanghelul Mihail cînd veneau la Inești neamurile și prietenii sătenilor noștri de la Budăi,Telenești, Bănești, Leușeni. Veneau cu căruțele, să se petreacă trei zile în șir. Deshămați și puși la opalcă se odihneau și caii după o vară și toamnă de trudă grea, obositoare. Iar satul întreg devenea leagăn de lămpi aprinse, de cîntece de petrecere, de glume și veselie descătușată.
Un asemenea leagăn devenea chiar casa noastră plină de hramari.Neavînd aparate muzicale sofisticate ca acele de azi, mesenii deveneau ei însăși cei mai buni muzicanți. Dacă prîndeau la chef, mai întîi femeile, apoi și bărbații începeau să cînte, numaidecît se angajau în horă veselă, încît părea că înviază pînă și vazoanele cu trandafiri desenate pe pereții casei noastre. Noi, copiii, stăteam în gura cuptorului, urmăream acest spectacol popular și deveneam continuatori fideli a tradițiilor moștenite din trecut, reînviate în prezent și transmise viitorului. Uneori părinții ne turnau vin roșu într-o farfurie și noi, copii înmuiam pîinea în băutură, mîncam și aveam dispoziția petrecăreților. Petrecăreții ne luau în seamă, împlîndu-ne vatra cuptorului cu bomboane, perje uscate, nuci, așa încît în clipa despărțirii noi, copiii regretam mai mult decît maturii că zilele de sărbători sînt tot atît de scurte sau de lungi ca și cele de lucru. Oricum despărțirile sînt memorabile și-ți umplu inima de nostalgie…Tata , cu un ulcior în mînă, din care tot turna la botul calului, totdeauna petrecea oaspeții din pragul casei și cînta, acompaniat de ceilalți:
“ Sosit-a ora despărțirii
Și clipa bunului rămas…”
Mama în asemenea momente făcea legăturele cu pîine de la iepure, împărțindu-le oaspeților, ca ei să le ducă celora care n-au reușit să vină la hram.
Nu mult, după sărbătorile hramului, intram în postul Crăciunului. Mama, fire credincioasă, una din cele mai bune cîntărețe în corul bisericii nu ne dădea voie să mîncăm de frupt. Ne supraveghea cu toată asprimea ei. Tata, la rîndul lui, ignora acest obicei religios și nici nu cuteza să meargă vreodată la biserică să se spovedească. Noi întrezăream în atitudinea tatălui nu un hatîr ambițios, ci îndeplinirea unui angajament luat în fața partidului al cărui membru era. Pe de altă parte ne miram de dînsul pentru că mama pregătea niște bucate care nici nu puteau fi comparate cu cele de frupt. Þin să-mi amintesc de cîteva dintre acestea – borș cu varză murată și pasat, găluște cu bulgur de la rîșniță, ciulama, fasole făcăluite, mămăliguță, iar la desert — chisăliță din cireșe și perje uscate...
În timp ce tata se afla ziua întreagă la fermă, mama torcea și țesea la rumbe, țoluri, păretare, veretce, prosoape. Lucrînd mă încurcam printre picioarele ei. Adeseori ea cîănta cu jale:
“ Vară, vară, primăvară
Toate plugurile ară…”
Sau:
“Vine trenul “Principesa”
Cu răniți de la Odesa.
Vine trenu-accelerat
Cu răniți din Stalingrad…
Unul strigă din vagon
Dați o mînă de-ajutor
Sau otravă ca să mor…”
Cîntînd aceste cuvinte triste, mama fără săși dea seama de prezența mea plîngea cu lacrimi amare, în hohote. Văzînd că de curînd încep s-o întrec și eu la plîns, dînsa mă lua în brațe, mă mîngîia și încerca să-mi spună că e vorba de o poveste tristă din trecut și care, nu se va mai repeat niciodată…După ce mă hrănea și mă îngrijea, continua să lucreze, să lucreze ba la stative, ba la mașina de cusut…Cînd obosea să îndemne suveica, tălpigele, fuceii se așeza pe vatra cuptorului, învîrtea cicîricul depănînd lîna de diferite culori pe mosoare, așezîndu-le frumos unul cîte unul într-un oboroc. Alteori cosea în crucilițe sau la canava, împreună cu sora, care crescuse deja mare și trebuia să învețe a gospodări. Colhozul nu deschidea nici o perspectivă optimistă, de aceea mama deprinsă de la bunica ei să cîștige un ban, cosea toată iarna la canava uzoare colorate pe fețele de perne și modițe. Mai făcea, și o învăța și pe sora să facă cusături cu scene eroice din poveștile populare moldovenești, flori de liliac și trandafiri,oglindind frumusețea oamenilor, dar și a naturii parte din care sîntem. Mama, precum am amintit mai sus, mai era croitoreasă și ne cosea , la mașina germană “Zinger” hăinuțe, cămășuici și fuste. Cînd lucra la mașina de cusut, cînta lăcrimînd , amintindu-și de oamenii din sat care au fost deportați sau luați pe front de unde nu s-au mai întors, sau au murit în timpul foametei organizate de puterea sovietică. Nu rareori ne povestea despre amarul și nenorocirile ce ni le-au adus pe cap rușii în 1944, cînd au trecut prin Ineasca spre linia frontului de la “Săseni-Bravicea”. Alături de ea, impresionat de cele auzite, iarăși începeam să plîng, agățîndu-mă de fusta ei. Eram sentimental peste măsură căci ea, cu mare greu reușea să mă liniștească. Tata, auzindu-i văicărelile se stropșea la ea, să nu mă înspăimînte, după care ea se închidea în sine pentru mai mult timp. Îi era , probabil, rușine de noi, copiii, să-i spună tatei deschis despre toate atrocitățile și sălbătăciile săvîrșite de nomazii din răsărit în timp ce bărbații Basarabiei, inclusiv tata erau înrolați și mînați în calitate de carne de tun într-un război menit, chipurile, apărării Patriei și eliberării Europei de ciuma fascistă.
Vedeam de pe tărîmurile copilăriei nevinovate o istorie străină în cele ce auzeam și abea peste ani , tot de la mama am aflat despre acțiunile expansioniste ale rușilor în 1944, descrise ulterior în romanul meu “Copiii serenadelor”. Dar atunci eram mic și nu înțelegeam nimic. Las” că mă fac eu mare să le înțeleg și să le judec pe toate la valoarea lor adevărată…
E adevărat că toate-s trecătoare, dar adevărul adevărat e credința lui Dumnezeu cel veșnic ca și cerul și pămîntul.
******
Mai zăbovind pe acel tărîm al prunciei, făceam eforturi ca să cresc. Și cum aș fi putut crește fără să-mi alimentez poftele cu hîrjoane și năzbîtii. Deci , anume în șirul faptelor ce stimulează maturizarea s-ar înscrie, cred, și șotia mea ce urmează. Era sîmbătă. Stăteam pe cuptor și sortuiam pernele și modițele. Mi-a venit în minte pofta de a scoate acul din cusătură și a-l vîrî într-un căpătîi. Mama în timpul acesta rînduia tehnologiile de ea știute pentru a coace pîinea pentru toată săptămîna ce se așternea înainte. Adică, frămînta aluatul, aprîndea focul, ungea tavalele și cîte și mai cîte. Cînd descoperi șotia mea deveni albă ca făina și moale ca aluatul. Cine ca cine, dar mama știa ce înseamnă să cauți acul într-o pernă plină cu pene. A trebuit s-o desfacă, să înșire penele pe fața casei, cînd aluatul creștea și se cerea pus în tavale. M-a luat de mînuță, m-a adus în fața pălălaiei și mi-a spus că mă dă jertfă flăcărilor de-acolo dacă nu găsește acul. A procedat aproape ca zgripțuroaica din poveștile rusești, auzite de mine de la țaca Ioana, verișoara. În clipa cînd mama era nespus de necăjită, eu mi-am amintit acest capăt de poveste, privind-o uimit cu ochii mei de cărbune, dorînd să o întreb dacă și poveștile au voie să se transpună în viața de toate zilele. Ea, parcă auzindu-mi întrebarea din gînd m-a privit mirată, apoi a surîs gînditoare, m-a netezit ușor pe cap și a oftat în sine, iar din ochi i se tăvăleau pe obraji lacrimi cît bobițele de ploaie.
De la pierzanie în ziua ceea m-a salvat tot hărnicia și dibăcia mamei—a găsit acul. În schimb, în săptămîna ce a urmat n-am crescut cu nici un milimetru, fiindcă, nici într-o zi n-am mîncat ca să-mi ticnească. Apropiam cu multă prudență pîinea de gură și nu mușcam pînă nu mă convingeam c-am depistat toate penele din ea. Þin minte că tata în săptămîna aceea nici n-a mîncat acasă. Iar sora, fratele și în sfîrșit mama au tăcut chitic. Ca să nu mă deranjeze, că eram mic și nu știam prea multe. Mama le știa pe toate , dar a tăcut. Deaceea nu sînt de accord cu oamenii, care nu cred că mamele noastre sînt trimise de la Dumnezeu ca să ne nască și să ne ocrotească. Și încă să ne ducă la Dumnezeu…ca să ne ierte păcatele cele de voie și cele de nevoie. Asta mi-a spus-o bunelul care cunoștea sfînta Biblie și mă învăța și pe mine să rostesc pe de rost “Tatăl nostru”. Și încă mi-a mai spus el, cu barba vibrînd de bătrînețe, că în Sfînta Scriptură, se arată niște timpuri, cînd pe cer vor zbura păsări cu ciocul de fier, pe drum vor merge cu viteze mari niște căruțe netrase de cai…Apoi lumea o să înceapă a săvîrși multe păcate, din care cauză mai apoi Dumnezeu o să-i supună pe oameni la încercări grele. Va trimite ani fără ploi și soarele va arde așa încît vor seca izvoarele în fîntîni și oamenii vor avea aur mult, dar vor rămîne fără apă de băut. Oamenii vor căuta apă, dar vor găsi aur. Cam pe atunci în satul nostru se v-a mai arăta odată Necuratul cel de totdeauna cu un poloboc mare într-un car și va striga din răsputeri:” Hai la apă! Venița la apă!” Oamenii se vor buluci care mai de care, dar înainte de a-și primi porția, Nichipercea o să le facă fiecăruia pe spate un anumit semn… După care le va arăta că în butoi n-are apă, ci dohot… Înrăiți pînă la istericale oamenii vor cuteza să-l caute pe Dumnezeu, ca să-i ceară socoteală, pentru care păcate îi pune la asemenea încercare. Și-l vor căuta pînă în al șaptelea cer. Atunci Dumnezeu va potrivi că trebuie să curme obrăznicia păgînilor și din patru colțuri ale lumii vor apărea patru îngeri serafimi și heruvimi, care vor anunța veacul de-apoi.Se v-a stîrni un vînt mare și atunci oamenii, atît cei vii, cît și cei morți vor porni de-a valma spre Ierusalim să-și primească judecata creștină. Cineva se va opune, cu ambițiile sale să rămînă la cele lumești în continuare, dar furtuna v-a fi atît de puternică, încît o să rupă, o să răstoarne și o să zmulgă totul din cale, chiar și părul de pe boi. Dar în același timp, animalele vor rămîne neclintite… Atunci va înțelege și boul cît de puternic a fost toți anii în fața omului…La Ierusalim, Mîntuitorul va proceda la împărțirea oamenilor în două sorturi: pe cei credincioși, nepăcătuiți, o să-i trimită în rai, dîndu-le o viață veșnică, iar pe cei păcătoși o să-i dea în primire, deavolului, care o să-i ducă în iad. Din patru zări ale lumii, peste păcătoși vor cădea ploi cu foc și pucioasă…
-- Dumnezeu le vede pe toate și le va pune la socoteală, mai zicea bunelul Oricît de mult te-ai strădui să-l păcălești,niciodată nimic n-o să-ți reușească. Trebuie să crezi Domnului nu numai cu fapta cît mai ales cu firea ta de om al Lui.
Mesajele primite de la bunel i le duceam repede mamei, pentru că erau atît de miraculoase pentru mine și mă temeam că nu fie și profetice. Mama părea că mă înțelege , iar în loc de răspuns se așeza în fața icoanei, își făcea semnul crucii și rostea ca pentru sine următoatele cuvinte:
-- Doamne! Doamne! Ceresc Tată!
Noi pe Tine te rugăm,
Întărește-a noastră minte,
Lucruri bune să-nvățăm!..
Scurt, clar, cuprinzător, vorba omului înțelept! Dar adevărata înțelepciune a mamei se manifesta în relațiile ei cu tata care, în ciuda condițiilor de viață împărtășea o cu totul altă credință.
Munca grea, istovitoare i-a direcționat pe alt făgaș nu numai destinul, dar și caracterul de om. Serviciul militar, anii de prizonierat la ruși, înghețurile ce le-a suportat în nordul Rusiei , după cum e și firesc, nu l-au îmbunat, ci l-au înrăit pe tata. Nu suferea să i se pună sare pe rană, dar dacă și încercă cineva, apoi acesta se alegea cel puțin cu o înjurătură în opt sau chiar în mai multe muchii, ca, bunăoară, aceasta:“Liturghia, precistania, prohodul, icoana biserici, răzDumnezeii mamei tale!”.. Despre înjurăturile tatei știau toți ineștenii ei acceptînd în schimb doar o poreclă “Mădomnu!”, care – de ce n-aș recunoaște, cel mai mult suferea din această cauză mama. Contrastul acesta de atitudini ale părinților față de religie ne-a determinat pe noi, copiii să trecem definitiv de partea mamei. Fiindcă aceasta mai înseamnă că ne atașăm cu sufletele la tot neamul de pe linia maternă și, în ultima instanță, însemna că noi vroiam să fim oamenii Creatorului adevărat al cerului și pămîntului, și nu al celora care în mod abuziv au făcut creatura stalinistă pe nume colhoz…
Așa stînd lucrurile în familie, împreună cu mama, l-am condamnat și noi pe tata pentru faptul că nu mergea la biserică și măcar o dată în an să se fi spovedit și împărtășit. Mie personal îmi plăcea să merg în fiecare duminică la biserică, așa cum făcea mama , dar preferam să țin posturile numai pînă primeam împărtășania. Și în privința aceasta, după cum vedeți, îi semănam lui tata. Unde s-a dus oare bunelul din mine? Să fi rămas sîngele lui numai în venele surorii și fratelui? Nu cred. Și nu cred de atîta că atunci cînd am să fiu eu bunelul nepoților mei, știu bine că o să seamăn leit cu bunelul meu de pe mama. Dar atunci, în zilele de împărtășanie, mama se pregătea deosebit cu de toate din ajun. Făcea prăjiței pe tigaie, îi presura cu zahăr, ne punea să batem în piuă grîul și fierbea colivă, iar după ce o lăsa să se răcească o punea într-o farfurie mare, rotundă, așezînd pe ea bomboane de diferite culori. La ușița de la plită, lîngă para slabă a focului din vatră, prindea ață de șpagat și învîrtea cîteva lumînări. După ce adormeam seara tîrziu, ne călca hainele cu un fier pe care așeza cărbuni încinși din vatră… Dimneața totul era gata și ne trezea cu șoapte dulci, îndemnîndu-ne să ne pregătim de plecare la sfînta biserică. Mama mă îmbrăca în cele mai noi și mai bune haine , mă ținea de mînuță, lămurîndu-mi întreaga rînduială bisericească. Înainte de a ieși din casă , dînsa ne punea să ne facem semnul crucii la icoane și ne zicea:
-- Mă rog de mă iertați!
-- Dumnezeu să te ierte, mamă! Mă rog de mă iartă și pe mine!
-- Domnul să te ierte!
Cînd mama își lua iertare cu tata , el bolmojea ceva pentru el și ea, amărîtă că nu-l poate duce pe bărbat la grijanie, mergea alături de noi necăjită, vorbind că întrat în el Satana și la veacul de apoi v-a fi aspru pedepsit… După ce primeam sfînta grijanie mama îmi dădea voie să ies la joacă așa cum îmi plăcea mie.Odată, în timpul rugăciunilor, înainte de împărtășanie, am făcut o mare șotie despre care multă vreme a vorbit satul, dar aceasta s-a întîmplat peste cîțiva ani, cînd eram deja școlar, octombrel sau chiar pionier. Deaceea am să revin la ea pe parcurs. Acum încerc să fiu cum eram în primii anișori ai mei, cînd abia începeam să mă dezmeticesc pe ce lume am venit și în mijlocul căror oameni am nimerit.
Mai ridicîndu-mă de-o șchioapă mică, ai casei au hotărît că-s bun de dus la stînă, adică la grădinița colhozului, aflată hăt peste rîpa lui Macaceaneaua din centrul satului. În prima zi mi-a plăcut acolo, pentru că erau mai mulți puștani mucoși ca mine și încă pentru că ne-au hrănit bine cu lapte dulce cu tocmagi de casă. Am zis că mi-a plăcut, dar văd că spun minciuni. Gîndiți-vă, ce fel de plăcere am avut dacă fratele m-a dus încolo în spate ca pe un tobultoc. Lăsîndu-mă la poartă am plîns nu în sine, ci în auzul celor din preajmă că sînt înstrăinat de mamă. Am acceptat cîine-cîinește această înstrăinare peste mult timp, mai précis, atunci cînd grădinița a fost strămutată într-o casă lungă, cu ferestre și uși roșii din preajma bisericii, numită de lume “casa lui Petrovici”…Apoi să știți că la grădinița ceea se cînta, ni se puneau la dispoziție fel de fel de jucării și chiar materiale de construcție în formă de cubușoare, din care zideam case colorate nu numai ca la noi în sat, dar și de cele cu mai multe nivele, ca la Telenești. Așa că dacă vreți să știți, aici la grădiniță, aflîndu-mă, prima dată în viață am văzut că un copil vrînd-nevrînd poate crește și fără mamă dacă vrea să devină hoț sau împărat, că-i totuna. Mai mult, după ce am învățat a cînta, a dansa și a construi, am devenit un fel de mîndrie a educatoarelor mele. Seara, cînd mama venea să mă ieie acasă, ele îi declarau că feciorul ei , adică eu, am să devin în viață un mare constructor. Mama, măgulită le răspundea cu vorba ei curat moldovenească: ce iese din pisică, șoareci prînde. Nu zic, mă bucuram și eu de perspectiva ce mi se deschidea. Dar un lucru așa și nu l-am înțeles: de ce educatoarele mele atît de bune și deștepte, niciodată nu ne-au dus la biserică, așa cum o făcea mama.Doar sfîntul locaș, așa se întîmplase că se afla acuma chiar alături de grădiniță…
Oare ele erau ateiste ca tata?
*****
Tata Victor, cum ziceam, s-a născut nu ca mine în familia lui și a mamei, ci într-o familie numeroasă și foarte săracă. De mic copil l-au pasionat cărțile, dar n-a avut posibilitatea să învețe decît clasele primare din sat. Nu știu ce fel de profesori a avut și ce program de studii a urmat, dar cunoștințele acumulate de dînsul în patru sau cinci ani, le întrecea cu mult pe cele ale fratelui care a primit atestat de maturitate după absolvirea școlii de opt clase din sat. Cele patru-cinci clase de școală românească i-au sădit lui tata în suflet o dragoste nemărginită față de carte, determinîndu-l să învețe toată viața. Azi por spune că mi-a fost nu numai un tată, dar și un bun învățător, mai ales în primii mei ani de școală. Reconstituindu-mi-l în memorie, îl văd mai întîi citind cărți, răsfoind ziare. În serile lungi de iarnă, cînd toți dormeam el obosit de la muncile cîmpului continua să citească și să asculte știrile la radio Chișinău. Mărturisea că știința de carte i-a prins bine și l-a ajutat să înfrunte toate vicisitudinile vieții oriunde nu s-ar fi aflat. Dar a fost și soldat în armata română, și prizonier la rușii sovietici, care au dezlănțuit cel mai dezastruos război din istoria omenirii. A îndurat ca toți basarabenii, foametea din 1946-1947 , deportările, așa numita campanie de răscolăcire a țăranilor și procesul dureros de colectivizare silită a agriculturii. Direct el poate nu a suferit din urma acestor atrocități ale vremii, dar toate evenimentele au trecut prin sufletul lui și el, evident a fost un produs ale acelor timpuri, cînd peste tot domnea frica și suspiciunea, impusă de politica stalinistă. Mă mir, iar mint, mă minunez cum după atîtea universități, tata a fost numit de comuniști doar șef de brigadă. Ar fi putut fi, în condițiile ce au urmat, un bun ministru al agriculturii. Dat fiind faptul că acesta numaidecît trebuia să fie adus din Siberia, tata a fost ce a fost – brigadier. Cînd a fost să deschid eu ochii în casă , tata era dus la colhoz, să-i chieme pe oameni la lucru pe deal. În gestiunea lui se afla o brigadă mare cît satul cu mașini și tractoare, care înlocuiau plugurile trase de boi și căruțe, apoi ferma de vite, sectoarele de legumării,culturi cerealiere, vii, livezi și încă atîtea altele , că mintea mea de copil n-a putut să le cuprîndă pe toate.Ce înșir aici nu cuprînde decît părțial gama preocupărilor de zi la zi ale bunului meu tată. Þin minte că de cu zori și pînă seara tîrziu la casa noastră veneau oameniii satului cu diferite rugăminți și nevoi: unul trebuia dus la spital, altul vrea să macine la moară, că-i mor copiii de foame, al treilea mărita fata , celuilalt i-a murit un părinte, al sutălea are cumătrie. Talmeț-balmeș, adevărat ca în colhoz-comunist. Desigur, nu tuturora putea să le intre în voie. Dar încercați să vă puneți în pielea omului nevoiaș care n-are altă ieșire, decît speranța în înțelegerea și bunăvoința ta. Așa trăia tata, încît uneori îi venea să-și ieie lumea în cap și să apuce cîmpii. Alteori ar fi vrut să se întoarcă înapoi la perioada cînd nu era decît văcar sau porcar. Cum, însă , destinul îi deschise drumul indicat de comuniști, el n-avea încotro și nici ochii nu putea să închidă . Cu ochii închiși conduceau cei din vîrful piramidei puterii de stat. E lucru știut că mașina propogandistică a celor de sus a orbit cel mai mult anume pe oamenii cinstiți și harnici ca alde tatăl meu. Din unghiul acesta de vedere am putea spune că el a fost, precum am mai menționat, omul epocii , devotat cu trup și suflet misiunii ce i-a revenit. Mă mîndresc că n-a fost un laș, tatăl meu n-a ezitat nici chiar atunci cînd PCUS s-a prăbușit în lada cu gunoi a istoriei. N-a aruncat biletul de partid ca atîțea alții, ci a plătit totdeauna și disciplinat cotizațiile de membru.
— Am peste 30 de ani de stagiu, fără partvzîscanie pe linia de partid, zicea dînsul adeseori cu mîndrie... Pensionîndu-se, era de-ajuns ca vreun nacealnic să-i lezeze cumva orgoliul căci sărea cu vorba la el, hotărîndu-i îndesat: “ Tu, să nu-ți bați joc de comuniști!..”
A fost un om dintr-o bucată pînă la bătrînețe și sînt sigur așa va rămîne în memoria familiei sale și a băștinașilor săi.
În numele viitorului ar fi bine să fie dat uitării trecutul . Tocmai de aceea am hotărît să le amintesc ineștenilor mei că colhozul din satul nostru a fost fondat în anii 1949-50 și purta numele marelui scriitor “A.S.Pușkin”, despre care, după mulți ani de zile, am aflat ce mîrșăvii a scris el despre moldoveni. Sediul cîrmuirii colhozului se afla în curțile boierului Trifan Druță, pe care rușii l-au deportat în 1941 în Siberia, de unde nu s-a mai întors. Erau niște case impunătoare, cu zămnice de desubt, unde colhozul păstra totul ce producea: brînză, carne, cereale,vin, pelicele, lînă, ouă... Dintr-un început Victor Druță a fost șef de depozit, adică un fel de stăpîn peste cele enumerate, față de care trebuia să ducă evidența cuvenită. Lîngă cîrmuire mai erau cîteva construcții ale fostei gospodării a lui Gheorghe Druță, fiul boierului Trifan Druță, niște case mari, frumoase în care colhozul mai amplasase niște depozite, o fierărie și încă alte încăperi prefăcute și ele în depozite. În anii 1950-1960 gospodăria din Inești s-a extins simțitor, incluzînd în componența ei satele Băneștii Noi și Vechi, Mihalașa și Teleneștii. În calitatea nouă de gospodărie unită, toate satele nu constituiau decît ca, și Ineștii, cîte o brigadă a colhozului. La Inești, așa zisa casa brigăzii era situată chiar alături de casa noastră.
Documentele timpului mărturisesc că, odată cu extinderea colhozurilor, multe dintre acestea au fost transformate în sovhozuri. Procesul acesta , la rîndul lui, a fost și el “perfecționat”. S-a trecut de la plata în natură, la cea în bani. Adică, dacă pînă atunci pentru muncă lui omul primea un tobultoc de grîu, popușoi sau răsărită, apoi acum muncea pur și simplu pe degeaba. De cum venea primăvara și pînă toamna tîrziu sătenii se speteau pe lanuri și nu primeau măcar un bănuț de la stat. Mama mea , bunăoară deși era soție de nacealnic, avea norme de tutun, vie, păpușoi, răsărită, sfeclă, livadă. Toată vara muncea pe arșiță, la semănat, la prășit, la cultivat. Serile, pînă noaptea tîrziu, pe prispele caselor, de la mic la mare înșirau frunze “aromate” de tutun, îl păpușeau, îl balotau. Mai trebuie de spus că fiecărui gospodar îi mai revenea cite o normă de vie pe care toamna după ce se termina cvulesul, avea grijă s-o deshărăgească, apoi s-o îngroape, pentru a o feri de înghețuri. Primăvara gospodarul cu via trebuia s-o dezgroape, s-o cotorască, s-o curețe, apoi iar s-o lege pe haragi, iar cînd tufele înverzeau, slobozind lăstari lungi, trebuia s-o stropească cu piatră vînătă contra vătămătorilor, mai apoi s-o ciunteze, s-o răfuiască. Toamna culegea strugurii și-i dădea la stat ca în gura lupului. Dar cu aceasta nu se încheia ciclul agricol, pentru că venea rîndul sfeclei de zahăr, pe care țăranii noștri trebuiau s-o scoată din pămînt, s-o curățe glod, de frunze, apoi să încarce rădăcinile în camioane și să le transporteze la fabrica de zahăr din Ghindești... Să nu ne scape din vedere livezile care sînt nu mai puțin costisitoare decît viile. Ca să înțelegeți ce vă spun, culegeți o sută-două de pomi de cireșe, vișine, zarzăre, piersici, prune, mere. Culese, așezați-le în lăzi, după care predați-le la stat. Și așteptați paștele calului cînd o să vi se plătească pentru muncă. Dar nici aceasta încă nu-i totul, pentru că ce fel de ineștean te numești tu dacă n-ai pe lîngă casă cîteva vite, oi, mai multe orătănii și măcar un porc-doi în coștireață…Cam ecestea erau preocupările anuale ale membrilor brigăzii Inești și ale șefului ei, Victor Druță,tatăl meu, care pleca de acasă înainte de primul cîntat al cocoșilor, cînd noi dormeam buștean și revenea în familie hăt tîrziu, cînd noi ne săturam de somn. În anumite perioade ale sezonului agricol nu-l vedeam cu săptămînile.
****
Suprafața gospodăriei satului nostru era enormă, dar statul nu-l asigurase, pe tata în munca lui grea măcar cu o motocicletă. Și umbla bietul meu tată de la un lan la altul, dintr-un colț al satului în altul într-o brișcă ( căruță cu două roți) trasă de-o iapă, pe care, țin minte, c-o numea Șpaga. Cu toate-acestea invidioșii satului îl bîrfeau cu răutate : “ El e boierul! Se plimbă pe lanuri cu fundul în bitcă!” Dar poate că și aveau dreptate. O fi fost el boier, dacă în puținele ore de răgaz ne citea pe dinafară și ne învăța și pe noi poezii din creația lui Ispirescu, Coșbuc, Alecsandri, Eminescu.Mi-amintesc și-acuma versurile ce le recitea cu o deosebită pasiune:
“Noaptea se întinde
Și din geana sa
Argintoase lacrimi
Peste flori vărsa…”
Îmi sună și acuma în urechi alt fragment de vers, pe care tata îl adusese cu el în memorie de pe timpul cînd era elev la școală:
“ Pe o rîpă stearpă
Ling-unrîu în spume
Unde un sihastru
A fugint de lume…”
De la el am auzit prima dată “Doina” lui Mihai Eminescu și nu puteam pricepe sensul frumoasei întorsături de cuvinte: “ …plânsu-mi-s-a…” Þineți minte?
“ De la Nistru pân”la Tisa
Tot românul plânsu-mi-s-a
Că nu mai poate străbate
Deatâta străinătate.
Din Hotin și pân” la Mare
Vin muscalii de-a călare…”
După ce termina rostirea versurilor parcă dintr-o răsuflare, cu multe intonații frumoase, cobora într-o scurtă tăcere, parcă prevenindu-ne:
-- Acum, rușii nu dau voie să se învețe această poezie…Să luați seama!…
Citea tata și cărțile scriitorilor sovietici moldoveni, cu grafie rusească, dar de fiecare dată, după ce lăsa vreouna din aceste cărți să se odihnească, zicea, dezamăjit:
-- Cum de le trăsnește prin minte să scrie atîtea minciuni și falsuri… Parc-au fost și ei la război, au tras foame, dar uite ce scriu !.. “ Fii fericită copilă din Paris, căci Stalin se gîndește și la tine…”
În preajma Anului Nou,neapărat ne învăța “Plugușorul”, pe care l-a rostit în tinerețea lui la ferestrele sutelor de domnișoare ale satului de Anul Nou:
--Aho! Aho! Vestiți feciori
I-a stați voi pe la cheutori…
Urătura era lungă de tot și noi, toți ai casei, stăteam pe cuptor lîngă el cu gurile căscate de-această poveste cu moș Vasile care mergea la arat, să crească spice mănoase, apoi să meargă la moară de a face făină, ca după aceea, la întoarcere, nevasta lui să coacă plăcinte, colaci și toată lumea să se bucure de o viață bună, plină de idilă…După aceea, tata ne spunea și alte urături pline de sens și înțelepciune populară pe care le învățase la școala românească. Regreta mult că soarta nu i-a permis să învețe la școli mai înalte , rămînînd să-și petreacă toată viața în colhoz…
Deși parcă împăcat cu destinul, totuși, avea clipe de revelații profunde. Cîntărind cu alte unități de măsură ceea ce ne-au adus comuniștii nu vedea în conducerea colhoznicilor și colhoznicelor decît o adunătură de mîncăi, care sug sîngele țăranului. Nu mișcă un deget, nu știu și nici nu vor să știe cum să conducă pe alții, impart și fură și primesc totul pe degeaba… Mereu își amintea de tinereța sa , anii de cătănie în armata română. Nu scăpa ocazia să ne vorbească de clipele de glorie petrecute la Bolgrad, apoi la Timișoara, București și Rîmnicul Sărat, localitate unde a fost luat în captivitate de către sovietici…. Cu atît mai mult avea ce-și aminti, cu cît numai într-un an a parcurs calea de la soldat la gradul de caporal... Plasîndu-se cu amintirile în anii de ostășie, începea să rostească cuvintele românești cu accentul muntenesc, mai spunîndu-ne că atunci cînd sovieticii au început a selecta prizonierii regățeni de prizonierii basarabeni, pentru a-i lăsa la vatră, nici unuia din ofițerii din garda de pază nu-i venea să creadă că el este originar din Basarabia.
Era sigur că dacă n-ar fi fost războiul, ar fi avut și el alt viitor și, poate că ne aducea și nouă un alt prezent. Nu-i așa?
Viața I-a adus, din păcate, mai multe amărăciuni decît bucurii. Și faptul acesta nu-mi permite mie, feciorului lui drag, să-l condamn pentru că a crezut mai puțin, mai puțin decît mama în Dumnezeu. Dimpotrivă. Cred că-i de datoria mea de om cu trup din trupul lui și cu singe din sîngele lui să mă închin memoriei lui vii și să mă rog pentru dînsul:
-- Primește-l, Doamne, în împărăția Ta pe tatăl meu! Iartă-L și odihnește-L cu cei drepți!
****
Ia stați olecuță, că , pesemne, am mai crescut eu de-o șchioapă dacă părinții m-au dat în stăpînirea țacăi Ioana, verișoara mea. De acum ea de sărbători mă îmbrăca în pantaloni cu pachioaște, în cămășuică albastră și mă purta prin centrul satului unde de obicei, lîngă casa lui Vasile Sfrij, flăcăii făceau joc. Cîntau nu țiganii, dar oameni serioși din fanfara colhozului cu trompete, viori și tromboane. Un țigan de la Ciulucani bătea toba. Marea veselie a satului începea dis-de-dimineață și ținea pînă în amurg. Veneau acolo toțî sătenii. Femeiile stăteau de-o parte tăifăsuind și judecînd fetele cinstite și nu prea, băieții gospodăroși și nu prea, viața bună și nu prea pe care ne-au adus-o comuniștii cu colhozurile lor…
După ce erau jucate toate horele, pîlcuri de fete și flăcăi se plimbau încolo și încoace pe șleahul mare din mijlocul satului. Unii flăcăi pedalau țanțoși bicicletele, avînd cordelușe colorate prinse în spițele roților. Unii din ei plimbau și fetele lor așezate pe rama de dinainte, șoptindu-le ghidușii la urechi...
Eram și eu bucuros că deja le înțelegeam și pricepeam pe toate . Cît face numai să știi ce înseamnă o fată cu un băiat dispăruți în hățișurile din pădure! Priveam la toate cu înțelepciunea și curiozitatea unui prichindel care asista personal la desfășurarea atîtor idile care nu dau să moară viața pe pămînt. Noi, cîte-o droaie de copii, uneori ne agățam de cîte-o pereche dintre-acelea, față de care sătenii presupuneau că au intrat în pîrpîra însuratului și reciteam niște cuvinte auzite de la cei vîrstnici:
-- Mire cu mireasa
Pupă coștireața…
De-acuma am uitat sensul acestei strigături, dar țin minte că, uneori, cîte unul din flăcăi se desprindea de urstita lui și ne mai trăgea cîte-o mică chelfăneală, ca să ne treacă gustul de a face glume de prost gust pe sama altuia…
În zilele de lucru, țaca Ioana trebuia să meargă la cîmp, s-o ajute pe mătușa Efimia. Apoi, iată, că în asemenea zile de-acum hoinăream pe hudețele satului și făceam fel de fel de peripeții împreună cu sora și fratele. Cînd începea să ne doară picioarele ne aminteam de bunelul Nică, iar acolo îl întîlneam și pe moș Dănuță Șoltoianu. Bunelul ca bunelul, dar moș Dănuță avea barbă, mustețe, ochi, bulbucați, și o burtă cît toba țiganului din fanfara colhozului. Pe el totul era mare: și fața și ochii, și burta. Gîfîia, se spriginea într-o cîrjă și hodorogea ca o căruță stricată. Bunelul se prefăcea că-l ascultă, dar cînd scăpa de el ne spunea:
— De cînd îl știu, Dănuță aista are un pîntece plin cu minciuni!
Venea iar rîndul verișoarei Ioana să mă ducă la păscut, cum zicea sora mea. Ne plimbam noi împreună, pînă ajungeam în Fundătură, la casa ei adică. Pe drum era una ,iar acasă -- cu totul alta țaca Ioana. Vară, năbușeală ori caniculă cum se zice acum moldovenește, da ea mă trage în casă, mă pune pe prispa dintre sobă și cuptor și-mi începe a citi dintr-o carte întitulată năduhos “Caftan frumos cusut pe dos”. Apoi îmi spune povești și snoave rusești despre Fiodor Belkin și Ivanușca Duracioc. Cînd mătușa Efimia ne-a prins așa citind și ascultînd în casa ei, și-a pus mîinile în șolduri și vorbi apăsat să citim alte povești, pentru că a zis ea, din români ne-au făcut moldoveni ca să le citim toate prostiile și să ne facă și pe noi ruși. Ea o învățase pe țaca de la vîrstă fragedă să brodeze, să împletească la horboțică, și pentru că mai avea o țîră de carte, de la “primul rus”, să citească cărți străine. Da verișoara a schimbat repede placa și începu nu a citi ci a-mi spune povești populare românești despre Ileana-Cosînzeana, Făt Frumos, Sfarmă-Piatră, Strîmbă-Lemne, Stau-Palmă-Barbă-Cot, care, chipurile în căutarea unei vieți mai bune pentru oameni taie cu sabia cele trei capete ale balaurilor, eliberează soarele de sub ocupația țarului alb… Era domnișoară frumoasă var-mea. Parcă o văd și acum cu un păr negru, lung, împletit într-o gîță trecută peste umăr, îmbrăcată la modă, cu fustă și taioraș, purta pantofi cu prim, un fel de blăniță lîngă șireturi. Nu știu de unde luase moda ca la sărbători să poarte un buchet de flori în mînă, ce păreau că o înfloresc și pe dînsa. Amarnic o curtau flăcăii cu toate că ea era mereu cu mine, iar mama spunea că țaca, iaca-iaca are să se mărite. Aș fi vrut să mă însor eu cu dînsa, dar nu-mi ajungeau ani, că însurătoarea asta, mama ei de însurătoare, nu-ți permite să te căsătorești cu verișoarele cu toate că țaca Ioana îmi răbda toate capriciile și mă învăța cu răbdare multe poezii,povești, snoave, cîntece, ghicitori… Asta pe de o parte. Pe de altă parte, însă, verioșoara mă iubea ca pe copilul ei...La înfățișare era toată moș Tudose, tatăl ei, decît caracterul i se trăgea de la mătușa Efimia, care avea o voce molcăluță, mișcări domoale și, de fiecare dată cînd veneam la ei în ospeție, mă așezau la o măsuță, cu trei piciorușe. Moșii mei au avut cinci copii. În afară de verișoarele Ioana și Dora, mai erau și doi verișori: badea Colea și badea Fiodor. Una, Liduța, cică a murit în floarea vîrstei și au înmormîntat-o în rochie de mireasă și au petrecut-o în ultimul drum cu mai mulți preoți, dar și cu muzică. Nu cu mult timp înainte de a mă face eu mare, copiii-verișori s-au împrăștiat pe la sălașurile lor. Fiodor s-a căsătorit îndată ce-a fost lăsat la vatră din armată, și-a făcut casă sub pădure, în Lunca și, curînd numai aud că am de la el cîțiva nepoți. Badea Colea,în copilăriei pățise ceva la un picior și rămîsese calic dar și-a găsit repede petec pentru sac. S-a căsătorit repejor și el. Cum s-a văzut împerechiat a și plecat să trăiască la consoartă, în satul vecin, Verejeni. Din cauza nurorilor în familia lor apăruseră și probleme, dar prezența mea în casa mătușii totdeauna era așteptată și dorită. Þin minte, cum în poarta casei, lor la cele două fîntîni oameni veneau să-și adape caii și boii de tracțiune. Drept vă spun că pe mine mă îngrijora lucrul acesta, mai ales după ce am văzut cît de repede mi s-au însurat verișorii. Venea rîndul verișoarelor. Și putea să se întîmple să vină la cele două fîntîni un crai călare pe cal bălai, s-o vadă pe țaca Ioana cît e de frumoasă și să mi-o fure.
Atunci cine avea să mă mai plimbe pînă lîngă magazin, să mă ducă la bibliotecă, apoi să mă poarte pe lîngă medeanul din preajmă, unde flăcăii satului se jucau de-a bîja sau de-a bătaia, o joacă ce se aseamănă foarte mult cu beysbolul american.
Vă mai întreb odată, cine în zilele de duminică o să mă vîntuiască pe șesul din marginea satului, unde primăvara, cînd înverzea iarba, pășteau turme de oi, se hărjoneau mieluții și cîrlanii brumării, iar prin tufele de papură galbenă zburau zglobii cărăbuși cafenii. Pe drumul ce șerpuia dinspre podul Ciulucului veneau spre sat carele trase de boi încărcate cu iarbă cosită în luncile Bălțatei și Brăndușii sau de lîngă stufăriile din preajma “fîntînii lui moș Nică”. În tinerețe bunelul săpase acolo o fîntînă cu apă gustoasă. Avea fîntîna un colac de lemn, o tuciuriță din care trecătorii își potoleau setea. Au fost și cazuri, cînd căruțașii, după ce-și potoleau setea la fîntîna bunelului, își continuau calea pe la Podiș și Hîrtop, în harabare avînd panere cu fructe, struguri, varză și harbuji. Þaca Ioana primea în dar de la dînșii cîte un strugure sau cîte un măr și, apoi le împărțea frățește cu mine. Mi se părea că împreună cu ea fructele dăruite sînt mai gustoase. Dar dacă se mărită ea, ce mă fac eu fără dînsa? Puteam eu să admit căsătoria țacăi Ioana cînd știam că numai cu dînsa am avut norocul să ne întîlnim cu mai multe femei care se holbau la mine, dar o întrebau pe dînsa:
--Al cui e copilul ista atît de frumușel?
— A lui badea Victor și a lui țaca Vera, răspundea verișoara.
— Ce copil volăneț, numai să nu fie de deochi. O s-ajungă om mare ca tătîne-su, ziceau unele femei, netezîndu-mă pe creștet.
Altele mai clănțoase, mă luau peste picior nu numai pe mine, dar și pe părinții mei, mirîndu-se zeflemitor:
— A-a-a! Al lui madomnu?! Cel care merge toată ziua cu curu-n bitcă!
Eram încă mic să le înțeleg pe toate. Dar alături de verișoară, de bunel, de părinți, soră și frate am început și eu încetul cu încetul să aleg grîul de neghină.
De ce să nu recunosc că alături de verișoară, eram nu știu cum altfel. Ea știa a-i pune la punct pe-acei care întreceau măsura cînd venea vorba de familia noastră.Împreună cu ea mă bucuram mai mult de frumusețile vieții. Cu dînsa mă bucurau zilele, serile, diminețile, căci eram om din neam de gospodari și de viță veche, deci, și cu un viitor pe potrivă. Soarele, care răsărea în geamul casei, de-asupra Lipăgăului mi se părea fermecător, ca și luna în nopțile răcoroase de toamnă. Stelele străluceau ca diamantele, semănînd peste viața mea pulbere romantica de lumină. Era mult soare, mult cer și voie bună în jur! La acei ani satul încă nu era electrificat, dar sovieticii adusese un motoraș, care producea prin bîzîitul lui monoton, energie îndeajuns ca să asigure cu lumină casele oamenilor, fermele colhozului de peste gîrla Ciulucului. Tot la marginea satului, nu departe de casa nanului Maftei Druță, vărul lui tata, era o fîntînă arteziană cu apă foarte bună, căruia sătenii îi ziceau “la poampă“. Pînă a mă îndrăgosti de țaca Ioana mama mă purta într-o rochie lungă și largă. Sora mă ducea la poampă și, în zilele de vară arunca cîteva căldări cu apă rece peste mine, după care buhăiam supărat.
Mai devale de casa lui Ion Duță și el, dar poreclit Florean, spre marginea satului, era casa Tatianei lui Petrea și a babei Anghiloaia, două femei care mi se păreau una mai bătrînă decît alta cu fețele albe, coșuroase. Zile în șir stăteau cu coatele spriginite în creasta porții de la ogradă și făceau caracteristici orale trecătorilor nevinovați. Era mama și cu fiica. Tatiana, avea în sat faima de croitoreasă. Era o femeie josuță și durdulie. I se zicea “a lui Petrea”,fiindcă o vreme concubinase cu Petrea Platon. În ograda celor două femei era mult troscot, iar în pragul casei creșteau doi copaci bătrîni, încovoiați, cu mere tari ca piatra și acre de-ți strepezeau și sprîncenele ochilor. Baba Anghiloaia ținea mult la copacii din ogradă și toamna aduna cîteva panere cu fructe pistruiate, iar cînd dădeau zăpezile, pe la Postul cel Mare, ne chema cîte pe unul dintre copii și ne miluia. Mai gustoase mere ca ale ei nu existau în tot satul. Peste numai cîteva luni acele mere se făceau mălăiețe, galbene, aromate. Baba Anghiloaia, purta rochie lungă, pînă la călcîie și se îmbrobodea cu o șalincă neagră ca să i se vadă ochii tulburi, fața uscățivă. Se zicea că a fost cîndva o femeie foarte frumoasă, a argățit la boieri și a umblat la...hotel, adică la bordel , ducă-se pe pustii. Baba nu se supăra cînd auzea asemenea replici, ci numai tremura din cap și zicea:
— Cum mi-am huzurit eu tinerețea la Tecuci și Fălciu voi vă ve-ți căca, l-îți mînca și tot așa nu-ți trăi...
Într-o zi la poarta acelei case s-a adunat puhoi de lume. Nu era lucru de glumit. Dinspre Telenești sosi un autobus. În văzul sătenilor, Tanea lui Petrea a fost...arestată și dusă a fost…De la înălțimea zilei de azi, în virtutea că mai exercit profesia de om al legii, intuiesc că a fost condamnată, pentru viață parazitară, lege penală, care exista la comuniști…Dar să revenim la acele îndepărtate timpuri. Nu mult după prăpădul acesta pe baba Angheloaia au dus-o la azilul de bătrîni. N-am mai alfat și nici nu am avut de unde să aflu în care colț de lume s-au prăpădit acele două femei ale copilăriei mele. S-a zvonit numai, așa, aiurea,precum am mai menționat, că Tanea lui Petrea a fost judecată chipurile pentru că a dus un mod de viață parazitar... Se mirau toți sătenii știind că era o iscusită croitoreasă și nu numai o gospodină din Inești, se bucura de lucrurile făcute de mina ei…Paraziții adevărați conduceau țara sovietică multinațională. Gospodăria lor a stat pe gînduri, fără de stăpîn, pînă cînd vecinul Ion Florean strică ambele case din ograda cu troscot și pe locul lor ridică o casă nouă, mîndră și frumoasă.
Peste drum, de Ion Florean era casa Foniculesei, altă bătrînă grebănoasă, cu părul lung, cărunt, mereu nemulțumită, certuind întruna. Era poloneză de obîrșie și vorbea pocit românește. Se vede că a fost căsătorită cîndva de vreme ce avea un băiat și o fată și ducea o viață închisă, ferită de ochii lumii, plină de mistere. Umbla prin grădină tot speriind cîinii și găinile vecinilor, care îi săreau gardul. Uneori, indignată, înjura în limba poloneză. Cu tufe de liliac în pridvor geamurile casei erau camuflate cu obloane, dar era acoperită cu șindrilă și aveam impresia că nu-i calcă pragul nimeni dintre săteni.Þin minte că mă apuca și pe mine curiozitatea de a vedea cu ochii proprii ce are ea în casă cum și din ce trăiește, cum își duce modul de viață.Curînd copiii ei au plecat la învățătură și bătrîna rămînînd numai cu cerul și pămîntul s-a făcut zgrepțuroaică. Purta un bariz negru, ciuruit de vreme, rochie lungă , slinoasă, se încălța cu aceeași caloși murdari și iarna, și vara. În schimb avea zmeură gustoasă în grădină, crenguțele cărora țîșneau printre nuielile gardului. Cînd ne apropiam de gard să gustăm din pomușoarele roșii dînsa prîndea să strige la noi ca la pojar...Uneori se lua după noi, da noi nu ne temeam de dînsa și o opream în hudița lui moș Grigore Mereuță, împroșcănd-o cu bulgări… Baba cloanța Foniculeasa din Polonia a trăit mulți ani, dar la nunta uneia din verișoarele mele, țaca Ileana, deși nepoftită de nimeni a fost la pregătirea găluștelor și la împodobirea meselor. Spun lucrul acesta pentru că eu n-am fost la acea nuntă, dar lumea care a fost și a văzut-o pe Foniculeasa jucînd zestrea și acum își amintește și vorbește ca despre revoluția bolșevicilor din octombrie-noiembrie 1917.
****
Prietenii mei de copilărie din mahalaua noastră au fost, stați să vi-i număr: unu-- Ionel, doi-- Volodea lui Agache Tîrsînă, trei,patru,cinci-- băeții lui Anton Þurcanu, șase-- vărul Pavel a lui mătușa Tanea și Manole Bostan.Pe lîngă toată gloata se mai adunau băieții lui Vasile Bahrii,a lui nanu Maftei Druță, vărul lui tata, copii lui Petrea și Oana Șoltoianu, finii de cununie a părinților mei, precum și Mișa lui Vasile și Aniuta Cănățui, poreclit Cosor. Am vrut să-mi fie prieten și Trăsnea, cel de la Humulești, dar rușii au tăiat Moldova pe Prut , au ridicat cortina de sîrmă ghimpată și-a zis că moldovenii îs ruși, nu români. Mare trăsnaie cu Trăsnea al nostru, al tuturora. Și dacă n-am putut să mai am un prieten, I-am prețuit pe iștilalți și pentru acela. Deaceea vă și spun că în preajma casei noastre , de la o vreme , într-un sarai lung, colhozul ținea herghelia de cai.Niște cai frumoși, suri , roșii și negri. Îngrijea de herghelie badea Fiodorică Mereuță, poreclit nu știu de ce Teșmechi. De altfel, o fire cuminte, hazoasă ca un orfan, rămas fără mamă și tată de mic copil. Spriginea pervazul geamului din grajd și ne cînta la fluier doine și cîntece de jale. Ne împăcam bine cu el. Ne dădea voie să netezim caii, să-i ducem la păscut și la adăpat la gîrla de pe șesul din marginea satului. Ne urca chiar el pe cîte unul călare. Odată mi-am zis să trec Ciulucul călare pe cal. Dar n-am putut, fiindcă în vecinătatea grajdului de cai, cum spuneam se afla și cîrmuirea brigăzii, unde tata își avea biroul. De făceam o mișcare nechibzuită, la sigur că tata era măturat de raicom din biroul lui. Mie n-avea ce să-mi facă partidul, că eram feciorul mezin al părinților.Dar lui tata…
Acum țineam să vă spun că mai la vale de casa noastră mai era și fierăria lui moș Lucache Roșu, care, deși era de-o seamă cu veacul mînuia cu dibăcie ciocanul pe nicovală, potcovea caii, întindea obezile peste roțile căruțelor. Lîngă cîrmuire, pe mică pe ceas se prezenta un spectacol cu diverse scene din viața cotidiană a satului. Oamenii veneau aici să se plîngă, să caute dreptate și sprijin.Pesemene nu știau că dreptatea e la fundul mării, dar Moldova era atunci, ca și acum, lipsită de mare…Veneau, începînd, să zicem, cu femeia care și-a prins bărbatul cu alta în pat și terminînd cu cine credeți -- cu milițianul de sector, care aducea, hai să le zicem, și acestora pe nume -- hoții prinși la furatul găinilor. Nu se întreba de ce oamenii fură unul de la altul, miliționerul, dar îi aducea aici să facă spectacol de teatru. Tata, pe lîngă funcția de brigadier, mai avea și una obștească. Era președintele veți fi auzit de judecătoriile tovărășești comuniste. Apoi tatăl meu a fost președintele unei asemenea instanțe judecătorești. Vă rog să nu rîdeți pentru că atunci, cînd venea momentul să se soluționeze vreun conflict de judecată, într-o sală mică, cu scaune lungi se adunau de la mic la mare, să fie martori oculari la cele mai amuzante sau prozaice scene din traiul sătenilor. De la o vîrstă fragedă vedeam ce se petrecea în sala judecății, urmărîndu-le pe toate de-afară, prin fereastră. Cineva din săteni stătea pe banca acuzaților, iar la masă — componența instanței de judecată, în mijlocul cărora era, desigur,tata. El promova o tactică impresionantă de soluționare a cazurilor de conflict, încît satul ,pentru această ispravă începuse,cu mici excepții să-i poarte o deosebită simpatie.Numai unele persoane, pe care nu reușea să nu le pedepsească, îl bîrfeau și-l amenințau cu răzbunarea. Mama plîngea, rugîndu-l pe tata să se lase de această misiune, dar fără nici un rezultat. Eu cu ceata mea de prieteni am tras învățăminte din munca lui tata și n-am devenit nici unul din noi hoți sau bețivani. Eu personal, m-am făcut chiar jurist de specialitate. Atunci, în zilele de joacă, împreună cu ei băteam mingea pe șes pe terenul de fotbal, sau îmi plăcea să mă joc de-a cocostărcii, care consta în aruncarea dîrjalelor în văzduh și după ce se loveau cu cea ale prietenului meu, distanța ce se măsura dintre bețele căzute, ne duceam unul pe altul în spate.La acele timpuri mai era joaca de-a bețișoarele, de-a blanca, dar după sărbătorile Crăciunului, întreg satul de copii și flcăcăi, se adunau pe toloacă, în grupuri ca să joace în arșici.Aceste costițe, de la încheieturile meilor și ale iezilor, mamele noastre, după ce le uscam pe sobă, ni le vopsea în diferite culori și în pasiunea jocului, aducea în rîndurile noastre multă satisfacție sufletească.Cel care cîștiga la jocul de arșice, și se învrednicea cu cîte o torbă de costițe, devenea vestit în întreaga mahala. În mijlocul satului, se făcea un fel de competiție, campionat local. Joaca se practica cu o mînă sau cu două și, cel mai iscusit jucător manevra acele costițe cu dejetele, adunînd cît mai multe piese în torba lui…Despre joaca în arșice, astăzi nu-și masi amintește aproape nimeni la Ineasca. Doar în “Amintirile din copilărie” a lui Ion Creangă se mai amintește... În acea vreme, pasiunea jocului, însă, continua în masă pînă pe la sfîrșitul primăverii, mai ales la păscutul oilor și al vacilor, ca să se încheie doar spre vară…Joaca ne unea și ne crea prilejuri în plus pentru comentarii și planuri de viitor împreună cu prietenii de copilărie.
Iată așa prieteni am avut. Nici unul trăsnit pentru că cu Trăsnea n-am avut cum să mă împrietenesc. Dar să nu anticipăm pentru că, vorba ceea, cuvîntul din poveste, înainte mult mai este. Știu bine că, odată și odată, cortina de pe Prut va fi ruinată ( așa credea și tata),că a fost pusă de Stalin, nu de Dumnezeul nostru.
****
Dincolo de grajdul de cai stătea ca țintuită o gospodărie mare, în care locuiau prietenele mamei-- mătușa Grăchina, cea care a sfătuit-o să mă scalde în apă fiartă cu bețe din cuib de cocostîrc, cu bărbatul ei, moș Grigore, apoi fiica lui — nana Vera cu nanul Vasile, iar peste o hudiță era casa nepoatei lor — nana Fiodora și a nanului Ilie Druță, care aveau o casă de copii, unul mai mărunțel decît celălalt. Mergeam adeseori la ei, împreună cu bunelului Nică, care era de un leat și prieten bun cu moș Grigore Purice, pe care satul, deja am pomenit, îl supranumise nu știu de ce moș Tremurici și moș Þîntirim. N-aș fi adus vorbă de aceste gospodării, între care se mai afla fîntîna cu cumpănă a lui moș Aftene, dacă nu erau pentru mama adevărate locașe de refugiu sufletesc, repere de sprijin în cazul necazurilor multe ce se abăteau asupra capului ei. În jurul casei lor era o grădină cu prăsazi bătrîni, roditori și încă, pruni, aguzi și meri rotați. Într-un colț al grădinii, mai spre fîntîna lui moș Aftene, se ridica o răstignire din piatră cu chipul Mîntuitorului, la care de sărbătorile sfinte mătușa Vera punea și aprîndea candela. Mi se părea un loc de o adevărată înălțare cerească.
Dacă eram cuminți și nu făceam nazuri niciodată, bătrînii din acea gospodărie niciodată nu ne interziceau să ne înfruptăm și noi cu fructe din grădina dată de Dumnezeu lui Adam și Eva. Moș Grigore era cam de o seamă cu bunelului Nică, poate oleacă mai mic, dar se dărîma cu repeziciunea fulgerului. Aproape că nu vedea, pășea anevoios pe picioarele de lemn ale cîrjelor, aproape de i se vedeau în zare pielea și oasele. Degetele de la mîini îi erau îndoiate,înțepenite.
Dacă aș fi fost eu statul sovietic i-aș fi dat o pensie bunicică și o copilă să-l îngrijească cum fac moldovencele noastre cu bătrînii din țările europene în ziua de azi ca să-și cîștige o bucată de pîine pentru copii lor.De multe ori mergeam cu bunelul la el în musafirie ca să văd o scenă mai dihai ca la teatru. Vorba e că, moș Grigore mai era și surd. Bunelul îl întreba una, iar el pribluind ce-l întreabă bunelul, începea să-și povestească istoria vieții de la țarul Nicolai, apoi la Stalin, la Hitler și Hrușciov… Bunelul îi striga în ureche că nu de draci l-a întrebat, ci de Dumnezeu și de Isus Hristos, Fiul care a fost răstignit de Iuda, ș-apoi a înviat ca să ne fie iertate păcatele. Moș Grigore dădea din cap în semn că înțelege bine ce-l întreabă bunelul, dar continua să bolmojească aceiași istorie cu nemții și rușii care i-au stricat toată viața pentru interesul lor meschin de a împărți și conduce lumea. I s-a promis marea cu sarea și comunism i-a promis că au să-i facă, adică un fel de rai al bolșevicilor, dar acum, iată, nici pensie nu-i dau.
Stăteam la dînsul pînă înopta, mîncam fructe de nici apă nu ne trebuia Apoi plecam prin noapte acasă . Bunelul îmi povestea cîte ceva din istoria neamului nostru românesc, apoi nu știu de ce înjura pe nu știu cine, iar eu vedeam cerul și românii din toată lumea încolonați pe Calea Robnilor, aducîndu-și acasă Þara furată de imperiile tuturor releleor de pe pămînt.
-- Mi-i drag să vin la dînsul, zicea bunelul cînd ajungeam aproape de casa lui. Am flăcăit împreună, și parcă îmi este mai ușor pe inimă cînd îl văd. La restul de lume cînd mă duc, nu pot să mă înțeleg ca și cu Grigore… Ceilalți de-acuma nu mă mai iubesc așa…El e din vremurile mele…
Precum am mai spus moș Grigore și mătușa Grăchina aveau o fiică, Vera, trecută și ea de 70. Avea o fața mare, pătrată, un ningel păros pe barbă, iar la gît purta mergele galbene , mășcate și zicea că ele alină durerile glandei tiroide. Vocea ei te înspăimînta de detunătoare ce era, cînd se răstea la noi, simțeam cum curge lichid fierbinte printre picioare.:
— Biribantule! tuna ea. Dacă te găbjesc îți fac curul ca ciurul, că eu nu-s dusă la biserică!
Dar dejeaba zicea cum tuna, pentru că în realitate, era de-o bunătate rară. Căsătorită cu nanul Vasile Sajin a avut o singură fiică, pe nana Fiodora , poreclită “broscuța”, probabil, pentru că năștea cîte doi copii pe an. Îl aducea pe lume pe aista, cum îl chiamă, Ion, și-l dădea lui nana Vera și lui nanul Vasile, “de suflet “. Apoi la o săptămînă-două aflai că a mai născut unul și iar l-a dat de suflet, pe celălalt, zburătăcit,, aducîndu-l la gloata de-acasă. Mergeam adeseori la nana Fiodora și mă jucam cu copiii ei: Galea, Maria, Nicolae, Ion, Mihail,Vitalie, Eleonora, Pavel, Petrică…Tot pomelnicul din cartea popii. Da nana era mică de statură,nu prea se cunoștea dacă este sau nu gravidă, și nimeni nu se încumeta să ghicească cînd o să mai aducă un pește pe lume. Cînd auzea că a născut, satul se îngrozea și zicea :
-- Iaca Fiodora Broscuța s-a mai căcat odată în casa statului, cea de rodom. E … o fabrică de făcut copii, nu alta!
Bărbatul ei, nanul Ilie Druță, se mîndrea că are soție mamă eroină în țara asta care prima a trimis un sputnik, apoi și un om în cosmos. Lucra tractorist în colhoz și adeseori ne plimba cu tractorul prin sat, vrînd parcă să demonstreze că noi sîntem viitorul luminos al națiunii! Pînă la urmă nana Fiodora avea ograda plină de prichindei și toți ziceau că au să devină ca tatăl lor, mecanizatori…Mă jucam cu mare plăcere cu copiii nanei Fiodora , dar ascultam ce vorbesc bătrînii. Cu vocea sa stinsă Moș Grigore ne povestea cum atunci, cînd era tînăr s-a dus odată la Chișinău să vîndă o vită, dar s-a întors cu mireasă. Orășeanca de altă dată, precum v-am spus mai sus, era acum,mătușa Grăchina, și a uitat pînă și cum o chema cînd s-a născut rusoaică. Numai cînd se întîmpla să-i trecem pe dinainte se enerva și ne numea Þurulnici, ce o mai fi însemnînd acest cuvînt. Dînsa ca și moș Grigore, era muncitoare. Cînd au îmbătrînit îi vedeai alături mereu, ca două păpuși, curăței îmbrăcați, trebăluind pe lîngă casă. Abea mișcîndu-se, de ani lucrau via din grădină: negrăbiți, toată vara o curățau, o cotorau, o ciuntau iar toamna strîngeau roada, făceau vin, beiau cît beiau și o luau iar de la început. O singură dată i-am văzut stînd jos pe un țolișor, sub ramurile pomilor, fără să schimbe o vorbă unul cu altuil. În felul acesta, păzeau via de invazia copiilor din mahala, pentru care grădina lor bogată era ce se cheamă la Inești o mană cerească. Vasăzică, stînd pe țolișor ei credeau copilărește că păzesc via și livada, da noi de ici ne umpleam sînul cu fructe și struguri și mîncam de ne dălăceam. Mă mira cum de vede moșul toate, în vreme ce mătușa Grăchina îl căina că este orb?! Îmi părea interesant să văd și să constat la fața locului cum bătrînii puneau lațuri în gardul natural din cătină și prîndeau cîinii vagabonzi și motani, iar pe noi, copiii nici nu ne observau cum le furăm fructele și poama. După ce băteau potăile cu o vărguță de dracilă îi slobozea din prinsoare, lăsîndu-i să fugă schiolălăind spre rîpa lui Sîrîsîcă, urmărîndu-i din urmă mulțumiți nevoie mare.
Pe noi, însă, nu ne-au prins și nu ne-au bătut niciodată. Oare nu cumva au făcut-o în adins, pentru că aveau părinți, moși și strămoși morți ca de cînd lumea. Poate ne lăsau în adins să furăm și să mîncăm de sufletele celor morți! Tocmai hăt tîrziu am simțit în inimă o îndoială dacă sufletele celor morți primesc bunurile furate. Ei doar n-au fost colhoznici și n-au predat la stat toate roadele pămîntului ca să moară de foame ca noi.
Cel mai harnic dintre toți bătrînii mi se părea nanul Vasile, bărbat josuț, dar îndesat. Purta o cușmă țurcănească și șarovari, încît îmi lăsa impresia că seamănă cu un sultan turc de pe tablourile peredvijnicilor. Pînă la adînci bătrînețe, mergea sprintenel pe bicicletă rătăcindu-se, ba pe malul Ciulucului cu fatca prinzînd pește, ba în întinsul cîmpiilor numite de săteni Brîndușa și Balțata de unde se întorcea încărcat ca o albină cu de toate de-ale mîncării ca să astupe gurile numărului necunoscut nici de Dumnezeu al nepoților. Dacă n-ar fi avut bicicletă ar fi fost nevoit să care cu tobultocul în spate toate cele ce lua din lanurile colhozului ca să-și hrănescă nepoții și pe toți ai casei.
Iar noi, avînd și alte griji zilnice ale copilăriei, mai intram și în zilele de sărbătoare, cînd, după ce eram siliți de părinți a ține postul, cete de copii mergeam la biserică ca să ne împărtășim. Adeseori mergeam cu mama și semenii mei din mahala, împreună cu nana Vera și o parte din nepoții ei. Þin minte cum am încercat să schimb rînduiala stabilită de bătrîni. Dacă preotul ne ține flămînzi pînă în dricul amezii, fără să ne grijească, apoi eu n-o să pot răbda. Am să mănînc ceva să-mi astîmpăr foamea. În drum mătușa, parcă ghicindu-mi gîndul, ne-a smotrit, zicîndu-ne ca nu care cumva, să mîncăm pînă a primi grijania:
--Ferit-a sfîntul! tuna iar vocea ei și arăta spre mine: Mai ales tu, măi Borea. Să nu vîri lumea în păcate!
Mergînd la împărtășanie, am tăcut tot drumul față de ea. Așa s-a întîmplat că slujba bisericească a trecut răbdător de repede și veni clipa spovedaniei. Atunci am făcut alta, mai boacănă. Preotul ne-a pus în genunchi sub poala patracirului, și începu să cînte spovedia de iertare a păcatelor. Eu, băiețel bun de glumă, încă neprimit în colhoz, ia așa-ia încetișor, pe neprins de veste bag mina în buzunărelul preotului, și-i șparlesc ceasul mare, cu capac de argint și cu ace aurite.Cînd popa și-a încheiat cîntecul și-și făcea semnul crucii ca de obicei, eu am fugit afară din buserică de-am ascuns agoniseala într-o căpiță de fîn din curtea busericii. După împărtășanie, după ce am băut agheazmă, am mîcat nafură, potrivind că ne-am purificat sufletele de-a binelea,mai primind și laudele rudelor asistate acolo, împreună cu ale mătușii Vera:”Bine că v-a ajutat Dumnezeu!” l-am chemat cu mine pe Ion a lui moș Agache Tîrsînă și pe Koliță a nanei Fiodora de le-am arătat trofeul. Cînd veselia noastră a ajuns la culme, iată-l și pe popa lîngă noi, căzut ca din cer găbjindu-ne pe toți. Puțin spus că nu ne-a bătut ci numai și-a luat ceasul și s-a întors tăcut în biserică, pentru că tăcutul cela al lui îmi stă și acum pe inimă și mă apasă ca o povară de piatră din stîncă.
Nu vă spuneam eu că sînt om din gospodari cinstiți și harnici, care nu poartă nici o vină că timpurile s-au întors în așa fel încît dacă nu furai mureai de foame. Deaceea vă propun: hai să mergem mai departe să vedeți cîte mi s-au mai întîmplat în copilăria mea zbuciumată și cum zicea Ion Creangă, nevinovată.
******
Hop! că deja pășeam pe al șaselea an. Chiar așa le răspundeam celor ce mă întrebau ce vîrstă am. Crescuse bine în mine marea slăbiciune de-a merge la apa murdară din rîpa cu malurile îmburuienite și cu urzici înalte de lîngă casa unui sătean, zis Sîrisîcă. Probabil, pentru că trăia pe malul rîpei ce purta numele acesta de poreclă. Împreună cu alți copii de vîrsta mea făceam toată vara acolo iezături și mă întorceam seara acasă plin de noroi din cap pînă în picioare. Într-o săptămînă de zile calde prîndeam pe picioare cîte două-trei straturi de pui, lip și de rapăn, pe care sîmbăta biata mamă abia de reaușea să mi le spele în covata de lemn, ținîndu-mă cu capul între picioarele ei și așa obosite de atîta alergătură. Plus că eu nu mă supuneam ca alți copii, ci mă zbăteam de durere și țipam de parcă mă înjunghia mama cu cuțitul. După aceasta eram asigurat pe încă o săptămînă înainte și de acum prîndeam la minte și nu ne mai duceam în rîpa lui Sîrisîcă. Apucam calea coclaurilor din Ponoare sau din Hîrtop, unde nu făceam pozne, dar ne jucam ca niște copii cuminți: de-a mijatca, de-a capra, de-a cocostîrcii, de-a untișorul, de-a cioarba, de-a bătaia... Și cînd veneam seara acasă, iar ieșea că-s neatent cu mine și nedisciplinat că aveam picioarele numai cu bătături și înghimpături ca la ciobenii și văcarii satului. Și n-am mai prins la minte la cei șase ani ai mei, și-mi pare că tot așa am rămas și după aceea. Îmi plăceau serile obositoare, dar și atunci cînd mă trezea mama și mă trimitea să mîn vaca la cireada de la marginea satului, preferam să-mi spăl picioarele prin roua dimineții.De unde oare s-a luat în mine plăcerea de a aduna roua de pe ierburi cu mîinile să mă îmbăt criță de vlaga fumurie a dimineților purpurii cînd soarele nici nu ne putea fi închipuit printre stelele ce-mi dădeau din ochii lor licăritori, iar luna lenoasă pleca la culcare după dealul îndepărtat al Molnicului. Ponoarele din apropierea Vîlcelei, căreia sătenii îi mai ziceau pe atunci și Borta lui Dănilă, erau pline de coclauri și lacuri mici cu ape cristaline și cu flori multicolore, prin care galopau caii popii și buratecii. Acolo, în preajma viilor și livezilor bătrîne, în ierburile, numai bune de pășunat vitele, ne scăldam și ne jucam toate jocurile nemîntuite de jucat de cei ce le născocise pentru noi. Printre hățișurile rătăcite de cătiniș cu mușuroaie enorme pe care munceau milioane de furnici și prin tufele dese de porumbrele cu mulți culbeci din Ponoare, prîndeam șerpi. Aveam chibrituri la buzunar și aprîndeam focul, puneam șarpele pe jăratec și așteptam să-și șuiere de adio. Apoi,tot în acel jăratec coceam cartofi. Nu departe de Borta lui Dănilă era o fîntînă părăsită, fără colac de asupra și iată că de acum coboram în fîntînă spriginindu-ne de pietrele din pereții ei, luam apă cu șleapca și beam să ne treacă setea...După ce ne mai astîmpăram și foamea, numai ce observam că pe poticile adumbrite, ca din senin, apar cete de tîrgoveți de la Telenești, băieți de-o seamă cu noi și de acum se declanșa un adevărat război pe platorurile cu iarbă verde. Luptau de se rupeau rușii cu fracezii, nemții cu rușii, rușii cu sovieticii… Dar viața rămînea păcătoasă cum a fost. De unde s-au luat toate acestea în mine și în noi? Cînd adormeam le visam și se repetau toate ca într-un caleidoscop. Iar cînd mă trezeam, simțeam că nu-s mai deștept numai că le luam pe toate dintr-un capăt, Doamne iartă-mă dacă poți că eu nu mă pot ierta.
***
Prin anul 1960, am uitat ce vîrstă am, iar părinților le-a venit pofta să demoleze casa veche și să construiască alta nouă mai aproape de drum, cu fața spre soare. Am uitat să vă spun că pînă la aceasta, tata săpase fundamentul, adusese multă piatră de la Brînzeni și cei care treceau pe drum, mai ales invidioșii se șușoteau:
--Victor Druță face un adevărat raimag!
-- De ce să nu facă, dacă-i nacealnic și are de unde fura... Las” să facă că nu fură de la mine sau de la tine. Acum e colhoz…”La colhoz pe dealul mare, cine fură acela are…”
Cuvintele luate în ghilimele le-am spicuit dintr-un cîntec foarte popular printre sătenii mei pe timpurile copilăriei mele.
Ca membru de partid tata era mereu în centrul atenției, supravegheat,verificat și controlat numai de cine nu-i era lene. De cum începuse construcția casei noi, petițiile anonime curgeau gîrlă la cîrmuirea kolhozului și la raicom. Mulți aveau dureri de cap: cum de Victor a lui Ion a lui Manolache, acest Madomnu sărăntoc din trecutul apropiat a îndrăznit să demoleze o casă veche și să-și contruiască alta nouă? De unde Madomnul are parale? Părinții, însă, cu ajutorul neamurilor și ale meșterilor și-a văzut de ale lor și către toamnă, deja ne mutasem cu traiul în una din odăile casei noi. Abea pusese ușile și ferestrele, dormeam pe fața casei, fiindcă nu dovediră să finiseze soba și cuptorul. Luam un ogheal vechi, cu altul ne înveleam și așa dormeam toată familia la un loc: eu, fratele, sora și părinții ca în... komunismul declarat de Hrușciov, pe care aveam să-l ajungem în anul 1980. Și atunci participam și noi, copiii la lucrări, pentru că părinții practic, nu dormeau toată noaptea. Ascultam pînă tîrziu vorbele lor, cu care se sfătuiau, se frămîntau cum să lege tei de curmei ca să le dovedească pe toate, ca nu cumva să ne prîndă iarna fără de acoperiș de-asupra capului. Știau că lemne de foc și nutreț pentru vacă și oițele din ocol vor găsi ei cumva. Dar cum să construiască sobele și cuptorul?
Odată, iată-iată să ne prîndă somnul dulce, dar nu dovedim să adormim că ne pomenim, în pragul casei cu un grup de bărbați, cică din comisia de împuterniciți, cu misiunea de a controla bîrfele dintr-o scrisoare anonimă,în care tata era învinuit de comiterea unor furturi din hambarele colhozului... Mama începea să plîngă, iar controlorii, aprîndeau lampa de gaz și cotrobăiau saraiul, podurile și toate celea. Pînă la urmă se duceau cum venise. La două-trei zile iar veneau, iar controlau și pentru că erau cu zece clase sovietice , comsomoliști sau partiinci, nu știau, sărmanii nici să scrie nici să citească. Îl rugau pe tata cu cinci clase românești să le întocmească un act necesar să le alcătuiască un document pentru darea de seamă. După ce documentul era gata , încingeau o beție de vuia satul. Stau și acum și mă gîndesc cum regimul stalinist le-a sucit pe toate încît oamenii au ajuns nu numai să se mănînce , ci să se bea unul pe altul. Părinții mei vedeau toate acestea, dar nu puteau să înțeleagă cum lucrează această mașinărie de ură totală. Cine nu poate dormi și scrie donosuri neîntemeiate? Dacă tata se supuse și suporta relativ ușor starea de lucruri ce devenise normă, apoi mama era cu totul alt om. Odată, văzînd că la poartă a apărut o nouă comisie nu se mai putu reține. Se repezi de luă o cociorvă din ungher și le ieși în cale:
--Ce umblați voi cu nebuniile voastre măi bandiților! Trimășilor! Să-mi pieriți din ochi! Cărăbăniți-vă, tot acum că de nu-- vă sparg capul sau vă stropesc cu benzină și vă dau foc!
După aceasta s-au c-am rărit comisiile , dar nu înseamnă că au încetat bărfelele și pîrîturile la noi în sat. Vorba ceea: boala din născare leac nu are. Ca și mai înainte scrisorile veneau șuvoi la cîrmuirea colhozului, iar cîrmuirea dacă-i cîrmuire strîmbă, la ele și le expediază în raion și de acum tata e chemat acolo ca să fie hărțuit și amenințat în fel și chip. Dar mamei nu-i spune, pentru că nu-i era numai soție, dar și mamă la copiii lui. Nu i-a spus cît nu i-a spus, dar odată vine acasă ca turtit de prostia oamenilor noștri din chiar cea mai apropiată vecina tatei de sînge. Îi mărturisește mamei că azi ,acolo la raicom i s-a pus la dispoziție o jalbă asupra lui în care a citit următoarea frază: “ Așa, că Victore, dacă nu te lași de călărit și furat lumea din sat, apoi n-o să te poată scăpa toate liudeile…” Acest cuvînt “liudei” mi s-a întipărit în memorie, căci nanul Mihail, nănașul de cununie al părinților mei îl învățase la Sanct-Petersburg, unde fusese cu războiul iar, în timpul blocadei celei de-a doua metropole a Rusiei, îl folosea destul de des, atunci cînd, cînd se referea la opinia unui grup de oameni.
-- El e! E vorba lui, vrăjmașul! sări mama revoltată.
--Dar nu-i scris de-al lui, o liniști tata. L-am controlat bine.
-- Păi că el nu prea știe carte, prizăritul. A dictat cuiva textul și-i gata treaba.
Știu bine că n-o să mă credeți. Ascultam dialogul părinților și pentru prima dată am simțit că mi-i rușine de nerușinarea altuia. Mi s-a coborît inima-n tălpi și oleacă-n picioare, rugîndu-mă lui Dumnezeu să nu se confirme ceea ce mi-a auzit urechile. Dar Dumnezeu nu m-a auzit și nu l-a iertat pe cel care era nănaș nu numai nouă, copiilor, dar și al părinților noștri.
La o zi două după aceasta l-am auzit pe tata , spunîndu-i mamei:
--L-am chemat ieri pe nănașul la brigadă și i-am dat răvașul. Știi că a muțit cînd l-a văzut și n-a putut să scoată un cuvînt… Atunci eu l-am apucat de gulerul cămășii și i-am spus: “Liturghia! Precistania, răzdumnezeii mă-tii, de nănaș! Dacă mai faci o trebușoară de-aceasta în viața ta, să știi că-ți scot inima din piept și ți-o mînînc de față cu tine, ai înțeles!”
Iat-așa sîntem noi, moldovenii cei înstrăinați de țara noastră și de neamul nostru din moși-strămoși: influiențați de apucăturile celor ce s-au lățit peste noi, ne mîncăm ca cîinii înde noi.
Mînat de necaz și de rușine în ziua ceea am plecat de-acasă fără să informez pe cineva.
M-am dus mai întîi la Ionel a lui moș Agache Tîrsînă, iar împreună cu dînsul nu știu cum s-a făcut că am nimerit la moș Fiodor Mardare, un bătrîn pîntecos, cu mustăți mari, încovoiate, și priviri șirete care locuia la marginea șoselei, într-o casă bătrînească acoperită cu stuf. Baba lui, dimpotrivă era mărunțică, adusă din spate, dar trebăluia prin ogradă ca o zvîrlugă. Bucuroasă, nevoie mare de piticii ei musafiri baba ne-a servit cu miere de albină, iar moșul, deși se chema Fiodor, și nu Ion avea harul de povestitor, și ne-a spus atîtea povești, încît eu țin minte o întîmplare povestită de el c-o familie de țigani.
Cică, odată a murit un țigan. Hoarda adusă de dînsul pe lume se înfățoșează la preot și ruptă de-atîta durere ce avea pe cap, se tînguiră prelung și-i zise, ștergîndu-și lacrimile din ochi:
- Tetea nostru ne-a lăsat poruncă cu limbă de moarte ca, atunci cînd va fi să-l ducem în ultima cale, sărmanul, să plătim cît nu face, dar să-l rugăm pe sfîntul părinte să-l lase o noapte să-și odihnească ciolanele în biserică. Plătim cît nu face, au repetat ei.
Popa, ca popa, ne-a spus moș Fiodor, se gîndi la Dumnezeu, dar mai mult la buzunarul propriu. Așadar, porunci s-aducă mortul, se foi în jurul sicriului cu cadelnița împlînd biserica cu fum de ceară de-i ameți pe țigani, mai mult citi în ritm de rugăciune, un text religios dintr-o carte cu coperțile ferfenițate, după care porunci iar celor prezenți dorința lăsată de răposat, rugîndu-i pe toți să-și caute de trebi, pînă a doua zi dimineața… Dar, a doua zi, după ce a îmbrăcat odăjdiile popa s-a pus pe așteptat țiganii dinspre marginea satului. Așteaptă un ceas, două. Nu vine nimeni, Poporul din sat se bulucește în ograda locașului sfînt, dar preotul nu se încumetă să deschidă ușa. Așteaptă să vină oamenii cu mortul, care cum spuneam erau țigani, ca să continuie procesiunea înmormîntării…Mai așteptă o oră, două, trei. Pămîntul sfîrîia sup picioarele preotului. Cînd i-a crăpat răbdăul, de tot preotul și-a aruncat privirile spre marginea satului, dar acolo nu mai era nici zare de cort, nici țîpenie de țigan. Noaptea plecase șatra cu tot țigănăritul ei în drumul lor. Ce-ar fi putut să facă preotul? N-a avut încotro și a înmormîntat buliharul din cheltuielile lui…Căci ce ar fi putut face?
Mi-a povestit moș Fiodor întîmplarea aceasta în copilărie, iar eu i-am dejghiocat tîlcul hăt peste ani. Vă zic, că este chip așa s-o pățim și noi, moldovenii, dacă nu prîndem la minte și ne mai lăsăm mințiți de cei care ne spun că nu sîntem români, că nu vorbim românește și că nu ne tragem din aceiași rădăcină cu toți românii. Este chip, așadar, să murim și noi și să nu aibă cine să ne îngroape. Pentru că străinii sînt cointeresați, doar să te omoare nu să și te înmormînteze creștinește. Credeți-mă, că vorbim de viață nu de moarte. Și încă mai credeți-mă, pentru că-s copil de-al vostru și n-am nici un interes să vă mint. Ce-i cu interesul îmblă îngîmfați, spun minciuni și scriu pîre, primind pentru treaba lor murdară saci cu bani de la străini. Așa că hai oameni buni, să trăim și să gîndim cu mintea moldovanului, cea de pe urmă.
… După ce termina de povestit moș Fiodor, ne pîndea hoțește cu privirile lui bulbucate, ne făcea un semn de atenție și după ce se încingea cu un brîu roșu la cămașa cusută în stil național, scotea din sofcă vioara și cînta o melodie mai duioasă decît alta. Alteori cînd îl supăra cineva, prîndea să ocărască prin grădină de-l auzeau oamenii departe de mahalaua lui. Noi, în asemenea cazuri ne tupilam după gard și urmăream printre nuiele cum el se declanșează. Avea niște cîini aprigi și, în ograda lui puteai să intri, numai dacă îți dădea voie el sau baba. Noi, pînă a intra la el, totdeauna îl strigam la poartă, sau ne strecuram privirile printre gard să vedeam dacă este acasă. Într-o zi de vară, spre amurgite, ne-am dus la casa lui și nici n-am ajuns la poartă, că auzim vocea lui plină de pretenții:
-- Măriuță, întoarce-te, Măriuță în casă să continuăm șaga!..
-- Ptiu, bată-te Dumnezeu să te bată, răspunse vocea plină de mirare a babei. La anii iștea îți ieși din minți cu totul…
Eu cu Ionel ne-am tupilat după gard, ca să urmărim ce se va întîmpla la casa omului. Moș Fiodor alerga sprintenel prin jurul casei fără de izmene, în cămașă, cu un melesteu bălăbănindu-se între picioare încercînd a o trage pe babă înapoi în casă. Baba Măriuța,însă, se oprea, privea cu ochii holbați la fudulia răzvrătită a moșneagului să nu-i creadă ochii, tot zmuncindu-se din mîinile lui vînjoase.
-- O să-ți pară rău, Măriuță, continua moș Fiodor. Asta se întîmplă rar că vreu plăceri…
-- Lasă-mă în pace, buhai bătrîn ce ești,c-o să te rîdă mahalaua…
-- Măriuță!Măriuță, vină la plăceri. La plăceri, Măriuță!… o tot tîra el pînă în prag ca s-o împingă pe ușa casei, înăuntru. Eu cu Ionel, am înțeles că am venit în musafirie nu la timpul potrivit. Cîinii după ce urmăriră acea scenă, cu ochii plini de blîndețe, deodată au început să ne latre și noi ne-am întors spre casă…
Odată am găsit-o pe mătușa Măriuța toată în lacrimi. Scosese odinioară plăcintele din cuptor, ieși bocind în drum și dădea plăcinte de pomană trecătorilor în memoria cățelei Murguța care pierise în ajun…
Ne plăcea oricînd să fim la ei, deoarece la acea casă bătrînească mereu se întîmpla ceva. De la o vreme moș Fiodor începuse a se juca împreună cu noi, copiii de-a ascunselea, apoi se alătură și mătușa. Iarna amîndoi mergeau spre Telenești pe șosea, trăgînd o cotigă din urmă. Noi, copiii, ne urcam în cărucior și ei ne plimbau mulțumiți o habă de drum… Așa continuă veselia cu moșnegii ceia vreo cîteva veri, pînă într-o bună zi,am auzit, mai întîi că a murit mătușa Măriuța, apoi și moș Fiodor. Cîinii de la casă au fost duși undeva, se închiseră obloanele la ferestre și peste o vreme ograda deveni paragină.
La cimitirul vechi din Fundătură, stau și astăzi două morminte modeste, de-asupra cărora stau prăvălite două cruci mîncate de vreme, iar negara unduiește domol, parcă adiind de la o depărtare de ani vocea de bas a lui moș Fiodor:” -- Măriuță! Fii ascultătoare și intră în casă, că ne rîde lumea, Măriuță…
--Ptiu, batî-te-ar rusaliile. S-o trezit armăsarul în tine?!răspundea speriată baba.Iaca înnebunesc la bătrînețe bărbații iștea…”
Totuși, cu toate greutățile pe care am avut a le înfrunta , noi construiam neabătut viitorul luminos. În vara următoare părinții au terminat casa nouă și trebuie să spun, că era cea mai frumoasă din sat. Cu verandă, tindă, iatac, cămară și casă mare, unde mama atîrnase pe pereți lăicere și covoare de la care aducea miros de naftalină. Pe o laiță de lîngă garderobă prinse a așeza în clituri țoluri, veretce, păretare, războiae și pînză albă de bumbac pentru prosoape, zestrea de nuntă a surorei. Între timp, sora întrată și ea în treburi casnice își expuse pe pereți propria realizare -- uzoare cusute în cruciulițe și la canava, cu diferite scene din povesti populare românești și rusești. Conform unei tradiții mai vechi, în colțurile iatacului și al casei mari au fost atîrnate icoane cu chipul Maicii Domnului și al Mîntuitorului, iar în toamna anului 1960 părinții ne-au cumpărat de la Telenești un frate, zis Gheorghiță, un copil dolofan și chiar mărișor... Datorită lui vara ceea a fost frumoasă și foarte roditoare. Fratele Ion, sora Ana și eu dădăceam frățiorul, rînduindu-ne pentru a-l purta în brațe prin ogradă. Mama i-a cusut scutece și oghelaș din pînză de atlas colorată, pe frunte îi punea frunteraș. Îmi plăcea să-l port în brațe pe frățiorul meu prin casa mare, lăudîndu-i bujorii de pe tencuiala zugrăvită a pereților. El înțelegea ce-i spuneam și-mi răspundea cu priviri drăgălașe, cu zîmbete largi... Nici n-am observat cînd s-a dus încă o vară din viața mea. Apoi trecu și toamna și iarna și poposi o primîvară mai frumoasă decît altele Să vă spun de ce? Pentru că, într-o zi, sora Ana și fratele Ion au venit de la școală foarte impresionați și veseli, l-au înșfăcat pe Gheorghiță în brațe și au început să danseze cu el prin casa mare exalamînd fericiți:
— A zburat un om în cosmos! Omul sovietic, Yiurie Gagarin!
M-am bucurat și eu de noutate. Mai mult, mi-l imaginam pe fratele Gheorghiță zburînd în cosmos!
Dar se vede, nu i-a priit lui Gheorghiță zborul cela a lui Gagarin, fiindcă spre sfîrșitul verii acelui an cînd nu împlinise decît vreo 10 luni, spre surprînderea tuturora, se îmblonăvi rău de tot. În regiunea oblîncului, lîngă buric i-a apărut o hernie pronunțată, care îi producea dureri mari. Și plîngea zi și noapte. Boala lui progresa de la zi la zi, durerile nu-l slăbeau nici pentru o clipă. L-au dus la spital. Dar degeaba. Intervențiile medicilor nu i-a fost de folos, nu l-au lecuit așa încît l-au adus acasă… Þin minte cum el răcnea și pronunța cuvintele :”Mamei, tatei!...” Într-o zi, întorcîndu-mă de la joacă am găsit-o pe mama, împreună cu o vecină, stînd lîngă laiță, alături de Gheorghiță și îi țineau lumînarea. Fața fratelui era acoperită cu broboane de sudori, ochii îi străluceau de durere la lumina acesteia. Frățiorul ne privea jalnic și parcă nu vroia să se despartă de viața oamenilor, pe care o îndrăgise cu toate fibrele corpului său firav și neprihănit. Într-un amurg de seară Gheorghiță al nostru muri. S-a dus și el în cosmos. Mama bocea de rupea hainele de pe dînsa, împreunînd mîinile la piept. Sora și ea își despletise părul lung, încît eu m-am speriat de ele. Apoi s-a făcut liniște în casă pentru că pe frățior l-au dus la otopsie, la Telenești, de unde l-au adus a doua zi. Nu mai sufla Gheorghiță al meu. Stătea pe masă, cu mînuțele pe piept, îmbrăcat în șarovari și în cămașă albă. Aș fi vrut să-l facă mire. Dar nu l-au făcut. Mi se părea că doarme. Și nu m-am înșelat, pentru că atunci cînd am încercat să-l trezesc, mama m-a zmuncit și mi-a spus:
— Lasă-l în pace. El pleacă la Dumnezeu și trebuie să doarmă înainte de drum.
De voie sau de nevoie m-a mințit mama. Asta aveam s-o constat a doua zi cînd eu am fost martor nu la plecarea lui la Dumnezeu, ci la coborîrea lui în pămînt. Înainte de drumul greu ce-l are, trebuie să doarmă...Pe lună o să-i fie mai ușor, lipsit de chinurile ce le-a tras pe pămînt...
Prima oară am văzut atîta lume în ograda casei noastre la înmormîntarea fratelui. M-a umplut un fel de mîndrie această adunare. De obicei la asemenea procesiuni mi se încredința a duce fie steagul, fie capacul sicriului , fie sfeșnicul sau colacii. De data aceasta mi s-a explicat că eu trebuie să fiu cuminte și să nu mă implic în treburi pentru că decedatul e bucățică din ființa mea. Deaceea în drum mă țineam de Ileana lui Ștefan Bostan, o fată de-o vîrstă cu mine, care ducea șiragul cu colăcei: oleacă ducea ea, oleacă eu. Era o zi senină, în jurul turlelor albastre ale bisericii zburau hulubi albi. Fiind membru de partid, tata prima și ultima oară a ezitat înainte de a intra în locașul sfînt. Dar nu a avut încotro pentru că cel ce pleca era bucățică nu numai din trupul meu, dar și a tatălui meu. Așa că el s-a așezat în genunchi lîngă sicriul fratelui, a ținut lumînarea aprinsă și a ascultat rugăciunile preotului pînă la capăt... L-au înmormîntat pe fratele Gheorghiță, în cimitirul din Fundătură, în preajma bisericii vechi, lîngă rudele părinților...
După aceea stăteam seri în șir, cu mîinile făcute pernă sub cap și priveam țintit la luna mare ce se ridica de-asupra Lipăgăului din fața casei părintești, încercînd a-mi imagina siluieta micuță a îngerului, Sfînt, pe nume Gheorghiță pe care eu l-am legănat și l-am iubit.Eram convins că, după ce va învia, fratele neapărat va veni pe acasă să ne spună cît de greu i-a fost să se rupă de pămînt și să urce fără scară în Împărăția lui Dumnezeu din cer ca să-i înlesnească această rupere.Mama, împreună cu bunelul Nică mă luau și pe mine la biserrică, unde în memoria fratelui se citeau prohoduri. Totodată m-au învățat a-mi face semnul crucii și a rosti pe de rost rugăciunea “Tatăl nostru...” Mai spunîndu-mi că fără credință în Dumnezeu omul n-are nici o perspectivă. Adică, cum, m-am întrebat eu, comuniștii construiesc viitorul luminos, dar interzic oamenilor să creadă în Dumnezeu? Spun minciuni, nu-i așa? Oricum, nu comuniștii erau îngeri atunci, dar fratele meu Gheorghiță. Și nu ei erau cei cărora eu dădeam ascultare, ci mama, tata și bunelul Nică.
Nu s-a păstrat în memoria acelui chip de înger nici o fotografie, dar de fiecare dată, cînd merg la cimitirul vechi, mă opresc dinaintea îngerașului de marmură de la mormîntul Elenei Grubcevici și-mi imaginez că anume așa arăta în doar cîteva luni de viață, frățiorul meu , Gheorghiță.
****
Mare nedreptate a săvîrșit Dumnezeu, luîndu-l pe Gheorghiță la el, fiindcă numai în casa noastră erau trei copii. În familiile mai tuturor măhălenilor noștri creșteau paralel cîte cinci, șase, șapte și chiar cîte nouă copii.Toți erau struniți și puși la treabă: care cu oile, care cu gîștele, care cu vitele mari cornute… Ineștii mei, vatra mea iubită de la poalele codrilor o rupe înainte, dar mai zăbovește în mrejele trecutului, pentru că vorba ceea, ce-I în mînă nu-i minciună. Aproape fiecare gospodar mai aveau căruțe trase de boi sau de cai. Copiii, dar mai ales bătrînii se speriau cînd auzeau cum uruiesc mașinile și tractoarele colhozului. Sătenii, preferau să prelucreze pămîntul cu animalele. Din zori și pînă seara tîrziu țăranii se aflau la deal, îndeplinindu-și cu sfințenie menirea strămoșească pe cîmpurile de peste Ciuluc. Sleiți de oboseală seara coborau la vale , veneau acasă, aducînd în căruțe harbuji și zămoși , bostani și păpușoi, semințe de floarea-soarelui și cîte izbuteu să adune din coclauri pentru necesitățile gospodăriei lor. Aici, acasă, îi așteptau alte munci: hrăneau și adăpau animalele și orătăniile, făceau mîncare și beau vin să le fie somnul adînc și dulce. Și nu țin minte să fi auzit vreodată pe cineva, plîngîndu-se că i s-a furat ceva. O, cît aș da azi să-mi mai vină odată rîndul șă păzesc oile ori, cel puțin să mă trimită mama să duc mîncare ciobenilor de la stîna de pe Lipăgău, unde eu și alți copii de seama mea mînam oile la strungă. Apoi beam lapte, mîcam urdă și caș cu zăr încă fierbinte. Atunci îmi împlineam vîrsta și regretam că în curînd trebuia să merg la școală, să mă las de jocurile copilărești. Să nu mai alergăm o droaie de copii din urma căruțelor care treceau pe șleah , și furam poamă din panerele, pe care oamenii le aduceau de la viile din dealul Podișului,de pe vîrful Lipăgăului.Căruțașii încercau să ne sperie cu pocnituri de bici, prevenindu-ne îngrijorați:
-- Luați seama la coasă, măi copii, că vă veți nenoroci…
Împreună cu bunelul Nică, mergeam la viile de pe vîrful Lipăgăului, peste un deal de Hozmîc, în partea dinspre satul Leușeni,la Podiș, cum ziceau sătenii. Bunelul avea acolo vie, și doi cireși înalți, bătrîni, cu fructe mari și cărnoase pe hat. Mîncam pe săturate cireșe, iar bunelul îmi depăna tot felul de întîmplări din copilăria lui, din războaiele la care luase parte, din copilăria fiicei sale care acum îmi era mamă și era omul care m-a adus pe mine om pe lume. Dar eu, pare-mi-se nici “mulțumesc” nu le-am spus. De ce oare?
--Dumnezeu mi-a dat zile multe să trăiesc, zicea el. N-am crezut c-am să văd atîtea…
Cînd plecam în Podiș, bunelul lucra pînă amurgea. Pe mine mă lăsa în voie să mă urc prin copaci, să mănînc cireșe și să hoinăresc pe poteci, prin iarba naltă pînă la malurile lutoase ale pădurii din preajma Bordocenilor, unde se vedeau găuri ce serveau drept cuiburi pentru prigoprii. Veneam acasă tîrziu de tot, pentru că de la vie ne duceam la un prisăcar cu barba albă ce își instalase știubeiele în preajma unui lan de floarea soarelui... Moșneagul îmi dădea un fagure de miere și îmi arăta un pom de cireșe “hultoane” negre, mășcate și dulci... Am mîncat miere și cireșe alinat de zumzetul albinelor, de razele lunii în amurgul serii peste lanul de floarea-soarelui, dar pare-mi-se, că iară n-am spus “mulțumesc”... În sfîrșit , ajuns în sat nu mă lăsam dus acasă. Preferam să rămîn la bunel , să dorm sub un ogheal mare și călduros, alături de dînsul și el îmi mulțumea că un nepot nu-l lasă măcar să moară de urît. Deaceea stăteam la el cîteva zile în șir. Vara dormeam afară, pe prispa casei, privind împreună cerul bătut cu stele. Îmi arăta obișnuindu-mă cu Ursa Mare, Găinușa mică, steaua Polară, Drumul Robilor, Luceafărul de seară și de dimineață…
Vedeam cu ochii mei cum bunelul și mama și tata și fratele Ion, și sora Ana se bucură că eu cresc băiat sănătos și nu mor cum a făcut-o fratele Gheorgjhiță. Și dacă eu nu le mulțumeam pentru cîte făceau ei pentru mine, știu bine că ei îi mulțumeau lui Dumnezeu că le lasă mezinul pe pămînt să le țină vii obiceiurile și tradițiile neamului.
****
Am făcut eu această generalizare filosofică de nimeni cerută, dar am uitat să vă spun că înainte de-a fi înscris la școală , părinții m-au învățat a păstori și oile și vacile. Mama cu fratele și sora mergeau la prășit. Tata muncea din zori și pînă în noapte, iar singurul stăpîn al casei, rămîneam eu. Dacă dădeam vitele și oile la rînd, trebuia să am grija orătăniilor: gîștele, bobocii, rațele, găinile, care umpleau ograda. Gîștele și gînsacii, dimineața le duceam pe șesul din marginea satului și trebuia pînă la amează să le supraveghez, cum o făceau copii de seama mea.
Așa mare gospodar eram pînă Dumnezeu mi-l scotea în cale pe Ionel a lui moș Agache Tîrsînă. De cum îl vedeam, uitam de găinile mele și porneam cu el să căutam ouă de găină prin cuibarele șoproanelor străine. Într-o colibă cocoțată de-asupra unui zămnic am dat peste o rață ce stătea cloșcă pe cuibar. Am stricat toate ouăle, iar seara, cînd mătușa Zinaidea a dat peste rățuștele scoase cu de-a sila din ouă pe dată a înțeles a cui poate fi șotia și ne-a găbjit într-un fund al hudiței ce trecea pe lîngă pîrlazul lui Mahîștea. Ne-a bătut năpraznic c-o jordie, încît noi ne-am învățat a urla ca lupii. De ce zic că am învățat a urla? Apoi, pentru că ceia ce am tras de la mătușa Zinaida, a fost o floare la ureche față de ce am tras tot noi de la cele două mame – a mea și a lui Ionel. Ne-au tras cîte o mardeală, ca să o ținem minte toată viața… Adevărată școală preșcolară, eram să trec cu prietenul meu nedespărțit Ion a lui moș Agache. Dar vă rog nu credeți că am prins ceva la minte, ori am tras ceva concluzii. Atîta că deja împreună cu fratele lui Ion Valoghea, ne-am apucat să facem hipism. Adică, mai moldovenește – călărie. Dar nu de cai, ci de oi. Încălecam pe un berbec ce avea coarnele încovoiate și făceam curse prin ocol. Ne înfigeam mîinile în lîna lui și dă-i băieți și dăi pînă bietul berbec se făcea leoarcă de spumă albă… Odată, ne-a prins în flagarnt moș Agache, ce ținea berbecul de sămînță, un bărbat înalt, slab, cu capul chel, lucios, cu buzele late, uscate. Văzîndu-ne cum ne batem joc de munca lui și-a aruncat cozorocul șlepcii de pe ceafă pe frunte, ne apucă pe tustrei de gulerele hainei și dă-le bătaie cu biciușca — ca din cer ploaie. Educația spartană era un lucru obișnuit la Ineștii mei de baștină și se făcea pe gratis, fără supărare între gospodarii măhalei. N-am auzit ca cineva din vecini să se supere tare, dacă afla că celălalt vecin i-a chelfănit oleacă odrasla pentru năzbîtiile care întreceau măsura. Dar ce vinovăție puteam avea eu dacă devenisem ca argintul viu. Cum numai slăbea supravegherea din partea mamei, trebuia ceva să se întîmple cu mine. În primîvara anului cela tata adusese de la fermă un cîine lup, poreclit Ursu. Era un dulău mare cît un vițel, de culoare sură și lătra afundat, a pustiu parcă. Nimeni nu îndrăznea să intre în ograda noastră, dacă Ursu nu era legat. Mă jucam mereu cu el neînfricat, numai că odată am îndrăznit să intru în cușca lui cu două halipuri de pîine în ambele mîini. Dulăul, ori că era prea lacom, ori că imprudent, nu m-a recunoscut, că , după ce mi-a furat pîinea și a înfipt colții în brațele mele. Dacă nu mă credeți, veniți să-mi vedeți cicatricele adînci care așa au și rămas pe mîinile mele pentru toată viața. După ce m-a mușcat, tata l-a dus pe Ursu de la casă. Îmi părea nespus de rău că nu am un cîine ca Ursul meu pe care să-l caut și să-l mușc și eu pe dînsul cum m-a încolțit el pe mine, nerușinatul. Vorba ceea, pentru plată și răsplată.
Pînă a merge la școală mai era timp, cum se zice la noi, de un an și-o vară. Anul nu se încheia și vara începea și ca la 1 septembrie trebuia să-mi cumpere părinții ghiozdan, cărți și caiete și să mă ducă la școală fără glumă. Da sora Ana m-a luat cu dînsa într-o duminică friguroasă la clubul din Fundăîtură, amplasat într-o casă veche, în care cîndva fusese școala. Ați văzut cum a procedat sora? M-a dus unde învățase tata patru sau cinci clase românești de-o calitate nespus de mare, dacă el a ajuns brigadier la comuniști. Dar acum ce am văzut eu acolo? O scenă,în fundul căruia pe un vîrstac de lemnărie sta instalat un aparat de proiecție. În partea opusă a sălii cu scaune lungi, țărănești, pe perete atîrna scoasă dintr-un sul o pînză albă-albă și sora-i zicea ecran. În acea zi, pentru prima dată în viață, avea să aflu ce-i acela kino, adică cinema. Sora mi-a spus că pe cînd era mare ca mine l-a văzut pe ecranul acela pe Stalin, prășind cu mama noastră păpușoi. Era om bun, Stalin pînă a se ciondăni cu Hitler, dar l-a învins pe ultimul într-un război mare și, după ce a murit, a venit unul Hrușciov care a spus că Stalin și pînă la război a omorît multă lume și a făcut colhozurile. Asta mi-a spus ea în sala încălzită de o sobă a clubului-școală, pînă a venit un bărbat cu o motocicletă de la Telenești. Manipulînd în fel și chip o funie porni un motoraș, care naiba știe cum , dar aprinse becuri electrice în sală. Apoi așeză la aparatul de proiecție o bobină mare, rotată care după ce bîzîi ca un farfacari, porni să împletească niște funii groase de lumini bizare, iar pe ecranul din fața mea apărură niște imagini în alb-negru întradevăr fantastice, miraculoase, chiar. Așteptam s-apară tovarășul Stalin pe ecran. Cînd colo ce-mi văd ochii? Pe pînza albă imaculată se așterne o apă mare vălurîndă și mult timp am crezut că dacă nu apăreau și niște marinari, apa ceea avea să se reverse în sala clubului să ne înnece pe toți care am venit cu gura căscată acolo. Mare minune “kinoul”, oameni buni, mi-am zis. Oamenii nu numai se mișcă, dar și vorbesc, răcnesc, țipă, împușcă, ucid cu patul armei, fac șotii mult mai groaznice, decît făceam eu cu prietenul meu Ionel. Acțiunile marinarilor de pe ecran m-au frapat. Intuiesc că am am privit atunci renumitul film sovietic “ Tragedina optimistă”, dar nu sunt sigur…Multă vreme după acel aveniment vedeam înaintea ochilor marea, vapoarele și marinarii, povestind cu pasiune tuturora ce am descoperit eu la clubul din Fundătura satului... De atunci am îndrăgit nopțile senine, cu luna plină, stelele de pe cer și stăteam uneori seri întregi pe prispa casei, încercînd să înțeleg tainele unei lumi fantastice care o fi existînd pe o altă planetă din univers.
După ce făcea reparație în casă, mama avea obiceiul să atîrne pe pereți tablouri colorate. Unul din acestea reprezenta un val mare de apă, exact ca acela pe care l-am văzut la club. Mă așezam în fața lui și așteptam să apară marinarii cei mai năzbîtioși decît mine și prietenul Ionel. Și în casa mare a lui nanu Mihail atîrna un tablou nocturn ce reprezenta o mare cu două lebede în valuri și, cînd priveam acel tablou, îndată îmi aminteam de cele văzute în film... Îndrăgisem cinematograful, vroiam mereu să merg în Fundătură, dar clipele celea de împlinire a dorinței se realizau foarte rar. Am mai mers, nu zic nu, cu sora la clubul din Fundătură, dar am văzut doar filme de război, în care nemții vorbeau rusește și erau urîți de înghețau apa, iar rușii îi băteau de le ieșeau ochii. Își băteau joc de toate armatele și ziceau, cum îmi explica sora, că au eliberat toate popoarele de naziști și de capitaliști. Bine, zicea bunelul Nică, rușii sînt cei mai minciunoși din lume… Mă duceam la clubul din Fundătură, luam cu mine copiii satului spunîndu-le că o să vină de la Telenești mecanicul de cinema, un evreu cu o motocicletă veche, nemțească pe nume Fagher și o să ne arate un film în limba moldovenească, înțeleasă de noi. Bărbatul avea ochi blajini, plini de dragoste față de gloata curioasă a puradeilor. Și, credeam eu, că el vede că noi nu știm rusește și o să se îndure să aducă un film în limba noastră. Da, pesemne, aparatura lui era prea veche, din care cauză nu putea să arate un film cu oameni civilizați, întregi la minte. Cînd și-l vedeai pe badea mecanic, venea cu motocicleta și numai dovedea să pună în funcție motorul că pe ecran se și începea cel de-al doilea război mondial.
Uneori, în ciuda străduințelor omuleanului mic de statură, cu o chepcă ce își avea cozorocul ridicat țeapăn de-asupra frunții, așa și nu izbutea să pornească aparatul de proiectare.Cobora enervat de pe scenă, zgîndăra motorașul pitic, se urca supărat pe motocicleta cu ataș și pleca îndărăt la Telenești, promițîndu-ne că peste cîteva zile o să ne aducă film tot rusesc, dar tradus în limba noastră. Dar, din păcate, nu s-a ținut de cuvînt nici peste cîteva zile, și nici peste cîțiva ani, așa încît mult timp înainte am tot privit filme cu oameni debili, ca și acum. Sora, observînd că mă prostesc și eu cîte oleacă, privind aceste filme ce și-o fi zis în mintea ei, hai să mă ducă, ultimile săptămîni, pînă va începe școala, la grădinița din dealul bisericii. Acolo mă jucam cu mașinile în movilițele de nisip adus în mod special. În clipele de singurătate matinală, mă ciorovăiam cu alți copii din sat. Mă impresionau turlele lucitoare ale bisericii, lumea adunată acolo la utrenie, care se închina evlavios și-și făceau semnul crucii cînd intrau sau ieșeau din curtea mare, străjuită de-un gard din nuiele și împresurată cu flori și iarbă deasă , mătăsoasă. Din locul unde era grădinița, satul se vedea ca în palmă. Împreună cu educatoarele, fete mari din sat, îmbrăcate în halate albe, ținîndu-ne de mînuțe ca pe niște flăcăi ne duceau șirag lung în excursii la livada de la Chitca, care era aproape, doar puțin mai în deal. Pe drumul spre acel loc pitoresc , mai ciuguleam cîte o fructă din pomii mari, înalți, scorburoși pe alocuri, dar doldora de roade. Ajunși la fața locului sătui ne perdeam în pădurea de la Chitca, unde culegeam buchete de flori din care educatoarele la rîndul lor , ne făceau coronițe de ni le puneau pe cap. Apoi începeau a ne îndemna să cîntăm cîntece despre păsări,ursuleți, lupi năstrușnici și vulpi viclene...
Trei iezi, cucuieți,
Mamei ușa descuieți
Că mama v-aduce vouă
Lapte-n țîță…
Vocile noastre cristaline de copii ai viitorului se rostogoleau în ecouri, peste geana pădurii liniștite, și se perdeau hăt la orizont. Acolo erau fete drăguțe, care cîntau și dansau și mîncam împreună de trei ori pe zi una și aceiași mîncare -- lapte din țîță cu tocmagi de casă... Educatoarele numai se fac că ne sînt părinți, dar nu ne pune la treabă, nu ne trimiteau să păstorim vacile de funie pe haturi, sau să păzim grădina de invazia găinilor și rațelor vecinilor. Unicul lucru ce nu-mi plăcea la grădiniță, asta era datoria obligatorie de a dormi ca un urs în chiar dricul zilelor de vară, cînd părinții se speteau din greu la muncile cîmpului. Moda asta, mă gîndeam, ar fi bună dacă statul ar face asemenea întreprînderi pentru bătrîni, alde bunelul. Aceștea, chiteam eu, ți-ar mînca lapte cu tocmagi toată ziua, iar în pauzele dintre mese ar dormi ca dînșii. N-am dovedit să-mi traduc în faptă planul că tocmai s-au început pregătirile pentru ziua de “adio grădiniță”, “buna ziua școală”. Educatoarele s-au apucat vîrtos de capul nostru să ne facă pînă la 1 seprembrie artiști adevărați, nu altceva.
Meșterițe, cum sînt, au găsit numaidecît și în mine o voce dulce și frumoasă. Asta după ce m-am încadrat într-un regim de repetiții, în loc de somn. Se lăsa încîntată de capacitățile mele vocale, mă asculta, apoi mă lăuda nu cît de frumos sînt dar cît de frumos cînt. Văzîndu-mă solist vocal de mare perspectivă, hai să trezească și dansatorul din mine. Iar cînd am devenit și dansator de cea mai bună calitate, iată că apare la grădiniță fratele Ion. Îi șușotește nu știu ce educatoarei la ureche după care mă ia de mînuță și mă duce acasă să păzesc animalele și orătăniile de-acolo. Îmi făcu lămuririle de rigoare și-mi hotărî să nu uit ce mă așteaptă dacă îmi permit neîndeplinirea exemplară a atribuțiilor de serviciu. Am înțeles c-am spus “adio” grădiniței cu mult înainte de a zice “buna ziua, școală”. Dar cînd am trecut de ziua primului clopoțel am înțeles că și la școală nu-ți interzice nimeni să mai rămîi copil. Și iată acum am nepoți și-mi pare că încă mai sînt copil. Ba chiar mă prînd la gîndul cîte odată că dacă ar fugi copilul din mine aș muri. Deaceea mă rog lui Dumnezeu să mă lase așa copil cum sînt. Lasă-mă, Doamne să trăiesc, pentru că-mi place viața așa păcătoasă cum este. Lasă-mă să trăiesc măcar atîta cît a trăit bunelul Nică. Cînd a murit el eu l-am întrebat cîți ani are și el nu mi-a răspuns pentru că era copil care nu ținea minte cîți ani are. Iar cînd bunelul a trecut în prima clasă, după moarte, eu am promovat în clasa întîi:
Bună ziua, școală!

****
Majoritatea bătrînilor din mahalaua noastră erau născuți în secolul XIX, fiind semeni de-a lui bunelul Nică, luptători pe cîmpurile de luptă ale primului război mondial din 1914-1918. Moș David Druță, vărul lui bunelul, moș Grigore Mereuță, care trăia cu baba Manea, o femeie înaltă, mereu în rochie largă, lungă și neagră, cu o voce răsunătoare. Baba Manea era aproape oarbă, însă, cînd avea să ne deie nouă, copiilor nuci, cireșe, sau prăsade, apropia fructele de ochii ei semiînchiși, convingîndu-se că ele sunt spălate… Gheorghe Bunescu, poreclit Sosoista, cu baba lui Frăsîna, el înalt și subțire, ea josuță și bondoacă, trăiau într-o casă mică, lîngă rîpa lui Zosca, moș Lucache fierarul, care mînuia cu dibăcie cicanul pe ilău la ferăria colhozului, cel care în prezența copiilor povestea întîmplări dintr-un trecut misterios, despre boieri, unde lucra “cu ziua” supravegheat de vechili, mai povestea despră război și despre foame. Vecinul nostru, Vanea Druță, poreclit Luzăr, care purta barbă scurtă, căruntă, cu feciorii și fiicele lui gălăgioase; mai devale erau gospodăriile curățele ale lui Vasile Bagrii, Ion Floreanu, Maftei Druță, a lui Ion și Anica Șoltoianu și Vasile Þărcanu. Toți acești oameni de viță veche erau numai amintiri și pătărănii din viața lor trecută. Adeseori, seara, în zilele de sărbătoare, puteai vedea pîlcuri de copii adunați în jurul bătrînilor cvare le povesteau tot ce au avut de văzut și petrecut în viața lor. Bunelul Nică adeseori ne mai povestea, că oamenii satului nostru construiau casele mici cu geamurile cît fundul ceaunului. În loc de sticlă, la ferestre se puneau beșici de porc în care se lăsa o gaură astupată cu un ciocălău. Dacă lătra cîinele din ogradă, gospodarul scotea ciocălăul din beșica de porc al geamului și privea cine îl vizitează. Tot de la bunelu am aflat că femeile din satul nostru, în vechime...trăgeau pe nas la tabac. Un fel de praf alb. Stînd la taifas, femeile înde ele, fiecareavînd cîte o punguță cu acel praf, arareori slobozeau cîte-o boaghe în nările nasului, după care strănutau mulțumite de tăria tabacului….Povestind toate-acestea, mi se părea că totul este undeva pe aproape și, acele momente vechi, iată-iată, vor veni peste noi.
Satul își ducea o viață lipsită de mașinării și alte tehnologii rezultate din progresul tehnico-științific. Lumina electrică, dacă motorul de la marginea satului se defecta, nu era și oamenii se împăcau cu lămpile alimentate cu gaz lampan, pe care îl aducea un evreu cu căruța, într-un butoi de tinichea, de la Telenești.Nunțile și cumătriile , dacă venea noaptea peste sat, se jucau la luminile felinarelor cu zag, care se atîrnau mai multe de funii, luminînd mesele bogate. Satul, la acea vreme se mai afla în mrejele tradițiilor vechi, moștenite din bătrîni. La sărbători, peste tot se aduna lume să-și amintească despre război, foame, deportări, dar și despre cum trebuie să fie correct rînduielile la nunți, la cumătrii. Oamenii în vîrstă povesteau multe întîmplări hazlii sau triste, alteori spuneau multe povești și snoave despre Făt Frumos, balauri, Ileana Cosînzeana… În timpul verii înainte de a merge la școală, fiind într-o mare așteptare, parcă receptam altfel lumea din jurul meu. Mă impresiona pădurea, cîmpiile, Ciulucul cu apele lui lenoase și tulburi, fermele cu mînji și viței, melușeii zburdalnici de la stînile de pe Lipăgău. Duminicile și în celelalte zile de sărbătoare hoinăream în lungul și în latul satului, tot stînd la taifas ba cu un moșneag, ba cu o băbuță, ascultînd plin de curiozitate cele vorbite de ei. Seara flămînd, obosit, plin de impresii și elan ca a doua zi să pornesc din nou pe aceleași făgașuri și cărărui. Mă culcam cu palmele sub cap, și tot recapitulam cît de frumoasă și romantică este viața din satul nostru.
De-a lungul anilor ineștenii au împărtășit credință și dragoste evlavioasă față de Dumnezeu. La răscrucile drumurilor, pe la porțile unor gospodari, lîngă fîntîni sătenii ridicaseră troițe din piatră. La sărbători, lîngă chipul Maicii Domnului și a lui Isus Hristos, oamenii aprîndeau căndeluțe instalate în niște colivii speciale din tablă lucitoare, frumos ornamentate, cu ușiță din sticlă, ce le fereau de vînturi și ploi. Pe noi copiii ne minunau acele priveliști , mai ales în serile de vară, cînd de departe lumînările păreau niște grăuncioare de lumină. Îmi plăcea acel rînd de răstigniri din ograda bisericii, un loc tainic și sfînt pentru mine...Dar, să vedeți potlogărie. Nu mult înainte de a merge la școală, comuniștii au declanșat o amplă campanie antireligioasă. Oameni bine plătiți tîrnăcoapele și prăvăleau acele troițe și răstigniri, adunîndu-le pe toate în ograda bisericii. Văzînd dezastrul, femeile boceau și se văicărau ca la înmormîntare. Probabil că acele grupuri de comuniști erau din alte sate, fiindcă ineștenii se temeau de ei, numindu-i “staliniști”.Amintirea despre călăul Stalin era încă vie la Inești, deși doar Trifan Druță, în 1940 a fost dus în Siberia....În jurul locurilor, unde se aflase pînă odinioară răstignirile și troițele sătenii au făcut gărducele frumoase, au sădit cîte un pom și, cînd treceau prin dreptul lor mergeau își făceau semnul crucii...Am apucat timpurile cînd copiii respectau oamenii mai în vîrstă, numaidecît îi salutau lăsîndu-I să treacă primii pe dinaintea lor. De un respect deosebit se bucura preotul satului, căruia sătenii, de la mic la mare îi sărutau mîna. Și iată, că în acea vară feierbinte, comuniștii au dat ordin să închidă biserica.După ce la ușa locașului sfînt atîrnă lacătul ca să ruginească cu vremea, în sat domnea o dragoste nețărmuită față de preot și de credința în Dumnezeu. De acum , la sărbători, lumea din sat era nevoită să facă pelerinaje spre bisericuța din Leușeni, aflată la depărtare de Inești.Mama, împreună cu alte femei din sat, în zilele mari mergea cînd la Budăi, cînd la Hirișeni, cînd la Leușeni. La Telenești, în partea de sus a tîrgului, era un sobor de toată frumusețea. Comuniștii, însă, îndrumați de Kremlinul din Moscova, au expluadat-o. Pe turlă s-a urcat un mecanizator-comunist de la Ordășei. Sătenii vorbeau cu spaimă, că pînă în seară acel tractorist care a pus dinamita în zidurikle soborului, și-a găsit și el curînd sfîrșitul. Cică, încălecat pe o motocicletă s-a izbit din plină viteză într-un copac de pe marginea drumului lîngă Malul Galben de la cotitura Verejenilor...”Dumnezeu nu bate cu bățul,” ziceau sătenii cu referire la acel eveniment tragic... Eu însă eram prea mic ca să înțeleg ponoasele ce s-au abătut asupra oamenilor mei dragi. Mai ales că în coasta casei noastre, într-un sarai lung, colhozul începu să țină o herghelia de cai...Era pentru noi o mare bucurie. Moș Mihalache Sîrbu, hergheligiul, dacă-I spuneam pe de rost “ Tatăl nostru” te urca calare pe cai și mergeai spre șes la adăpat. Și eu, vă spuneam, știam de la bunel rugăciunea , de aceea, împreună cu moș Mihalache dădeam mîncare cailor și secelam îi adăpam și ei se deprinsese cu noi ca cu mînzii lor. Păcat că această prietenie a noastră cu caii n-a durat timp îndelungat, fiindcă conducerea colhozului a decis ca în curînd să transforme din grajdul cela casă de cultură.Clubul din Fundătură mai funcționa, dar de la un timp începuse a se dărîma. Au dispărut caii din preajma casei noastre , iar fostul sărai a fost întîi – uns cu lut cu paie, apoi cu lut cu pleavă și la urmă cu lut și balegă de cal. Atîta a avut să tragă ca din sarai să fie transformat în centru de odihnă și cultură. Într-un timp, însă lucrările s-au stopat și nimeni nu știa cînd vor contiuna... În schimb, a pornit zvonul că degrabă în satul nostru va veni un nou preot și se va deschide biserica. Oamenii bătrîni au început a vorbi nu atîta de viață, cît despre moarte și au întîmpinat zvonul acesta ca pe o izbăvire de cel mai scump dar ce le-l primise de la Dumnezeu. Vroiam numaidecît ca trupurile lor neînsuflețite, înainte de a fi date pămîntului să fie trecute prin biserică, și să bată clopotele cînd vor muri. Să le fie înscrise numele în carte sfîntă, nu numai în registrul de la selsovet…
Apropierea sfîrșitului începuse a-l presimți și bunul meu bunel. Atinsese vîrsta de 90 de ani, dar mai era încă în putere, Își permitea adeseori să acuze faptele comuniștilor, zicînd că ei au adus vreme rea în lume. Îi acuza că din cauza lor lumea s-a lăsat de Dumnezeu și curînd mîinia Tatălui ceresc v-a aduce potopul, și o să ne nimicească ploaia cu foc și pucioasă. Că el, zicea, nu are ce pierde. Și-a trăit traiul, și-a mîncat mălaiul. Păcat e de cei tineri care vor avea de suferit… Izbutise ca să mai adune și ceva comînd. Își procurase strae noi de moarte, adunase ceva parale în sunduc, avea doi țuhali cu făină în șopron, iar în podul casei stăteau meșterite de el la vîrstac o cruce și un sicriu. Doar că nanul Mihail, nana Manea, badea Colea nepotul lui prinsese a se revolta, acuzîndu-l că “giujul” aduce cu de-a sila moartea în casa lor. Doar că bunelul, ascultînd toate învinuirile, prîsnea cu vorba:
— Apoi, am grămădit cu de toate ca să nu vă cheltuiți, cînd oi muri...
Într-un miez de iarnă, însă, badea Colea, cu știrea lui nanul Mihail, cînd bunelul nu era acasă a coborît crucea, sicriul din pot, și le-a dat focul în sobe…
Bunelul după aceea deveni morocănos, supărat și lam auzit zicîndu-i mamei:
-- Oare de ce nu vine moartea să mă eie, fată hăi! Sînt un încurcă lume… S-ar îndura Dumnezeu să mă eie în împărăția cerurilor…
****
Era clar ca bună ziua că pînă la școală mai am nițel de așteptat, dar trebuie să mă pregătesc intens, trebuie să-mi cumpăr rechizitele necesare pentru ea și să repet cît mai des aceste cuvinte:” Buna ziua, școală!” ca la ora de trecere propriu-zisă a pragului ei să nu greșesc cumva și să spun alte cuvinte decît cele cuvenite.Așa mic cum eram , îmi dădeam bine seama că dacă mă fac mare, gata, întoarcere înapoi nu mai este. Și-apoi mai există un pericol legat de perspectiva ce-mi făcea din ochi. Dacă devin octombrel sau chiar pioneer ce mă fac eu cu oamenii bătrîni din sat care își trag obîrșiile din alt secol și mai că toți ca unul îmi erau prieteni. Tata a încercat să mă facă pioner chiar înainte de a merge la școală. S-a înțeles cu directorul școlii din Mihalașa, Mihail Rotaru, să mă primească și pe mine la odihnă în tabăra pionerească pe care colhozul o deschisese pe un loc pitoresc în Borta lui Dănilă din Ponoarele Ineascăi, la hotar cu satul Telenești. Așadar, încă neelev, nepionier am ocazia să văd ce mîncare de pește este aceasta. Părinții îmi fac pregătirile de rigoare și plec de sinestătător în lumea mare. Mama mi-a dat și o pernă ca măcar să dorm ca acasă. Ne-au culcușit în corturi mari, soldățești, cu paturile așezate în rînduri drepte, așternute cu lengerie nouă de la care aducea miros de ierburi verzi. La fel ne hrăneau bine la mese lungi, aflate într-un șopron cu acoperișul de stuf. Ce-I drept, aici mirosea a flori și fructe.
Copacii din preajmă erau doldora de cireșe și vișine coapte-răscoapte. De jur-împrejur creșteau în amestec pîlcuri de corovatică ,levănțică,coada-ursului,cimburel și multe alte plante de cîmpie, pe multe dintre care nici acum, spre rușinea mea, nu știu cum se chiamă. Fiind cel mai mic, dar și recomandat fiind de derector simțeam că eram curtat, oferindu-mi-se fel de fel de favoruri. Mi se dădea, bunăoară cite-o porție dublă de lapte dulce cu fidea. Mi se oferea fără restricții goarna pionerească de suflam în ea ca într-o tulpină de păpădie sau de stuf. Cu toate-acestea viața de acolo nu mi-a plăcut, fiindcă nimerisem pentru prima oară printre străini. Eșisem dintr-un colhoz și nimerisem în altul. Întruna din zile a plouat torențial,iar după ce torentele de valuri verticale se potoliră , înainte de amurg a apărut soarele de după norii grei și cerul din dealul Molnicului deveni sîngeriu...Priveliștea, îmi amintea de povestea bunelului cu ploaia de foc și potopul din veacul de-apoi... Fără să pierd o clipită am luat perna mamei subsoară, m-am strecurat tiptil printre paturi afară, iar de acolo tot într-o fugă am ridicat dealul, printre hățișurile de cătină și tufe de porumbrele, pe cărărușa ce trecea pe lîngă fîntîna de după vii,am venit acasă, povestindu-le speriat celor de aici toate daraverile văzute și nevăzute, ca un copil…Dînșii au rîs cu multă plăcere , dar de dojenit nu m-au dojenit și nici înapoi la tabăra din Ponoare nu m-au dus. M-au lăsat în voia soartei și lucrul acesta însemna mult mai mult pentru mine, nu pentru dînșii. Acum ar fi trebuit să-mi schimbe și prenumele dacă au vrut să nu mă duc la Ionel a lui moș Agache Tîrsînă, ca împreună cu dînsul să căutăm vrăbii și buhne în podurile oamenilor și încă în acea zi să furăm cîte un sîn de mere și prăsade din livada Prihonului... A doua zi după tabăra pionerească am stat în ușa ferăriei lui moș Lucache Roșu un bătrîn de-o mie de ani cu capul alb, rumăn la față, mînuind cu dibăcie tinerească ciocanul pe nicovală. Cînd mi-o cerea îi întindeam și mina mea de ajutor la punerea în funcțiune a foiului. Cînd punea bucșele sau îmbrăca obezile pe roți, îl ajutam să țină pîrghiile...
Cînd potcovea caii moș Lucache pregătea mai întîi copita, curățînd-o cu un cuțit special în formă de lingură, apoi fixa potcoava, și o bătea în caiele icnind înfundat cînd trîntea cu ciocanul în ele... Îmi plăcea cum sfîrîie metalul cînd era aruncat în apă rece să se călească, și mirosul specific ce-l răspîndea în jur... Privind cum lucrează moș Lucache, odată eram era cît pe ce să-l întreb dacă a fost și el cîndva în tabăra pionerească. Ca să evit întrebările prostești pe altă zi, eu fără Ionel am mers la moș Ion Croitorul, nepotul bunelului Nică, paznic al brigăzii lui tata din preajma casei noastre. Îmi era jale de moș Ion care s-a întors de la război fără un picior. Purta o proteză din lemn de stejar, cu vîrful ca un chitonag, întărit cu o verigă de oțel. Cînd pășea șontîcăit prin ograda mare a sediului brigăzii lui tata, alungînd găinile sau cîinii vagabonzi lăsa pe pămîntul neplouat de-o vară inelușe argintii înfundate ca tot cu ierburile uscate. Nu-i puteam fi de mare folos că eram mic totuși, cu cîte ceva îl ajutam. Știind că tata are vin bun, mă îndemna să-i aduc un ulcioraș...Cînd vedea că ezit, începea să mă învețe cum se scoate vinul din poloboc:
--- Cu mîna stîngă ții cepul, iar cu ciocănașul lovești în el pînă simți că vinul începe să se prelingă peste gardină. Oprești bătutul și lași vinișorul ca să curgă în ulcior... Cînd se umple tocitoarea bați cepul la loc... Ai înțeles? Mă privea pieziș cu ochii veseli, ca mai apoi să mă roage:
-- Dar să nu-i spui lui tat-tu, ce te-am învățat, să fii gospodar ca dînsul.
Bînd vinul cu înghițituri rare îmi amintea și-mi spunea că sîntem neamuri apropiate și trebuie să ținem unul la altul. Alteori ajungea poet și-mi recita versuri din propria creație. Realizate în duhul realismului socialist, poeziile oglindeau viața oamenilor din sat, care de cînd se știu ei au grijă să păstorească vitele, să are, să samene, să strîngă la timp și fără pierderi roada. Se opre din versificare, golea paharul de sănătatea mea, apoi se ruga pentru toată lumea să nu mai fie război…Pomenind cuvîntul “război” se cutremura din spate și făcea o pauză îndelungată de tăcere. Vinul dacă-i lichid bun de băut , se termina și neamul meu mă îndemna să-i mai aduc unul. Dar să am grijă, să nu mă prîndă părinții…. După al doilea sau al treilea ulcior, își afunda mîna în buzunarul pantalonilor și îmi dădea cîte o copeică-două, să-mi cumpăr bomboane. Se întîmpla ca moșneagul să întreacă măsura. Atunci de la poezie trecea la cîntece populare, care, din păcate, sînt frumoase, dar foarte abstracte, ireale.
— Tot cu ochii la cărare
Vine puica cu mîncare…
Murmura el, dar puica n-a mai venit niciodată cu mîncare. Ne adunam droaie de copii în jurul lui să-i ascultăm cîntecele și amintirile din tinerețe. Barba albă, rîșchirată în două două direcții era loc prielnic care îl trădau mereu ce a mîncat și ce a băut. Eu eram mîndru cînd îmi mulțumea, numindu-mă cu multă stimă și mîndrie Buric Victorovici! Să-mi fi petrecut vara la tabăra pionerească, avea să mă numească așa educatorii de acolo? Să fim serioși! Ori aveam să aud eu vreodată în viață cîntecul acesta:
--La Nistru, la Dubăsari
S-a-necat Pavel Captari, măi...
Cine o fi fost acel? Ori, pur și simplu, erau două rînduri de poezie despre moartea unui consătean de-al noastru. Da stați că știu. De la moș Ion am aflat. Pavel Captari, un bărbat tînăr, din satul nosrtru, s-a dus într-o delegație la Dubăsari, pe malul Nistrului și nu s-a mai întors. A hotărît omul să se scalde, iar apele repezi ale rîului i-a luat viața. A rămas văduvă mătușa Catiuța,verișoara mamei cu cei doi băieți ai ei de la dînsul: Nicu și Tudor. Moș Ion a plîns atunci de această tragedie, a compus versurile citate și acum oamenii le cîntă plîngînd chiar și atunci cînd se avîntă în petreceri. Dar, iată, la tabăra pionerească se cînta așa:
“ Șiroca strana moia rodnaia
Mnogo v nei…”
Nu știu mai departe și nici nu știu rusește.
*****
Dacă moș Ion Croitorul era paznic și poet din satul nostru, apoi bătrînul Periț era căruțaș, peticar din Telenești. Venea la noi în sat cu o căruță cu loitrele unui coș înalt, lung, trasă de o mîrțoagă slabă de să-i numeri coastele. Pe una din loitre, cu hățurile în mînă stătea moș Periț, un evreu cu fața serioasă și un nas mare, roșu ca bogasiul și striga cît îl ținea gura să răsune satul: “Terfi!Terfi!”. La sosirea lui, gospodinele scoteau din case lucrurile învechite și, împreună cu droaia de copleși ieșeau în întîmpinarea terfarului să le schimbe pe cîteva lingurițe de chinovar și multe multe țuruiece din lut ars. Nouă, copiilor, bătrînul ne schimba peticile numai pe țuruiece și pe baloane colorate. Ce mai bucurie pe capul nostru! Suflam în țuruiece pînă amețeam ca, pînă la urmă, să le stricăm trîntindu-le de perete. Dar, de la o vreme moș Periț venea în sat de două ori pe săptămînă. Pesemne a văzut și moș Ion Croitorul că teleneșteanul ne vizitează prea des satul, că pe loc I-a și compus niște versuri ca acestea ce urmează:
“ Măi jidane peticios
Sui călare pe-un cucoș
Și te du la bătălie
De te ca..ă-n pălărie...”
Necăjit de viață și de arșița, bătrînul evreu le-a auzit și el, dar se prefăcea că nu pricepe româna de Inești și plecă în alte sate.
Dar la noi în sat, cînd amurgea cîntau țîrîiecii cei din ierburi, semn că în curînd are să se coacă poama și o să înceapă oamenii să facă mult vin nou că cel vechi era pe mîntuite. Dar școala pare că începe oleacă mai înainte de strînsul strugurilor. Vom trăi și vom vedea.
******
Am mai spus , dar mai repet să nu se uite că majoritatea bărbaților din mahalaua noastră au participat la războiul din 1941-1945. Și moș Minuță Druță, se întorsese de la bătălie fără de un picior ca și alții ca dînsul.Trecuse mult timp după război, dar n-am observat să-i crească cuiva piciorul la loc. Așteptam să se întîmple minunea aceasta cu moș Minuță Druță, care trăia gard în gard cu noi, și avea cinci copii: patru băieți și o fată. Gospodina casei, mătușa Frăsina chiar că era gospodină. Îmi plăcea să merg la dînșii mai ales după ce am fugit din tabăra pionerească. În pragul casei lor erau niște pomi de meri cu fructe foarte gustoase. Cînd cocea mălai și alivenci, mătușa Frăsina ne așeza pe un țol în ograda acoperită cu troscot des, mirositor, ne invita părintește să mîncăm și noi să nu ne pară că-s prea bune și să ne îmbolnăvim de poftă. Ion și cu Vladimir, băieții mai mari, erau pătărănoși și spuneau povești, iar noi, iștilalți, adică eu și cu sora lor Liuba, de-o vîrstă cu mine ,Pavel și Grigore, îl ascultam cu gurile căscate. Moș Minuță, măsura mereu ograda cu piciorul lui de metal, la vîrful căruia era o bucată de gumă neagră, vîrtoasă, fără a scoate zgomotul pe care-l făcea protezul lui moș Ion Croitorul.Ceva mai tîrziu am aflat de la dînsul că participanții la război din satul nostru erau împărțiți în două categorii – albi și negri. O parte din bărbați se bucurau de privilegii, iar altă parte nici nu era luată în seamă, cu toate că unii și ceilalți s-au întors fără cîte un picior. Oare pe unde să le fi fost îngropate picioarele lor cele date de Dumnezeu. Moș Minuță, mai întîi fusese înrolat în armata română, apoi în cea sovietică, Lîngă Varșovia și-a pierdut piciorul. Mama povestea, că vecinul nostru s-a întors de la război cu multe trofeie, iar statul are grijă de el; îi dă pe gratis protez de metal, pensie, e vorba să-i procure chiar și mașină…De sărbătorile comuniste lui moș Minuță , ca și altor veterani de război, care luptase de partea rușilor li se dădea produse alimentare, erau invitați la școală, acordîndu-li-se onoruri. Iar cei care participase la război, în armata română nici nu erau luați în seamă. Printre veteranii de război, care luptaseră în armata română era și tata.La 9 mai, de ziua biruinței cum se zice o parte din bărbați erau invitați la Chitca să prăznuiască. Acolo, într-un mod solemn, cîrmuirea colhozului le înmîna cadouri. Cealaltă parte de bărbați, printre care și Ion Croitorul, fără de picior, Cozma Stoian, fără de o mînă, erau ca și cum uitați de lume, dacă oameni pot fi numiți acei ce-și uită salvatorii. Tatăl meu făcea parte din categoria celor negri și mama se bucura că nu-l chiamă rușii la băut. Stătea cu noi acasă și ne spunea:
-- Rușii ăștea sînt cei mai minciunoși din lume… De-ați ști voi ce disciplină și cum luptau nemții! Economiseau orice patron. Doar că rușii, unde trebuia să fie unul- doi, erau mobilizați plutoane întregi… Cîte milioane de oameni au fost jertfiți pentru orgoliile paranoice ale lui Stalin și ale acoliților lui…
Acum am înțeles și eu de ce tata nu m-a mustrat atunci cînd am părăsit tabăra pionerească din capul meu. Satul mă avea și mă mai are și acum drept copil al unui veteran de război, nedreptățit de mai marii momentului. Dar eu n-am fost la război și copiii mei nu sînt și nici n-au să fie ai unui veteran.
Dar unde mă duc gîndurile cînd pînă la începutul primului an de școală mai rămîn două-trei săptămîni. Oare n-o să se înceapă alt război pînă atunci? Ce-i bine că am atîțea săteni buni și gospodăroși! Mă uit eu la gospodăria lui Ștefan Bostan, oameni cam năzbîtioși, turbulenți din cauză că erau iubitori de pahar. Cu Ileana, mezina lor eram prieten. Ne jucam împreună, mergeam la nunți. La Inești, ca și prin toate satele din împrejurimi, nunțile începeau de dimineață azi și se potoleau ca mine seară, cînd muzicanții și nuntașii cădeau ca butucii de oboseală… Ileana purta gîțe negre, era pistruiată și foarte veselă. Știa rînduielile nunții ce cîntece trebuie să zică muzicanții cît mireasa își așează fataua, ce marșuri trebuie să intoneze la casa nunului și la cea a mirelui. Aici, la mire se adunanu nuntașii, ca înspre chindie, cu chiote și mare alai, cu vornicei și conocar împrejmuiți cu panglici roșii și stible de busuioc, să vină la poarta miresei. Aici nuntașii mari se serveau unul pe altul cu pahare de vin, se rosteau conocării, se spuneau vorbe hazlii. Într-un cuvînt – avea loc pețitul. Era un ritual vesel în timpul desfășurării căruia mireasa stătea nu știu cum smerită în pragul ușii, iar mirele, onest și el, aștepta nerăbdător să fie invitat să treacă spre pridvorul socrilor. Conocarul ajungea primul în pragul casei și dacă se pornea nu se mai oprea. Înțelepte, amuzante, conocăriile, ca de obicei erau interesante și noi, copii, stăteam cu gurile căscate absorbind orice cuvînt rostit de acel harnic flăcău. După aceasta conocarul și vorniceii, reveneau la poartă, făceau schimb de colaci, după care auzeai un marș solemn în ritmul căruia mirele venea cu nuntașii săi în pragul casei. Întîi de toate îi dădea un cadou miresei, iar el primea un colac de toată frumusețea. Lua colacul în mîinile lui vînjoase, făcea cu el semnul crucii în tăriile cerului, după care îl arunca în mulțime. Fiecare se străduia să obțină cîte o bucățică de colac de la viitoarea familie și de la Dumnezeu. Urma așezarea la mesele lungi, pline cu bucate. Cît nuntașii meseau, și se veseleau, mama miresei soacra mică cum se zicea, umbla printre rînduri împodobindu-i cu prosoape pe nuntași. Rudele mai apropiate erau legate cu cîte două prosoape, iar nunul și nuna mai că nu se vedeau din podoabe după săvîrșirea acestui ritual. Rar lăturaș, care nu era legat cu șervete. Invidiam copiii din familiile înrudite că și ei erau înfășurați cu panglici colorate și buchețele de hîrtie meșterite al naibii de dibaci. La fel vorniceii mari și mici se alegeau, conform ritualului cu cîte o băsmăluță legate la brațul stîng... Trebuia să-mi dau seama și eu și Inleana că în numele rînduirii întocmai și a ritualului de nuntă gospodinele cu fete, țeseau aceste prosoape toată viața, le mai ghileau, călcau, împătureau, păstrîndu-le în sofcă pînă venea momentul potrivit. Ritualul acesta avea rădăcini adînci în solul perpetuării ineștenilor pe pămînt. Frumusețea nunții se măsura nu cu ce s-a mîncat și băut ori cu cît s-a mîncat și băut, ci cu numărul nuntașilor care au fost legați cu prosoape... A nu se uita și altceva că părinții fetelor pregăteau zestrea pe timp de iarnă, după ce se termina lucrul în colhoz. Se întîmpla ca prosoapele să producă discordii la tocmirea căsătoriilor. De numărul lor, deseori depindea și trăinicia căsniciei viitoarelor familii. Iată de ce la noi, la Inești se știa cu mult înainte cite prosoape vor fi legate la cutare nuntă și cîte la cutare. Numărul lor se stabilea în timpul împăcăciunii de către soacra mică și soacra mare. Și eu cu Ileana, am discutat cîte prosoape a promis mama fetei și cu cîte a leagat ea nuntașii de fapt. Dar cîți numărători și numărătoare, cîți observatori și observatoare afară de noi au fost la acea nuntă. Iată așa se face și se vede că Dumnezeu așa, a vrut să fie ca ritualurile nu numai să se respecte, dar și să se înveșnicească amintirea procesului trecerii copiilor din copii în părinți. Prin muncă cinstită, prin legături de neamuri, care-ți joacă zestrea la nuntă, prin dragoste ce aduce alți copii și tot așa de cînd lumea și pămîntul, și iar de la început.
Dar, hop! că satul nostru este radioficat.
Se întîmplă norocirea asta pe la începutul anilor “60, cînd eu eram băiețel de grădiniță, nu de școală ca acum. Ca din senin apare în centrul satului, lîngă magazin o pîlnie de difuzor din aluminiu, ce vuia, nu-i tăcea gura toată ziua. Aduce vești de la Moscova, dar și de la Chișinău, în rusește și moldovenește, că pe atunci româna așa se numea. Aflu că lumea e mai mare decît Ineasca noastră. Atît eu, cît și toți ineștenii sîntem cuprinși de un fel de îngrijorare în legătură cu situația din Cuba îndepărtată. Cum de au ajuns rușii și pe acolo cu misiunea lor internaționalistă? Pîlnia cea de aluminiu spunea așa. Mai spunea ea că rușii au de gînd să aprîndă pojar atomic între cubanezi și americani. Unele femei din Inești ascultau și plîngeau în batistă. Bărbații, însă trăgeau cite un păhăruț și prîndeau să le îndemne la cîntec că totuna, dacă începe războiul atomic în America murim și noi , iști din Inești. Rușii sînt capabili de orice nebunie. Război să fie. Dar de fapt firi războinice aveam destule și la noi în sat. Să luăm de exemplu, familia lui Costea Cănățui ce locuia mai în deal de casa noastră. Acoperită cu tablă albă, casa lui mai adăpostea patru feciori harnici, munceau ziua zi și noapte, agoniseau avere, crescînd vaci, adunînd scîrte de fin, dar toți ca unul erau iuți la mînie. Unde apăreau ei, acolo, numaidecît se isca bătaie, sînge și mare tărăboi. La încăierări se ajutau unul pe altul, aducînd prăpăd și jale. Dacă prin sat apăreau miliționeri, toată lumea știa că s-a întîmplat ceva rău din pricina flăcăilor lui Costea Cănățui. Erau ca niște lei de care se înfricoșa tot satul. Întîi moș Costea, apoi și feciorii unul cîte unul au înfundat închisorile... După ce a murit mătușa Liza, moș Costea și feciorii chiar că că făcea rînd la ușa pușcăriilor, încît casa lor stătea cu anii părăsită, delăsată, împărăginită.
Ducă-se pe pustie și războiale, dar și cei care le inventează, negăsindu-și astîmpăr în rînduriel oamenilor pașnici.
*****
Dar să vedeți cum și cînd s-a bucurat tata că eu sînt băiat mare. Era după postul Crăciunului, în chiar toiul sărbătorilor de iarnă. Cete de copii umblau cu colinda prin sat cu șiraguri de colaci și covrigi pe dîrjale.
Sfînta Maică a lui Iisus
Rătăcește-n jos și-n sus.
Cată loc să poposească
Și pe fiul sfînt să-l nască…
După o săptămînă, satul, de la mic la mare deja umbla pe la case cu “Plugușorul”:
Agoniseam colaci, dulciuri, nuci, covrigi, iar cu banii strînși ne duceam, prin nămeții ernii, la dughenele evreești din tîrgul Teleneștilor... Uneori mergeam în ospeție la mătușa Maria, sora lui tata, cea fără de o mînă, care nu știu cum a ajuns să locuiască chiar în centrul orășelului. Era o curățenie ideală în casa ei și ne servea cu bomboane și-mi părea foarte bine să fim la dînsa. Toată căldura sufletului venea dinspre ea. Dînsa nu se mai sătura să stea cu noi de vorbă, să ne tot întrebe ce mai fac neamurile de la Inești, ducîndu-le mereu dorul. Venea pe la noi numai în zilele de odihnă și de sărbători, fiindcă așa cu o mînă cum era, dar muncea din zori pînă în noapte la baia comunală din orășel. Noi o vizitam și mai rar, pentru că atunci cînd ne scăpam de-acasă nu ne era nouă de neamuri, dar de hîrjoană și hîrjoneli, de, ca copiii.Odată, dacă eram deja mare, eu cu fratele Ion și cu băieții lui moș Agache Tîrsînă ne-am dus și noi în centrul Teleneștiului. După dugheana de var a lui Panchis ne-au aținut calea niște copii de evrei care, se vede, nu uitase de chelfăneala ce le-am dat-o vara trecută la Borta lui Dănilă, vasăzică. Ne iese ei în cale împieptușindu-se și înflîndu-se în pene, crezînd, probabil, că au să vîre frica în noi. Îl mai întreabă unul din ei pe fratele Ion dacă n-are țigări. Ei nu știau că noi aveam săniuțe și patine, că în drum spre Telenești ne-am dat de-a șuiul pe tot întinsul drumului acoperit cu gheață. Orășeni, fiind, ei nici nu aveau de unde să știe că noi eram antrenați, mai bine decît dînșii . La Telenești nu era nici rîpa lui Zosca unde lunecai bine și fără de sanie, zdruncinîndu-ți și mațele în tine , De unde să știe copleșii evrei că la rîpa lui Zosca, de lîngă gospodăria lui moș Mihail Druță, vărul lui tata, erau vreo patru feluri de lunecușuri: unul cu trambuline, altul cu hopuri, de-ți săreau și dinții din gură , al treilea cotit ca o frînghie în căldare și ultimul--mic de tot ca pentru cei începători. Noi, copiii din Inești, le trecusem și le petrecusem pe toate că eram țărani dintr-un sat ca toate satele Basarabiei. Văzîndu-I cum se fandosesc, fratele Ion le dă hîrtie și tutun și-i lasă să-și învîrtească țigările. Aici a fost să fie ce s-a întîmplat în realitate. Evreiorii au aruncat tutunul în față băieților lui moș Agache Tîrsînă care și așa nu sînt merși la biserică cînd e vorba de batjocurirea venită din partea unor venetici. Îl ia pe unul și-l trîntește de celălalt, da fratele Ion nu fără ajutorul meu , îl înșfacă pe al treilea și-l trîntește de-al patrulea care cade peste cei doi de jos. Dar cad așa de tare că se scapă în pantaloni și după ce se scoală, fug de crapă gerul și se încălzesc și cînd au țurțuri la prohab. Noi, la rîndul nostru, venim acasă țanțoși și ne urcăm pe cuptor să ne mai odihnim oleacă oasele de sărbători… Afară e viforniță, frig, toți ai casei stau pe cuptor zgribuliți, iar tata,privindu-mă cu admirație și blîndețe zice:
--Boris al nostru e de-acum mare! A ajuns la vîrsta de 7 ani. Chiar dacă a întîrziat, totuna, la toamnă merge la școală.
****
Ia mai stați încă oleacă locului, nu vă grăbiți, părinții mei iubiți. Ați fi putut face ca acum eu să fiu și mai mare. Eu nu port nici o vină că pînă la școală mai am o rezervă de timp și mai pot, din cînd în cînd să mă mai arăt la grădinița. Mă trăgeam încolo, mai ales că educatoarele organizau concerte și alte jocuri interesante. Era o mare bucurie s-o văd pe Galea Moțoi, o fetiță mai mică decît mine, mereu în rochițe curate, căreia îi sclipeau ochișorii de drăgălașă ce era. Copilița avea gîțe lucitoare prinse în fundițele albe aruncate pe spate și o fețișoară smolită-smolită... Mîncăm noi, păcat de zis bucate făcute de mătușa Uliana la cuptoraș: zeamă cu borș de casă, și scrob... dar ne satisfăcea mai ales laptele dulce cu tocmagi sau meșnița!
Alteori aveam obiceiul prost al lui Valoghea lui moș Agache să-l luăm în zeflemea pe fratele lui Fiodor cînd acesta, flăcăoan mai mare decît noi, îndrăznea să danseze fetele la hora din mijlocul satului. Dacă-l luam în rîs el se supăra foc, devenea furios, ne găbjea în hudița de la Macaceaneaua și ne chelfănea ca pe hoți...
Peticile-acestea de amintiri parcă n-au nici o legătură între ele, dar cum vedeți, fac un sac mare în care se păstrează vii ca în memorie. Ia să facem o privire imaginară pînă în centrul satului, în clădirea de lîngă sediul tatălui meu brigadier unde era cîrmuirea, iar în zilele de sămbătă își petrecea repetițiile fanfara colhozului. Flăcăi din satul nostru învățau pasionat să cînte la diferite instrumente muzicale. Mă chiunia gîndul că părinții m-au făcut prea mic și nu puteam să fiu și eu printre dînșii, dacă nu chiar la pupitrul cu note scrise ca niște floricele de cîmpie, măcar un micuț trompetist. Dirijor era Maranța, un evreu bondoc, josuț, cu ochii mari, șireți, ce purta o frezura mare de-i acoperea mereu fruntea. Cînd ridica bagheta cu o mînă, cu cealaltă-și dădea pletele peste cap ca să vadă muzicanții. Maranța venea de la Telenești cu un geamantan mare, pe care, îl umplea după repetiții, cu fel de fel de cumpărături de la oamenii satului. Dar lua cu dînsul, neapărat, și cîteva găini vii și le ducea acasă cu dispoziție fredonînd sub mustețe un cîntec mai vesel decît altul. Dar îi plăcea să mănînce carne de găină ca să poată cînta la toate instrumentele și să-i învețe și pe alți. Numai nu pe mine din cauza vîrstei. La cumătrii cînta la baian cu multă dibăcie. Cînd cumetrii ziceau melodia pe versurile
“Tot am zis c-o să mă duc ,
La măicuța la mormînt...”
Maranța începea să lăcrimeze și lăsa baianul la o parte. Evreul bea vin și mînca găluște ca și cîntărețul nostru neîntrecut, Nicolae Sulac.
Nu pot să uit nici zilele de odihnă, cînd femeile stăteau culcate una în poalele alteia pe troscotul moale din ograda Zinaidei lui Simion Tîrsînă și se păducheau una pe alta...Nu mi se părea o priveliște scărboasă treaba asta, fiindcă era ceva obișnuit prin satele noastre de-atunci. Acele femei, adeseori mă rugau ca să le cînt melodii de jale... Ascuultîndu-mă, unele din ele lăcrimau în batiste...La sfîrșit îmi dădeau cîte o bomboană și-mi ziceau, scuipînd în direcția mea: “ Ptiu, să nu te deoache careva, măi copchile!”..
Odată mă îmbolnăvisem de gripă, stăteam culcat pe o saltea pe prispă și-mi amintesc cum fratele Ion cu Victor a lui Toadere Meriuță din mahala mi-a adus niște jurnale vechi cu același titlu “România Populară”. Revistele era bîcsite de fotografii,cu oameni mulți încolonați ca la demonstrațiiLE de solidaritate. Fețe entuziasmate, fețe vesele. Fratele mi-a spus că în România oamenii vorbeasc aceiași limbă ca și noi, moldovenii... După ce m-am însănătoșit de-a binelea, într-o zi am ridicat un pietroi din fața casei, mutîndu-l în alt loc, ceea ce n-ar fi fost capabil s-o facă unul matur. Tata mă lăuda oaspeților că sînt foarte voinic. Ca nimeni altul! Peste drum de Mahîștea stăteau ruinele unei case demolate și eu, împreună cu alți copii din mahală ne jucam acolo de-a bătaia, de-a coarba, untișorul sau de-a poarca... Mișa, fiul lui nana Zîna, sora mamei de la Telenești, venea la noi în ospețe într-o cușmă neagră și tare bine îmbrăcat. Mama n-avea ce face și cum îl vedea își amintea niște păcate ale nanei Zina. Vărul, în schimb era țîfnos și se vede că o iubea pe mămica lui cum o iubeam eu pe a mea. Asculta cît asculta măscăriile mamei, se închidea în sine și lăcrima. Apoi pornea prin Ponoare, spre satul Telenești. Mie mi se făcea jale de dînsul și o luam pe urmele lui, iar în fundul grădinii, lîngă pîrlaz, îi dădeam mere mălăiețe... Atunci el mi-a spus ca printre altele că are mereu gîlcile umflate și adeseori stă la spital… Înspre sfărșit de vară vărul Mihai a murit și nu l-am văzut niciodată, căci eram prea mic și părinții n-au vrut să mă eie la înmormîntarea lui... Era unicul copil al mătușii și nana de jalea lui nu și-a mai putut reveni. Toată viața, pînă la ultima zi s-a topit de dorul lui… Dar și mie mi-a fugit din cap multe alte amintiri, nevăzîndu-l măcar mort pe vărul Mihail. M-am retras de la alți copii ca mine și am început să mă joc în colbul drumului . Anume , în drum, în singurătatea prafului de pămînt ars de soare m-a găsit învățătoarea Nina Pavlovna Tudosan, o femee smolită, pistruiată, înaltă și slăbuță, cu un clit de caiete în mmînă. M-a cunoscut că-s feciorul părinților mei. M-a privit serioasă și mi-a zis:
--Tovărășele Boris Druță, dumneata știi, că mîIne trebuie să vii la școală?..Să te îmbraci în haine curate și să ai cu dumneata un buchet de flori.
Mi-am zis și eu în minte “tovărășele” și “dumneata”, potrivind că nu sunt cuvinte de ocară, tot atunci m-am gîndit că… și la mort oamenii duc flori…
II.
Eram cu mult trecut peste al 7-lea an de viață.
Am plătit cu șapte ani de-acasă meritul acesta de a fi numit tovarăș-tovărășele. Da, deja am întrat în al optălea an de viață …Dar de ce o încep de la unu? Și părinții mei , văd bine, o încep și ei cu mine. Mîine va fi azi? De cum am ieșit din colbul drumului și pînă am mers la școală am avut capul plin de gînduri. Cînd mă trezesc--mîine e azi.
Așadar, azi, 1 septembrie 1962, e o zi însorită,copacii sînt atinși de rugina toamnei care va să vină, în jurul meu e multă lume. Aș putea zice lume de pe lume cu multe flori. Ieri, iată mint – alaltăieri. Iarăși mint, vara trecută, adică în ajunul acestei zile istorice pentru mine, părinții îmi cumpăraseră din tîrgul Teleneștilor o pereche de pantaloni negri, cămașă albă și papuci de culoarea pantalonilor cu șireturi. Din podgorii simțeam că vine miros de poamă, dinspre livezi miros de fructe, iar din cîmpii și din codru – miros de flori de flori…Și de la lume tot miros de flori venea. Pe șleahul satului, copii purtați încă de mînuțe, șiraguri se îndreptau spre școala din centrul satului, de unde se auzea fanfara. Sora Ana culesese de sub prăsadul din coasta casei un buchet de crizanteme și sacanadele. M-am contopit cu ceilalți peste cincizeci de copii din sat care pășeam în clasa întîi. Ni s-a spus ca bobocii care încep numărarea anilor de școală să se adune lîngă magazinul din preajma școlii, pe un loc viran. Prima mea și a noastră învățătoare, Nina lui Pavel Tudosan, o femee cum ziceam, smolită, pistruiată , înaltă, cu ochii negri, deștepți ne-a trecut prenumele și numele de familie într-un catalog și a făcut apelul, verificînd dacă sîntem toți la număr. Apoi ne-a aliniat, ne-a spus băieților să ne prîndem pereche cu cîte o fetiță de care ne plăcea și ne-a mînat în vale, în fața școlii unde corpul didactic și întregul colectiv de elevi stăteau în careu. Am constatat cu uimire că pe mulți adunați în pragul școlii îi cunosc. Majoritatea băieților și fetițelor prezenți acolo erau de prin Bordoceni, Fundătură, sau din rîpa lui Sîrisîcă, locuri bine cunoscute de mine. Dar fețele tuturora iradiau bucurie, fericire. Fetițele, majoritatea, erau îmbrăcate în rochii cafenii și pestelci albe, iar băieții cu îmbrăcăminte mai pestriță,dar toți ca unul frezați chilug. Fanfara lui Maranța a suflat un marș solemn și, cînd învățătoarea ne-a adus la locul stabilit, se făcu tăcere de mormînt. Toate lucrurile și obiectele stăteau și ele la locurile lor. În centrul careului, sub niște vișini era o masă acoperită cu o pînză verde, pe care stăteau vaze cu flori vii. Pe un scaun stătea Silvestru Maximilan, directorul școlii. Un tînăr, cu frezură neagră, bogată pe un cap mare și inteligent. Privindu-ne cu dragoste, el ținu un discurs cu o voce liniștită. De pedagog, nu de demagog, a zis tata. Ne-a felicitat cu prima zi de școală, spunîndu-ne că în hramul științei vom afla multe taine ale vieții, ne vom însuși deprînderi noi de a trăi în și pentru colectivitate. Îmi pare că a mai zis că fetele vor învăța a face mîncare, a coase, iar băieții--a meșteri uși, ferestre, a gospodări onest și a pătrunde numai în tainele cărților.Am uitat să vă spun că cu cîteva zile pînă la începerea anului școlar, învățătorarea noastră i-a învățat pe unii din noii mei colegi, să cînte și să recite versuri solemne la acea serbare despre școală, patrie și partidul communist, conducătorul și îndrumătorul întregului popor sovietic. Cei care au cîntat și au recitat, s-au învrednicit de aplauzele elevilor din clasele mari și ale învățătorilor. Tata n-a aplaudat.
Svetlana, fiică de învățători, ce locuia în mahalaua noastră, care se pomenise deja într-o clasă cu mine, a trecut prin fața noastră cu un clopoțel argintiu legat cu o panglică roșie, prevestind că pentru noi și pentru toată lumea azi începe anul școlar. După primul sunet al clopotului, directorul școlii, adresîndu-se spre noi, a mai adăugat:
-- Ați crescut mari. La școală veți învăța a scrie și citi. De acum înainte școala va fi a doua voastră casă. Trebuie să fiți silitori, ascultători... Și încă ceva a mai spus, dar iată că am uitat. Þin minte că după miting, învățătoarea iar ne-a spus să ne apucăm de mînuță, conducîndu-ne pe drumul satului, îndărăt spre magazin, unde era o casă mare cu pereții albi, acoperită cu foi de ardezie cenușie, și cu o singură intrare, ce servea și de ieșire. Am intrat curioși într-o clasă lungă, cu trei rînduri de bănci. Ne-a așezat cum am venit, o fată și un băiat, o fată și un băiat și tot așa pînă ne-a terminat. Pe banca fiecăruia era cîte un toc de lemn cu peniță de metal și cîte un caiet. În centrul băncii, într-o gropiță stătea înfiptă delicat cîte o călimară de porțelan alb, pentru elevii de ambele sexe. Nina Tudosan a mai făcut odată apelul, verificînd dacă nu sîntem pierduți, i-a poftit amabil pe părinții să plece acasă și, rămînînd numai noi cu ea, ne-a arătat cum trebuie să ținem mînuțele pe bănci în timpul lecțiilor, prevenindu-ne că deja sîntem școlari și trebuie să fim cuminți, ascultători. Pe atunci erau un fel de bănci din lemn, dintr-un tot întreg: masă și scaun vopsite în culoare cafenie-închisă. Lîngă genunchi era un fel de poliță unde puneam cărțile, iar jos, chiar lîngă podea, o chingă pe care ne sprigineam picioarele. Eu, ca unul din cei mai înalți copii din clasă am fost așezat într-o bancă din fund. Învățătoarea ne-a spus că o să încercăm să scriem în caietul albastru cu sugativa rozovă. Ne-a explicat cum să ținem, în mîina dreaptă, desigur tocul și penița, cum să înmuiem în cerneala din călimară, pentru a nu ne murdări. În cele din urmă, ne-a îndemnat să tragem cîteva bețișoare pe foaia curată...Majoritatea absolută au îndeplinit stăruitor indicațiile învățătoarei și, pare-mi-se, că n-am văzut mare taină în aceste liniuțe, cum a zis directorul.
Chiar din primele clipe, am făcut o descoperire senzațională. În clasă m-am pomenit cu două fetițe de îănvățători, cu numele Svetlana. Una era a primei noastre învățătoare-- celalată, a lui Petru și Anastasia Bulat, pe care o mai dezmierdau, zicîndu-i “Lănuța”. De la Svetlănuța. Această Lănuță era deosebită de noi toți. Avea o rochiță cafenie,cafenie și o pestelcă albă-albă. Fundițele din păru-I roșcat erau roșii-roșii. Pistruii ei, chiar din primele clipe mi-au zguduit întreaga ființă.Deși locuiam într-o mahala, pînă într-acea zi nu observasem parcă ce juvaier de copiliță este Lănuța. Învățătoarea a așezat-o și pe fiiculița ei alături de Lănuța… Amîndouă colege știau deja și a scrie și a citi, lucru care mă uimea deosebit de mult. Poate din această cauză, chir din primele clipe de școală, m-am străduit nespus de mult ca să îndeplinesc, de rînd cu ceilalți colegi, indicațiile stricte ale învățătoarei. Îmuiam atent penița în cerneala din călimară și lunecam pe ea, desenînd bețișoarele, pînă cînt Nina Pavlovna s-a apropiat de mine, m-a netezit pe cap, zicîndu-mi:
--Bravo! Iată cum trebuie de însușit indicațiile mele.
La acele ore învățătoarea a lăudat pe majoritatea copiilor din clasă.
Doar Petrică Perju, un băiețel micuț în costum albastru-închis, unicul cu un smoc de percică în frunte, ținea stiloul neîndemnatic, iar cerneala curgea din vîrful peniței, murdărîndu-i caietul... Învățătoarea i-a arătat de cîteva ori cum trebuie să țină tocul corect, dar Petrică o continua pe a lui… Dintr-odată învățătoarea s-a dezlănțuit, a ridicat tonul vocii mai aninîndu-l de ureche... Petrică începu să plîngă și să se roage, cerîndu-se acasă, la mama... Atunci învățătoarea, l-a luat cu binișoirul și l-a învățat cum să țină tocul în mina dreaptă. Mărturisesc că m-a luat un fel de frică față de școală. Să fi fost simțul responsabilității, ori al libertății absolute, nu știu. Părinții îmi spuseseră că școala este lucru bun pentru orice om din sat, că cel ce știe carte are patru ochi. La școală trebuie să fii ascultător și priceput. Altfel,o poți lua la cap atît de la colegii mei, cît și de la… Las” că-s toți buni de-al învăța pe altul și asta nu-i mare taină, mi-am zis.
Amintindu-mi de prima învățătoare, simt cum mă înfioară un sentiment de admirație. Era o femee inteligentă, încă pe cînd Orheiul era județ, a absolvit școala agricolă din Cocorozeni, dar vremile o impusese să-și schimbe profilul și s-a făcut învățătoare la clasele primare. Da, într-adevăr avea un talent deosebit de a-i face pe copii să scrie și să citească la nivelul cerințelor partidului și ministerului de profil. Era energică, poseda impresionantă o capacitate de muncă. În anii ceea la Inești nu ajungeau cadre didactice, din care cauză peste 50 de copii au fost repartizați în două clase mari -- “a” și “b”. Frecvența se făcea în două schimburi-- de dimineață și după masă. Dirigintele ambelor clase era una ea tovarășa Nina Pavlovna Tudosan. Femeie cu familie, creștea patru copii și muncea din zori și pînă seara tărziu ca și mama mea , care fără mine mai avea doi. Mereu o vedeam cum trece la sau vine dinspre școală, cu clitul de caiete subsuoară, că trebuia să controleze și să aprecieze munca fiecărui elev. Cînta și recita poezii ca din carte. Avea un talent deosebit de a explica lucruri complicate pentru noi ca să le memorizăm pe toate. Capacitățile mele, însă din primele zile de școală s-au dovedit destul de modeste. Foarte greu am deprins cititul. Aveam un scris deșirat, neîngrijit, cîrlionțat. Aș putea spune că semăna cu mine scrisul meu, dar trebuia să samene cu tovarășa Tudosan, învățătoarea..
Cel mai preferat obiect al meu era aritmetica. Învățătoare pusese în colțul clasei un stand unde scria numele acelora care aveam cele mai curate și mai îngrijite caiete. Slavă Domnului, n-am fost niciodată lăudat pentru că, că scriu curat și caligrafic, în afară de desena bețișoare, dar socoteam într-o aritmetică demnă de un fiu al unui brigadier colhoznic.
Mai rău stăteam cu cititul. Nu puteam nicidecum să leg literele în cuvinte și cuvintele în propoziție. Majoritatea elevilor se descurcau binișor la acest capitol, iar eu parcă nu eram născut, ci făcut din piatră. Fără carte turuiam ca o moară stricată. De aceasta, poate învățătoarea mă considera și mă prezenta străinilor care nu mă cunoșteau drept un elev bun. Că eram un elev de mijloc nu mă supăra defel. În schimb chiar din primele zile de școală, mă evidențiam, la capitolul turbulență și obrăznicie. Spre deosebire de alți copii, îmi plăcea să frecventez școala. Doar aici nu era așa de greu, precum era la muncile grele de pe cîmpuri, odată cu începutul toamnei. Odată cu pîrguirea roadei prin vii, lanuri și livezi, părinții aveau mult de lucru: păpușitul tutunului, culesul viei, tăiatul și curățitul popușoilor, strînsul sfeclei. Fratele și sora în această vrem, încetau să mai fecventeze lecțiile. În toiul toamnei școala sovietică rămînea aproape fără elevi. Nu știu cum era la oraș, dar la sat nici nu putea să fie altfel. Eu eram nevoit să pasc vitele. Încearcă să nu mănînci și ai să vezi cîte taine ai să descoperi în carte. Partidul,ca și părinții, aveau dreptate, lucrează și te îmbracă, băiete, după aceea învață.Și starea aceasta de incertitudine școlară contiuna vreo lună, o lună și jumătate,pînă hăt după sărbătoarea lui Octombrie cel mare și păgîn. Deși partidul și Guvernul sovietic doreau ca toată lumea, de la mic la mare, să iasă la strînsul roadei de pe deal, în același timp avertizau profesorii ca elevii să frecventeze școala. Biata mea învățătoare umbla pe la casele oamenilor, rugînd părinții să ne permită să frecventăm lecțiile. Totul, însă, rămînea pe vechi, pînă cînd părinții o mai apropiau cu muncile de pe cîmp. Reîntorși după o lună și jumătate pe băncile școlii, aveam o dragoste cum se zice, față nemărginită de carte. În afară de lecții, învățătoarea ne mai citea cărți de aventuri, lucru ce ne părea să fie mai aproape de viața reală și concretă. Oare viața comunistă nu-i o aventură gravă? Dacă eram harnic și elev bun, părinții mi-a cumpărat costumaș de barhotă cafenie. După ce învățătoarea ne cosea la gît gulerașe albe ca și a fiicei sale eram cu toții, parcă dintr-o mamă. Sătui și îmbrăcați, puteam deja să ne apucăm de carte.
****
Către sfîrșitul anului toți ai clasei devenirăm octombrei. Un fel de șoimuleți ai patriei! Cu steluțe și chipul lui Lenin în piept! Majoritatea covîrșitoare știam și a citi și a scriem toate literele alfabetului rusesc. Iată ce înseamnă să-ți dai străduința și să fii cum te învață partidul. Doar cu disciplina mai șchiopătam. Recunosc, eram zbînțuit, și doar pe Svetlana învățătoarei n-o băteam dintre fete. Din aceste motive Nina Pavlovna la început se răfuia cu mine, folosind jordia, dar văzu că violența nu ajută, sărmana, a trecut la pedepse de altă natură: o săptămînă mă punea să frecventez lecțiile în clasa “A” din schimbul de dimineață, iar altă săptămînă veneam în clasa “B” de după masă...Sărmana mama mea nici nu știa cînd să mă trezească. Dar învățătoarea, n-am ce zice, era într-adevăr bună, pînă am observat că cel mai mult prefera cultura sanitară și igienică. Din rîndurile elevilor mai buni întocmea grupe sanitare, cu misiunea de a se controla una pe alta. Și acum nu începeam lecțiile propriu-zise pînă nu ne controlam colegial și reciproc mîinile, unghiile, urechile... De nu mai înțelegeam ce se întîmplă cu noi, pentru că hai să gîndim la rece – care mamă își trimite copilul la școală nespălat? Pe la vremea ceea, majoritatea mamelor noastre ne purtau cu haină, fie chiar și cîrpită, dar curată…Însă de acasă, pînă la școală pentru unii din noi era drum lung de mers pe lîngă fîntîni, rîpi și gunoiști…Și se întîmplau minuni pe lume. După procedura cu controlul elevilor disciplinați, și curăței, li se punea dinainte, pe bancă o steluță roșie ca de octombrel. Celora care veneau la școală cu hainele murdare, nespălați, cu unghiile netăiate, li se punea desenul unui...purcel. Chiar dacă nu m-am lăsat niciodată de nebunii, totuși prima învățătoare mă alesese starostele clasei, mă numise șeful unei comisii de control, așa că puteam binișor să nu mai învăț. Mă complăceam în postura mea de șef, fiindcă nu știu cum alții, dar eu și în clasa întîi mă socoteam copil. Dar și colegii mei neșefi, veneau la lecții avînd în trăistuțe mai puține cărți și caiete, decît să zicem, ce le puneau părinții acolo -- brînză, pîine, nuci, mere, gutui...
Persoana mea de fecior al unui conducător al țărănimii colhoznice din veriga medie, am început a veni la școală cum tata se ducea la cantina brigăzii de tractoriști
Aici, de-a lungul tuturor lecțiilor stăteam flămînd ca blegul și de multe ori, cînd vedeam cum colegii înfulecă bunătățuri aduse de-acasă îmi venea pofta de mîncare. Odată, în timpul recreației mari, mi-a crăpat răbdăul și n-am putut să nu cer de la Anișoara Þapu o bucățică de turtă prăjită pe tigaie, pe care dînsa o înfuleca, c-o poftă de lupoaică. Colega m-a refuzat categoric, iar eu nu chitesc mult și-o jăfuiesc de plăcintă, că eram băiatul tatei. Prins în flagrant delict, învățătoarea m-a chemat cu vorbe apăsate,dar neobservînd că am urechile nespălate, m-a scos în fața careului școlii... Cu ochii uzi de lacrimi Anișoara Þapu povesti tuturor cele întîmplate-- cum i-am furat plăcinta. Mare rușine am tras. Nina Tudosan îi îndemnă pe colegi să mă huiduiască cu un fel de interjecție locală , care sună “Hăleu!”! “Hăleu”!...
Dar după ce a trecut și asta, am devenit și mai pofticios. Îmi plăceau varzarele și acum nu furam, ci ceream de la fiecare cîte o bucățică, cum m-a sfătuit învățătoarea. Mi-a zis să respect legile elementarei conduite și eu le respectam cum puteam . Dacă, însă, colegul respectiv se dovedea a fi zgîrcit din cale-afară , răpeam cîte-o pișcăturică de la fiecare, le adunam în buzunare, după care fugeam la colțul școlii să dovedesc a le înfuleca în voie bună și în pace și mai bună. După sărbătorile de iarnă, cînd satul a adormit, în sfîrșit, după atîtea petreceri, m-am debarasat și eu de apucăturile mele haiducești, că mi s-a părut simpatică colega Nadea, care stătea într-o bancă cu Costică Grosu. Declarasem tuturora, inclusiv învățătoarei, că doresc să stau într-o bancă cu ea. Lui Costică nu i s-a părut prea bun acest gest al meu, iar, învățătoarea cît ai zice dragoste de vreo zece ori la rînd, mi-a satisfăcut cererea. Nadea era o copiliță adusă de părinții ei din Rusia. Nimic de mirare. Mai aveam și alți săteni care s-au dus de unul, dar au venit înapoi cu turma din urmă. Acum avem în sat ukraineni și ukrainence, siberieni și siberience, cazaci și cazace așa încît, de le-ar trăsni prin cap, ar putea să se apuce să federalizeze Ineștii noștri străbuni. Ori să facă o revoluție. Mare lucru. Se găsește un Lenin ori un Stalin, adună toți bețivanii și fac din el ce-au făcut din Rusia după 1917, apoi și din aproape toată Europa – lagăr de concentrare. Dar cu dragostea nu te joci. Nadea mea avea părul blond, era cuminte,vorbea un melanj de cuvinte rusești și romînești, constituind pentru mine o plăcere curioasă de a o asculta și tot asculta la nesfîrșit. La început fetița nu dorea să vorbească cu mine. Probabil, nu-i plăcea purtarea mea din timpul pauzelor ori poate chiar nici plăcintele nu-I plăceau. Dar, după cîteva zile,am observat că se deprinsese cu mine, că mereu venea mai devreme de începutul lecțiilor s-o ajut la aritmetică. Dacă reușea să mă convingă zîmbea senin ca cerul, retrăgîndu-și cu timiditate prefacută privirile în dosul buclelor de păr blond. Pe urmă a devenit mai îndrăzneață și nu se mai sfia de nimeni cînd mă dorea. Vorbea un cuvînt rusește și altul românește. Și eu am început să vorbesc ca dînsa. Că proști mai sîntem noi, românii basarabeni. Mă topeam ca ceara, cînd mă lua la braț în timpul recreațiilor și mergeam împreună afară, în curtea școlii. Drept, că nu fumam și nu-l sfătui pe nimeni că ministerul sănătății și pe-atunci nu recomanda nimănui așa ceva…Dacă ne despărțeam, așteptam ca pe foc să ne întîlnim din nou. Cînd ne revedeam zîmbeam și eram fericiți ca nimeni altul pe lume.
— Să nu mai furi plăcinte, îmi zicea ea uneori ca învățătoarea. Eu aduc de-acasă pentru tine o sută vărzare și lapte de cămilă...
Am ajuns cu Nadea mea pînă să-mi cînte ceastuște rusești, “Catiușa”, “Tiomnaja noci”, “Bietsea v tesnoi peciurke ogoni” și chiar să-mi danseze dansuri căzăcești. Dar, din păcate, idila noastră s-a frînt subit. Într-o zi, învățătoarea ne-a anunțat că Nadea nu v-a mai învăța la noi în școală. Părinții ei, au hotărît să se întoarcă în Rusia. Copilița, probabil, nici nu a avut timp să vină de a-și lua rămas bun și eu nu am mai avut prilejul s-o mai văd vreodată și s-o mai ascult cum cîntă. Oricît mă strădui azi nu-mi pot închipui imaginea ei simpatică și mersu-i ales, care m-au făcut să nu-mi găsesc astîmpărul multe zile și nopți. Și să învăț mai bine decît puteam în realitate. Măcar o scrisoare să-mi fi scris din Rusia... După plecarea ei, viața mea pentru o vreme deveni tristă, neinteresantă nu știu cum. În schimb am început să învăț mai bine. Măcar de-aș fi putut s-o înlocuiesc cu alta. Cam tot pe atunci a trebuit să se însoare unul de-al lui Roman Cojocaru. Să se însoare și să facă nuntă ca la noi în sat. Eu nu-s surd și nici șchiop, cum aud muzică la recreație am și plecat de la lecții, pomenindu-mă în mijlocul nuntașilor, alături de nunul cel mare. Lume amețită, nimeni nu se gîndește să mă poftească la masă. Iar eu, deși am fost cu mama la biserică, nu găsesc altă ieșire decît să-i zmuncesc unui copil mărul din mînă. Am fugit repede în clasă, dar mama copilului, o femeie ambițioasă ca de la țară, vine după mine și mă face cu ou și cu oțet cu toate că eu și fără dînsa intram în pămînt de rușine.
De data aceasta, să vedeți minune, învățătoarea mi-a luat apărarea, străduindu-se a o liniști pe femeie, chipurile a fost o glumă copilărească. Dar eu nu mai eram copil, ci șeful unei comisii de control și învățătorul de aritmetică al Nadei celeia ce a plecat în Rusia mă-sii. De aceea Nina Tudosan mă lăsă în pace, și văzînd cum plîng necăjit în bancă, mi-a zis parcă mie, parcă tăcerii din clasă:
— O să vină vremea, cînd Boris o să înțeleagă fapta lui rușinoasă... Nu vreau să scoatem gunoiul din casă, continuă învățătoarea. De nu se va cuminți, o să-l cumințească ea, miliția...
Deși nici aceste cuvinte nu cădeau din pod, erau, totuși, grele, apăsătoare. Ele m-au făcut să hotărăsc cu toată fermitatea mea de elev sovietic ca să nu mai răpesc niciodată cuiva bucățica din mînă. Continuam să însușesc bine aritmectica să cînt, să desenez, chiar să scriu mai frumușel. Doar cu cititul deocamdată o duceam mai prost, decît i s-ar fi cerut unui îndrăgostit de-o fată din Rusia. Trecuse deja două semestre și aș fi putut să mă dezbaier și de acest neajuns. Cunoșteam buchiile de la distanță, dar cînd le citeam în carte, o făceam pe dos și în loc de “apă” citeam “ăpa”, în loc de “mama” citeam “amam”. Din care cauză învățătoarea ola început credea că-I o glumă, dar cu timpul, cînd șaga se îngroșă , a început să se supere pe mine și mă numea odată evreu, altădată – țigan. Dar nu i-am întrebat pe părinți niciodată să-mi spună cine sînt de-adevăratelea, că în viață cîte nu se întîmplă. Lucru indiscutabil, am avut o învățătoare excelentă, fenomen natural nu altceva. Lămurea pînă înțelegeam totul pînă în cele mai mici detalii, dar efectul tot inversat rămînea. S-a chinuit biata cu mine pînă i-a spus și lui tata despre maniera mea de citire stranie, cam arăbească: să citesc din dreapta spre stînga, adică nu cum trebuie, ci invers. Auzind de Israel, tata a hotărît să se apuce neîntîrziat și personal de capul meu. În seara aceleași zile m-a chemat în cămară, mi-a pus Abecedarul dinainte și l-a deschis la litera “i”.
Ascultînd cum rostesc stăruitor sunetele bizare, tata nu a putut să mai rabde. Mi-a tras o chelfăneală, încît pînă într-un tîrziu mi-a pus mintea la loc și citeam nu “ni” , ci “in”, nu “noI”, ci ...”Ion”. Adică tot din ineșteni eram și tot pe Ionel de prieten îl aveam, deși mai mult mă gîndeam la ruscuță. Mi-a dat o serie de palme vîrtoase la partea moale a organismului meu fraged și cînd m-am uitat, nu mai eram evreu, nici țigan, nici chinez, ci român get-beget. Face mult la casa omului un tată, dacă-i tată de singe. Chiar a doua zi am uimit învățătoarea, fiindcă deprinsesem a citi impecabil. Mai mult, pot să mă laud că nu peste mult timp am devenit nu un cititor pasionat, dar un profesor aș putea zice, un artist în ale cititului. Toată clasa mă invidia, dar nu se împăca cu mine pentru că la caligrafie învățam mai prost. Scrisul meu era caraghios ca ghiarele gîștei pe nisip. Și nici tata nu a putut influiența mersul meu spre bine în această privință. El însuși avea un scris păsăresc, urît că vă spuneam, el a învățat în România, nu în școala sovietică...Ș-apoi, sînt mai mult decît sigur, că lui i-a predat un învățător, nu o învățătoare bună de agronom și care avea o fată de-o seamă cu mine. De ce i-a zis Svetlana? Nu cumva soțul ei e tot din Rusia? De ar fi numit-o Luminița, aș fi învățat mai bine și timpul ar fi trecut mai ușor. Dar așa, afară era iarnă, pe Luminița colega mea o chema Svetlana ca și pe cea Lănuță pistruiată, și-mi părea că timpul a înghețat și nu mai ajung să trec în clasa doua dacă scriu prost și nu consolidez relațiile de prietenie cu prima mea învățătoare.
****
Așa frig cum era, dar zece zile de vacanță au trecut mai repede decît una obișnuită la școală. După sărbătorile de iarnă, care pe atunci, la Ineșt erau marcate de două ori la rînd – pe stil nou și pe stil vechi, veni iarna cea adevărată. Căzu o zăpadă mare și peste sat se lăsă un ger cumplit. Sala noastră de clasă era mare cît un hambar,cu deosebirea că avea o sobă pripăsită într-un colț, lîngă masa învățătoarei. Cu toate-acestea și noi și învățătoarea dîrdîiam de frig. Veneam nu îmbrăcați ci încotoșmănați la lecții. Băieții,purtau pe cap broboade ca și fetele. Fiind parte feminină învățătoarea nu putea fi și mare instructor sportive, dar o făcea că n-avea încotro. Ne ridica și ne antrena într-un tropăit de cai, să ne încălzim. Sărmanele fetițe, cum alergau pe loc ca să ne privească vesel și amuzant. În acel mijloc de iarnă, majoritatea din noi aveam bani, adunați din colindă și urături și semănătrui. În vecinătatea școlii într-o casă veche, cu ferestre mari și ușă arcuită se afla magazinul,încredințat de stat familiei lui Dionis Savin. Lumea-i zicea broscoi și, atunci cînd cineva îndrăznea și reușea să-l scoată din sărite n-avea decît să-i zică porecla în față. Bărbat robust,te privea șiret dacă aveai bani și, tare se enerva cînd un copil îi spunea că zece bomboane nu pot trage la cîntar tocmai jumătate de kilogram. Cîrmuirea cooperației de consum din Telenești, i-a adus o firmă cu inscripția “Ciuluc” atîrnîndu-i-o de-asupra ușii. Ne trezeau interesul și niște jucării în formă de broască mare, verde, rîioasă, pe care o umflai cu aer și ea sălta năstrușnic înainte și-napoi… Dionis Savin era investit cu dreptul de a vinde cu bucata: sare, zahăr, chibrituri,bomboane, vin, rachiu la suta de grame și încă toate mărunțișurile trebuincioase la gospodărie.Da lumea, ca lumea venea la magazin să bea o sută de grame,și să ma pună țara la cale după sărbători. Noi, iști dintra-ntîia stăteam prin colțuri și tăceam chitic, iar școala noastră avea și alte clase cu băieți și fete cu limbi mai lungi ca ale noastre. L-aud pe unul:
-- Bade Dionis dă-mi te rog… un broscoi!
-- Atît de frumoși sînt broscoii în “Ciulucul” ista! Făcea altul.
-- Icoana mă-tii! Taci din gură, că te plesnesc cu ghira asta, se enerva vînzătorul, mirîndu-se și el cum o pereche de broscoi umflați cu pompa saltă caraghios înaintea lui și a soției sale, care-l însoțea pe Dionis în treaba ei de vînzătoare.
-- Ho-o! făcea cumpărătorul, elev în școala din Inești, că nu ți-a dat să vinzi gînsaci, dar broscoi!Și magazinul se chiamă “Ciuluc”…
Se vede că vorba asta l-au scos din sărite pe moș Dionis, ca peste cîteva zile de pe frontispiciul magazinului dispăru denumirea firmei și odată cu ea toate jucăriile în formă de broscoi. Dar porecla i-a rămas pentru toată viața. Și nu că era o poreclă urîtă, ci sătenii aveau plăcere să vadă, cum vînzătorul reacționează supărăcios cînd auzea cuvîntul “ broscoi”… Noi, elevii dintr-a-ntîia și din celelalte clase, dacă în școală era frig, imposibil să pătrunzi în tainele științei de carte, ne-am apucat să studiem viața propriu- zisă, pentru că nici ea nu e lipsită de taine așa cum arată în goliciunea ei.
Atît el, moș Dionis, cît și soția lui, mătușa Evghenia, erau credincioși în timpurile bune, umblau la biserică, iar în momentele, cînd cineva cerca să-l ieie în zeflemea, făcînd aluzie la Ciuluc și la broscoi, el se înfuria mai dihai ca Nichita Hrușciov la tribuna cea americană cu națiunile unite nu știu cum:
-- Cum de nu le este milă și rușine de sfîntul Dumnezeu. Hristosul, Prohodul și Dumnezoaica cui îi are pe toți!..
O termina pe asta și începea alta și mai gogonată. Uneori, cînd venea la tejghea vreun hăulit, să facă mai multe cumpărături, el bătea contul cu bile, cu un ritm și zgomot specific,ca după ce făcea toată socoteala să-i declare cumpărătorului:
-- Trebuie să plătești pentru marfă trei ruble și 75 copeici… cu tot cu amăgeală!
--De ce faci așa, bade Dfionise? se nedumirea hăulitul, mai avînd răgaz să beie și o sută de grame de rachiu.
-- Păi, zicea hotărît vînzătorul… De sufletul morților, mînca-i-ar norocul pe lumea celaltă!
Fiind numai ochi și urechi la cele întîmplate, ne veseleam pe seama lui moș Dionis și după ce primeam de la mătușa Evghenia cîte un fîșic cu bomboane pernuțe, cu magiun înăuzntru, o zbugheam la lunecuș. Chiar dacă gerul acoperea geamurile cu un strat gros de gheață, lecțiile erau destul de vesele și interesante. După ce tropăiam din picioare, învățătoarea ne învăța cîntece, poezii. Pe mine mă trimitea să aduc dintr-o cămară cîte un lighean cu cărbuni brichetă să-i arunc în sobă. Din această pricină acasă mă întorceam murdar de funigine. Mama cunoștea bine situația. Manifestînd multă răbdare îmi spăla hainele le usca în ger și a doua zi mă petrecea la școală curățel,cu guleraș alb. Iarna primului an de școală a fost dură și aspră de tot, am s-o țin minte. La recreații ne încălzeam în alt mod.
De la poarta lui Ion Arvinte drumul desena un povîrniș, pe care noi în ajun îl udam și cînd se făcea ca sticla ajungeam ca fulgerul în pragul școlii, unde eram întîmpinați cu pîine și sare de un omuleț de zăpadă, meșterit tot de noi cu o căldare pe cap, cu ochii și, gura de cărbune , cu un morcov în loc de nas, alștul în loc de buric și al treilea …ceva mai jos și cu două mături în loc de mîini, cum suntem noi de fapt moldovenii. De zvăpăiați ce eram nu ne lipsea nici spiritul inventiv, alteori eșalonîndu-ne ca vagoanele trenului și de acum coboram la vale claie peste grămadă, deraind pe parcurs de pe șinele de oțel lucitor.

În iureșul unei asemenea învălmășeli, Mihai a lui moș Vasile Ungureanu și-a frînt un picior. Învățătoarea nu era la școală, încă nu venise. Mihai răcnea de huia satul. Cu chiu cu vai cîțiva dintre noi l-am adus în clasă, așezîndu-l pe un scaun lîngă sobă. Stăteam speriați și nu știam ce să facem mai departe. Cineva din trecători a alergat iute la cîrmuire ,de a chemat prin firul telefonic salvarea de la spitalul din Telenești… Mihai, însă nu putea să se ogoiască nici pentru o clipită. Răcnea de se cutremurau pereții cu promoroaca prin unghere. Parcă-i aud și acuma glăsciorul îndurerat:”Of, Doamne! Mor, piciorul meu! Of Doamne!.. Piciorul meu, piciorul!..”
Bine că s-a rugat lui Dumnezeu. Și n-a chemat-o pe mamă-sa, că cine știa ce putea să se întîmple. Cu ajutorul lui Dumnezeu, însă salvarea n-a mai venit.În schimb a venit sărmana mătușa Nina, mama lui Mihai care n-avu timp să ne probozească ori să ne chelfănească, îl înșfăcă iute pe fecioru-său în brațe, îl scote afară, îl așează cu prudență într-o sanie trasă de doi boi și l-a dus, în Fundătura satului, la moș Costea Fîțu un bătrîn cu gura strîmbă, care avea el un fel al lui de-a pune oasele frînte la loc. Oricum, moșneagul a fost acela care i-a luat durerile lui Mihai, apoi i-a pus piciorul în ghips încît colegul nostru a stat acasă pînă în primăvară, cînd și zăpezile și întîmplarea asta tragică au trecut în amintirea noastră, mai oferindu-ne o lecție de omenie mai bună decît orice altă lecție pe care ni le dădea școală sovietică. Vorba e că datorită nouă Mihai n-a rămas repetent, pentru că noi nu l-am lăsat singur în față cu durerile sale, ci îl vizitam zilnic la domiciliu, ajutîndu-l ca învățătorii să meargă în pas cu programul prevăzut. Iat-așa am făcut noi om dintr-un coleg. Nu zic, Nina Tudosan era plină de energie, talentată, severă, se străduia să ne învețe și dumneaei a citi, a scrie, a ne comporta ca oamenii, dar toate-acestea ne zburau din cap, cînd porneam viața din capătul ei de început. Vă spun eu vorba asta și parcă văd că nu sînteți de-acord cu mine, punîndu-le învățătorilor în cîrcă toate păcatele elevilor. Iar eu încă de pe atunci credeam altfel. Credeam că se săvîrșea o mare nedreptate față de învățătoarea noastră atunci cînd un părinte de-al unui coleg după ce acesta își rupea o mînă sau un picior în timpul aventurilor lui, venea la școală și o învinuia pe dînsa, că adică nu are grijă de copil… Învățătoarea asculta umilită tărăbăniile părintelui, da pe urmă iar se umilea în fața noastră pentru că ne cerea imposibil – ogoiți-vă copii.De unde să iei într-o țară așa de mare, copii cuminți? Și-apoi se vede c-ați uitat că școala la urma urmelor nu minte trebuia atunci să-ți deie și carte. Să crești om sovietic devotat principiilor colectivismului comunist și internaționalismului proletar.
Văzînd că nu-i prea dăm ascultare, tovarășa învățătoare a schimbat placa și ea, începînd să vină la școală cu o jordie cît Sfîntul Nicolai de mare, dar n-a pus-o la icoană -- de unde icoane pe timpul socialismului înalt dezvoltat , ci chiar lîngă dînsa alături de masă.Dar și noi, din parte-ne, știind că am călcat pe bec, că sîntem vinovați, mîncam papară și înghițeam noduri, fără să ne plîngem părinților acasă…De-am fi făcut așa ceva, fiți siguri că am fi putut fi numiți nu elevi, ci trădători de patrie. Acum e timpul să repet că noi o iubeam pe învățătoarea noastră, care se poate spune că era în toate nu numai un exemplu, dar și un etalon de curățenie sufletească. Era severă,nu-i vorbă, dar pedepsea pe dreptate și se străduia să ne învețe pe fiecare în parte cît mai multă carte. Am spus doar că în afara timpului programat, ea ne ținea la școală și după lecții ca să citim și să numărăm ca inginerii, constructorii, agronomii,aviatorii, cosmonauții, dacă vreți… Ea a fost prima, care n-a făcut un secret și ne-a dezvăluit adevărul potrivit căruia timpurile se schimbă, iar moldovenii pot avea și ei viitor, dcă vor urma cu strictețe porunca lui Vladimir Ilici Lenin, și să nu învețe carte o singură dată, dar de trei ori. Numai dobă de carte fiind, adăuga ea de la dînsa, nu de la Lenin, moldovenii vor ajunge să înțeleagă în sfîrșit că țara lor nu se termină la Prut, că dinclolo de dînsul nu trăiesc oameni cu coarne , cum ni se spune nouă, ci că acolo ni-s părinții părinților și strămoșii noștri din care ne tragem, că noi sîntem tot români ca și dînșii și limba ni-i română, și avem aceeași istorie comună. Celora care nu învățau cum le cerea, le anina pe spate cu un bold o foaie de hîrtie pe care era desenată o cifră cît un cap de armăsar -- 2 și la recreații îi punea să defileze prin curtea școlii. Pe cei care lipseau nemotivat de la lecții, sau făceau vreo aventură deochiată, îi critica public în foaia satirică “Ariciul”, atîrnată în coridorul școlii, în văzul tuturor. Mie îmi plăcea să urmăresc metodele de educație ale învățătoarei, dar nu înțelegeam de ce mă ținea pe mine la distanță. Oare nu din cauza că tatăl meu era brigadier? Dar de întrebat n-am întrebat-o niciodată pentru că știu că n-ați uitat că învățătoarea noastră, o avea în clasă cu noi pe fiică-sa, Svetlana. Iar aâlți învățători încă o Svetlană-Lănuța. Gîndindu-mă la viitorul meu, în mare taină copilărească , eu o rebotezam peLănuța-Svetlana, în Luminița.
Iaca cum se strică băieții cînd au multe de ales. DE Svetlana Tudosan mă sfia mama ei. Și eu mă opream tot mai mult cu gîndurile la Svetlana-Lănuța,Luminița Bulat. Îmi plăcea, măcar să moară lumea de ea. Îmi plăcea zîmbetul ei, pistruii și gîțele roșcate. Răscolind toate emoțiile într-un suflet de copil romantic, pînă în cele din urmă o luam la braț pe această Lănuță Bulat și pășeam pe drumul vieții ca pe o cărare bătută cu flori. După ce ne-am făcut dobă de carte, am trecut podul de flori peste Prut și ne-am pomenit din Asia în Europa. Hai la vise, moldoveni…
Hai la amintiri și vise, măi!!!
****
La școală nu numai că se învață, ci să și visează.
Numai timpul și poate că mama îmi citea visurile. Cum altfel îmi puteam explica faptul că primăvara a venit triumfătoare, cu ploi liniștite și calde, acoperîndu-mi Ineștii de baștină cu flori și o mare de verdeață crudă. În apropierea școlii era biblioteca și poșta. La sărbătorile de 8 martie și 1 mai învățătoarea ne-a sfătuit să procurăm ilustrate timbrate și ne-a învățat ce anume cuvinte să alegem pentru a ne felicita rudele și prietenii dragi. De fapt multe din aceste ilustrații, de la care aducea iz de vopsea specifică aveau scris pe ele și un text, ce-i drept, în limba rusă. Degeaba am căutat căteva ore în șir unul cu text românesc. Pînă la urmă m-am lăsat păgubaș, alegîndu-mi o ilustrată c-o fată și un băiat pupîndu-se unul pe care era scris : Liubi menea, cac ia tebea i budem vecinîie druzia și i-am trimis-o acasă prin poștă fără alte cuvinte, știți voi cui – Lănuței. Făcînd acest lucru în mare taină, așteptam zilnic răspunsul la acea casă acoperită cu stuf unde era biblioteca și poșta satului. Ca mine erau și alți copii gălăgioși, ne jucam și discutam chestiuni de ale noastre ca să uit cumva că mi-i dragă o fată. Ne mai holbam curioși la volumele cu coperte negre pe care citeam un singur cuvînt -- Lenin. Aveau voie să le citească doar maturii. Tinerii satului care deja absolviseră școala și făcuse armata veneau la bibliotecă și vorbeau rusește, dar nu-l citeau pe Lenin, ci alte cărți semnate de Șolohov, Lev Tolstoi, Anton Cehov, Mihail Sadoveanu…Casa poștei și bibliotecii avea un pridvor cu corlate roșii, din care ți se așternea ca pe palmă toată mahalaua Bordoceni cu dealurile de verdeață și flori…

Prin februarie-martie o încheiasem cu abecedarul și, ca să nu ne plictisim învățătoarea, găsi de cuviință să ne dea o carte de citire nou-nouță ce cuprîndea în copertele ei poezii pentru copii de Iurii Barjanschi și Leonid Corneanu, cîntece populare moldovenești de un oarecare Ihil Maizenberg, dacă țin bine minte și niște sfaturi din domeniul construcției coliviilor păsărilor călătoare, nesemnate de vreun oarecare autor. Dar cînd primăvara s-a desfășat cu totul, Nina Pavlovna ne-a dus pe terenul școlar, experimental din grădina Bulgărească. Sectorul repartizat clasei noastre se afla în preajma rîpei de lîngă școala cea nouă. Þin minte că ne-a spus ceva în sensul că dacă vrei să fii om trebuie să sădești un pom. Am sădit mai mulți pomi, dar de oameni serioși învățătoarea nu ne lua încă. Cu toate că noi încă nu eram oameni în deplinul sens al cuvîntului, totuși partidul ne-a trimis zile însorite, cu adieri de vîntișor domol, înmiresmat dinspre pădurea de la Chitca de parcă erau făcute de Dumnezeu anume pentru ineșteni. Înverziseră de-a binelea copacii…Apoi se făcu teribil de cald și în una din zile, la recreația mare m-am pomenit în pridvorul de la poștă, cînd deodată am observat în mahalaua Bordocenilor, cum arde ca chibritul acoperișul de stuf al casei lui badea Mihail Druță, zis Pimon. Satul și-a ieșit din țîțîni. Din toate colțurile lui au prins a alerga oamenii cu căldări cu apă ca să stingă pojarul, care mistuia cu flăcările lui gospodăria omului… Ar fi trebuit să bată clopotele la biserică, dar unde-I biserica, unde-s clopotele măi partidule, măi!?.
Din acea depărtare mai mult îmi imaginam decît vedeam cum oamenii, învălmășindu-se aruncau apă din căldări peste pălălaie, dar fără de vreun folos. A ars tot acoperișul și, ceea ce au izbutit oamenii, e că au salvat cîte ceva din averea bietului om. Cuprinși de spaimă, dar și de curiozitate mai mulți elevi, am alergat la fața locului... Era tîrziu, desigur. În curtea nenorociților abureau saci cu făină, cu grîu, popușoi, o damigeană cu ulei și o grămadă de bulendre. În aer plutea arșița și un miros înăbușitor de stuf carbonizat. Mai bocea o femeie. Din casă nu rămîsese decît pereții, înăuntru cărora mocneau scînteie ce nu reușiseră încă să se stingă. Tocmai cînd toate acestea și-a dat duhul, iată că dinspre Telenești, se aude zgomot de sirene aducînd în sfîrșit pompierii, îmbrăcați în haine antiindendiare, purtînd pe cap căști lucitoare de alamă galbenă.
Bine-a zis cine-a zis: tot răul cu binele lui. După pojarul cu pricina am constatat trei lucruri bune. Întîi: celelalte lecții prevăzute pentru acea zi au fost anulate. Doi: cînd satul arde nici o fată, inclusiv învățătoarele nu se scarpină în cap și, trei: după incendiul cela gospodarii din Inești nu-și mai cheltuiau banii pe fleacuri, ci dădeau jos stuful de pe acoperiș și-și acopereau casele cu olane roșii, ca evreii de la oraș. În timpul ce a urmat am văzut ca martor ocular cum încetul cu încetul s-a dus pe copcă meseria bunelului Nică și faima lui de meșter neîntrecut acoperitor de case. A mai murit odată bunelul? Nu-mi vine să cred. Putea să moară de cîteva ori dacă ajungea să vadă cum comuniștii, au pîngărit toate răstignirile, troițele de pe marginea drumurilor, au închis biserica și l-au silit pe preot să ne părăsească satul. Grupe de comuniști, cu panglici roșii în piept și la braț umblau cu căruțele prin sat, distrugînd și adunînd în, loitrare răstignirile și troițele, aruncîndu-le claie peste grămadă în ograda bisericii. Oamenii îndată s-au adunat și le-au reconstruit pe aleia ce ducea spre ușa locașului sfînt, dar sufletele sătenilor mei erau deja batjocorite și nu puteau nici să se revolte cumva împotriva puterii, fiindcă ea își demonstra vocația distrugătoare de la Vladivostok pînă la Prut…Cîte bocete de jale s-au răspîndit atunci peste valea satului! Sătenii l-au petrecut pe cel care s-a rugat o viață pentru ei la marginea satului , bocindu-l ca pe mort. Părintele ineștenilor era un bărbat îndesat, cu fața mare, roșie, dar cu un suflet de duh sfînt. Cînd a urcat în motocicleta neagră să se ducă, n-a putut să se miște din loc pînă n-a plîns și el ca copiii. N-a putut nici măcar să ridice mina în semn de adio și a plecat să nu se mai întoarcă. niciodată în locașul sfînt de la noi din sat. A rămas frumusețea de biserică falnică, frumoasă, străjuită de porumbei albi, care parcă întruchipau sufletele în răzvrătire și blestemele mute ale celor din mormînturi, ce înfierau faptele păgîne ale mai marilor pe zilele de-atunci. Trecut abea în clasa II-a aveam și eu să simt că mor, că mă prefac în hulub alb și că afurisesc faptele bolșevicilor.
De atunci încoace și pînă nu demult ineștenii frecventau cu teamă bisericile din Leușeni sau Hirișeni.La sărbătorirea Învierii Domnului Isus Hristos din acel an am văzut cu ochii mei cum ineștenii nu s-au lăsat de Dumnezeu. Au trecut cu toții peste Lipăgău, îndreptîndu-se spre biserica Leușenilor ca să sfințească pasca.Văd și acum aevea cete de femei, bărbați, copii, oameni bătrîni, îngîndurați, pospăiți în straie noi ținînd calea spre o biserică mică, cu ogradă îngustă din satul ascuns printre stejarii codrului , ca să sfințească pentru ai casei pască, ouă roșii, cozonaci, brînză de oi și cîte un ștof de vin. Pelerinajul cela începu pe la chindie și dura toată noaptea, fiindcă la el se mai alăturase și alți oameni din satele învecinate. O biserică mică pentru o lume din șapte-opt sate. Flăcăii din Inești, între care și noi, copiii, ne-am adunat pe Hozmîcul Lipăgăului de am aprins anvelope uzate de la camioanele colhozului. Tradiția de a face foc în ajunul paștelui descindea din timpuri demult apuse cînd nici nu se pomenea de cauciucuri. Pe atunci, îmi spuneau bătrînii rugul se făcea în ograda bisericii, dar cu timpul obiceiul strămoșesc s-a extins, focurile fiind aprinse pe dealurile Cheptușoaiei,Lipăgăului, Călugărului și, se zicea că cu ele se împrumută căldura soarelui care ne încălzește pe toți. Comuniștii, însă sau apucat să stingă soarele din cer. În treaba lor păgînească au fost antrenați și pedagogii. Parcă-i văd umblînd ca milițienii speriind lumea și pe noi, elevii, spunîndu-ne că...partidul și guvernul sovietic interzic oamenilor muncii să piardă timpul cu niște ritualuri religioase învechite de proviniență burgheză și capitalistă. Idealizarea trecutului, ziceau ei, ne frînează construirea grabnică a viitorului luminos. Îi ascultam cît îi ascultam, apoi o zbugheam speriați spre casă. Comsomoliștii însă, ne amenințau din urmă că vom fi arestați și predați justiției cu tot cu părinții...Cu toate-acestea pentru mine și pentru toți băștinașii mei , paștele a fost , este și va fi cea mai luminoasă sărbătoare. Toate începeau din Postul Mare, care era perioada primenirii naturii. Dar și mama primenea casa noastră -- văruia pereții, spăla prosoapele, scutura țolurile, păretarele, veretcele, lăicerele, vopsea ușile, ferestrele. Cînd le isprăvea pe toate acestea , venea rîndul bucatelor din carne și copturilor. Tata sacrifica în numele Domnului un mieluț, iar mama făcea pască, cozonaci, învîrtite, turte, jambon, miel copt. Cînd sora cu fratele se întorceau de la biserică, și puneau pe masă bunătățile sfințite, eu mă codeam lîngă o strachină cu apă, și cu ouă roșii și copeici cu care mă spălam pe față și eram frumos, sănătos și bogat întregul an. După mai multe săptămîni de post, ne înfruptam cu bucate gustoase, rosteam în cor rugăciunea Tatăl Nostru și ne faceam semnul crucii la icoanele ascunse în casa cea mare, să nu-i facem rău lui tata. Apoi, după ce measeam pe săturate , mama ne îmbrăca în haine noi și ne trimitea în sat, pe la neamuri, nu să le arătăm cît de frumoși sîntem, dar să le ducem vestea cea bună că „Hristos a înviat!”. Toți copiii procedam la fel, numai fiica învățătoarei noastre , Svetlana cea luminiță nu putea să fie în rînd cu lumea, pentru că învățătorii și comuniștii erau urmăriți de nu știu cine și impuși să nu respecte rînduielile creștinești. În felul acesta elita era lipsită de ultima mare sărbătoare a anului. Tot atunci a fost întrodusă obligativitatea ca a doua zi de Paști să mergem la ore unde, învățătoarea ne dădea multe lucrări de control, astfel îndeplinind poruncile celor din raion. Pe noi, însă, păcat de spus, nu ne avertiza că am sărbătorit Paștele, ba chiar părea că și ea a sărbătorit ca toată lumea și Svetlana ei, numai că în taină mare. Era bucuroasă de noi pentru că i-am dovedit că știam carte. Învățasem cu toții a scrie și a citi. Devenisem un colectiv monolit și disciplinat întocmai cum cerea puterea sovietică și partidul communist. Paștele școlii era de 7 noiembrie și atunci cîntam pe de rost nu Tatăl Nostru, ci poezia “Hulubul păcii” de Iurii Barjanschi, de, c-așa erau timpurile. Împreună cu învățătoarea și fiica ei, eram siguri de viitorul nostru luminos. Iar mie mai mult decît viitor nici nu-mi trebuia, pentru că – oare am uitat să vă spun? – într-un singur an am învățat a scrie, a citi, a număra și am fost promovat, fără careva probleme în clasa a II-a.
Credeți cumva că omului îi trebuie mai mult pentru a fi fericit. Dar, stați, că nici eu nu sînt mai breaz decît alții. Imaginația mi-a luat-o înainte, dar pînă la sfîrșitul anului mai erau cîteva săptămîni și vorba vine din bătrîni: n-aduce anul, cît aduce ceasul. Să ne păzească Domnul de ceasul cel rău acum și pururea și în vecii vecilor…
****
Þineam să vă spun că ceea ce eu am visat a corespuns întocmai cu situația reală. A doua zi , întradevăr Nina Pavlovna ne-a lăudat și ne-a spus că sîntem bravo și că la anul viitor vom fi iarăși toți împreună. Să mai zică cineva că nu-I Dumnezeu pe lume. Între timp ne pregătea de un concert ce urma să-l prezentăm la finele anului școlar pe scena clubului din Fundătura satului. Ne strunea și instruia de ne curgeau cîte zece sudori atît în timpul lecțiilor rămase, cît și după. Pregăteam un “montaj” artistic ce includea poezii, cîntece și pare-mi-se ceva dramaturgie… Era o mare rîspundere pentru ea și pentru noi. Concertul era să fie un adevărat examen prezentat nu doar în fața părinților, ci și a tuturor sătenilor, care de cînd cu colhozul, umpleau mereu sala clubului. Pentru că și mulți dintre ei erau deja artiști amatori acolo, și concertau și ei prin mai multe sate.
Þin minte, înflorise răchita. Sala clubului era arhiplină, cei pe scenă ,îmbrăcați în costume negre și cămașe albe nu erau alții, ci eram noi, elevii din clasele I-a și a II-a din Inești. Fetele purtau rochii cafenii și pestelci albe, cum spuneam cu fundițe mari în gîțele împletite îngrijit. N-am să uit niciodată concertul prezentat de mine, împreună cu colegii mei de clasă. Doamne, dă-mi voie să mă mai bucur odată de ei: Trifan Druță, Sveta Bulat, Ludmila Zaporojan, Maria Druță, Grigore Săculțanu, Mihail Cojocaru,Ioana Tîrsînă, Tamara Savin, Ana Þapu, Timofei Druță, Nicolae Șoltoianu, Nina Adașanu, Nătălița Cănățui, Ion Popovici, Anatol Mandraburcă, Mihail Þurcanu, Mihai Þurcanu, Elena Bostan, Ioana Tîrsînă, Ion Tîrsînă, Petrică Druță, Liuba Druță, Petru Tîrsînă, Boris Manin, Tudor Șoltoianu, Svetlana Tudosan, Maria Eșanu, Tudor Popovici, Maria Druță, Petrică Perju…Și aplauzele frenetice ale spectatorilor.
Mama și țaca Ioana, prezente la concert,m-au lăudat mai mult decît învățătoareapentru că numai eu eram al mamei, iar ceilalți colegi eram mai mult ai Ninei Pavlovna....În drum spre casă, s-au făcut că au treabă pe la magazinul din mijlocul satului de unde mi-a cumpărat un fîșic mare de bomboane-mampasele de-am servict toți colegii.
În una din ultimile zile ale anului școlar, clasa noastră a făcut o excursie în dealul Cheptușoaiei, de unde am strîns porumbrele răscoapte din roada anului trecut, care urmau să fie expediate în… Kongo, o țară prietenă cu Uniunea Sovietică și folosite la lecuirea copiilor de-acolo! Cică, zicea învățătoarea noastră, în Africa s-a întîmplatr o nenorocire și, copiii ceea au rămas fără de adăpost, fără de leacuri! Numai ajutorul Uniunii Sovietice o să-i poată salva! Deci, noi trebuia, să fim alături de dînșii ca și toți internaționaliștii. Ahotnic din fire, le spuneam prietenilor să mergem în Kongo să le întindem copiilor și celor mai săraci decît noi, o mînă de ajutor. Îmbla zvonul că la Telenești au și fost aduși deja cîteva fete congoleze, că în curînd la Inești va fi deschisă o tabără pentru ele. Cele fete congoleze pentru care n-au să ajungă paturi în tabără au să fie repartizate pe la casele oamenilor.
Se depănau ultimele zile ale lunii mai. Dăduse ploile și asta m-a făcut să dorm o noapte la țaca Sofiica mătușii Manea. A doua zi dimineața aud din fundul cuptorului vocea Mariei, fiica lui Vasile Ungureanu, interesîndu-se cu insistență cine-i acela ce odihnește sub plapoma din fundul cuptorului.Þaca Sofiica n-are ce face și-i spune:
--Iaca, am luat un suflet din Kongo să-l lecuim.
Fetița deveni foarte curioasă. Alergă fuguța acasă, de adusese o lumînare, o aprinse în gura cuptorului, vrînd numaidecît să se convingă că acolo doarme cu adevărat un nespălat dintr-o țară străină. Cunoscîndu-mi mutra, Maria făcu dezamăgită:
--Acesta nu-i din Kongo. E Borea lui moș Victor Druță...Madomnu. El a fost de multe ori la fratele meu cînd și-a stîlcit piciorul!
Oare cum o mai duc azi congolezii, chinezii, vietnamezii, cubanezii, în general, toți – ezii, dacă prietenia lot internaționalistă cu Uniunea Sovietică, a murit? Oare tot așa cum o duceam noi?..
După ploile primăvăratice, dinspre pădurea Bordocenilor răzbăteau curenți de aer înmiresmat de duhul verdeții abundente și al plantelor agricole ce răsăreau încetișor de parcă imitau în sinea lor vechea-străvechea obișnuită a ineștenilor mei de a le semăna primăvara asta și astă toamnă. Coborît odinioară de pe cuptorul țacăi Sofiica stăteam încremenit pe pragul casei ei și respiram aceste miresme, înainte de a mă fi spălat și simțeam că și eu sînt sămînță de-o plantă oarecare ce vrea s-aducă rod pentru sine, dar și pentru cel care m-a semănat. Și cum ședeam cu gîndurile mele copilărești pe prag deodată o aud pe Nadea cea, care plecase cu părinții în Rusia. Mă chiamă pe numele meu din părinți și-mi spune să mă grăbesc la școală să ne fotografiem cu toată clasa întru amintire... Era o zi după ploaie. Eram cu toții îmbrăcați în ce ne dăduse mai frumos părinții de-acasă. Fiecare aveam buichete de bujori și ardeam de curiozitate cum vom fi fotografiați. Pe atunci era un adevărat eveniment această procedură, o adevărată taină și miracol. Nina Pavlovna ne-a așezat într-o coloană și ne-a condos pînă după școală, unde ne așteptau niște scaune.Ne-a pus pe fiecare , unde socotea dînsa că merităm, sfîtuindu-ne să stăm neclintiți, atunci cînd vom fi patrețiți. Aveam o deosebită importanță, cînd ea mă așeză în urmă, parcă să le străjuiesc pe colegele mele Lănuța Bulat și Ludmila Zaporojan, care au fost așezate pe scaune în fața mea. Venit de la Telenești, și fotograful ne-a aliniat două rînduri în picioare, printre care și eu, iar rîndul din față, cu învățătoarea în mijloc – stătea pe scaune. În aceiași manieră am fost fotografiat și cu elevii din clasa întîia “B”, pentru că eu am fost în “A” pînă acum…Mă uit cîte odată la acele fotografii și ce credeți că văd? Îmi răsar din ani fețele copilărești ale colegilor mei din clasa întîi, așezate în rînduri drepte cum așează țăranii semințele în brazdă. Caut și fața Nadei ori de cîte ori privesc acele fotografii. Și n-o văd, n-o găsesc oricît de insistent o caut. Oare nu carecumva e anume așa: chiar sămînța ta, dacă o semeni în brazdă străină nu crește.
-- Înainte, tovarăși, zicea tata, că tare bine era înainte! În antichitate, mai zice el.
Dar mie mi se pare că noi și înainte mergînd, pășim tot înapoi. Dar poate greșesc. Să urmăm sfatul tatei și să mergem înainte. Nu-i bine deloc cînd un copil nu dă ascultare sfaturilor primite de la părinți.
III.
Pesemne, așa a fost să fie. Prima mea vacanță a trebuit să coincidă cu deschiderea casei de cultură în fostul grajd de cai din preajma casei noastre. Caii satului au fost înlocuiți cu mașini și tractoare de mii de cai putere. Iar pe locul unde ei au trăit au înălțat nu case de cult sau de trai omenesc, ci de cultură națională după formă și socialistă după conținut. Amalgam sau bordelier îmi pare că se chiamă în țările civilizate asemenea case.În numai atîta timp cît eu am învățat alfabetul chirilic, o brigadă de femei sub conducerea tatălui meu și al partidului communist au muncit și s-au spetit la reparația grajdului, prefăcîndu-l în edificiu al țipetelor și răcnetelor bețivilor satului și al intelectualilor ce veneau la noi în sat nu știu de unde. Unde mai ieri nechezau caii și domnea putoare de balegă, iată că acum mirosea a vopsea . Pe tavanul boit în albastru atîrnau candelabre electrice. La ferestre atîrnau perdele sinilii. N-au mai ajuns caii să vadă cum pe scaunele noi, sătenii se simțeau ca într-un hram al frumosului și senzațiilor colective. Clubul a fost într-un mod solemn deschis de către oficialitățile cîrmuirii colhozului, sediul căruia se afla la Telenești. Sala era arhiplină și fiecare era numai ochi și urechi în așteptarea a ceea ce urma să se petreacă. La o tribună au cuvîntat mai multe oficialități, printre care și tata, care i-a felicitat pe ineșteni cu deschiderea clubului nou. Apoi a urmat un concert de toată admirația. De la Telenești veniră artiști amatori, instrumentiști evrei care au cîntat și au dansat la lumina nouă, impresionîndu-ne pe noi, ineștenii. Femeile plîngeau de bucurie că peste satul nostru au sosit zile fericite. Biserica, ziceam, a fost închisă, iar deschiderea noului locaș de cultură trezea mari speranțe în inimile tuturor celor care l-au dat afară din lucru pe… Dumnezeu.
Noi, copiii, aflați în vacanță ne amuzam, căci pe locul unde mai ieri vedeam cum se împerecheau armăsarul Haram și iapa Chichirița acum stătea scenă luminoasă, împodobită cu draperii de pluș roșu. Cînd se sfîrșeau concertele, pe un stativ în jos se cobora o pînză albă și badea Petrică Mereuță pornea dintr-o gheretă motorul unui aparat de proiectare a unor filme cu tematcă preponderent războinică, în care rușii și nemții iar omorau cu avioane, tancuri, mitraliere și catiușe pe mulți oameni, lăsînd în urma lor fumegînd orașe și sate, păduri, ferme de vite, livezi și vii, iar după lupte ostașii făceau dragoste cu fete ce nu le cunoșteau limba. Astfel, odată cu deschiderea clubului din sat chiar lîngă pereții casei noastre viața culturală și socială din sat se mutase în ochii mei. Nu mai aveam odihnă de atîta culturalizare. Pînă și după filme badea Petrică Mereuță instala un difuzor și de-acum peste văi și dealuri răsuna muzică populară de te asurzea:
Hai,hai la vie
Haideți să pornim flăcăi frumoși
Hai,hai la vie
Să culegem strugurii gustoși…
Nați-o bună, că ți-am dres-o! În toi de vară neîmplinită, prin intermediul difuzorului, badea Petrică îndemna flăcăii la strînsul strugurilor frumoși, cînd butucii abea de înflorise. Ziceți și voi, nu era el beat criță? După ce a terminat de arătat toate războiale rusești, mecanicul de cinema a început să ne deruleze filme cu cîntece indiene. Iată, la aceste filme și la acele despre războiul civil din Rusia, îmi ziceam, ar fi bine să asiste vechii stăpîni ai acestei clădiri ca să vadă ce fete frumoase cresc în India, și să se convingă că revoluția socialistă a fost săvîrșită de cai călăriți de oameni sălbatici, nu de muncitori și țărani , cum zicea tata. Sala de vizionări a clubului era mică și-i încăpea cu mare greu pe toți gură-cască de alde mine. Alții se cățărau pe pervazurile ferestrelor așa încît atunci cînd aerul afară se răcea, pe ușă largă a grajdului-club eșeau nouri de aburi duhnitori.
Am uitat cine era șeful clubului. N-am să uit, însă, toată viața că părinții rareori puteau să ne dea bani pentru atîtea filme și concerte. De unde puteau ei să aibă bani, dacă în colhoz se lucra pe degeaba, iar pentru a viziona filmele trebuia să plătești și să tot plătești. Se vorbea la radio de-o copilărie fericită și de viitorul luminos al omenirii, iar noi, copiii ineștenilor, inclusive cei din familii de nacealnici cum eram eu, bunăoară, neavînd bani să ne cumpărăm bilete, sprigineam necăjiți pereții clubului ori, ne aburcam ca sălbaticii unul peste altul, îmbulzîndu-ne să vedem cu coada ochiului ce se mai întîmplă în țara noastră nemărginită și în țările africane. Dar pentru trebușoara asta interzisă, badea Petrică,cît era el de bade ne alunga și ne probozea cu asprime, alteori chiar pălmuindu-ne. Ne zicea că dacă vrem să devenim deștepți și oameni culți trebuie să avem bani. Iar partidul zicea că vrea să construiască o societate în care să nu fie bani și cînta lumea socialistă că banii n-aduc fericire… Sîmbăta și duminica seara la club se făcea bal, la care venea nu numai tineretul satului nostru ci și oaspeți din satele vecine. De ce aș ascunde că nouă
Celor trecuți într-a doua ne plăceau și fetele străine ce veneau la fostul nostru grajd de cai. Purtau rochițe înflorate mai largi decît ale fetelor noastre de-ți venea foarte greu să le ghicești volumele adevărate ale podoabelor de pe piept și ale celor din spate de mai jos de talie. Sala era totdeauna arhiplină și se înghesuiau așa pînă pe la miezul nopții. Adevăratul spectacol se începea în ochii mei după primul cîntat al cococșilor, cînd balul începea să se rărească. Tinerii din sat, dar mai ales străinii ieșeau tot doi cîte doi, unul și una și se hîrjoneau, se netezeau, se pupau și nu țineau drumul drept spre casele cui îi avea, ci o luau pe de-a dreptul, oprîndu-se în cîte un tufiș și așa se mocoșeau și gemeau de parcă ar fi fost la prășit. Cine prășeșete înainte de răsăritul soarelui?
Iar, noi, prichindeii eram toată vremea în centrul evenimentelor, străduindu-ne de a le afla pe toate și a le înțelege cu mintea noastră plăpîndă și încă nedormită pe la acea vreme de noapte. Dimineața , mama se mira de unde știu eu că cutare va pleca curînd la armată, cutare -- la învățătură, la oraș, iar cutare a trimis pețitori că nu mai poate trăi neînsurat…
Pe la mijlocul anilor “60 (secolul trecut) flăcăii satului au prins a pleca la școli de mecanizatori nu pe ici-colea, dar tocmai la Saratovul cel din Rusia, apoi la cele basarabene din Tîrnova,Vertiujeni, Cococrozeni. Devenise la modă să plece lumea noastră la tăiat pădure prin taigaua rusească. Cînd se întorceau înapoi în sat, acești oameni purtau haine cazone, pantaloni largi și cămăși de nylon, înflorate . Netunși de un an-doi, pășeau țanțoși prin centrul satului, purtînd la braț un tranzistor “Alpinist” cu care recepționau și cîteva posturi de radio de la Iași și București, ascultînd melodii interpretate de Gigi Marga, Margareta Pîslaru, Dan Spătaru, dar și ale lui “ The Beatles”. Noi, copiii, ne adunam în jurul lor ascultînd diferite întîmplări aduse de pe meleaguri îndepărtate și mai ascultam muzică populară și de estradă românească. Cei care reveneau din depărtările siberiene povesteau cele mai întortocheate și năstrușnice întîmplări, pe care noi le credeam și le apreciam respective. Cei harnici, și gospodăroși se întorceau acasă cu mulți bani, dar tot cu favoriți, haine cazone și plete lungi în cap, la fel îmbrăcați în pantaloni cloși, cămăși înflorate de nylon, murmurau cuvinte și cîntece rusești, spunîndu-ne că acolo lumea trăiește conform unei legi foarte populare – fură, frate fără frică, fiindcă fură fiecare. Și toată lumea: de la mic la mare bea foarte multă votcă. După ce primesc leafa nu se trezesc cu săptămînile, pînă nu chieltuie toți banii. Un interes și mai mare prezentau pentru noi, flăcăii lăsați la vatră din armata sovietică. De la ei aflam despre existența cum trăiește lumea în Siberia, în Extremul Orient, în republicile Baltice, Bielorusia, Asia Mijlocie, și în republicile caucaziene. Alții slujise în țările europene cum sunt Germania, Ungaria sau Cehoslovacia…Dar cel mai mult mă impresionau flăcăii care făcuseră armată la marină și reveneau la baștină în haine deosebit de frumoase. Impresionat și de filmele cu lupte maritime, eroismul acelor oameni de pe corăbii, începusem a visa marea. Mă vedeam adeseori marinar neînfricat , pe o corabie în largul mării. Visam adeseori marea. Vroiam ca vreodată să mă pomenesc pe malul mării…Flăcăii.marinari ne captivau cu cele întîmplate cu ei în timpul serviciului militar. Îi ascultam și regretam că nu sînt și eu mare să am posibilitatea de a cutreiera lumea, precum o făceau sătenii mei. Era cît pe ce să uit că vărul Avram a lui moș Vasile Sfrij s-a întors de la tăiatul pădurilor, unde a învățat a cînta la chitară, tot acolo înarmîndu-se cu un adevărat arsenal de înjurături rusești. Moș Vasile, care luptase pe frontul rusesc înțelegea vorbele lui Avram și, a încercat să-l reeduce cu șleica de la hamurile căruței... Noi, copiii, urmăream printe nuielile de la gard acea scenă de educație părintească. Vărul Avram, cum era natura l- a tot ferit de loviturile năprasnice, pînă cînd nu mai putu răbda și răbufni:
-- Nu mai da, atîta, bleaghi, tată !
--Ia te uită, păcate! se înfurie moș Vasile și intețea ploaia de lovituri. Uită-te eu îs “bleaghi” la dînsul?
Vărul Avram era unicul fecior, adică moștenitorul lui moș Vasile. Absolvind doar 8 clase primare, avea carte puțină. Dar arăta ca nimeni altul în sat: avea urechile clăpăuge, și față păroasă, ca o maimuță, căci îi era lene să se berbierească. Revenit din străinătatea neagră era mult mai inimos, și mai plin de sine încît, mergea la dansuri numai la casa de cultură din Telenești. Pe banii cîștigați și-a cumpărat o bicicletă pe care plimba cînd pe o fată, cînd pe alta, încît nu mai simți necesitatea să se însoare și deveni flăcău bătrîn. Doar ce î-i scris omului pe frunte î-i pus, vorba ceea. N-a dat el binețe oamenilor cît n-a dat, a cîntat din fluier ca, pînă la urmă să se însoare fără să-și anunțe părinții din timp. Ca din senin, într-o noapte se întoarse de la club cu mireasă. În zori, cînd moș Vasile se trezi din al zecelea somn și migi ochii, văzu în fundul cuptorului casei lui patru picioare în loc de două cum se obișnuise, niște ochișori scăldați în plăcerile îmbrățișărilor. Plin de îngrijorare Moș Vasile a chemat-o pe mătușa Paraschița să privească și să admire și ea acea stranie arătare de pe cuptor.
-- Paraschiță-hăi,..țîne-mă c-am să buhnesc! Făcu moș Vasile, ridicînd de-asupra capului lumînare aprinsă întru clarviziunea omenească.
-- Tată și mamă!, se destăinui atunci Avram somnoros. Coroce...Am reșit oleacă să mă însor! După ce făcu o jumătate din declarație, se ridică falnic numai în chiloți, cu picioarele crăcănate și păroase, ca să încerce a pune punct pe nedumirirea părinților. Părea c-o să țină o cuvîntare mai lungă decît cea a lui Hrușciov ținută pe stadionul republican. Dar se limită a zice doar atît: Vseo!!!
— Þi-oi da eu un însurat că n-ai să-l poți duce! Și încă mănîncă căcat rusește, netrebnicul, nu-i place de cel moldovenesc, interveni în dialog mătușa Paraschița. Cobori, ghiavole, de pe cuptor și du copchila acasă! Ia te uită la el, farmazonul!
— Ești încă mititel, măi Avrame! Trebuie să mai înveți oleacă de carte, începu diplomatic moș Vasile, cu intenția sigură de a îmblînzi leul slobozit din cușcă.
--Să-l înveți pe tata copchiilor dumitale, nu pe mine! Răspunse obraznic vărul. După o pauză Avram accentuă hotărîrea sa. Mă însor și gata! Noi ne iubim, vrem s-avem copchiii noștri!
— Aracan de mine, măi Vasile, ce-mi aud urechile? A nebunit băiatul nostru. Apoi se liniști și întrebă punînd mîma pe un ciot de mătură:-- De cîte zile vă cunoașteți de vreți să vă înmulțiți așa de repede?
--De-ast noapte mamă, și nu-i mai dau drumul din casă codanei că-i dulce ca mierea de viespe! Pe mata, tata la fel te-a furat cînd a fost la hora din Beșeni! zise Avram plin de importanță, tot stînd în fundul cuptorului pentru orice eventualitate. Copilița, dormind încă, îl îmbrățișă dulce, ghemuindu-i-se lîngă inimă.
Dar cît timp Avram negocia într-un fel cu părinții, întărîndu-și poziția, după o vreme dragostea lui de-o noapte, lunecă pe vatră ca și cum ar fi coborît de pe o scîrtă de fîn, spunînd că vrea să iasă afară...pentru dînsa. Copilă scoasă ca din țoluri cu ochi naivi, plini de plăcerile imediate, își adună căpița de păr blond în agrafe, iar Avram, pe vatra cuptorului, întinzîndu-se de să-i pîrîie oasele din încheieturi, vorbi ca un viitor tată:
--Viața trece ca un fulger în timpul ploii, papașa și mamanea. Mă-nsor!..”Tocica”!..
--A cui ești, copchilă?
-- De-a lui Berioza, din Telenești, șoptiră buzele purpurii ale fetei, șmecherînd bătrînii c-o privire curat galeșă.
-- Ai părinți? întrebă curios moș Vasile..Gospodari?
-- La chemarea Guvernului și Partidului, părinții mei au plecat în Kazahstan,la țelina! Trăiesc cu bunica la Puțuleuca…
-- Umbli la școală?
-- Sînt într- a 7-ea “B”! răspunse ea cu un fel de mîndrie în glas.
Da Avram o înghite cu ochii:
-- Să lăsăm vorbele multe. Ajunge, zice el. Mai bine, întinde-ți masa și hai să punem treburile la cale.Sînt atîtea de făcut:cununie,vornicei, nănași...
Cum era cu ciotul de mătură în mîină, mătușa Paraschița nu-și face cruce , ci porni țărănește a-i otînji pe cei doi puși pe însurătoare. S-a aprins avan furia întrînsa, încît vărul Avram și-a pierdut repede limba rusă, abia izbutind s-o tulească afară cu mireasă cu tot. Cotcodăceau găinile, behăiau oile,mugeau vacile mînate la cireadă.
Dar dacă credeți că pe mult timp s-a linișltit Avram văr-meu, apoi să știți că vă înșelați amarnic. Izgonind o noră din casă la scurt timp bătrînii s-au pomenit că feciorul lor le aduce două. A stat Avram cîteva zile la Telenești, apoi cînd peste Ineasca se abătură ploile cele ciobănești își face apariția în toată statura. Vine din vale , prin glodul drumului, cu pantalonii suflecați. Dar nu vine de unul singur, ci însoțit de... două fetișcane, ambele cu cîte un harag în spate,în care înfipseră ciubotele ursitului lor.
--Nu-mi stricați fericirea, dragi părinți! Mă-nsor! Oare nu înțelegeți?! Vorbi ca după o mare beție Avram de cum intră pe poarta casei părintești.
-- Cu două deodată? se cruci moș Vasile.Ai dat cu totul în ghine,dragul nostru...Nici picioarele nu ți se mai văd din glod.
-- Dacă nu-mi dați voie, rîschesc soba! Se burzului nărăvaș Avram, dînd din ochi duduițelor rușinate. Amîndouă-s dulci ca și-agutele coapte!
-- În credință ,oameni buni!!.. vorbea mătușa Paraschița. Oare nu-i destul una? Mă faci de rîs, mirimosule! Una din ele nici nu-i de credința noastră, e jidaucă!
— Dragostea mea e voinică,mamanea!
--Da-u-ar o cîcare sănătoasă în tine, decît însurătoarea.
-- Mucles! Se stropși artunci parcă în van vărui, făcîndu-i pe părinți să se cutremure de mînia feciorului.
Pentru o vreme nimeni din ai casei nu îndrăznea a-i reproșa vărului ceva, căci se aprindea de supărare, încrețindu-și fruntea mînioasă.
Ograda lui moș Vasile devine scenă de teatru pentru copiii aflați în vacanță. Vărul stă întins pe prispă, una dintre noile lui soții îi face masaj pe spate. Cealată, le ține isonul și face sport pe o saltea din mijlocul ogrăzii, pe care mătușa Paraschița vînturase odinioară un oboroc de fasole.Mătușa și moșul, stau și privesc și se crucesc. Avram se pare că nu înțelege încotro merg lucrurile. Atîta doar că ineștenii nu pot închide ochii la nenorocirea altuia, ei știu a comenta și a deosebi binele de rău. Nu treceau cum treceau altă dată ducînd vacile la cireadă ci priveau ca la spectacol încît pînă și animalele se pomeneau păscînd păpușoii din grădina lui moș Vasile. Dar ce-s niște popușoi după o ploaie obișnuită și ce ți-s vacile sătule cînd pretinsele nurori fac gimnastică în mini-bikini executînd elemente acrobatice virtuoase cu vădite elemente de salto mortale…
Nu țin minte la cîte zile după acest spectacol, pare că lucrurile au intrat în făgașul lor normal. Nu mai mira pe nimeni faptul că din ograda lui moș Vasile Sfrij ieșea feciorul său Avram cu bicicleta, iar din urma lui, cu sapele pe umăr, tăifăsuind ele știu ce mergeau două fetișcane de mai mare dragul să privești la ele. Þin calea spre lanurile Brîndușei de peste Ciuluc numai ele știu ce să facă acolo. Ca să ajungă mai degrabă la lanuri, Avram oprea bicicleta pe șleau, o așeza pe-o cucoană dinainte pe ramă, iar pe cealaltă o încăleca pe bancheta din spate și, tot hlizîndu-se și gîdilindu-se cu vorbe fel de fel ajungeau la destinație, dar nu se mai apucau de prășit. Dar să vedeți ceea ce eu nu am văzut. Lumea spunea că nurorile lui moș Vasile Sfrij s-au dovedit a fi harnice, cuminți și agonisitoare, bune de lucru în întrecerea socialistă pentru dreptul de a deveni soțiile lui Avram. Altfel spus, totul mergea spre o însurătoare cum nu s-a mai pomenit în întregul lagăr socialist, și satul aștepta acest eveniment istoric de bună seamă cu sufletul la gură. Dar cum în viața asta toate merg de-andoaselea și mai întotdeauna nu se întîmplă ce aștepți, spectacolul lui Avram a avut și el un final aproape tragic. Mai înspre toamnă, gustasem deja din poamă coaptă și din ceea ce se chiamă clasa a II-a, aud de la lume că a auzit cu urechea proprie plînsete și bocete în ograda lui moș Vasile. Cînd m-am speriat de moarte, ca să nu mor trag o fugă la casa lor și-mi pun mîinile în cap de bucurie. După mai mulți ani de libertate, Avram pleacă la armată să se facă general cu două femei în locul unuia, ce a fost omorît de Stalin în chiar timpul marelui război. Amîndouă fetișcane îl țineau -- una de o mînă, alta de cealaltă și-i ziceau că nu-i dau voie și pace să-și facă datoria constituțională.
--Dar pe noi cui ne lași, iubițelule!? Plîngeau ele cu capetele spriginite de pieptul fără migdale ale vărului meu.
Sulac cînta : turnați vin și dați găluște, măi,măi,măi… Iată, că la nu țin minte cîte zile e nuntă mare și frumoasă în ograda lui moș Vasile. Adică nuntă ca nuntă, dar petrecere nu șagă: cu muzică și horă cît ții ograda pînă dincolo de poartă. Avram era înfășurat în prosoape, se cherchelise, deveni vesel și plîngăreț, luînd-le pe rînd cînd pe una cînd pe alta pe cele două mirese și le leagănă pe genunchii săi.Părul era năclăit de sudoare, nasul roșu ,iar vocea lui puțin scremută, plină de jale îngîna întruna de rînd cu o gloată de flăcăi:
-- Hai, mamă, și mî-i petrece-e!
Mî-i petrece pîn- la gară, la-la-la!
Căci armata e amară, la-la-la!!
Da și eu, vornicelul cel mare, de , verișorul meu face nuntă, stau și chibzuiesc în mintea mea. Dacă Avram pleacă pe trei ani, cum cîntau flăcăii și logodnicele lui nu se duc la casele lor, ce face moș Vasile cu trei femei, că el și așa abia de se vedea în zare. Nu-i oare cazul să trec eu la la dînsul cu traiul?
Nu știu ce gîndeau ceilalți vornicei, dar nu peste mult timp i-am văzut grăbindu-se la culcare. Eu, însă am stat stîlp de sprijin lui văru-meu pînă cînd dinspre tîrgul Teleneștilor a sosit un autobuz mare cu recruți din alte sate. Avram dispare în casa mare, unde este dus de un ofițer, care tot atunci l-a și tuns chilug de părea vărul meu mititel cît o coadă de hîrleț.
Ofițerul, manifesta un compartament sobru, era sever, îl grăbea din urmă pe recrut pe rusește, aproape ca pe un condamnat. Căci armata e amară, bine cîntau flăcăii. Moș Vasile și mătușa Paraschița, văzîndu-și feciorul tuns, le-a trecut supărarea și au început să îl bocească și ei în gura mare, de rînd cu pretinsele nurori. Moldoveanca își culegea plînsetul din ochi în colțul barizului, iar evreica răcnea ca o apucată ridicîndu-și brațele spre tăriile cerului, pînă căzu leșinată înaintea autobuzului. Anevoie au ridicat-o oamenii și, cînd din autobus nu rămîsese decît un nouraș de colb, evreicuța lui Avram anunță în gura mare, că lîngă inima ei arsă de durere și jalea despărțirii, crește un firicel de Avrămaș care va pleca la armată tocmai peste 20 de ani: Nați-o bună, că ți-am dres-o, vorba ceea.
Nici moldoveanca nu rămăsesese într-o situație mai favorabilă,din care cauză tuna și fulgera în urma colbului din zare:
-- Apoi, iaca! El a pus palma-n cur și a plecat, dar nu știe că și în mine de vreo două seri au început să-i foiască icrele!.. Juncanul naibii! De se însura cu noi după lege nu-l lua la armată. Îl scăpam cu copiii lui din noi.
Acum stai de numără și socoate. Da moșul și mătușa mea nu știu a număra pînă la șapte. Mi-a scos din piept buchetul de mare vornicel, apoi și-au înfipt mîinile în părul eventualilor nurori și au închis poarta, mai aruncîndu-le în poale niște vorbe ca acestea. Astupați-vă urechile , vă rog.
-- Curvelor ce sînteți! Că din cauza voastră am rămas fără sprijin în casă.
Și-aveau dreptate moșnegii, pentru că la vîrsta lor nici o constituție nu da voie să li se ia la armată unicul fecior.
— Nu mă voi lepăda de iubițelul Avram orice s-ar întîmpla cu mine! declară din drum evreicuța, netezindu-și pistruii de pe obrajii plînși.
Și avea și ea dreptate, pentru că atunci acționa principiul internaționalismului proletar și cine nu-l respecta ori era neinternaționalist, era împușcat fără judecată.
— Pentru iubirea mea m-am jertfit, abandonînd campionatul republicii la gimnastică, nu se lăsa nici moldoveanca. Îl iubesc pe Avram cu toate fibrele corpului! Sînt gata să-l aștept macar în coliba de de-asupra zămnicului matale… mamă!
Să-i dăm dreptate și dînsei că-i fată de un singe cu noi și pe atunci nu numai se spunea, dar chiar se și cînta că fiecărui bărbat sovietic îi revin trei femei tot sovietice. Că trebuie să vă spun, că sovieticii cît au fost la putere alt lucru nici n-au făcut, decît războaie, războaie, războaie. Dar războaiele, știți ce fac: omoară nu numai bătrînii, dar și sămînța de om pe pămînt.
-- Cărați-vă de-aici, cățelelor! Că de nu vă dau foc și-o să ardeți ca benzina! și în aceiași clipă mătușa a pus mina pe chirogaz, parcă punîndu-le la punct pe toate, așa puțintică la trup cu era ea.
Domnișoarele șovăiră pînă în clipa cînd s-au convins că mătușa este plină de hotărîre, mai văzînd și jordia din mîinile ei necruțătoare. Apoi am văzut cum prin colbul drumului cel mare al Ineascăi, fugeau două duduițe de le pîrîiau călcîiele btucănite. Ajungînd în marginea satului , lîngă poarta lui moș Maftei Druță, zis și Hangan , unde li se deschidea drumul larg spre baștina lor-- tîrgul Teleneștilor, ele s-au uitat înapoi spre casa vărului.
-- Poate vă mai gîndiți, zăbovi din pasul ei moldoveanca.
-- Faceți o mare greșală că distrugeți fericirea noastră și a băietului Dumneavoastră, o spuse mai cult evreicuța.
Crezînd că inima părinților lui Avram se v-a înmuia, fetele șoșotindu-se ceva între ele, s-au așezat pe unpiertoi de la marginea satului să aștepte, cu speranța că ceva se v-a petrece spre bine. Mai știi, poate vor fi chiemate înapoi…
Însă, de curînd, moș Vasile își aminti că mai este și vînător cîte odată. Merse în casa mare și se întoarse în mijlocul drumului cu arma de vînătoare încărcată. Ochise spre înaltul soarelui și strase în același timp două focuri de armă, de a cutremurat toată mahala. Slobozind două țipete stridente, fetele, au zbughit-o speriate pe drumul care șerpuia spre Telenești,lăsînd în urma lor doar două nourașe de colb...
Dar cînd te uitai de departe la casa din care ai fost alungat odată, e un semn rău de despărțire lungă.
****
Știu că m-am mai săturat de păscut vaca în timpul vacanței. Pot spune că atîta timp cît n-am fost elev, am fost văcarul casei. Cînd încercam ca să mă împotrivesc ca să mai chiulangesc, mama punea mîna pe o vărguță și eu mă pricepeam că-s bun gospodar… Dar nu m-am plîns nimănui, pentru că aceeași soartă cu mine o împărtășeau mai toți copiii din Ineasca. După o săptămîna de adevărată robie, așteptam nerăbdători duminica, cînd pe șesul de la marginea satului flăcăii jucau fotbal cu echipele din satele vecine. Ce frumoase-s mamele-n Moldova, duminica. Te lăsa să ieși în lume în haine de la care nici nu aduce miros de cîmpie sau de balegă de vacă. Pe stadionul satului, pînă a se începe competiția, ne prindeam băieți și fete de mîini, ca să dansăm veseli, cîntînd cu vocile noastre zglobii:
Joacă,joacă tînără fetiță
Ești frumoasă ca o garofiță
Jocul nostru este format
Dintr-o fată și-un băiat…
Jocul de fotbal la Ineasca era un cult. Mai ales că majoritatea jucătorilor pe teren erau neamuri între ele, de-ale tîrsîneștilor.Frații Alexei, Ion, Arion a lui Profir Tîrsînă erau mijlocași, Tudor cumătrul lui Simion Tîrsînă – portar, iar nănășelul Mihail, cuscrul Vladimir și ginerele Ionel atacanți. Încă vreo patru verișori de-ale tîrsîneștilor făceau minuni de vitejie la mijlocul terenului. Ion Tîrsînă, cel mai copt dintre toți, era arbitru recunoscut de toți. În majoritatea cazzrilor ineștenii ieșeau învingători, dar se nimereau și meciuri dramatice, cînd flăcăi din satele vecine se dovedeau a fi mai puternici la picioare și…la mîini.Cine vrea să piardă la fotbal?! Și, în asemenea cazuri , pe teren se mai stîrnea și cîte un toc de bătaie între flăcăii noștri și cei din satele vecine. Supraveghetor la toate rămînea arbitrul Ion Tîrsănă, un om înalt, slab, cu urechile mari, care puțin alignea de un picior.
-- Bade Ioane! Mă bate! striga nepotul Andrei, lovit de un adversary de la Verejeni.
-- Taci, fii răbdător, că badea vede, îl liniștea moșul, stăpînind fluierul între buzele lui cărnoase.
-- Nu te da, nănășele, îl îndemna Arion pe frate-său mai mare. Dă-I păgînului ista la arșici! La arșici!…
Bătaia, care aveai impresia că este un atribut obligatoriu la fiecare meci de fotbal se încheia cu o împăcare totală. Ambele echipe de flăcăi, de cîștigau de pierdeau, în cele din urmă mergeau spre magazinul satului. Puneau mînă de la mînă ,cumpărau cîteva vedre cu vin roșu, pîini, conserve, scumbrie și după o sindrofie în văzul satului, flăcăii se despărțeau prietenește, cu înțelegerea că duminica viitoare, fotbaliștii din Ineasca vor merge la ei…
După meciul de fotbal, poftim, mergi la magazin unde pare că toți ineștenii beau cîte un pahar de vorbă. Cei tineri fac joc și dansează de le sar tălpile din încălțări. Doar gospodinele își caută de treaba lor, ochind perechile din sat ce urmează să se împreuneze în familii noi. Totuși, timpul trecea repede cînd era canicula și cînd cădeau ploi torențiale, uneori cu grîndină. Noi, iști cu școala abea începută, aveam dor de clase și mai așteptam să înceapă lecțiile. Deaceea am și întrodus în programele noastre duminicale cîte un punct special pe care, dacă îl traduceam în practică, prevedea vizitarea obligatorie a școlii, precum și urmărirea prin geam a pereților proaspăt vopsiți și curățenia strălucitoare a băncilor așezate în rînduri, așteptîndu-ne. Restul lăsam pe seama învățătoarei. Ea urma,în ajun de 1 septembrie să ne cheme și să ne dea manualele pe gratis, din contul statutlui. Dar nu dovedeam să ne vedem bine unul pe altul că școala parcă se închidea cu zece lacăte, iar pe ușă scria – toți la muncile colhozului! N-am scăpat bine de mama, că de acum învățătoarea îmi face din deget. Ce-i drept, toate clasele mergeau în cîmp la strînsul strugurilor. Munca de acasă și din colhoz nu avea nici început , nici un sfîrșit, dar nici nu era plătită. Cu timpul m-am convins că unde e mult de lucru, se fac și multe prostii. Fără năzbîtii nici lucrul nu are spor.Așa am gîndit și eu, cînd am mers în largul șesului, de peste șoseaua ponoarei, împreună cu Mihail Cănățui, zis Cosor, cu Mihail a lui moș Anton Þurcanu și Ionel lui Agache Tîrsînă am prins o gîscă străină, am tăiat-o, am penit-o și, după ce am aprins focul am pus s-o coacem pe jăratec…Nu zăbavă și a dat stăpîna orătăniei peste noi, mătușa Anica a lui Kolea Druță, zis Limbă. Femeia avea o nuieluță în mînă și ne-ea chelfănit de ne-a mers colbul, încît răcneam de răsuna valea. Iar femeia, în cele din urmă a luat pasărea și a dus-o în oala copiilor ei, pe care-I avea o mulțime acasă. Iar noi tuspatru, multă vreme purtam pe fiese vîrci adînci…
Toamna ineștenii parcă nimereau într-o nebunie a muncii. În ograda fiecărui gospodar stăteau gluji de păpușoi, așteptînd să fie curățiți și adunați în sîsîiiece sau urcați în podul casei, cioclejii așteptau să fie clădiți în șoproane pentru hrană la animale, pe prispe stăteau adunate hlujani de fasole, care trebuiau dezghiocate... Cînd fasolele erau păstărite, femeile, le vînturau pe veretce pînă tîrziu. Noaptea, la lumina lămpii din prag , de la mic la mare păpușeau frunze de tutun. Curînd începea culesul viei colhozului dar și din grădinile proprii, din care cauză prin ogrăzi, în căzi mari fierbea vinul care trebuia tescuit și așezat în butoaiele din zămnice. Lucrul părea că nu avea nici început nici sfîrșit. Mamele unora dintre noi ne snopeau în bătăi ca să nu chiulangim. Ne simțeam ceva mai liberi în stihia noastră, cînd venea timpul, să purtăm grijă de mulțimea de animale de lîngă casă.De multe ori, plecam cu cireada, pe șesul din gîrla Ciulucului unde erau multe bulboane, iar bărbați cu fătcile și voloace, prîndeau chișcari și zvîrlugi prin stufării... Pînă venea toamna răcoroasă ne scăldam, ghilosindu-ne în apă, ne dădeam cu nămol și ieșeam în marginea șoselei de la Movilă ca să înspăimîntăm șoferii care treceau cu mașinele spre Telenești. Gloate de copii chinuiți în zilele de sîmbătă și duminică mergeam spre livadă la prăsade și mere de toamnă peste dealul Lipăgăului, în Hîrtop. În Ponoarele satului, în Borta lui Dănilă s-a început defrișarea viilor vechi și a livezilor bătrîne. În procesul plantajului, tot satul ieșea la strînsul lemnelor din urma tractoarelor. Prima lună de toamnă era o poveste, plină de căldură și lumină. Doar că năzbîtiile, cum am zis, nu le lăsam nici pentru o clipă. Bun de nebunii eram eu, dar și fratele Ion. După ce se știa că Gagarin a zburat în cosmos , în fratele meu a dat dorul de înălțimi. Și a trebuit ca la poarta casei părintești, să crească un salcîm înalt pînă-n vîrful cerului. Pe tulpina lui groasă, numai fratele putea să urce pînă la cuiburile vrăbiilor. O făcea c-o sprinteneală de motan. De-acolo,de sus ne arunca jos puișorii,care abea-abea ieșise din ouă.
Odată, după ce se pomeni în vîrful salcîmului, în vreme ce eu cu Vologhea Tîrsînă așteptam jos, sub coroană, fratele călcă pe un ciot putred și, nu ca un cosmonaut în situație de imponderabilitate, ci ca un petroi căzu mai întîi peste streșina gardului de nuiele, apoi se rostogoli de la înălțime pe pămînt. Eu cu Valoghea am prins a răcni speriați că fratele e mort. S-au adunat toți vecinii. Noroc că tocmai atunci pe drum trecea Marusea Lupeac cu soțul ei, Vasea, șofer de camion și îndată l-au dus la spitalul din Telenești. Fratele leșinase și avea ambele brațe ca și cum amputate. De la moartea fratelui Gheorghiță, în familia noastră nu mai fusese atîta jale. Mama bocea înfricoșată că fratele Ion poate să moară. Tata era mai calm, dar peste măsură de enervat. A doua zi ne-am dus cu toții ai casei la spital. L-am găsit pe fratele dormind într-un pat alb, cu amîndouă mîinile bandajate... Apoi l-au adus acasă și-l hrăneam cu lingurița ca pe un prunc de țîță. Peste cîteva săptămîni fratele s-a vindecat, dar toată lumea îi zicea “Gagarin”, ca și cum el ar fi zburat în cosmos... Și acest nume i-a rămas pînă în cosmos au zburat alți cosmonauți și părea că în curînd am să mă înscriu și eu în vreun detașament.
Îmbinînd organic și armonios munca fizică cu cea intelectuală nici n-am prins de veste cum am ajuns în clasa patra, băiet bun de păscut vaca și oile, dar și de plimbat prin sat, șuierînd ca un flcău sadea!
Aveam deja cunoștințe multe și acest lucru i-l datorez pentru totdeauna Ninei Tudosan, care a fost un adevărat tezaur pentru mai multe generații din Ineasca. În cele patru clase primare cît mi-a fost învățătoare, am avut ce lua de la dînsa ca să mai am și acum. Păcat că nu vă pot pune la dispoziție și melodiile la versurile învățătoarei mele , pe care nu le pot uita :
” Ce frumoasă-i luna mai,
Cînd dau florile pe plai”,
“Vulpea cea șireată”, “
“Vine,vine primăvara
Se așterne-n toată țara
Floricele pe cîmpii,
Hai, să le-adunăm, copii…”
“Muzicanții”, “Motănașul”.
“ Soarele de-acum îi treaz
Mă mîngîie pe obraz
Eu mă scol, mă spăl pe față—
Buna dimineața!..
Ieși afară copilaș
Că te-așteaptă-un fluturaș”
Și încă atîtea altele…
Nu-mi pot ierta ieșirile mele hărțăgoase și țîfnoase pe care le manifestam cînd ea îl critica pe tata, un serios concurent al soțului ei în componența cîrmuirii colhozului. E drept că el avea studii superioare, dar din cauză că era cam nestăpînit în fața paharului, nu putea fi avansat la posturi importante de conducere. Comuniștii îl țineau la distanță și-i ofereau posturi de conducere numai din cauză că era membru de partid. Odată niște răufăcători, găsindu-l beat sub un gard, l-au pus într-o covățică de lemn pe care au aninat-o de un cal pentru a-l plimba așa prin sat pînă acasă. Curînd, organul de presă raional din Telenești, a publicat un articol cu titlul “Tudosan în covățică“. Tata, în comparație cu el, era un conducător formidabil, adevărat Napoleon ,cu un spirit organizatoric, despre al cărei calitate biata învățătoare nu putea să-i reproșeze prin nimica. Dar să lăsăm laudele și fudulia pentru că nici acestea n-aduc mare folos pe lume.
Începînd din clasa a doua și pînă la finele învățăturii din sat, am trecut cu orele într-o clădire de școala nouă, care a fost zidită, pe locul zis grădina bulgărească. În scurt timp, însă, a fost uitată această denumire, școala devenind leagănul democrației socialiste de zece ori mai democratice decît orice democrație capitalistă, cum zicea tata. De ziua votării nu învățam, dar, precum am mai spus-o, veneam la școală să ascultăm cum cînta fanfara, să privim pe gratis filme și cronice cinematografice despre cele mai importante evenimente ale anului.
Dar se mai întîmpla, ca împreună cu elevii din clasele superioare să străjuesc urna unde sătenii aruncau buletinele de vot.
Nu știu de ce, dar actul votării în satul nostru se exercita cam de vreo două ori pe an, și nu de zece ca să fie pe măsura democrației sovietice. Dar era de ajuns și asta pentru că, țin minte, oboseam stînd de veghe mai dihai ca la lecții. Cînd mi se lehămetea de-atîta democrație, îl luam pe Trifan Druță și ne duceam la dînsul acasă și mîncam alivancă delicioasă coaptă din făină de păpușoi,zahăr, chișleac și felii mari de bostan, de mătușa Frosea , mama lui. După ce mă săturam și de malai, o zbugheam la bunel să-mi facă la vîrstac patine sau sanie din lemn și-apoi atîta mă mai vedea el pe mine nepoțel. Plecam pe dealul Lipăgăului la săniuș. Luîndu-i cu mine pe cei doi Mihaili -- Cănățui, zis Cosor și Þurcanu poreclit Găgăuță. Cine s-a dat cu sania în nopțile de iarnă mă va înțelege ușor de ce eram nevoit să fac lucrul acesta împreună cu alți băieți. Pe atunci codrii Moldovei erau populați de lupi răpitori și oricît n-ai fi fost de curajos, totuna simțeai un fel de frică să nu te pomenești cu vreo dihanie în față. În rest – nopți albe cu ger de crapa lemnele în foc. Hărțuială neîncetată din deal la vale și invers, veselie și voie bună cît încăpea în noi. Doream, în acele nopți, să fie iarnă tot anul, iar zilele albe să vină după ce se vor topi zăpezile. Dar nu mi s-a împlinit dorința și lupii din codrii lui Ștefan cel Mare și Sfînt au dispărut aproape cu desăvîrșire.
****
Tot anotimpul cu farmecul lui, mai ales în anii ce au urmat după transformarea grajdului de cai al colhozului în casă de cultură; aceasta deveni și ea un fel de club pentru că noi aveam un sat de neamuri, care aveau prilejul venind pe-aici, să ne viziteze mai des. Mama cocea pîine bună și vinul vechi din poloboacele noastre ținea pînă la vinul nou. Așa se făcea că duminica mai ale aveam musafiri mulți și doriți. Fie că ne vizitau pînă la film, pînă la concert, fie după sindrofiile ce se desfășurau la club. Rolul meu în această avalanșă de vizite interminabile era unul secundar și consta în înmagazionarea a tot felul de întîmplări, noutăți din sat, raion, republică; știri privind situația politică a Uniunii Sovietice atît în interior, cît și în exterior.
Nemții din lagărul capitalist s-au pocăit după război și acum trăiesc ca americanii, iar nemții lui Valter Ulbriht o duc ca rușii și fug de comunism prin zidul de beton înălțat de aceștea. În Ungaria tancurile sovietice au făcut chisăliță din viețile a mii de luptători pentru independența țării lor. În războiul al doilea mondial din cauza lui Stalin și Hitler au murit 72 milioane de oameni printre care și mulți consîngeni de-ai noștri.
Intelectualii evrei din Telenești , scăpați ca prin urechile acului din război, veneau de la casa raională a pionerilor să concerteze la Ineasca.Datorită lor am aflat pentru prima oară că există muzică clasică de Mothțart, Bhetoven, Ceaikovschi; tot de la dînșii am văzut ce este acela pian ce-I aceea vioară, mandolină, flaut, fagot, saxofon,baian, acordeon… Oamenii din sat,departe de a fi cunoscut vreodată asemenea gen de muzică, stăteau cu gurile căscate și aplaudau frenetic măiestira copiilor talentați de la Telenești. Fiece concert sau adunare festivă constituia pentru noi, copiii, un adevărat eveniment istoric, memorabil. Cele cîntece și dansuri populare care totdeauna nu erau prezentate pe scena clubului se nășteau chiar în curtea casei noastre. Apoi se isca scandaluri și cpndamnîndu-se vehement actualii împuterniciți din raion și din sat și comsomoliștii de altă dată care au înscenat o foamete pustiitoare, au luat pămîntul și averea oamenilor de au făcut colhozul, iar cei care se opuneau colectivizării au fost deportați în Siberia…
Uneori, la club soseau de la raion sau de la Chișinău lectori, de citeau lecții despre situația internațională. Într-o sară unul din acești lectori, a dramatizat lucrurile într-atîta, încît celora din sala arhiplină a clubului,se cree impresia că de mine, în zona Caraibelor se v-a declanșa un război mondial, iar asupra Ineascăi, neapărat v-a cădea a treia bombă atomică…Dar deodată, s-a sculat nanu Maftei, vărul lui tata, iese în fața satului, pe scenă și-I zice lectorului cu ochelari:
-- Oprește-te! Eu propun ca să facem la noi ca și în America!
Propunerea nu era nicidecum binevenită, căci lectorul din capătul locului că America și Uniunea Sovietică sunt două tabere antagoniste sde pe globul pămîntesc.Spectatorii au început să ceară ca nanu Maftei să se dea jos de pe scenă, iar toate explicațiile să rămînă pe sama lectorului din capitală.
-- Mata n-ai înțeles bine lucrurile, zise omul cu ochelari de la tribună. Uniunea Sovietică v-a sta pînă la capăt!
-- Eu știu ce-i războiul! îl dezaprobă nanul Maftei pe lector. Am luptat pînă la Berlin. Cînd erau uciși băieții noștri, moldoveni, rușii îi aruncau în tzranșeie, ca pe animale, iar eu îi înmormîntam în morminte, le puneam cruci la căpătîi. Creștinește! Rușii s-au bătut cu nemții, apoi s-au înțeles. Așa trebuie de făcut cu americanii. Hrușciov trebuie să grăiască mai binișor cu Kennedy și-au să împace…
În sală se stîrni rumoare, apoi strigăte de dezaprobare. Lectorul începu să regrete, că nu correct I-au înțeles discursul, afirmînd că Uniunea Sovietică totdeauna a fost pentru pace, iar faptul că se spune că rachetele rusești sunt amplasate în Cuba, este o minciună scruntată…
-- Asta-i realitatea! Dori să o încheie lectorul.
-- Da eu nu cad de-acord, se încăpățină nanu Maftei.S-a sculat noaptea trecută Kennedy din som, după ce s-a vîrcolit o habă și a întrebat-o pe fimei-sa:” Ce-i de făcut cu rușii iștea, care au pus rachetele chiar sub casa noastră,că mai departe nu-i chip…
-- Și pe-aceasta de unde-o mai știi mata, moș Maftei? sări cu întrebarea Mișa lui Aftene, un flăcău slab, cu părul vîlvoi.
-- Mi-a spus un communist deștept de la Ghermănești, afirmă nanul Maftei, și coborînd de pe scenă huiduit, mai adăugă: O să vedeți că după ce o să-l deie pe Hrușciov afară, se va termina războiul din Cuba, și v-a fi pine destulă în magazine.
În privința faptului că în magazine lipsea pine destulă el avea dreptate.În acea toamnă, pe o porțiune mare de șoseaua, care ducea spre Verejeni, toate colhozurile din raion au depozitat cantități enorme de știuleți de păpușoi. La radio și în ziare se vorbea întruna despre importanța acestei culturi, iar Sulac cînta într-una:
Păpușică, păpușoi
Că-i de trai acum la noi!..
Se mai spunea că pîinea din soie la fel e de caloriinică decît cea de secară și de grîu. Iar la magazinul din sat, aproape că nu iera pine. Rînduri, cozi enorme se formau atît la magazinul din sat, cît și la cele din tîrgul teleneștilor.Uneori oamenii, se sculau cu noaptea în cap, ca să se căpătuiască măcar cu o pine. În colhoz nu se plătea nimica și sătenii noștri erau pe muchie de foame.Părinții mă trimitea și pe mine, împreună cu fratele, ca să ne înghesuim în cozi enorme, ca să ne întoarcem acasă… cu nimica. Panica creștea printre săteni.Era o situație aproape de asediu. Învățătorii primeau la școală pîinea pe cartele. Precum am înțeles această situație era în toată Uniunea Sovietică. Dinspre Cuba veneau vapoare cu zahăr din trestie, iar încolo, plecau cele cu pine. Băieții veniți din armată, cîntau:
Draga noastră Cubă
Ia-ți zahărul tău și
întoarce-ne pîinea noastră înapoi…
Spre mijlocul toamnei grămezile enorme de păpușoi așezate pe șosea, începură să fumege. Camioanele au început să care acea enormă gunoiște spre morile de nutrețuri combinate de la Ghindești…Odată cu acest eveniment, spre surprinderea sătenilor, prin magazine a început să apară pine din belșug. Într-o zi, Nina Pavlovna, înainte de a începe lecțiile, m-a rugat să iau portretul lui Nichita Hrușciov de pe perete și să-l duc în rîpa din preajma școlii. Eram mic, dar atunci, amintindu-mi despre nanu Maftei, am înțeles că el este un adevărat prezicător al vieții cotidiene, datoprită… acelui communist deștept de la Ghermănești.
După venirea la putere a lui Leonid Brejnev, viața parcă luiă altă întorsătură. La clubul din Ineasca se făcu mai multă lumină, iar manifestațiile, ceremoniile țineau una după alta. În casa noastră, veneau mai toate neamurile din sat care aveau treabă devale , la club.Veneau și alte personae, care nu ne era neamuri, dar de care tata, mai ales , avea o deosebită plăcere să-I aibă ca oaspeți.
Îmi inspira multă bucurie vizitele ce ni le făcea unicul pedagog de origine ineșteană, Ivan Achimovici Cojocaru, dirigintele clasei în care învăța soră-mea Ana. Era la curent cu situația internațională din lume, dar și cu nivelul de reușită al surorii mele. Vorbea nu știu cum neînțeles, dar din care vorbe se presupunea că tata are fată frumoasă ce seamănă leit cu el și dacă de învățat învăța așa și așa apoi de măritiș n-are cum scăpa. Îi fac curte nu numai colegii de clasă, ci și mulți flăcăi scăpați de-armată.
Mama nu participa la discuțiile de acel gen. Ea avea grija să pună pe masă, dinaintea învățătorului strachina cu murături, brînză sau cu ce avea în casă și-i lăsa parcă în voia soartei, iar ea se ducea să vadă în casa mare dacă are zestre de ajuns pentru nuntă. Eu, împreună cu sora și fratele stăteam pe vatră, în gura cuptorului și ascultam toate ce vorbea învățătorul, înghițindu-i fiece cuvînt. Tata beat crîncen, odată cu adîncirea serii, o țintea cu privirile pe soră și începea a o da la socoteală…plîngînd:
-- Cum se poate așa ceva:”trii”,”trii”?!.. De ce nu înveți ca și mine la școală? Și după o pauză de recapitulare, în care se privea în oglinda din față și mai închina un pahar de lucoarea Domnului se lăuda: că tare hîtru am fost!
Într-un tîrziu, hărțuită de-atîta dojană sora începea parcă să plîngă de rușine sau îi părea rău de tata, dar pînă la urmă, pe neobservate , se îmbrăca în haine frumoase și începea să-l roage s-o lase la club,la dansuri. Zicea că acolo o așteaptă fetele de seama ei și un instructor de la Telenești. O habă tata se împotrivea. În apărarea ei, se pronunța doar Ivan Achimovici, zicînd:
--Lăsați-o, Victor Ivanovici pe Ana la club. Sînt sigur că de mîine se va strădui să învețe mai bine și lucrurile vor merge altfel, că-I fată de treabă.
Tata se împotrivea cît se împotrivea cu înverșunare, dar pînă la urmă I se înmuia și lui inima cînd o vedea cît era de drăgălașă și sprintenă. Ajutată și de mama sora ieșea învingătoare și pleca în iureșul tinereței de la club. Vorba e că în mahalaua noastră deodată se ridicase vreo duzină de fete de seama sorei, una mai frumoasă ca alta. Băieți de-un leat cu ele erau mai puțini pentru că Ana noastră frîna într-un fel maturitatea celșora ce nu-și dădeau rind să le curteze. Al Anei se vede că era needucat dacă nu intra în casă s-o ceară ci o șuiera de la poartă. De vreo cîteva ori tata a ieșit să-i zică zdrasti și să-i potoale apetitul. Socotea că sora e încă prea mică pentru a fi mirosită de flăcăi. Numai sora nu era de-acord cu dînsul și dădea prilej ca la poarta noastră să își facă apariția tot mai mulți băieți. Odată tata a ieșit în prag și a tras un foc de armă, dar lucrurile nu s-au schimbat. În altă seară tata a avut să-l bată pe Valerică a lui Gheorghe Cojocaru dar n-a putut să-l prindă, fiindcă flăcăul venise odinioară din armată și fugea ca soldații. Ce a putut face Valerică pentru a nu fi chelfănat, a sărit ca un fondist adevărat peste gardul cu creasta din sîrmă ghimpată din fundul grădinii, și a lăsat acolo să fluture în vînt o zdreanță din pantalonii lui ostășești. După asta lumea l-a văzut îmbrăcat în pantaloni civili din barhotă cafenie ca ai fratelui Ion... Tot după asta fetele din mahalaua noastră, care nu se bucurau tocmai de atîta atenție au început s-o invidieze,pe sora și s-o bîrfească. Știam noi că sora e frumoasă și că are 15 ani împliniți. Ea singură ne arăta scrisorile de dragoste pe care le primea de la diferiți băieți atît din satul nostru cît și din satele vecine. Într-un caiet avea scrise diferite catrene de dragoste:
De-asupra casei mele
O pasăre zbura
Zbura, cînta cu jele
Sărmana viața mea.
Zbura pe la fereastră
Și îmi șoptea cu drag
Să ies că mă așteaptă
Iubitul meu cel drag…
A iubi e bine,
Dar să știi pe cine…
Iat-așa și tot așa…
Sorei îi plăcea să se îmbrace frumos și părinții nu vroiau să se zgîrcească în raport cu dînsa, cu toate că în colhoz cum ziceam plata se dădea odată pe an. Dar pentru a satisface capriciile Anei aștepta cu nerăbdare plata de un an și o vară în colhoz și cum o primeau se duceau după cumpărături tocmai la Chișinău. Cînd se întorceau de acolo aveam și eu parte de-o bucățică de sărbătoare. Mama avea grijă să-i procure surorei toate hainele dorite. Mie și fratelui ne cumpăra cîte ceva, de ochii lumii, că noi, de, eram băieți. Pentru noi zicea ea, mamele altor fete pregătesc zestre și haine bune. Oare nu se referea mama la prima mea învățătoare?
Iar tata, părea că are mai multă grijă de mine. Întrezărea în comportamentul meu ceva deosebit și vroia cu tot adinsul să devin muzicant.
Și învățătoarea zicea că a întrezărit în mine un viitor cîntăreț. Auzind-o cum mă lăuda, după concerte, părinții mi-a cerut să frecventez școala muzicală de la casa pionerilor din Telenești. În calitate de pedagog mi-a fost un evreu slăbuț, cuminte, cu priviri obosite dar blajine, căruia îi zicea Mendel Moiseevici. Descoperînd în mine aptitudini muzicale dînsul mă repartiză în clasa de acordeoniști. Dar nu-mi plăcea să cînt la acest instrument și , oricît nu s-a străduit Mendel Moiseevici, realizările mele au rămas mai puțin decît modeste. Frecventam de vreo trei ori pe săptămînă casa pionerilor, care se afla în preajma școlii din Telenești, chiar lîngă secția raională de poliție, într-o casă din piatră albă. În coridoare erau tablouri , reproducții ale peredvijnicilor și, faptul acesta I l-am divulgat fratelui Ion, care cînd deprinse a cînta la acordeon înainte de mine. Că doar nu-i o raritate în viața noastră cînd ceea ce nu-ți place ție vine pe placul altuia și acesta devine ceea ce ai fi putut tu să devii, dar n-ai devenit. În schimb eu cînt și acum în sine și pentru sine cîntecele ce le-am învățat de la prima mea învățătoare:
--A venit o vulpe să fure găini
Și-a intrat tiptil în curte
La niște vecini, na-na-na!..
Ori:
De cine dorul se leagă
Nu-l lasă cu minte-antreagă…
Și iar:
Pe cumpănă, la fîntînă
Cînt-o pasăre bătrînă.
Cîntă , cîntă și suspină
C-a rămas ca o străină…
Ei, n-am zis eu că noi, oamenii, ne aflăm pe pămîntul acesta ca într-o vizită la un muzeu și totul este îndepărtat și trecător. Ori bunelul Nică a zis? Doar amintirea despre copilărie este admirabilă, sclipitor de frumoasă. Să fie oare, acum bunelul un copil mai mic decît mine? De ce mi-a venit întrebarea aceasta în cap?
****
La începutul anului școlar 1965, la insistența părinților sora Ana a fost impusă să-și continuie studiile mai departe, la școala medie din Telenești. Știa el tata ce vroia de la sor-mea, dacă a hotărît s-o dea la școala în care majoritatea pedagogilor erau evrei cu studii făcute la Iași și București. Cine învăța acolo, după doi ani putea să promoveze la vreo instituție de învățămînt superior din Chișinău, din Bălți sau din Tiraspol. Dar n-a fost să fie cum a vrut tata, ci cum a dat Dumnezeu. În loc să se țină de carte, ea a început a învăța cum să se mărite și tata, cogeamite brigadier , om cu scaun la cap nu putea înțelege atîta lucru. Ea venea de la Telenești nemulțumită, enervată, pînă la isterică, plîngea întruna, rugînd-o pe mama să se pună bine pe lîngă tata și s-o izbăvească de blestemata cea de învățătură.
Alta îi era dispoziția cînd mergea la clubul de peste gardul casei la dansuri,cucerînd inimile flăcăilor, care se țineau scai din urma ei, mai încăierîndu-se și în bătăi. Pe mama o apuca frica și rușinea cînd auzea de asemenea bazaconii. Copil fără minte credea că ține în mîinile ei torțile cerului. Nu se întîlnea cu nimeni la modul serios, dar îi plăcea s-o facă pe nebunul. Serile lungi de iarnă și le petrecea la baluri și mergea la șezători, pe care le orgoniza pînă și în casa noastră.
Își torcea și împletea cu mîinile proprii destinul și viitorul, ascultînd cîntece interpretate de Georghe Ureche, Tamara Ciobanu, Gheorghe Eșanu, Angela Păduraru sau Nicolae Sulac, admira brașoavele fetelor mai mari și flăcăilor despre Făt-Frumos și Ileana Cosînzeana.
Se dădea huța în povești cu balauri cu șapte capete și ghicitori cu o sută de înțelesuri. Ascultam mereu poveștile lui Ion Creangă și altele din creația populară moldovenească.Învăța colindele Crăciunului și urăturile de Anul Nou, că trebuia să aibă copii și trebuia să învețe ceva pentru a-I învăța și pe aceea. Că neamul nostru românesc nu cu noi avea să-și aibă sfîrșitul cum cred rușii. Că de ce flăcăii veneau mascați, cu un obrăzari pe față, îmbrăcați într-un cojoc mițos întors pe dos, cu un toiag în mînă, apărîndu-se întruna de cineva închipuit să nu le zmulgă masca și să-i ghicească cine sînt...
Erau ineștenii mei care o iubeau pe sora și vroiau s-o aibă a lor . Erau românii noștri pe care rușii i-a mințit că-s moldoveni. Dar erau stăpînii însăși a acestei vetre românești – Basarabia , mama și sora mea. Aproape de miezul nopții, cînd lumea trebuia să plece pe la casele de unde venise, mama, ajutată de cîteva fete făcea la colțunași și, după ce îi fierbea într-un cazan mare, poftea torcătoarele la masă. Tata aducea un ulcior-două cu vin. După o mică trapeză, șezătoarea se termina. La acea oră fiecare fată știa cine dintre flăcăi o va conduce acasă. Și așa se făcea că unul și același flăcău o iubea nu numai pe soră mea, dar și pe alte fete ca pînă la urmă, să se aleagă cu una. Să aibă copii cu ea și tot așa de cînd lumea și cît va dura veacul.Asta se petrecea iarna.
Dar venea vara și începea cultul clăcilor la Ineasca nu slăbiciune de-a lor.La făcut cotileți, apoi la pus podul la case se aduna lume de pe lume, inclusiv cele cîteva rusoaice, estonience și femei de alte naționalitate omenească aduse din armată de bărbații noștri. Aici era epicentrul social cultural și politic al satului.Puteai auzi toate noutățile țării și lumii. Clocotea munca, se întreceau fetele și băieții la măiestria muruitului. Aveai impresia că în iureșul acelei munci se petrecea un fel de demonstrație a tinerilor pomeniți în pîrpîra măritatului și însuratului. Seara, după orele de muncă, la pămînt, așezați pe țoluri, clăcașii luau masa și beau vin după care, firește, cineva nu era de accord cu spusele altcuiva. Și se încingea o ceartă la cuțit. Dar nu era ceartă în sensul rău al cuvîntului, era un fel de a se demonstra cine e mai tînăr și mai harnic și cine nu poate fi harnic pentru că-i bătrîn.
Mama mergea la toate șezătorile și clăcile, dintr-un interes personal. Vroia să vadă cu ochii ei care dintre flăcăi o iubește mai tare pe fiică-sa, lucru pe care nici sora nu putea să-l știe cu precizie la acel moment. Ea, Ana noastră, era ca un fluturaș ce zbura șăgalnic, adulmecînd florile din cîmpii. Tocmai hăt,către sfîrșitul toamnei, s-au limpezit lucrurile. Parcă o văd venind de la Telenești, intră în casă și declară hotărîtă că orice nu s-ar întîmpla, mai mult nu v-a merge la școala de-acolo. Mama se face mai mititică decît fiică-sa, iar tata o întreabă ca un brigadier:
-- De ce, fa nu vreai să înveți carte?
-- Mi-i dragă de badea Sîrghi a lui Văniuța Druță, răspunde Ana cu vocea învîrtoșată de mai nu-l culcă pe tata la pămînt.
Mai mult n-a vrut să lămurească nimic. Dar părinții mei nici nu știau cine-i acela Serghei a lui Văniuța Druță, că tot satul era din druțăni ca și noi.Mama și-a pus sarcina să afle cine este flăcăul și cînd a aflat, satul îl vorbea de rău. Cineva i-a dat informația că Serghei a încăierat într-o seară o bătaie în preajma clubului de-a gamut o săptămînă valea de jale. Dar i-a potolit pe toți că era flăcău cu armata făcută și a avut puteri să joace numai cu sora-mea în acea noapte de pomină.
Cam prin decembrie, cînd drumurile satului erau desfundate și încă temperatura aerului ținea glodul cumplit, pe pragul casei noastre pune piciorul lui un omulean cu o garafă cu vin într-o mînă, iar cu cealaltă bate în ușă:
--Avem boieri la gazdă?, a zis, pare-mi-se , mama. Deschide ușa și pe cine credeți că-l vede? Era Vanea lui Iova, venise staroste la noi. A venit, a vorbit, a băut și-a plecat, da părinții, după plecarea lui simțeau învălmășare prin mațe. După ce și-a mai revenit oleacă mama, a chemat-o pe fiică-sa s-o descoase.
--Aniută hăi, ce ai tu cu băieatul lui Văniuța Druță?
--Îl iubesc din răsputeri pe badea Sîrghi! repetă ea, la numai 15 ani ai săi. Curată ca lacrima în fața părinților și a lui Dumnezeu, mama n-a avut încotro, că treburile acestea nu de la dînsa și nici chiar de la părinții ei aveau pornire. Veți vedea ce fel de vornicei am fost eu cu fratele meu și ce soacră mică a fost mama. Deocamdată vreu să vă spun că cumnatul se dovedi a fi un băiat isteț. Cu toate că în aramata sovietică a fost constructor, acum lucra în colhoz tractorist, era slăvit prin caracterul lui hărțăgos și după lucru venea acasă, iar sora nu-i făcea mîncare, ci-i cînta și-i juca cîntece și jocuri învățate în copilărie de la bătrîni. Dar am cam luat-o prea repede și am uitat să vă spun că în ciuda temerilor mamei, care încă nu-și închipuia s-o vadă pe sora măritată, peste cîteva seri în pragul casei noastre iar și-a pus piciorul Vanea lui Iova Druță, dar de data acesata împreună cu acel vestit badea Sîrghi. S-o fi văzut voi pe sora mea fericită, jovială, cum coborî ca șarpele din dosul sobei, unde stăteam împreună cu fratele și s-a lipit clei de el, mai prinzîndu-l de braț. Cutremurată din tălpi, mama se făcu cît o emoție, încît dovedi numai să o întrebe în șoaptă:” îți place de el, fată hăi?”
Da sora, parcă făcuse repetiție la teatru. Îi răspunde cu voce tare:
--Îmi place, mamă, foarte mult, îmi place de badea Sîrghi. Și vorbind așa de la dînsa iradia numai fericire.
În seara ceea tata a vorbit tare mult cu moș Vanea. Sora cu badea ei, Sîrghi stăteau în iatac discutînd la nesfîrșit și zîmbeau ca doi hulubași, dacă au zîmbet și păsările, alegînd dintr-o strachină de lut plină cu grîu, două verigi de logodnă.Mama plîngea în colțul odăii și tata, după ce se îmbătă de-a binelea, îi zise cu voce împăcată:
— Nu plînge atîta, măi hulere! Cumva ne-om descurca noi, la răspuns...
Dintr-un copil naiv, sora se pomeni în rol de logodnică fericită. Nu-i mai cădea de pe limbă ursitul ei, de felul cum merge și cum dorește ea să fie mereu, alături de dînsul. Iar mama nutrea în sine, să strice pornirile ei. Nu vorbi cu dînsa cîteva zile și în familia noastră se stabili o liniște ca înainte de furtună. O mai ațîțase pe nana Zina sora ei mai mică, de la Telenești, și pe nana Privonea de la Budăi,sora mai mare, ca să o ajute să desfacă logodna surorei noastre zvăpăiate..
Îmi pare foarte rău că nu am fost și eu la tocmală. S-a dus mama cu tata, însoțiți de-o ceată de neamuri. Ce s-o fi vorbit acolo, nu știu,dar cînd s-au întors neamurile erau vesele și le-am auzit că atunci, cînd s-au așezat la masă mama i-ar fi spus surorei noastre:
--Poate îngăduim cu logoditul pînă la anul viitor, cînd vei mai crește fată-hăi… Nici nu știu dacă-ți place sau nu băietul…
--Dacă nu-mi plăcea, nu-l chemam, îi răspunse sora totatît de hotărîtă.
Dar dacă s-a grăbit așa de tare, nuna s-a jucat într-o săptămînă glodoasă de februarie. Veselia a durat nu o zi, ci două. Una, duminică, în ograda casei noastre, și alta, luni -- la casa mirelui.
Acum, ca la anul de la nuntă, sora noastră era deja o nevastă stătută de atîta gospodărie pentru că cumnatul a refuzat să-și facă casă în vecinătate cu noi, ci și-a durat-o într-o parte de sat, între străini.N-am dovedit să-mi curăț bine papucii de glodul de la nuntă, că unde n-o văd pe sora Ana azi venind în brațe cu un băiețel, iar mine și cu o fetiță. Vorba ceea, unde-s doi puterea crește. Sora noastră nu mai este fată mare, dar e mamă a doi copii decît la gospodăria ei. Eu cu fratele Ion, putem spune că eram și noi într-un fel tații copiilor surorii noastre.Locul unde își ridicase ea casă,pecum am zis, era într-o parte de sat și în afară de toate exista un conflict funciar cu un oarecare lipovan din Telenești, care nu se știe prin ce lege deveni posesorul viei din grădina ei. Dar, cu toate-acestea a fost chemat preotul, s-a sfințit locul și săpat fundamentul unei case. O vreme, tinerii însurăței locuiau în casa socrilor, dar cu ajutorul părinților mei au construit o casă în dealul Velniței. Mama, sărmana, a muncit ca un rob la uns pereții cu lut cu paie, cu pleavă, cu balegă, apoi a dat cu var. Tata aloca toate mijloacele care le cîștiga în ultimii ani, procurîndu-lemateriale de construcție. Părinții cumnatului nu prea se speteau la lucrări, ci numai doreau să vorbească mult. Adeseori izbucneau conflicte între cuscri, dar, în cele din urmă, tinerii s-au văzut la cuibul lor și părea că toate lucrurile vor merge normal. De-acuma casa era aproape gata, se construise gardul, poarta. Cumnatul Serghei era harnic, agonisea împreună cu sora la casa lor. Cununase vreo doi fini, așa cum este primit la Inești a se ajuta neamurile înde ele. Dar veni o primăvară ploioasă și norocul, pentru o vreme, parcă începu a li se întoarce cu spatele. Într-o noapte avură loc alunecări de teren și casa sorei se mișcă din loc, pornindu-se la vale. Nu s-a demolat, dar se alese cu niște crăpături de era foarte periculos de a mai locui în ea. Și iată că tocmai după aceasta cumnatul Serghei a dat ascultare sfatului de la început al tatălui nostru. A doua casă el a construit-o în preajma gospodăriei noastre și se tînguie și acum că nu ne-a ascultat dintru început. Și-mi pare că și sora a înțeles-o pe mama care-i repeat mereu pînă a se mărita, că fată mare n-o să mai fie niciodată.
Deși timpul zboară ca o pasăre peste seninul cerului de-asupra Ciulucului de vară, propun ca să mai zăbovim un piculeț în clasa a IV-a.Îmi pare că-I cazul să vă mai povestesc cîte ceva despre… dragoste și să las modestia la o parte. Vreau să mai recunosc cinstit că succesele mele pe băncile școlii erau mai mult decît modeste. În clasa a patra titlurile de elevi buni la învățătură l-au împărțit între ei: Timofei Druță, Ana Þapu, Nicolae Șoltoianu și încă o fată, fiică de învățători, care nu pretindeau la brigada lui tata.Lănuța…Cine era această fată pentru mine? Nu trebuie de confundat cz felul meu de-a citi și a scrie. De la o vreme, din cauza ei nu aveam odihnă nopțile. Avînd părinții învățători, era bine educată, se îmbrăca cel mai frumos din clasă, recira cel mai bine poieziile, de la ea mirosea totdeauna a parfum, avea în ghiozdan cele mai gustoase mere și prăsade,pine cu magiun și cu unt, știa să cînte în limba rusă, avea cei mai fermecători pistrui din lume, iar cînd zîmbea cumva spre mine mă cutremuram de emoții…Dar de-ar fi fost numai aceste frumoase în ea. Această copiliță, se părea că este un mare pericol pentru mine. Vorba e că dînsa, spre deosebire de noi ceilalți, avea un acces liber la cancelarie. Cum numai suna la recreație, ea putea oricînd să deschidă ușa unde se odihneau învățătorii și să povestească acolo, tot ce s-a petrecut la lecții. Dar cu aceasta mai treacă-meargă. Lănuța putea să spună și ceea ce se întîmpla și în toiul recreației.Dar această destăinuire a ei, putea să-mi aducă cele mai mari prejudicii, anume mie…Odată cu recreația, clasa devenea pentru mine un fel de arenă pentrui distracție.Mă hîrjoneam cu fetele și băieții, iar uneori, împreună cu vărul Trifan Druță, alergam nestingheriți peste bănci, fugărindu-ne unul după altul, răsturînd totul ce ni se nimerea în cale. Stîrneam un tărăbui nemaipomenit, ridicîndu-se colbul să acopere geamurile… Și iată, după asemenea acte de vandalism școlar, această gingașă Lănuță, mergea iute la cancelarie și mă pîra învățătoarei. Avînd informația gata pusă pe masă, Nina Pavlovna revenind în clasă, punea în funcțiune vărguța ei usturătoare, încît îmi trecea dorul de aventuri pentru vreo săptămînă-două. Dar numnai pica pe Lănuța nu-mi trecea… Þin minte că această copiliță cu chip de înger, dar cu caracter de viperă, stătea în banca din fața clasei, împreună cu Ludmila Zaporojan. După toate cîte făcea ea rele pentru mine,în timpul lecțiilor, arareori se întorcea spre mine, să-mi vadă fața plînsă și-mi zîmbea triumfătoare, de parcă făcuse cine știe ce faptă eroică. Deși, cum spuneam, n-am folosit-o niciodată în interesele mele de elev prea modest, totuși, n-avem încotro. Îi admiram, chiar și în acea situație tensionată, fața rotundă, bătută de pistrui, mersu-i legănat cînd trecea la tablă să resolve vre-un exercițiu,îi admiram rochița ce-I desena corpul, invitîndu-te irezistibil măcar s-o strîngi în brațe și s-o pupi pe frunte. Ce puteam face dacă ea, împreună cu fetele din clasa noastră, cu fiece zi se făceau din ce în ce mai pîrguite și mai drăgălașe. Cînd îmi era mai dragă decît vă spun, chiteam la altă recreație că învățătoarea e plecată spre cancelarie, o găbjeam într-un ungher, și o pișcam,o trăgeam de gîțe sau îi spălam fața cu buretele de șters tabla. Uneori, îi mai zmulgeam pălăriuța din cap și o aruncam pe fereastră afară. Ea, sărmănica, nu se lăsa, plîngea și continua să recurgă la trădări care-mi aduceau alte neplăceri decît scrisul și cititul. Potrivind că nici învățătoarea noastră nu mai poatesă curme huliganismul meu, ea mă pîra părinților ei.În acestea cazuri, de cum suna la lecții, pe ușă, împreună cu Nina Pavlovna, apărea și tatăl ei, care-mi citea morală cîte-o oră întreagă, făcîndu-mă pe mine iar să plîng în hohote și să promit că de azi înainte voi fi cuminte…Lănuța, cu fața plînsă și ea, obținea o expresie de învingătoare, plină de satisfacție că m-a pus la punct. Iar eu stăteam în fața clasei și mă sufocam, mai ales avînd o ură oarecare pe Nina Pavlovna căreia nu-I dădea nicidecum prin cap, ca să mă așeze de azi înainte pentru a sta cu această Svetlană Bulat, cu Lănuța într-o bancă. Ar fi fost culmea! Mai ales că ea, de la o vreme, simțeam că are o frică incurabilă de mine. Doar în prezența învățătoarei și al tatălui ei, dînsa se simțea protejată…Dar acele lecții de morală aveau un effect de foarte scurtă durată. A doua zi, la recreația mare,iarăși cu Trifan Druță săream peste băncile clasei și o trăgeam anume pe Lănuța de gîțele prinse cu fundițe rozove de mîinile ei gingașe și dragi ca ochii din cap… Nu știu ce s-ar fi întîmplat în viața mea, dacă mai continuam s-o am pe Lănuța colegă de clasă…
Într-o bună zi, învățătoarea veni în clasă și cu multă părere de rău, ne anunță surprinzător, că Lănuța ,împreună cu părinții ei, a plecat din satul nostru.A fost o noutate care m-a emoționat pînă într-atîta că am început a plănge. Atunci învățătoarea a zis să audă întreaga clasă:
--A plecat și din cauza ta, mîi Boris! Cît putea biata copiliță să suporte năzbîtiile tale…Părinții ei așa și mi-a spus, că în viață pe Lănuța nimeni nu a bătut-o vreodată, decît numai tu!
Era un început polios de toamnă.Locuind într-o mahala cu noi, spre seară am alergat la poarta casei ei,și într-adevăr n-am văzut-o pe Lănuța.Niște oameni din sat încărcau buclucurile în remorca unui tracrtor, care bîrnîia nervos la portița cu floricele de lemn. Am întrebat de tractorist, dacă este pe undeva colega mea de clasă, la care am auzit o voce supărată:
-- Gata! De-acum uită de familia Bulat. Ei au vîndut casa și au plecat. Aici de-acum se socoate gospodăria lui Alexei a lui Mihalache Druță.
Vreo cîteva luni după aceia nu-mi puteam găsi astămpărul.Mă vîrcoleam prin somn și devenisem trist, cuminte, încît nimeni din ai casei, precum și Nina Pavlovna, mai ales, niciodată nu au înțeles ce s-a petrecut cu mine în acele zile.Iar gîndurile mele erau numai și numai la micuța și gingașa Lănuță. Am început să învăț mai bine, deși faima de copil nărăvaș așa și n-a mai putut să mi-o șterg din catalog. Serile priveam mereu unica fotografie rămasă de la Svetlana, Lănuța Bulat împreună cu clasa. Mi se părea că dînsa mă țintește cu privirile diafane, nici să încerce a mă compătimi de starea în care mă pomenisem. Mi se opera un nod în gît de multe emoții, nostalgie apăsătoare după ea. Gîndurile mele o chemau înapoi, îmi ceream scuze de la dînsa, promiteam că pentru toată viața voi fi atent, ghentil cu ea, dar copilița copilăriei mele, deja plecase în altă lume, spre alte făgașuri, ca să nu mai am ocazia niciodată în viață să fiu alături de ea , cum am fost primii ani de școală. Regret și azi că acel diamant de fetiță n-a știut niciodată cît de mult am admirat-o și am iubit-o, dacă se spune de spus așa la acea vîrstă…
Vremea le lecuiește pe toate. Ca să mă mai abat cu grijile de la trebi am început a frecventa biblioteca școlii, unde bibliotecară era o rusoaică gheboasă, pe nume Maria Ivanovna Pravdina. Ce o fi însemnănd aceasta în rusește? Dar ca să nu fiu învinuit de naționalism, cum e moda la ruși, sunt nevoit să vă spun că bătrîna era blajină, binevoitoare cu noi, iar la orele facultative ne învăța limba rusă… Dînsa era mică de stat, purta o geantă roșie deosebit de mare pentru dînsa și o deschidea cu o cheie mai mare decît cea de la lacătul hambarului nostru de dinaintea colhozului. O văd și-acum pășind anevoie pe drumul plin de noroi de la școală spre casă și viceversa. Locuia la marginea satului, într-o casă a căror stăpîni n-au mai ajuns să se întoarcă din Siberia ceea plină cu țărani moldoveni. Venise pe la noi împreună cu fratele-său, veteran de război și cu cumnată-sa, o zidire grăsană, care stătea toată ziua și citea ziare la o măsuță din mijlocul ogrăzii adumbrite de copaci fructiferi. Zicea lumea că a participat la revoluția din octombrie, de aceea a ajuns să trăiască în Basarabia…De-ar fi reparat măcar casa pentru că avea pereții dărăpănați și era acoperită cu țiglă ruginită. Era cea mai numeroasă familie de ruși din satul nostru, venită la noi din indicația partidului ca să accelereze procesul de colectivizare a agriculturii. SE vedea că a fost familie de intelectuali, distrusă de revoluția lui Lenin. Chiar în orașul ce-i purta numele—Leningrad. A venit, însă, la putere Stalin, i-a ridicat din casele lor și i-au exilat tocmai în părovincia românească să li se piardă numele. Mai tînără dintre ei era Maria Ivanovna, care acum, iată la ce a ajuns – bibliotecară. Citind mai multe cărți mi-am ridicat autoritatea în fața ei. Apreciindu-mi stăruințele, ea afirma sus și tare, că eu, în viață, neapărat vboi deveni…poet! Chiar o opera pe mama în mijlocul drumului șispunea ridicînd un deget în sus a mare descoperire, zicînd:
--Buietul matale, o să devină puiet!
Dar, precum se întîmplă în viață, binele uneori este răsplătit cu răul. Față de Maria Ivanovna Pravdina, după care mi-a oferit posibilitatea să citesc o sumedenie de cărți, am săvîrșit un mare păcat.Mai bine zis eu și fratele Ion, căruia într-o zi ce i-o fi trăsnit prin minte. Mă îndeamnă: “Hai s-o otînjim cu dîrjaua pe spate să-i îndreptăm ghebul!” Fără a șovăi am dat acordul, fiind unicul martor ocular la cele întîmplate. Sărmana bătrînă! Cum pășea agale pe șleau, cu ochelari groși pe nas,mergînd spre școală, fratele se apropie din urmă și-I dădu o lovitură că baba, bănuiesc eu, avu impresia că s-a început iarăși războiul. Răcni cu glas neomenesc, se prăbuși la pămînt în noroi. Noi, speriați că am făcut moarte de om, am tulit-o în grădina lui moș Tănase, fratele lui tata, unde căzuseră multe prăsade pe jos din copac și urmăream printre nuielile gardului, ce se va întîmpla mai departe… Da baba, ajutată de către măhăleni, într-un sfîrșit s-a ridicat, tot întrebînd disperată: “ A cui e buiatul care m-a pălit?..” Aflînd mai apoi cine a făcut năzbîtia, fiind o femeie cultă, cuminte l-a iertata pe fratele , dar i-a spus să nu facă mai mult, asemenea prostii!..
La fel ca o pată pe soare mi-a rămas în memorie familia Pravdin din Leningrad. Þin minte cînd a murit bătrînul Pravdin. Înmormîntarea lui s-a făcut cu multă pompăîn satul nostru, dat necreștinește, pentru că de la raion au venit mulți-mulți nacealnici și cînta de jale o orchestră militară. Noi, micuții, am dus niște pernuțe cu fel de fel de medalii. L-au îngropat în cimitirul din preajma bisericii. Nu mult după acea înmormîntare, cele două femei neputincioase și nenorocite de revoluția lui Lenin, au fost luate și duse într-o direcție necunoscută. Iar revoluția cum s-a făcut așa și continuă să se facă atît în Basarabia, cît și în Rusia. Cine are s-o oprească și cînd??!
Sînt absolut sigur că nu v-ați gîndit niciodată că omul posedă capacitatea de-a zbura.Da, da, omul nu-i pasăre, dar zboară și el cu deosebirea că la păsări zborul e o virtute, iar pentru noi el este, din păcate o slăbiciune și chiar înșelăciune. Oare nu zbor adevărat să fi săvîrșit noi, cei care acum patru ani am venit necărturari la școală, ca acum să fim mîndri că știm a scrie și citi, a socoti și a gîndi aproape ca maturii membri ai partidului communist și nemembri. Acum urma să zburăm dintr-a patra într-a cincea. Am pus mînă de la mînă și i-am cumpărat primei noastre învățătoare o păpușă de gumă și multe, multe flori. În taină mare am pregătit și am prezentat în fața clasei pentru ea un concert. Învățătoarea stătea de una singură în bancă și ne urmărea cu dragoste maternă, cu ochii scăldați în emoții profunde că , uită-te, cum o dată, apoi încă de cîteva ori cum discipolii pe care i-ai învățar patru ani, deja zboară din viața ta pentru totdeauna.La sfîrșitul acelui concert de pomină am inundat-o cu flori și am aplaudat-o strigînd cu toții în cor:”Mul-țu-mim!” Văzut-ați ce păsări eram, văzut-ați cît de sus zburam? Atît că păsările zboară în mai multe direcții și revin repetat la cuibul lor inițial, iar omului nu-i este dat să revină. Odată zmuls din cuib, se duce tot înainte, se duce înainte ca , pînă la urmă, să uite de cei care i-a pus aripi, dar și de cei cu care a început să zboare. Prin asta vreau să spun că pentru mine acea zi a fost destul de tristă. După ce toată ziulica a fost călduroasă, pe la chindii, peste drumurile colbăite ale satului a început să plouă. S-au ascuns de ploaie rîndunelele, vrăbiile,porumbeii. Ne-am ascuns în casele noastre și noi, copiii… Păsările nu mai zburau, dar noi intensificam zborul și nu știam, unde zburăm. Ne dădeam bine seama că din acea zi prima învățătoare nu mai avea să ne învețe carte niciodată. Zburam cu gîndurile înainte și totodată, înapoi prin ploaia de afară și prin anii ce au trecut ireversibil și prin cei ce urmau să vină neapărat. Mă gîndeam că de ce pentru a merge înainte trebuie să plătim cu o atît de mare pierdere, cădeam în nostalgie și mă mustrau părerile de rău fiindcă am să le port cu mine pe drumul întregii vieți. Aici îmi vine a vă spune că despărțirile de toate felurile nu pot fi altceva decît niște zboruri. Cu atît mai mult cu cît această despărțire a noastră era pentru mine dublă, dacă nu chiar triplă, după cer a plecat Lănuța din sat.Despărțire peste despărțire. Nu te zbate în piept inima mea, zboară, zboară,zboară…Poate îți amintești, viață, în zbor, cum arăta clar domnișoara copilăriei mele pierdute în zarea anilor?..
După terminarea anului școlar, nu mărturiseam nimănui amarul din sufletul meu. Iată acum mărturisesc că pe la mijlocul verii, duminicile, veneam la școală, lipeam fața de sticla ferestrei ce dădea în clasa pustie, cu băncile cafenii de lemn, în plină reparație și stăteam așa mult,mult timp și-mi părea că zbor la prima mea învățătoare cu care mă obișnuisem ca cu o mamă și la fata care plecase din Inești mă gîndeam și zburam cu gîndul nu numai cînd stăteam la fereastra clasei, dar și atunci cînd mergeam în Hîrtop la păscutul vitelor. Îmi apărea în ochi stînd la masa ei din fața noastră, pregătindu-se de lecții, atîrnînd pe tabla neagră,înaltă exponate și materiale didactice, ca lecțiile să se asemene cu adevărate victorine, iar cunoștințele să ne intre în cap fără prea multă zubreală sau cu muștrluială pedagogică. Deși, ziceam, că nu eram eu un copil din cei ce merg la biserică fără părinți, dînsa avea răbdare să-mi suporte capriciile. Mai mult, spre finele sezonului de patru ani școlari chiar devenisem prieteni și, intuiam că în adîncul inimii dînsa se mîndrește cu succesele mele... Oare nu de aceasta acum zbor, și nu mă pot opri din înalturile amintirilor, așa cum o fac păsările…
****
Dar, după ce am început bine a zbura, nu zăbavă că aterezăm în clasa cincea și, după cum am înțeles, veni timpul să învățăm a zbura cum ne vor dicta mai mulți învățători. Dintre toți, eu personal mi l-am ales pe dirigintele zis Alexei Petrovici Andoni. Asta pentru că, întîi, era un flăcău energic,cu o ținută de atlet, un bun pedagog și sportiv. Și în al doilea rînd pentru că nu era din satul nostru. Originar era din Ezăreni, un sat din lunca Ciulucului cam în direcția unde ni s-a pierdut prima noastră învățătoare cu tot cu sufletul meu. Ne preda geografia, disciplină, de altfel foarte preferată de mine. N-ți înțeles de ce l-am ales pe Alexei Petrovici? Vorba e că tata cunoștea la perfecție harta politică a lumii și ne deprinsese și pe noi să distingem mările de oceane, liniile verticale și orizontale, polul nordic, de polul sudic și încă altele. La rîndul lui, Alexei Petrovici era nu numai original în modul de predare a materialului, ci avea și un jargon specific lui, pe care generații întregi de săteni îl țin minte pînă acum. Ne întîlnim și ne amintim, de exemplu, că atunci cînd făceam o boroboață, el se apropia de bancă și ne spunea:
--Scoală-te, nerușinatule, pe două copite!
Cînd te luai cu gîndurile și el observa că tu nu ești atent -- te privea amenințător, zicîndu-ți:
-- Fițe-ar mutra-n pușcărie, element burghez ce ești!.. Cap de muscă—buzălău!
Alta și mai anapoda avea el pentru lecțiile referitoare la structura geografică a globului pămîntesc. Mulți elevi nu puteau să-și imagineze și să deosebească emisfera de est de cea de vest a Terrei… În asemenea cazuri cel mai mare geograf din Inești se apropuia de bostanul geographic, îl învîrtea de cîteva ori pe osia lui, apoi lămurea:
--Închipui-ți-vă că mergi acasă, iai sărisăul și tai globul în două. Ce se v-a obține? Emisfera de est și emisfera de vest. Ai înțeles, cap de muscă, buzălău ce ești?
De-ar ști dînsul cîți harbuji am tăiat eu cu cuțitul în două în toamna aceea, tot ghicind pe ce emisferă se află Svetlana, acea Lănuță a mea.. În alt context, însă, și geograful Alexei Andoni a fost și a rămas pentru mine o legendă a copilăriei: om harnic, onest și înțelept. Venit la Ineasca din alt sat ca și majoritatea învățătorilor ce ne-au preluat după prima învățătoare, în scurt timp, dacă nu chiar în toamna ceea, geograful nostru s-a căsătorit cu Zinaida Dimitrovna Bodiu, învățătoare și ea venită care-mi picase dragă pe inimă, poate chiar mai înainte de a se fi măritat. Probabil dacă așa a venit vorba, e cazul să menționez că în viața mea școlărească am avut parte de o întreagă pleiadă de învățători talentați. Și după ce Zinaida Bodiu s-a căsătorit, noi, băieții ne-am îndreptat atenția spre Aurelia Tîrsînă, profesoara de limbă și literatură maternă. Era o fire plăpîndă, gingașă,nespus de pasionată de graiul românesc, deși I se ziceau moldovenesc, precum erau timpurile. Cu multă pasiunea ea ne citea, în deosebi, literatura veche, care niciodată n-a fost moldovenească, dorînd ca și noi, elevii să însușim bine cronicile bătrîne, izvoarele inițiale de unde își lua obîrșia românitatea și literatura națională. Lecțiile ei pentru mine devreniseră o adevărată sărbătoare, deși profesoara mi se părea că nu vedea în mine nici o scînteie de talent, care să-i fi înclinat într-o anumită măsură și simpatiile către mine. Cu toate acestea eu nu m-am lăsat pe tînjală și colegii au văzut cum le-am furat rolul de lider la disciplina respectivă dar și... la nebunii. Clădirea școalii se afla în vecinătatea rîpei lui Mihail Druță poreclit brojban. La recreații, îi îndemnam pe colegii de clasă să ne ducem în acea rîpă plină de gunoiști, în dreptul casei lui Vanea lui Iova Druță, unde făceam iezături. Se forma un rezervor de apă murdară pe care lansam corăbioare de hîrtie.
Cel mai bun prieten al meu de la acel moment de viță devenise Mihai a lui Fiodor Þurcanu zis Găgăuță. Avea Mihai părinți harnici ce-I adusese pe lume patru frați și o soră. Acum eram și eu membru al acestei familii. Nenea Fiodor era șofer la combinatul de produse lactate din Telenești și, văzîndu-mă și pe mine băiat bun adeseori ne plimba cu camionul. Mihai era o fire isteață, mărunțel și foarte vesel. Cu toate că eu eram înalt și zdravăn, prietenia noastră devenea din ce în ce mai strînsă. Ne-a consolidat și mai mult Vasile Þurcanu , bunelul lui Mihai, care odată, la nunta verișoarei Vera lui moș Manole Bostan, ne-a luat pe noi doi și pe vărul Pavel al treilea și ne-am fotografiat împreună. O fi costat mulți bani acele fotografii, căci dînsul adeseori ne spunea, aruncîndu-și cușma peste frunte și netezindu-și barba albă:
--Degrabă am să mor și vor avea nepoții măcar o amintire de la mine…
Odată moș Vasile se întorcea de la magazin cam cherchelit și, în preajma gospodăriei lui Mihail Druță, poreclit Coroi, în mijlocul cărărușii s-a împiedicat de o ciotcă de copac din care atîta mai rămîsese. S-a enervat pînăîntr-atîta încît a mers acasă, a luat toporul și, în văzul tuturora, a nimicit ciotca. Apoi începu din nou a vorbi de moartea lui ca și a copacului.
Vă spuneam, însă, de pasiunea mea pentru geografie,pasiune care se trăgea, din părinți. Multe din cunoștințele teoretice, de ce aș ascunde, mi se trăgeau de la Alexei Andoni, soțul Zinaidei Bodiu, ce s-au făcut ineșteni într-o zi prin căsătoriea lor. Cunoștințele practice, însă, le-am acumulat în rezultatul excursiei întreprinse la Odesa cea de pe Marea Neagră. Angajat în calitate de șofer la Combinatul de produse lactate, moș Fiodor a dus un grup de lucrători ai întreprînderii pentru cîteva zile la mare. M-a luat și pe mine, împreună cu Mihai. A fost prima mea călătorie atît de lungă într-un oraș atît de îndepărtat și atît de enigmatic. Drumul spre Odesa a durat o noapte cît zece puse cap în cap, încît am crezut că nu se mai termină. Mă frapau șinile de cale fierată, luminile jucăușe de la vitrinele magazinelor. Ne-a făcut și o surpriză de tip văratic. În preajma Odesei, ne-a adormit pe toți într-o livadă de meri. În zare se vedeau luminile fantastice și se auzea vuitul înfundat al marelui oraș. Mi-am dat seama din livadă că-i mai mult decît un punct geographic.După atîta cale și cale mi-am mai dat seama că geografia profesorului nostru cam denaturează realitatea. Nu mai este el pămîntul chiar cît un harbuz, dacă de pe litoralul mării fără sfîrșit mie mi s-a părut că el abia începe. Pînă atunci nu văzisem așa ceva nici măcar în vis. M-am uitat în jur să-mi văd învățătorul. Era o zi senină, cu mult soare și valurile azurii ale mării mi s-a părut că vor să ne înghită.Corăbii mari,se pierdeau parcă nu în apa mării, ci în înălțimile cerului presărat cu mii de păsări foarte guralive și zbenguitoare. De aceea, probabil, cînd ne-am întors în oraș pentru a fi cazați într-un cămin muncitoresc, așteptam să văd corăbii cu păsări și pe cerul înstelat. M-a zguduit mulțimea clădirilor ce zăceau în ruini încă de pe timpul războiului trecut. Multe dintre ele nu fusese restabilite nici pînă, dar nici după nașterea mea din care cauză mă întrebam unde locuiesc oamenii?
Orașul era cufundat în verdeață , am văzut chiar viță de vie și pe lîngă cornișele geamurilor atîrnau struguri de poamă sus, la etaje, ca la noi, la Inești, .Eu cu Mihai hoinăream alandala prin oraș, iar nenea Fiodor și mama lui Mihai, mătușa Nina, ne cumpărau înghețată ca să fim copii cuminți. Ei nu știau că noi am învăța geografia, că ceea ce vedeam cu ochii noștri era într-o contradicție flagrantă cu ceea ce am învățat la școală. Vorba ceea, practica bate gramatica și că e mult mai bine o dată să vezi, decît de zece ori să auzi. Am intrat în magazinul universal central, pe acoperișul căruia atîrna o compoziție monumentală cu femei și bărbați, în centrul căreia se afla statuia unui marinar vînjos sau ceva de felul acesta. De la etajul patru, stînd spriginiți de palierul scărilor priveam oamenii ce intrau și ieșeau din clădire. Ni se păreau mici și caraghioși în aglomerația lor și… am început să le scuipăm de sus în cap. Cînd cineva ne-a observat ce facem s-a stîrnit o hărmălaie încît nouă nu ne-a rămas decît să fugim prin saloanele mari și îanlte ale clădirii, făcîndu-ne dispăruți în mulțime… Îmi mai amintesc că pe plajă domnea miros plăcut de mîncăruri. Lucrătorii de la combinatul de produse lactate au luat cu dînșii multă brînză olandeză, unt, roșii, salam și meseam direct pe malul mării, unde era lume de pe lume îmbrăcată doar în costume de baie. Prin vecinătate treceau ca fulgerul catere, trăgînd din urma lor bărbați prinși cu funii ce lunecau cu schiurile de apă prin valurile azurii. Pe malul mării, cît vedeai cu ochii vedeai o masă nesfîrșită de bărbați și femei, copii și lume în vîrstă, scăldîndu-se și pîrjolindu-se la soare.
Întors acasă am tot povestit părinților, prietenilor din mahala și altor oameni din Ineasca cît de frumos e la mare, ce viață neînțeleasă duc orășenii care par că nu mai lucrează niciodată, ci doar se scaldă în mare, se bronzează la soare și se plimbă prin magazine cu și fără treabă. Ca să înțeleg mai bine viața orășenilor de pe malurile mărilor și oceanelor, fratele m-a sfătuit să citesc mai multă literatură scrisă de autori care au călătorit mai mult decît mine. Sub acele impresii, la biblioteca școlii am căzut pradă cărților lui Jul Verne și Alexandru Grin, devenind romanticul cu gîndul mereu la mări și oceane, pentru toată viața.
****
Ia să cînt. Vorba e că prin acea perioadă am început să-mi manifest talentul pe scena școlii. Cîntam, cîntam cîntece populare și romanțe de Mihai Eminescu:” Sara pe deal…”, Vezi rîndunelele se duc..”, “Mai am un singur dor…” care plăceau celora care mă ascultau. Nu degeaba ne-au făcut club lîngă casă! Curînd s-a zvonit în tot satul că am o voce cristalină, răsunătoare și că împreună cu Iulia Druță, ce-i zicea la acordeon, mergeam cu concertele noastre pe la ferma de vite mari cornute, adică pe la mulgătoare, la brigada de tractoriști, ba chiar și prin satele învecinătate. Mi-am încercat puternile și la festivalul raional al artiștilor amatori, ajungînd cu succes în finală. Mama și tata se bucurau de succesele mele artistice, dar asta nu însemnă că eram scutit de muncile agricole de sezon pentru că mama avea tot atîtea norme cîte culturi agricole avea colhozul lui tata. Tineretul din sat mă aștepta să ies cît mai des pe scenă, iar mama mă aștepta la prășit. Tot așa, pînă părinții i-au cumpărat fratelui Ion bicicletă. Acum și seara, împreună cu el ieșeam la marginea satului. Ne plimbam și cîntam nestingheriți. Mai ales tata vroia cumva să mă dea la o școală muzicală din Chișinău. El primul a văzut că talentul meu necesită o perfecționare serioasă. La lecțiile de muzică uimeam învățătoarea prin ingeniozitatea mea de a percepe notele, de a le da glas la strunele mandolinei. Am devenit fruntaș și la alte discipline nu numai la matematică. Și totul părea că merge mai bine. Doar că nu mă puteam debarasa de slăbiciunea mea înăscută. Cînd îmi abătea… susținut de alți colegi, fugeam de la lecții și mă apucam de ghidușii. Dacă nu făceam vreo baraboață, viața parcă nu-mi era interesantă. De la o vreme, împreună cu vărul Valentin a lui moș Afanasia Druță, fratele lui tata, am prins a bate mai des drumul spre tîrgul Teleneștilor, la evrei Descoperisem că evreii, nu îndrăzneau să taie singur găinile, gîștele, rațele, curcanii, procurați la piață de la moldoveni. Ne luase de băieți cuminți și stabilise și niște taxe pentru serviciul prestat. Dacă tăiai o găină primeai 15 copeici, iar dacă venea vorba de un curcan, plata creștea și constituia 50 de copeici, adevărată bogăție pentru noi în ajunul zilelor de odihnă. Eu cu vărul, luam bărdița de la trunchi și mergeam spre mahalaua tîrgului. Acolo eram poftiți în cîte o curte ca să ne îndeplinim misiunea… Am tot tăiat păsări la evrei, pînă cînd odată, dintr-o ciudată întîmplare vărul,a repezit tăiușul bărdiței în așa fel încît a tăiat o rață în două, iar pe un curcan, mare cît un struț doar l-a rănit și pasărea a rupt-o speriată pe străzile tîrgului. Am alergat din urma curcanului însîngerat, ajungîndu-l tocmai în marginea Teleneștilor, pe drumul ce ducea la Ineasca. Și poate că ar fi fost el totul bine, dacă vărul nu mă sfătuia să nu ne mai întoarcem la stăpîn cu bietul curcan. Am mers la semenii noștri care pășteau vitele în Ponoare, nu departe de Borta lui Dănilă.Acolo am tăiat cum se cuvine curcanul, am aprins un rug și, țin minte, că am organizat un ospăț cum nu se mai pomenise prin părțile locului. E de la sine înțeles că după acea întîmplare pierdusem pentru o vreme pofta de a ne mai arăta prin mahalaua evreilor din Telenești. Compromițîndu-ne în halul acesta, am fost nevoiți să găsim altă posibilitate de a cîștiga parale, pentru cheltuielile curente și de perspectivă că de la normele mamei nu primeam nimic. Mătușa Vera Savin, avea în ocol un buhai cît un munte.Aproape că nu era zi să nu vină încoace săteni de-ai noștri cu vacile lor. Mpătușa Vera nu reușea de una să conducă această nobilă procedură. Convinsă că sîntem băieți de treabă, ne-a angajat pe noi să urmărim în de aproape procesul de însămînțare a vacilor.Ea nu dădea voie stăpînului cu vaca să asiste la această procedură de împerechere. Lucrul acesta ni l-a încredințat nouă. Eu, vărul stăteam pe niște butuci și, cînd consideram că evenimentul a avut loc, strigam plini de entuziasm:
-- Mătușă! Gata! Buhaiul a băgat-o, a băgat-o! A nimerit în vacă!
-- Bravo, guguștiucii mămucăi! zicea dînsa ca răspuns la strigătul nostru.Veniți încoace, să Vă mînțănesc!
Ne dădea pîine cu magiun de perje și, desigur mai multe copeici ca să ne cumpăram bomboane și să ne ducem la film.
Dar, de la o vreme, vărul potrivi, că se poate de făcut afacere în satul nostru și cu țapul încornorat din ocolul lui moș Tănase. El a început să dea zvon prin sat că țapul este bun de înmulțit caprele. Mătușa Lida, o femeie gospodăroasă, care nu prea dorea să se ocupe de această treabă, l-a ascultat pe vărul și i-a încredințat lui și mie să îndeplinim rugămintea sătenilor. Ingenios, vărul a construit un fel de corlate mai mici, decum văzusem la mătușa Vera și, cînd venea omul cu capra, la procedură îmi permitea doar mie să assist la ea. În vreme ce stăpînul mai schimba o vorbă-două cu moș Tănase, mai ciocneau cîte un pahar de vin, eu cu vărul sileam țapul să-și onoreze obligațiunea de mascul. Parcă totul mergea bine, dar nu știu cum se întîmnplase că țapul cu pricina nu prea avea poftă de a face dragoste. Și atunci, vărul înmuia o trestie de mălai într-o căldare cu noroi, și plesnea cu ea peste burta caprei, desenîndu-i niște vîrci ca și cum țapul s-a spriginit acolo cu copitele… În cele din urmă, gospodarii îl lăudau pe vărul, mă lăudau și pe mine că sîntem băieți cuminți, de treabă și ne dădeau bani de cheltuială…Totul a mers bine pînă cînd, gospodarii satului au încetat să mai vină la poarta cu țapul. Convinși că patrupedele lor nu sînt sterpe, fiindcă fătase în anii trecuți, se auzeau prin sat declamații serioase, deoarece trecuse sorocul, dar caprele nu fătau. Faptul ca atare era considerat amăgeală curată. Oamenii au dat bani pentru împerecherea caprelor cu țapul lui moș Tănase, dar ca și cum i-ar fi aruncat în vînt… Trăgînd cu obrazul, pînă la urmă moșul s-a izbăvit de țap, l-a mai chelfănit și pe vărul , mai hotărîndu-i să nu facă mai mult asemenea bazaconii sa stricat stativul din corlate și cu aceasta s-au încheiat afacerile noastre.
Dar cu aceasta n-a murit neamul relelor, pentru că nici la școală nu eram mai bun.Þin minte cum într-o zi, fugind de la lecții m-am dus în rîpa din preajmă casei lui Mihail zis Brojban și am dat foc gunoaielor grămădite acolo de el toată vara. Moș Vanea lui Iova, vecinul lui Mihail, a asmuțit cîrdul de cîini ce-i avea în ogradă de mi-au rupt pantalonii nu numai mie, da și celorlalți confrați, alde Mihai Þurcanu și Tudor Captari, dintr-o clasă mai mare ca mine. Potaia m-a mușcat cel mai tare de-o bucă. Am zbughit-o cu toții,în clădirea școlii ca să scăpăm de potăi. Nimerînd acolo, tocmai în timpul recreației mari, mă dureau mușcăturile javrelor, plîngeam ascunzîndu-mi capul în sînul cămașei, dar învățătoarera Veronica Corobcă care avea o simpatie vădită față de mine, și altădată mă lăuda pentru vocea frumoasă, de data asta, ascultîndu-mi păsul, desfăcu mîinile a pagubă în părți, și m-a probozit ca pe mine. După aceasta s-a dus în cancelarie ca la sfîrșitul orelor, directorul școlii, Mihail Pîrțache, să adune clasele în careu, anunțînd că elevul Boris Druță dintr-a 5-ea pentru comportament urît în societate este exmatriculat din școală pentru un timp de două săptămîini…Urma ca acasă să fiu chelfănit de către tata. Dar s-a petrecut un miracol. Directorul școlii, un bărbat mic de statură, dar înțelept se vede că a mai stat de vorbă cu colegii în absența mea, a clarificat cele întîmplate și… nu a anunțat părinții. El m-a poftit la el în cabinet, m-a privit sever , zicîndu-mi:
-- Mergi acasă, ajută părinții la lucrări, iar peste o săptămînă să vii la școală de zece ori mai cuminte, cocoșelule! Altfel te las repetent pentru un an și-atunci numaidecît o să te spun lui tat-u…
Am fost uimit că direcția școlii a hotărît să nu mă divulge, iar tata și mama, nu știu de ce, nu s-au interesat ce nu mă dam dus la școală în decursul unei săptămîni. Revenit din nou în clasă, mă străduiam a fi cuminte, ascultător, harnic la învățătură și am văzut că pot să fiu și altfel de elev. În schimb acasă nu prea mă pregăteam de lecții, mizam mai mult pe memorie, mereu stăteam cu mîina ridicată să fiu întrebat și notat, apreciat respectiv în catalog. În scurt timp catalogul dirigintelui se îmbogățise cu notele mele.
În afară de geografie, obiectul preferat, obținusem succese chiar și la matematici. Alexei Andoni, la orele clasei, stînd cu catalogul deschis înaintea sa, mă ridica în picioare ca exemplu și zicea plin de satisfacție:
-- Boris al nostru s-a pus pe treabă! Bravo!
Și eu mă străduiam să fiu exepmplar. Deși străduințele mele erau artificiale, făcute cu eforturi, contrar caracterului meu libertin.Și voi spune de ce.
După venirea lui Brejnev la putere, în societate se dădea o mare importanță educației patriotico-internaționaliste.Precum am zis, în satul nostru jumătate dintre veteranii războiului, cei care lșuptase cu rușii, aveau merite, se bucurau de stimă și aprecierea statului, iar celaltă jumătate veterani, printre care și tatăl meu, care venise de la front schilodiți, și traumați, dar luptase în rîndurile armatei române, erau ignorați,marginalizați, lipsiți de ajutorare complectă. Mai că nu erau declarați dușmanii poporului sovietic! Din aceste motive, la școală erau mereu invitați veteranii războiului,care au luptat de partea rușilor. Majoritatea dintre ei, veneau de la raion, și erau niște rusoi grași, roșii la față, cu multe medalii zîngănitoare în piept. Ei povesteau despre necazurile suferite de dînșii pe cîmpurile de luptă, dar dacă vorbeau în limba rusă, nimeni nu-i ascultau, elevii căutîndu-și de trebile lor. Și atunci direcția școlii a decis să învite la asemenea întîlniri pe veteranii din sat. Adică, las” să ne povestească ei cum au luptat pe frontul rusesc, nu românesc. E adevărat, că unii dintre ei, cum spunea tata, mai întîi au luptat de partea românilor, trăgînd cu tunurile în armata roșie ca, în 1944 să fie înrolați în război de către ruși, ducîndu-i pe linia întîi spre Berlin…Dar acest lucru se trecea cu vederea și odată în clasa noastră, după lecții ne pomenim în față cu moș Grigore Munteanu, unicul țigan din sat, un bărbat josuț, tuciuriu, cu pălăria trasă peste ochii mici.Lucra ferar la brigada de tractoare a colhozului. Era țigan dar dacă vroiai să-i pricinuiești vreun rău, era de-ajuns doar să-l numești cum se cheamă și el devenea tun bun de a te împroșca cu șrapnele. Adeseori îl porecleam zicîndu-I țigan și fugeam să ne neprindă de ne pîrîia călcîiele prin hudițe. Era un fel de paiață, rîdeam de el. Acum, însă iată-l că-i întîmpinat la școală cu cîntec de goarnă și lovituri de bărăbănică. Cînd se potoli rumoarea, dirigintele, l-a invitat la masa din fața clasei, acoperită cu pînză roșie, cu vazoane de flori vii, rugîndu-l să ne povestească cum a luptat el pe front. După o ezitare de lungă durată, moșul țigan își scoase pălăria de pe cap și prinse a-și depăna amintirile:
-- Apăi, de, cum am ajuns pe front, dragii mei, îndată am avut grijă să potcovesc chicioarele cailor! Căram apă cu căruța la generali! O dată mă întorceam printr-o pădure și cînd colo aud deasupra capului ”Trosc!” Să vă spun drept, mai nu m-am scăpat în izmene de frică. Am închis ochii, crezînd că-i gata cu mine. Dar Dumnezeu e mare !.. Peste loitrarul căruței și peste murgii mei a căzut o creangă nu chiar mare dezbîrnată de vînt, care mi-a spart capul. Dus însîngerat în unitate la generali și ofițeri de caii pricepuți ce știau drumul înapoi, am fost lăudat! După ce și-a potolit generalii setea din balerca cu apă, au zis că sînt erou și m-am întors de pe front cu medalie.
-- Nemți ați împușcat? îl repezi cu o întrebare Mihail a lui moș Anton Þurcanu.
-- Așa cum s-arată în fiecare sară la club, a precizat întrebarea un alt coleg de-al meu, Nicolae Șoltoianu.
--Eu? Să ucid oameni, drăguții mei? Căzu în nedumerire confuză moș Grigore, cînd a înțeles sensul întrebării. Deveni parcă speriat, își făcu semnul crucii spre portretul lui Brejnev zicînd cu glas domolit: Doamne, Măiculița Domnului! Ferit-a sfîntul! N-am văzut zare de neamț la război. Și de ce să-i ucid, dacă i-aș fi întîlnit… Sînt om pașnic! Aduceam cu polobocul apă la generali și-atît!.. Fertic! Nacealnicii din pădure după ce mi-a aninat medalia în piept mi-a spus, nu știu de ce, ca să nu spun nimănui cum mi-a căzut cracanul copacului peste scăfîrlie… M-au trimis acasă ca să potcovesc epele și armăsarii satului...
Anatol Mandraburcă, cel ce prefera să citească multe cărți despre eroii războiului, știind mai multe decît noi, îl întreabă:
-- Dar avioane ai văzut vre-odată? A căzut boambele de-asupra matale?
-- Apăi, s-a întîmplat la instrucții!.. Pînă a mi se da în primire căruța și murgii, generalul m-a dus pe o cîmpie înfloritoare și mi-a spus:” Închipue-ți, Gheorghe, că de-asupra ta plutesc avioanele și curg boambele ca gălușelile! Ce trebuie să faci? N-am știut, zău, ce să răspund și atunci generalul a fluierat din țurluiac și-a răcnit la mine: “Lasă-te trîntit la pămînt, apoi mergi în coate de te salvează!” Așa am și făcut. Cum numai generalul fluiera din țurluiac, eu hop! la pămînt, iac-așa-ia…” Și în văzul nostru, deodată moș Grigore Munteanu se lungi pe podea în fața clasei și porni neîndemnatec să se tărîe pe brînci printre bănci…Și zise către noi: Voi știți vorba ceea care spune că odată veneau doi – un rus și un tun, tunul era rus, iar rusul era tun! Speriat oarecum de această întorsătură de situație, dirigintele, îl ajută pe țigan să se scoale, îl scutură de colb, apoi ne sili pe toți să aplaudăm cele bravuri ale veteranului de război…
Sub impresia filmelor de la club și ale celor povestite de către veteranii satului în obișnuința copiilor la acea vreme întrase joaca de-a războiul. Cu această ocazie meșteream automate, revolvere, mitraliere din lemn, apoi ne împărțeam în echipe, săpam trenșee, și făceam anumite strategii pe cîmpul de luptă, mergînd în atac de baionete cu hurta, în fruntea cărora mă străduiam să fiu conducător. Imitam toate bătăliile în conformitate cu subiectele ce le vedeam seară de seară pe ecranul clubului… În lipsa unui supraveghetor nepărtinitor, joaca noastră adeseori se termina cu o mare neînțelegere. Eram bătăuș, obijduisem pe mulți colegi cu pumnii, dar odată am fost aprig bătut și eu de către mahalagiul, colegul de clasă Mihai a lui Anton Þurcanu. Mihai m-a bătut cu capul și m-a mușcat, încît acea chelfăneală o țin minte și azi. Nu am purtat pică pe el, fiindcă s-a întîmplat mai apoi să mănînce papară de la mine. Și-apoi de ce să purtăm mînie unul pe altul multă vreme, dacă am rămas pentru o viață prieteni și neamuri, fiindcă tata și mama lui mătușa Nastea, erau verișori.
Prieten de școală, căruia îi plăcea să se joace de-a războiul în comanda mea a fost un alt Mihail, a lui Alexandru Roșu. Mama lui Mișa, căreia îi zicea Fenea era o ucraineancă blondă, simpatică, din orașul de pe Nistru, Iambol de lîngă Soroca, ea muncea la fabrica de lapte din Telenești. Colegul aducea la școală felii de pîine cu unt în ciocolată. Aveam fericirea să stau cu el într-o bancă. Mai lenos decît mine la învățătură, mă străduiam să-i dau să copie unele din exerciții date pentru acasă și Mihai, drept recunoștință împărțea cu mine acea mîncare gustoasă. Făceam diferite trăsnăi mărunte împreună și ne împăcam bine ,însă, într-o zi, părinții lui au divorțat și Mihai plecă împreună cu mama și fratele să locuiescă la Iambol.Odată cu plecarea lui , eu parcă mă lăsasem de jocurile de-a războiul, de alte pramatii gogonate. Continuam a cuceri scenele cu vocea apreciată de săteni. Doream să devin artist nu soldat. Nu ascundeam acest vis, declarîndu-l întruna părinților. Mă urcam de multe ori într-un copac din grădina casei și cîntam întruna cîntec după cîntec popular, auzite la radio. Erau pe atunci la modă vocile lui Nicolae Sulac, Teodor Negară, Angela Păduraru, Anastasia Istrati, Tudor Marin…
Trecuse un an doi și, după clasa a șasea, Ionel a lui moș Agache Tîrsînă, căruia îi plăcea muzica, îmi spune că a citi într-un ziar că la Chișinău este anunțat un concurs ce prevedea primirea elevilor la o școală de artiști. Citind ziarul, tata a declarat că este gata să mă ducă la concurs. Poate că îmi realizez gîndul. În mregele gîndului că, în sfîrșit o să devin artist al capitalei, tata găsi o mașină și, împreună cu mine, Ionel și moș Agache, am sosit la multrîvinta școală. Eram pentru prima oară la Chișinău. În jurul școlii muzicale, se adunase foarte mulți copii, din toată republica mai puțin talentați decît mine. Pe la etaje se auzeau voci, sunete de instrumente muzicale. După un chin de așteptare, într-o zăpușală teribilă, iată-mă pentru prima oară în viață, în fața unei comisii compusă din mai mulți bărbați și femei în vîrstă. Verificîndu-mă dacă sînt anume acela care doresc să trec concursul, unul dintre bărbați cărunți, mi-a vorbit în limba rusă ceva, apoi m-a invitat lîngă un pian masiv, lucitor și negru. A apăsat pe o clapă, pe alta, apoi m-a întrebat sever care sînt notele care dînsul odinioară le-a sunat. Habar n-aveam ce a vrut el să afle de la mine. Roșisem, începuse a-mi tremura picioarele de parcă se prăpădea lumea și, după o mică consultație, comisia a decis …să mai încerc și la anul… Lui Ionel i s-a spus același lucru și, spre seară am revenit acasă mîhniți, cu toate iluziile pierdute. Vreo cîteva zile nu eram în aplele mele din această cauză. Tata, însă, trecut în viața lui prin mai multe examene, s-a apropia într-un tîrziu de mine, m-a liniștit și mi-a spus:
-- Viața, băiatule, nu este chiar atît de simplă! Dacă te pornești la drum, apoi trebuie să înveți, să știi! Nimica nu se dă de la Dumnezeu, dacă nu-ți dai tu stăruința…Nu te amărî. Ai trecut un examen abia…
Poate din cauza acestui eșec încetasem să mai frecventez casa pionerilor de la Telenești. Deși, împreună cu Iulia Druță mai mergeam la concerte. Fratele Ion reușise mai multe. Tata i-a cumpărat un acordeon și el cînta mereu una și aceiași melodie, cu toate că nu avea deloc voce… Mereu auzeam replici din partea lui tata că chipurile numai fratele, prin munca sa poate să-i dea o nădejde că în familia noastră o să avem un muzicant… Eu însă rîvneam la vremea cînd soarta mă va învăța a deosebi notele pe portativ în practică. Și de curînd asemenea perspectivă mi se deschisese. Colhozul avea orchestra lui și dirijorul organizase un grup de viitori muzicanți din satele învecinate și unite într-un colhoz. O vară, apoi o toamnă am tot umblat la repetiții și acel dirijor căruia îi zicea, mi se pare, Botezatu, nu s-a ocupat mai deloc cu mine. În afară de faptul că mi-am făcut noi cunoscuți de prin satele vecine, nu am realizat nimic mai mult. Numai într-o toamnă, cînd la școala noastră se înființase fanfară, tot cu ajutorul lui tata, mi-am văzut visul realizat. Tata a iubit fanfara, pentru că s-a considerat întotdeauna soldat mărșăluind prin Europa. Fiindcă mai fiece copil din satul nostru se vedea inclus în această orchestră, concurența era mare și noul dirijor, săteanul nostru, Mihail Cușnir, un tînăr iubitor de muzică m-a acceptat, repatizîndu-mă la bariton.Pe fratele nu a vrut să-l primească, fiindcă era în clasa 8-a și, de curînd avea să termine școala… Mihail Cușnir crescuse și studiase la casa de copii. Bun cunoscător al istoriei muzicii ne povestea pasionat despre Vivaldi, Puccini,Verdi, Ceaikovki, Rimschi-Corsacov, Rahmaninov, Enescu, Porumbescu... În afară de aceasta, el dădea prioritate disciplinei, lucrînd cu noi ore întregi. Cu timpul, cei care nu rezistau rigorilor plecau, iar cei rămași am devenit muzicanți de forță. Mai întîi am deprins a cînta melodii funerare. Prima ieșire la rampă, cum se zice, am făcut-o la înmormînarea unui evreu din Telenești, apoi la înmormîntarea lui Feghea Þapu, un tractorist din sat, care și-a otrăvit sănătatea tot împrăștiind chimicale în vii și livezi. Ce-i drept primele încercări au fost cam neîndemnatice și Mihail Cușnir ne înainta mai multe cerințe. Ceruse de la direcția școlii ore prelungite, dar la început directorul cam stătea în cumpene. El aștepta să cîntăm o melodie închegată, de altă tonalitate și de altă menire…Chiar dacă mai întîi cîntam doar la înmormîntări, bucuria era că devenisem muzicant și eu eram sigur că voi avea ocazia să cînt la nunți și cumătrii, unde puteai să cîștigi bani buni. Odată cu formarea orchestrei de la școală, aveam impresia că tot tineretul este contaminat de dragostea nemărginită față de muzică. Mai fiecare flăcău din sat se visa muzicant și, înterpreta melodii neuitate, aduse de la Chișinău:
”-- De ce plîng chitarele,
Știu doar felinarele,
Strunele, amarele
Ce oare au pierdut?
Fete ca lalelele
Cu ochi mari ca stelele
Vin din cer ca ielele
Și se opresc tăcut…”
Apoi:
“Cîntă un artist,
Zîmbet optimist
Numai dorul lui
Nu-l spune nimănui…”
Și mai frecvent:
“De ce, de ce te mai iubesc?
De ce la tine mă gîndesc?
De ce mă doare inima?
De ce eu nu te pot uita?…”
Mihail Pîrțache, directorul, era și el îndrăgostit în orchestra școlii și depunea mari eforturi pentru ca noi, să facem cît mai multe repetiții, să putem închega marșurile solemne și alte melodii. Mihail Cuișnir dirijorul și conducătorul nostru avea o capacitate de muncă enormă. Putea să stea cu noi la repetiții de cu zori și pînă-n seară. Ne lămurea partitura fiecărui pasaj muzical, insista mai apoi să repetăm să repetăm. Ne străduiam, să-l ascultăm, să fim exemplari și cuminți, să nu-l supărăm. După cîteva luni de iarnă, fiind în clasa a 7-ea, parcă văd, s-a desprimăvărat. În curtea școlii am interpretat primul marș solemn.Se adunase tot satul ca la o mare minune.Aveam solo la bariton și cel mai mult care s-a bucurat în ziua ceea a fost bunul meu tată. El, probabil , și-a văzut realizat acel vis din copilărie, cînd a dorit să devină muzicant al orchestrei, dar din cauza sărăciei, părinții n-au putut să-l dea la învățătură. Tata umbla mereu prin sat, pe la rude și se lăuda de bravura mea. Prima dată în viață am auzit din gura lui că mă laudă pentru succesele obținute.
*****
Mare bucurie în familia lui Victor Druță. În anul 1967 fratele Ion a avbsolvit școala primară din sat și părinții după lungi discuții de culise au hotărît să-l deie să învețe mai departe să facă studii medii la Telenești. Era un semn care mă încuraja și pe mine. Fratele Ion nu-i vorbă era foarte capabil, dar doream și eu să văd de după care alte orizonturi răsare soarele. Ziceam doar că cunoșteam bine geografia, din punct de vedere teoretic. Visul meu s-a interrupt curînd, pentru că ceva s-a întîmplat nu cu fratele, ci cu sora noastră. Vorba e că tata, fiind brigadier nu prea le-a intrat în voie unor pedagogi din Telenești. Mai simplu vorbind, a refuzat să le îndeplinească comenzile privind aprovizionarea cu produse agricole pentru pentru perioada de iarnă. Nu știați de unde vine corupția? Mai e de vorbit, dar pînă una-alta aceasta era cauza pentru care zilnicul fratelui era împestrițat la Anul Nou cu cifra 3. Cu Victor Druță însă nu te joci: el nu vinde cinstea pe rușine. Un tobultoc de cartofi, unul de făină, o ladă de mere ori de pere, muncite de popor nu pot înlocui prezentul cu viitorul copilului tău. Deaceea hotărî ferm și la finele anului 1968 a ridicat de la Telenești documentele și l-a dus pe fratele Ion la o școală tehnico-profesională din Chișinău. Acolo, din prima zi, și pînă în cea din urmă fratele a învățat excelent, absolvind școala cu mențiune. Mai erau pe atunci anumite sectoare neafectate de corupția comunistă. Eu, care nici nu pricepeam ce-i aceasta, eram fudul , mă mîndream cu succesele fratelui, îl puneam drept exemplu în fața tuturor. Cu atît mai mult, cu cît fratele frecventa și secția de box de-acolo, învrednicindu-se de insigna de categoria a III-a. Gîndul meu era să-i calc pe urme, să uit de școala părăsită de prima mea învățătoare și de… Mai bine să tac. Dar pe lîngă toate acestea mai erau ele și alte clenciuri. De cum fratele Ion a plecat la Chișinău, iar sora se mutase la casa ei și avea copii, eu am rămas cel mai important gospodar și nu mă mai vedeam din dobitoace și păsări de casă, din păpușoiște și levezi, din podgorii și butoaie cu răvac și cîte și mai cîte. Mai lesne era să mă fac sportive de categoria întîia, decît să țin piept acestei avalanșe de ocupații pe lîngă năzdrăvăniile, de care nu mă puteam debarasa. Iar sora îmi mai dădea de înțeles că aș fi bun de învățător pentru nu știu al al cîtălea copil al ei. Deci, altă ieșire nu aveam. Trebuia cumva să scap de satul Inești și de școala lui și de copilăria mea. Cu și mai multă putere de convingere am înțeles acest lucru la mijlocul lui martie 1969 cînd s-a dus pe lumea cealaltă bunelul Nică. Era într-o duminică de votare a blocului de nezdruncinat al comuniștilor și celor fără de partid și, prin urmare la școală era mare zarvă amestecată cu festivitate. Un grup curier c-o ladă roșie în brață a mers la patul lui de boală și, așa cum mama cu sora ei, Zina, tocmai îi țineau lumînarea, cineva a votat pentru bunelul cînd el și-a dat obștescul sfîrșit. Mama plîngea de se risipea de jalea tatălui ei. Dar cel mai mare bocitor la înmormîntarea lui am fost eu. Era un timp mohorît, umed, friguros. Mă uitam la corpul neînsuflețit al bunelului așezat pe o laiță acoperită cu covoare, în casa lui nanu Mihail, și mă vedeam pe mine dus de –acasă. Stătea lung, cu mîinile butucănoase pe piept. Probabil că avusese mari dureri cînd și-a dat duhul, căci îi rămîsese gura căscată ca într-o strigare a mea către Dumnezeul Cel de sus ce mi-a creat tîrziu după bunel ca să-i fiu continuator. Barba și mustețile lui se făcuseră și mai albe, semn că eu am să mai am parte de zile multe, iar pe chipul lui rămasese amprenta unui zîmbet de blajinătate. Probabil că el știa că eu vreau să învăț și în alte școli, decît cea din satul nostru… Mergînd din urma coșciugului mi s-a părut că lumea gîfîia și m-am apropiat de bunel să văd dacă nu gîfîie și el. Cineva mi-a spus că morții nu respiră. Cum nu respiră dacă mai ieri-alaltăieri a votat pentru viitorul luminos al omenirii, m-am întrebat eu. Hăt pe urmă m-am dumirit că viitorul bunelului eram eu, împreună cu toți copiii lui din Corobceni, Budăi, Telenești. Mătușa Efimia, nana Zina, mătușa Alexandra, nanul Ilie. Toți plîngeau după trecutul lor , iar ziua era umedă, cu vînt friguros, cerul acoperit de nouri…Și n-aveai de unde lua o floare vie să pui la căpătîiul de odihnă veșnică a bunelului tău , care a murit. i-am împodobit mormîntul cu coroane împletite din edriță și flori moarte, de hîrtie colorată…
****
Cu mare greu s-au topit zăpezile în anul acela și tare încet au înflorit ghioceii. Primele flori le-am dus la mormîntul bunelului. M-am prezentat în amintirea lui de unul singur, pentru că sora se măritase, iar fratele era la Chișinău. În loc de bunel, am stat de vorbă cu țărîna neagră ca tăciunele marcată de-o cruce puternică de stejar. Mi s-a părut că în tăcere pămîntească am vorbit cu el încă odată despre toate ale vieții trecute și i-am mărturisit și planurile mele de viitor.
El mi le-a acceptat pe toate și m-a binecuvîntat. Și dacă totuna l-am văzut pe bunel întrupat în țărînă , mai auzindu-I și blagoslovirea mută cam tot de atunci mi s-a trezit în suflet pornirea stranie de a merge cu flori la cimitirele din fiece localitate rurală sau urbană în care mi se întîmplă să fiu aruncat de soartă. Mai mult, văzîndu-l personificat în toate a ce ne înconjoară, chipul bunelului de atunci mă tot îndeamnă parcă să scriu, să stau de vorbă cu toată lumea prin intermediul cernelei și ființei mele neprihănite.
Prin clasa a șaptea am scris deja un poem, asemuindu-l pe om cu o frunză din pom, care primăvara înverzește, iar toamna se vestezește, vorba cîntecului. Cu timpul, același gînd am încercat să-l redau și în proză. Mi s-au trezit și alte asociații ale vieții de pe pămînt și ale oamenilor cu care trăim. Dar nu prea eram preocupat de cititul cărților, fiindcă părinții nu mă prea alintau cu timpul liber, dar pasiunea de a scrie mă înrobea, cerîndu-mi să aleg una din atîtea altele. Am ales, de fapt, ceea ce m-a ales pe mine – stiloul, fiindcă am văzut că numai prin el pot rămîne fidel mie însumi și naturii neamului meu din care discend din adînc de milenii ca și frunzele arborilor și ierburile pășunilor. Astfel s-a s-a făcut că stînd în banca din fundul clasei, alături de Grigore Săculțanu, compuneam o poezie după alta. Cele scrise refuzam să le arăt colegilor, care mi se părea că mă invidiază. La îndemnul insistent al învățătoarei Aurelia Tîrsînă am început să citesc cărți privind investigațiile geografice săvîrște de mai mulți savanți în domeniu. De atunci încoace preocupările literare au început să ocupe în viața mea un loc de importanță crescîndă Privite prin această prismă, mai dragi au început să-mi devină botanica, chimia, fizica, în deosebi astronomia.Deși, deocamdată, colegii mei ca de exemplu: Ana Þapu, Timofei Druță și Nicolae Șoltoianu scriau compuneri mai corecte din punct de vedere al normelor ortografice și legilor gramaticale, ele așa și nu puteau să întreacă limitele a ceea ce se numește compunere. Ei nu știau că fac poezii și proză și că le trimiteam la Chișinău.De la redacțiile pentru copiii din capitală am început a primi răspunsuri, prin care mi se refuza publicarea. În schimb redactorii mă povățuiau să mai lucrez asupra mea, să fac cît mai multe lecturi, și numaidecît să le mai trimit sdin cele ce scriu. Copil fiind, totuși, am înțeles că străduințele mele sînt zadarnice, că pînă a face o poezie bună pentru publicare mai e nevoie de muncă asiduă, de trăire profundă și de perfecționare a măiestriei. Din care cauze, am început a scrie doar pentru mine, așternîndu-mi grijuliu creația într-un caiet, apoi în două… Mi-a devenit clar că scrisul nu e altceva decît o boală și de ea, adică această boală îmi va veni foarte greu să mă tratez vreo dată. Gîndul acesta, de altfel, nu mă părăsește nici azi…
****
Eu cu poezia și proza mea, iar viața cu proza și poezia ei. Eu suiam înainte, iar ea mă împingea din urmă și mă abătea din calea pe care părea că eu am s-o țin fără nici o abatere.
Absolveam clasa a opta și-mi venea foarte greu să cred că este ultimul an de aflare a mea în sat,acasă, că mă despart de copilăriei pentru totdeauna.Deci, iarăși despărțire. Nebănuită de această dată., consfințită prin lege de stat care prevedea obligativitatea studiilor medii pentru fiecare cetățean al URSS. Și, deoarece la Inești școala era numai de 8 clase, toți cei care absolveau erau deja obligați să-și continuie studiile la școala medie din Telenești. Părinții mai multor copii, însă, împărtășeau altă părere. Nimeni nu vroia ca odrasla lui să piardă 2-3 ani pe degeaba.Þăranii noștri, în afară de tata, considerau pe bună dreptate că este mai rațional ca timp de doi ani copilul lui să capete o specialitate, după care să poată să-și cîștige bucata de pîine. Zeci de copii, nu numai din Inești mergeau la școlile tehnico-profesionale ( colegiile de azi) din Zgurița, Vertiujeni,Cocorozeni, Bălți, Chișinău. La Saratov, bunăoară, în alte orașe din de unde se întoarceau și cu diplome de studii medii, și cu o specialitate. Eu, însă, deși încă nu dădusem examenele de absolvire a școlii, trăiam cu iluzia că nu voi face altceva, decît voi pleca de-acasă. De la casa părinților voi pleca la școala tehnico-profesională nr. 3 din Chișinău, unde al treilea an la rînd învăța fratele Ion.
Cînd venea în vacanțe, frumos îmbrăcat, în haine verzi, mărturisea multe lucruri interesante despre viața de la capitală, cum învață, iar în orele extrașcolare se antrenea la secția de box. Deci, așteptam iar să plec la Chișinău, unde fratele mă aștepta, cum se zice, cu colaci în coadă, iar tata dorea să fac studii medii, să obțin atestat, care me-ar fi permis să merg la școli mari să devin inginer, jurist, cosmonaut, naiba știe ce mai punea la cale tata în mintea lui de țăran.
Să știți de la mine , că norocul omului vine de la Dumnezeu, dar tot prin mijlocirea oamenilor. Pentru a-mi concretiza spusa , trebuie să vă mărturisesc, că de vreun an și ceva la noi în gazdă trăia directorul școlii Mihai Pîrțache, un omulean josuț, uscățiv, cu o voce clară, dură, calități, ce-l făceau să se împăce foarte bine cu tata. Soția lui Pîrțache, Maria fiica lui Vasile Simeniuc, o femeie plinuță, grijulie și ea ca toate femeile, o are între altele, era de obîrșie din satul Horodiște, Dondușeni, baștina scriitorului Ion Druță, cu care, recunosc, n-am nici o legătură de rubedenie, deși multă lume spune că avem ceva asemănare... Ei bine, soția lui Pîrțache, care deja născuse două fetițe, nu știu de ce vedea în mine un băiat ingenios, și mă convingea mereu că ar fi mai nimerit să termin 10 clase, apoi să plec la Universitate. Din mine, zicea ea, ar ieși un bun jurist. Eu, ca mine, tăceam, dar în sinea mea nici nu vroiam să aud aceste povețe. Dar să vedeți ce se întîmplă mai departe. A urmat un caz ieșit din comun în școala din satul nostru. Pentru că era perioada socialismului înalt dezvoltat, pîra sau donosul sau mai bine zis ticăloșenia comunistă era la modă ca și acum. Cineva dintre învățători l-a pîrît pe director în organele de justiție, precum că el, împreună cu gestionarul, moș Sergiu Șoltoianu și-a permis să fure din avutul statului: cîteva scaune, o masă și o bucată de faneră… Și pentru că tocmai miliția n-avea alte treburi s-a apucat și a pornit o anchetă penală ce s-a soldat cu arestarea găzdașului meu iubit Mihail Pîrțache,origonar din satul Visoca, Soroca. Biata Maria Vasilevna, și-a pierdut liniștea sufletească ca să nu-și mai afle astîmpăr nici pentru o clipă. Era mereu pe drumuri.Ce a făcut, ce-a dres, pe unde a umblat, dar după vreo două luni, află că directorului școlii i-a fost citit verdictul. I s-a aplicat o pedeapsă condițională cu eliberarea de sub strajă. A revenit directorul acasă, foarte chinuit tuns chilug, speriat, rușinat și slab, de te prevedeai printrînsul.Din cele ce a spus el părinților mei și soției sale, am înțeles că în procesul lui de judecată un rol important l-a jucat un anumit avocat. Și mie pe loc mi s-a trezit interesul pentru această profesie. Totodată nici dorul de Chișinău nu mă părăsea. Ce-i drept, conjuctura dată a influiențat negativ asupra capacităților mele creatoare. Trecut prin focul celor mai aprige nedreptăți comuniste, directorul școlii,a hotărît că odată cu încheierea anului școlar, va pleca din sat, promițîndu-mi că îmi va elibera documentele necesare pentru a mă înscrie la școala tehnico-profesională din Chișinău.
Cît am scris eu un volum de poezii despre trecerea grăbită a timpului,și nedreptățile săvîrșite de oamenii răi, afară s-a făcut luna mai a lui 1970.Da timpul, întradevăr trecea foarte repede, încît iată nu țin minte cînd s-a dat ultimul sunet înaintea sau după ce am susținut examenile de absolvire a școlii primare. Știu că părinții mă corcoleau și mă alintau oferîndu-mi în sfîrșit multă libertate. Iar eu, la rîndu-mi, stăteam la școală de dimineață pînă searta. Cu atît mai mult cu cît Mihai Cușnir ne pregătea și pentru un festival ce urma să aibă loc în pădurea Budăilor.
Cazul cu hărțuiala absolut nemotivată a directorului m-a făcut de asemenea să uit cînd un tînăr ca Aurel a lui moș Senea Săculțanu și-a pus capăt zilelor în podul casei, strangulîndu-se. Știu că am plîns amarnic și a fost ultima oară cînd am cîntat cu baritonul meu la o procesiune funerară din satul meu de baștină.
****
Acum vă propun să ne relaxăm nițel pentru că examenele de absolvire le-am susținut așa și-așa. Ana Þapu , Timofei Druță și Ludmila Zaporojan au absolvit școala cu mențiune și lor, cum era moda, li s-au eliberat documente ce le oferea dreptul de a-și alege singuri cariera și școala de mai departe.
Noi, muritorii, poeții și prozatorii, rămîneam la discreția direcției școlii din care cauză, îndată după examene ne-am concentrat eforturile la pregătirea și mai ales, desfășurarea seratei de absolvire. Adică iar e vorba de zbor și de despărțire, drăguliță Doamne! Rolul nostru era, ca să zic așa, centrul, pentru că noi eram motivul principal pentru care părinții, într-o duminică au adus de-acasă bucate și băuturică de au întins o masă ca de aici pînă la orizont. Tot ei au prăznuit din inimă, iar noi, proaspeții absolvenți, am eliberat o clasă, de bănci și mese, improvizînd o sală de dans. Îmi sună și acum în urechi melodiile interpretate de orchestra de elită a satului,în frunte cu Valoghiță Șoltoianu.Lăsați de capul nostru am dansat în sudoarea frunților cu fetele valsuri, tangouri în doi pași, hore și hostropățuri. Eu, mare mahăr la asemenea trebi, rînduiam o colegă după alta, și n-am să uit niciodată în viață cum alde Tamara Savin a refuzat să danseze cu mine. Ea nu știa, probabil că eu mă simțeam deja matur.Ca să arat mai solid adeseori mă încadram și ajutam muzicanții, ca să știe foștii colegi că arta muzicală nu e de neglijat și că la o adică eu puteam nici să nu mă mai duc la alte școli de vreme ce eram și muzicant, și poet, și prozator. Tata și mama mîncau din bucate și beau vin și mă mîncau pe mine cu privirile. Era evident că se mîndreau cu mine în acea clipă. A fost pentru prima și ultima oară cînd părinții erau alături de mezinul lor la o bucurie de asemenea anvergură... Îmi procurase părinții costum suriu, cămașă nouă, nu țin minte de ce culoare, și eu așa îmbrăcat, am uitat că sînt al lor. Nu erau acolo nici fratele, nici sora, ei plecaseră înaintea mea, pe drumurile lor. Da eu o așteptam pe Svetlana, colega mea de școală, apărută și dispărută atît de timpuriu, din cîmpul vederii mele cu tot cu părinți, tocmai cînd doream s-o fac Luminiță. Să facem ceea ce ne dorește inima; să dansăm, să rostim vorbe prostești, îndulcindu-ne cu ele clipele de zbor și despărțire.Mă despărțeam de copilărie și zburam spre maturitate.Fetele din clasa mea pe care le cunoșteam de o mie de ani, se făcuse și ele mari, cu bujori în obrăjori,vorba cîntecului și dansau de ardeau focul. Þinînd cont de faptul că anume la asemenea vîrstă sor-mea se căsătorise trăiam cu impresia că și colegele mele, pînă în toamnă, se vor mărita.Ori de cîte ori, fratele Ion venea acasă, mă tot ispitea întrebîndu-mă, dacă am vreo prietenă. Sfios din fire, nu mă dădeam ispitelor lui. Tăceam. Dar în tacul, totdeauna trăiește dracul, vorba vine. Cînd puteam să leg o prietenie dacă vaca trebuia dusă la cireadă, păsările trebuiau hrănite de trei ori pe zi, iar acum, la serată, au venit părinții cu mine. Dar, stați, pare-mi-se mama și tata au plecat fără să-mi spună la revedere. Rămas singur, pieptul meu se făcu și mai înflat de mîndrie că eu sînt deja june independent!.Orchestra ne satisfăcea toate comenzile, mai ales că mulți dintre absolvenți, eram muzincanții de ai lui Cușnir! Eu, mi-aminteasc am dansat cu toate colegele afară de cea ,care n-a ajuns să fie Lănuța mea și încă afară de aceia care m-a refuzat. Dar de aici, de bună seamă, a început a se lumina, pentru că vara, trebuie să știți, nopțile sînt foarte scurte în comparație cu zilele. Mi-am zis: de ce să nu ies și eu din întunecime și să-i propun unei fete s-o conduc... acasă. Cu atît mai mult cu cît pusesem ochii pe Maria lui moș Fiodor Druță, o feriță frumușică, care purta niște bujori purpurii pe obrăjori, avea părul neted și negru, priviri seducătoare de parcă me-a fost o viață colegă și consăteancă din Ineasca.
Recunosc: toată noaptea ceea privirile ni se întîlneau în iureș de dansuri și chiar am și dansat de cîteva ori cu Maria…Cînd lumea a început a se destrăma, cînd dansurile și-a pierdut din farmecul lor de odinioară, copilița, se vede, așteapta un final pe potriva acelei serate de absolvire a școlii. Șovăitoare ea parcă pleca, parvcă rămînea, trăgînd cu coada ochilor în direcția mea. Dar și eu mă pomenisem în aceiași stare dubioase. Totuși, am fost reținut pînă cînd muzicanții au zis marșul de pe urmă, amintind că serata s-a dus cu noaptea. Maria n-a ezitat mult. S-a pornit hotărîtă spre casă, impunîndu-mă astfel să-mi iau inima în dinți. Cînd am ajuns-o din urmă, ea tresări, simțind pașii mei:
-- Îmi dai voie să te conduc acasă?.
-- Dar unde, propriu-zis, aș putea merge dacă nu acasă, la mama și la tata, o făcu ea prostește parcă,roșind și prefăcîndu-se că nu mi-a înțeles întrebarea.
O habă am pășit tăcuți prin colbul drumului. Îmi părea rău că trăia aproape de școală și nu-mi venea pe limbă nici un cuvînt prin care am fi stabilit un grafic de relații pentru moment și pentru perspectivă. În jur nici țîpenie. Pădurea-i departe. Fă ce-ți trăsnește în cap. Ea și-a încrucișat mîinile sub sîni ca o femie în vîrstă și abea-abea pășea, așteptînd probabil să i le descrucișez eu. Da eu poet recapitulam cei opt ani petrecuți într-o clasă, și eram întruchiparea a ceea ce se chiamă romantică naivă. Pe de altă parte atmosfera mai era influiențată de stelele ce se stingeau de-asupra turlelor bisericii închisă de păgîni, de cerul acoperit cu nouri fumurii de parcă adormise și ei de-asupra pădurii din Fundătura satului.Pășeam ca pe perne, tăcuți și păstrînd o anumită distanță între noi. Într-un moment mi s-a făcut frică și mă gîndeam-- nu cumva să se rupă din lanțug cîinile lui moș Vanea Abris, pe lîngă poarta căruia aveam a trece. Ca să evit un eventual pericol, am decis să stric liniștea.
-- Unde pleci la învățătură, Marie? Am întrebat-o cam în glumă.
-- Nicăieri: Deocamdată rămîn la normele părinților, se desfășă ea. O clipă tăcu, apoi continuă: Îmi pare c-o să merg la Telenești.
-- Nu știu de ce, dar toți fug de-această școală…
-- Nu mă interesează ce fac alții. Eu am capul meu pe umere, se îmbățoșă fata mea. Aș vrea să te gîndești și tu altfel. Doar scrii poezii… Într-o zi eu cu vara-ta Maria ți-am găsit caietul și ne-am delectat puțin. Nu te superi?
-- Să vă găbjit eu, era vai și-amar de pelicica voastră…
Am ajuns, în sfîrșit, lîngă poarta cu gardul de nuiele a lui moș Fiodor.E lucru încurcat și dragostea asta, m-am gîndit. Din curtea casei lor venea iz de balegă de cal. Se vedea o căruță iar caii deshămați erau cu capetele în opalcă. Ne-am oprit la poartă, și am cules mîinile ei în mîinile mele.
-- Hia să fim prieteni. Să ne întîlnim mai des, am bîiguit eu aproape incoștient.
--Hai să nu ne grăbim. Să mai chibzuim oleacă, mă imită Maria, într-un stil ironic , caracteristic neamului din care se trăgea.
Urmă o tăcere plină de confuzie. Așteptam amîndoi un deznodămînt, dar a făcut-o pentru noi limina zilei care se ridica triumfal de după orizont. Era tîrziu ca să mai întreprîndem ceva, pentru că noi nu dormisem toată noaptea. N-au dormit nici părinții noștri, iar mama Mariei, chiar apăru în pridvor și tuși înfundat în pumn. Înțelesesem că pînă la acel moment fusesem pîndiți de ea de după perdica geamului de la cămară…Faptul acesta m-a scos într-un fel de sine, din care cauză am zbughit-o prin colbul drumului spre casă, fără să-i spun la revedere... În dreptul magazinului,uitîndu-mă prin părți să nu fiu văzut de cineva, am slobozit pe gît un chiuit de cocoșel răgușit, astfel îndeplinind un obicei mai vechi al ineștenilor pentru cazurile cînd flăcăii vin de la fete. Era duminică. În asemenea zile țăranii noștri de obicei dorm cîte o oră-două mai mult.Eu m-am oprit în pragul casei, spriginindu-mă de perițelul coridorului și multă vreme am recapitulat parcă evenimentele care s-au petrecut în toți anii de școală. Îmi părea oarecum straniu că de acum înainte n-am să fiu elev în sat. Totodată am înțeles ca toate școlile vieții mele abia încep.
M-am culcat abia după ce am scris o poiezie în acest subiect, care include , dacă ședeți și despărțire, dar și zbor.
****
Cam cum cu Maria așa și cu Chișinăul mi-a mers. Asta, probabil, din cauza că prea i-am invidiat pe colegii mei Timofei Druță , Ana Þapu și Ludmila Zaporojan, care, cum spuneam, absolvind școala cu mențiune au dat documentele la instituții medii tehnice din Orhei și din Þaul. Tustrei au plecat lăudați de tot satul. Se spunea deja că Ana cu Ludmila vor fi doctorițe, iar Timofei – agronom. Destinul celorlalți, inclusiv al meu atîrnau ca într-un fir de păr. L-am tot moroncit pe tata pînă n-a avut încotro. A făcut rost de documentele respective și iată-mă gata de școala tehnico-profesională nr.3 din Chișinău. Și încă o bucurie m-a pălit.Urmînd exemplul lui tata, moș Agache Tîrsînă, a făcut tot posibilul ca și Ionel al lui, prietenul meu de copilărie, să urmeze același drum.
Iată Chișinăul, capitala, orașul speranțelor mele de demult. În doi fiind am găsit școala fără s-o căutăm prea mult. Nici cu prezentarea documentelor n-am avut probleme. Un învățător de-acolo, zis maistru ne-a luat în primire, plasîndu-ne într-un grup de viitori lăcătuși. Tată bun și înțelept ne-a condus pînă la o cantină, unde dintr-o răsuflare am luat atît dejunul, cît și prînzul. Aici e cazul să precizeze niscaiva detalii. După masa copioasă maistrul nostru, ne-a sfătuit să ne plimbăm vreo oră-două prin oraș, apoi să revenim pentru a ne comunica definitiv ce avem de făcut. Zilele de vară sînt delatate de căldură și eu cu Ionel am pornit pe străzile arhiaglomerate ale orașului . Copii de la țară, ne-am dat huța în scrînciobele din parcul Catedralei, am belit ochii la monumentul lui Lenin cu mîina întinsă în zare, ne-am plimbat pe aleia clasicilor literaturii române, am admirat Arcul de Triumf și am mîncat cîte 13 înghețate. Marea noastră slăbiciune ne-a înghițit aproape toți banii… La ora fixată am revenit la școala tehnico-profesională unde am fost pe dată înconjurați de o gașcă de băieți ceva mai în vîrstă decît noi, care ne-au buzunărit și de ultimele copeici ce ne rămăsese. Noroc de ingeniozitatea părinților lui Ionel, care l-au sfătuit de-acasă să ascundă o sumă de bani în încălțăminte. Cu toateacestea , ne-a trecut nouă mult din pofta de a deveni orășeni. Totuși masterul ne-a întîmpinat părintește. Era bucuros de noi, mai ales că aflase,că eu cu Ionel, pe lîngă celelalte sîntem și muzicanți. Ne-a mărturisit că în cadrul școlii activează o orchestră care va fi bucuroasă să ne aibă și pe noi de instrumentiști. Ne înviorasem și eram pe cale să acceptăm toate condițiile, dacă nu ar fi apărut problemă cazării . Cînd, însă , veni vorba de două paturi și patru pereți profesoruil nostru s-a retras într-o parte, declarîndu-ne că nu poate să ne ajute cu nimic.
Noutatea ne-a dat gata. Nu ne-a rămas decît să ne întoarcem la Inești. Cu atît mai mult, cu cît ziarele anunțau că la Marea Neagră se depistase cazuri de holeră. Am fugit, deci, de Chișinău și de școala profesional-tehnică de acolo ca de pojar. Ionel mi-a împrumutat nu țin minte cîte ruble, ne-am mai luat cîte o înghețată. Iar la autogară am procurat dintr-un chiosc cartea întitulată “Povara bunătății noastre” de Ion Druță și tot drumul cît a durat de la Chișinău la Inești am citit: “ Stăteau în jur case goale cu pereții afumați, stăteau căutînd lung prin ferestrele oarbe cum se întîlnesc doi oameni. Priveau ostenite și dojenitor, căci nu puteau priciepe cum pot sta ei în mijlocul unui sat pîrjolit și plîng, și rîd, și se sărută…”
Și așa mai departe.
****
După ce m-am întors învins la Ineasca, părinții mei au insistat să-mi continui studiile la școala medie din Telenești. Ionel a lui moș Agache a plecat la școală agricolă din Cocorozeni. Am hotărît și eu, să fiu ascultător și să-mi plec urechea la ai mei și pe la sfîrșitul lui august, completînd un grup mare de ineșteni am mers la școala internat din Telenești și în scurt timp m-am convins că acolo nu era chiar atît de rău. Ni se oferea cămin cu paturi și cearșafuri curate, mîncare de trei ori pe zi pe gratis din contul colhozului. Ni se garantau și alte condiții pentru a face carte la cataramă. Doar că nu eram acasă și în orice moment eram pîndit de pericolul de a fi atacat de la colț de un copleș venetic pe motiv că mă aflu pe un teritoriu străin…. Tărgul Telenești ca toate tîrgurile din Basarabia avea o populație pestriță și multinațională. La intrare în orășel se afla o mahala de lipoveni, mai departe , spre centrul se înșirau în lanț casele evreilor, rușilor, țiganilor, numai nu a moldovenilor. Moldovenii noștri constituiau majoritatea satelor învecinate și se speteau la muncile grele de pe cîmpuri, venind încoace cu de toate celea pentru a vinde și a cîștiga o rublă să se pospăiască cu o haină și o pereche de încălțăminte. Deci, hrănindu-se de pe spinarea colhoznicilor de prin sate, toată această populație pripășită de pe cine știe unde în urbe, ca să vedeți – nici nu vorbea limba țăranilor, ci numaidecît rusește. Iar dacă condițiile pentru desfășurarea procesului de învățămînt s-au dovedit a fi bune, nouă, copiilor veniți de la sate ce ne-a rămas să facem – să învățăm rusa și să facem carte ca măcar în felul acesta să depășim condițiile în care le-a fost dat să viețuiască părinții noștri. Înainte de începerea anului școlar am constatat că printre multinaționali erau și intelectuali moldoveni, scăpați ca prin urechile acului de deportările și exterminările la care fusese supuși acestea în anii imediat postbelici. Mergeam la școală cu săteanul Nicolae Șoltoianu și paznicii ne spuneau că vom avea prilejul de a studia în laboratoare cu aparataj sofisticat, amintindu-ne că majoritatea celor care absolvesc școala de la Telenești își continuă cu succes studiile la Universități și la alte instituții de învățămînt superior din Moldova. Cineva îmi arătă că în centrul orășelului este un locaș de iluminare culturală, unde se putea pe gratis de citit o mulțime de cărți interesante. La acel sfîrșit de vară, adeseori mergeam la biblioteca orășenească, situată într-o clădire veche, cu sobe mari de teracotă.Acolo domnea o atmosferă de liniște și pace. Desigur, nici bibliotecara nu vorbea românește. Ba chiar mai mult, ea manifesta o atitudine răutăcioasă față de cei care nu cunoșteau limba rusă. În moldovenește erau foarte puține cărți, iar care ce se mai nimereau erau din cele cunoscute încă din clasele primare. Ce-mi rămînea să fac. Am început să citesc doar opere de autori străini,traduși în limba rusă. Într-un început nu înțelegeam mai nimica din cele citite, dar continuam să perseverez, căutînd să pătrund cum pot în tainele a ceea ce au scris în limbile lor, Tolstoi, Gogol, Cehov, Gheote, Balzac, Hugo și alții. Stăteam în bibliotecă de dimineață pînă seara. Mai citeam în rusește cărți de critică teatrală, am început a mă familiariza chiar cu marea enciclopedie sovietică. Efectul a venit cu de la sine putere: mare carte, firește n-am făcut, dar bibliotecara a început a se comporta cu mine cu totul altfel, decît la început.
Astfel, vara lui 1970 trecu ca un vis. Către 1 septembrie simțeam că, odată cu ofilirea primelor frunze ale plopilor, care străjuiau șoseaua ce lega satul nostru de tîrgul Teleneștilor s-a dus în urmă cu un secol și copilăria mea. Înainte aveam de trăit viitorul care nu știu cum alții, dar mie mi se pare că el nu se dă tuturora, de vreme ce bunelul la cei 96 de ani ai săi, a murit gîndind la dînsul. Oricum, la acea oră pășeam vajnic pe alt făgaș, care se numește și azi ca și atunci -- adolescența. Cum norocul nu ți se dă pentru totdeauna, așa și vîrsta, deaceea ar fi păcat să ne refuzăm singuri ceea ce ni se dă de la Dumnezeu. Am adus vorba de noroc și de Dumnezeu, pentru că tocmai atunci mi-a nimerit în cale o librărie în care am cumpărat , o ediție extraordinară ale celor patru volume de M.Eminescu în chirilică. Tata, văzîndu-mă cu Eminescu în brațe mi-a restituit banii și m-a rugat să-i citesc “Luceafărul” și “ Sara pe deal”, iar el la rîndul lui, mi-a cîntat “Pe lîngă plopii fără soți” și “ O, mamă…”.
Tocmai atunci au crezut părinții mei că eu sînt un îndrăgostit de literatură, de viață, de părinți, de frate și soră. De tot neamul nostru, altfel spus.
****
Dar de neam n-a fost să scap nici la Telenești. Într-un orășel, cum ziceam, multinațional s-a găsit o sală de clasă separată în care s-a adunat totul ce se putea de adunat de la Inești. Erau băieți și fete cu trei, patru, cinci și mai mulți ani mai mari decît mine, care nu aveau studii medii. Vorba e că și bunelul de-ar fi fost viu ar fi răspuns la chemarea Guvernului sovietic de a obține în mod obligatoriu atestat de maturitate. În total clasa întrunea vreo 50 de elevi toți ca unul din Ineasca. Nu ajungeau scaune, bănci, stăteam în picioare ca la adunarea de partid și ceea ce predau învățătorii nu interesa pe nimeni. Care vorbea cu vecinul, care dormea, care își găsea altă îndeletnicire, numai să nu asculte. Un fel de Turnul Babel, adunat în numele îndeplinirii hotărîrii schițate de partidul comunist. În schimb, după lecții, toată lumea dădea busna în cantina școlii, unde ni se serveau bucate foarte gustoase. Uite unde puteai să trăiești fără să muncești, uite ce înseamnă de la fiecare după posibilități, fiecăruia – după necesități, vorba ceea.Mă întrebam și eu: cît poate să dureze debandada aceasta, care , totuși ținu vreo lună-două dacă nu chiar trei. Cînd dădură frigurile, și ploile de toamnă, cînd s-au încheiat lucrările pe deal,iar satul se pregătea de sărbători, unul cîte unul, colegii mei au început a abandona școala. Clasa se rărea,zi de zi deveneam tot mai puțini și, către Anul Nou, dacă eram vreo 15 elevi de la Inești. Dar, continuam să ne considerăm clasă a ineștenilor, mare și spațioasă cît un stadion. La început învățătorii credeau că e o glumă la mijloc, dar pe urmă s-au convins și ei că hotărîrile sînt hotărîri, dar viața e viață și nu poate nicicacum fi încadrată într-un calapod, chiar dacă acesta era elaborat de biroul politic. Din cauză că mulți au plecat, dar documentele nu și le-au ridicat, cu mare greu clasele au fost restructurate hăt după Anul Nou. Vorba ceea: unul aruncă piatra în pîrău, iar zece n-o pot scoate. Pînă la urmă lucrurile s-au limpezit și au intrat în făgașul lor normal. Am început din nou a frecventa biblioteca școlii, dar și aici majoritatea volumelor erau în limba rusă, ca și în cea orășenească. A trebuit iar să treacă o perioadă de timp pînă am stabilit relații de prietenie cu bibliotecara, care, din fericire se dovedi a fi o femeie moderată cu apucături de pedagog. Mi-a înțeles pasiunile pentru poezie și începu a-mi povesti din lirica lui Esenin, Baratînskii, Ahmatova, Asadov… Uneori mă așeza pe scaun alături de dînsa și-mi citea în limba părinților ei strofe pline de dragoste de viață exprimată într-un profund lirism. După ce-mi citea ca imitînd în fața oglinzii se oprea și privea îndelung către mine, parcă încercînd să ghicească dacă îmi place lirica rusească. Îmi plăcea nespus, de ce să zic că nu, totuși, așteptam cu sufletul la gură să vină zilele de sîmbătă și duminică, să revin acasă unde mă așteptau volumele lui Eminescu, pe care mă temeam să le iau cu mine la Telenești. Stăteam ore întregi în casă, citind poezie după poezie. Eram în stare să nu dorm toată noaptea pentru că, nu știu de ce , citindu-l pe Eminescu, mereu simțeam dorința nepotolită să aștern pe hîrtie și eu un vers mai acatării. Îndrăgisem singurătatea, îmi plăcea să meditez îndelung. Adeseori mergeam în pădure și acum de acolo, priveam satul meu din vale și căutam alte înălțimi de unde l-aș fi putut admira și-mi părea rău că n-am aripi să zbor pînă unde ține orizontul și să scriu cu aripile pe cer și pe lună poezii ca să vadă părinții ce băiat au trimis ei la școală, mai departe, cum se zice la Inești. Alteori aceiași rută o parcurgeau împreună cu Nicolae Șoltoianu, Ionel Tîrsînă, cu Veruța Bunescu , Dora Bunduchi și alte fete de ne veseleam copilărește și vorbeam despre interpreți de muzică de notorietate internațională, cum erau Adriano Celentano, Enghelbert Hamperding,Dan Spătaru, ansamblul “Noroc” și încă atîțea alții. Într-un timp cineva dintre colegi a făcut rost de un tranzistor și nu ne mai săturam de emisiunile muzicale și umoristice ce se transmiteau de la București și Iași în limba noastră cea română. Frontiera stabilită între muzica noastră de aici și muzica noastră de acolo ni se părea cam tot atît de durabilă ca și cea stabilită timp de secole, între copilărie și adolescență. Odată, țin minte, am adresat o asemenea întrebare Aureliei Tîrsînă, învătătoarea noastră de limba moldovenească. Mă privi cu o oarecare suspiciune, știindu-mă de-al cui sînt, dar mi-a răspuns memorabil:
-- Muzica, literatura, arta în general nu este pîine de mîncat sau haină de îmbrăcat. Arta este suflet, aer și lumină. Ia încearcă și găsește hotarele dintre aceste noțiuni și pe urmă mai stăm de vorbă.
M-a dat gata învățătoarea mea de limbă română, pentru că eu nici pînă azi n-am găsit un hotar ce-ar putea fi pus între suflet, aer și lumină. Arta , oameni buni, e un fel de Sfînta Treime, rugăciunea noastră de început:
-- În numele Tatălui, și-al Fiului și al Sfîntului Duh. Amin.
Cît am trăit, cît trăiește și cît îmi va mai fi dat să viețuiesc pe lume, am să urmez principiile cuprinse în Măria și Sfînta trinitate – Iubirea, Adevărul, Binele. Nu vă sfătui să-mi urmați exemplul, că tare multă lașitate mi-a fost dat să văd pînă acum. Deaceea am să vă rostec și eu acum, la încheiere toastul din totdeauna al bunelului Nică, preluat apoi și de tata:
-- Să vă deie Dumnezeu multă sănătate că-i mai bună decît toate, ploi curate și... păduchi cu păr. Să-i puteți prinde și strivi mai ușor.