agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-09-09 | | Înscris în bibliotecă de error
Vasile Smărăndescu
CAIETUL DIN SALA DE AȘTEPTARE schițe, nuvele, povestiri Editura SEMNE, 2005 PAPAGALII MUÞI După ce a publicat mai multe volume de versuri, Vasile Smărăndescu a schimbat călimara: a început să scrie proză, luând istoria în cătare, cu coarnele ei cu tot, cu mustățile ei strălucitoare și cu memoria ei ca o spumă efemeră. Istoria de ieri și cea de lângă drum, cea de la Nord, de la Sud, de la Răsărit și de la Apus. Istoria, în interioarele ei – un carusel din piața Independenței, în care formele trec unele în altele, fără să-și schimbe fondul și fondul de ten, pupându-se tandru și țocăit, caleidoscopic. Pleava, toți apostolii, toți apostații și toți nepoții și netoții avortați ai imperiului Caragiale, loazele și borfetul politic fac tumbe vesele, vorbesc involuntar limba lui Nenea Iancu și sînt convinși, parol, că Tatăl cel de Sus, cu cenzura sa taranscendentă cu tot, moare de frica lor și de libertatea lor fără limite – căci ei își împlinesc datoria de cetățeni pioși, zilnic făcându-și cruce în fața tuturor bisericilor și bisericuțelor, văzute și nevăzute. Ca să nu mai facem vorbire despre lecturile lor inocente, vaste și adânci, din Biblia sfântă și din biblia civilă, de lângă noi. Urmează, în cronologia instrucției personale, telejurnalul de noapte și șoul! Citat: ”Anul acesta este de toate. Avem vaci care dă lapte mult. Am rezolvat această vacă care nu a mai rămas gestantă de doi ani”. Demagogia deșănțată a varvarilor dreptaci are o rimă în frustrările celor ce în subsidiar se dau de stânga – deși stânga și dreapta aparțin unui singur trup, cel care a descoperit banii, fotbalul, petrolul și societatea divertismentului glandular. Citat: „- Și câinele ce-a mai făcut? - Câinili...ce să mai facă? Dac-a văzut că stăpânu’ lui n-a pățît nimic să-nvârtea și miros’a pă după noi, dân’ dîn coadă vesel”. Cadavre vechi și noi își poartă gureșe aroganța prin lumea de dincolo și de dincoace, într-un neîntrerupt conștient delir lepros, irațional. Vasile Smărăndescu a tăiat sub limbă niște papagali și le-a dat drumul în piață, fără să-i pese prea tare că poate era mai bine dacă papagalii deveneau – ajungeau muți. D.R.Popescu FLÃMÂNDA ȘI CRAVATA -Dom’le doctor, mă mănâncă flămânda!, s-a adresat Lișca, agitată, medicului de familie dintr-un cartier de la marginea orașului. -Cum, cum?, a-ntrebat nervos și-ncruntat acesta, surprins de ineditul expresiei și cercetând în grabă fișa pacientei pe care i-a adus-o asistenta. -Flămânda, dom’le doctor, flămânda, mă mănâncă nu alta! Răspunsul apăsat al interlocutoarei i-a plăcut tânărului medic într-atât, încât, brusc a intrat într-o stare de bună dispoziție care se și potrivea felului său de a fi, mucalit. Așa că s-a uitat mai întâi undeva pe deasupra capului ei, ca într-o meditație, mormăind mai mult pentru sine: -Mda, flămânda, flămânda… Apoi a coborât privirea spre femeia trecută de cincizeci de ani, ajunsă în București de prin Teleorman, cu multă vreme în urmă, și a-nceput s-o chestioneze: -Bine, dar dumneata, dacă te mănâncă, nu te aperi, n-o pocnești? -Dumneavoastră râdeț’ dă mine. Cum s-o pocnesc, dom’le doctor?, a ripostat Lișca impacientată. Că e-a mea. -Aha…, înțeleg, o iubești. -Păi cum să n-o iubesc? Că o-ngrijesc… O spăl, o primenesc, îi dau ce-i trebuie, o duc la doctor… -Și de ce îi spui flămânda, așa o cheamă? -Păi cum să-i spun?, domn’ doctor, dacă cere mereu. -Așa... cere mereu, a repetat medicul frecându-și barba. Și cum face, strigă, țipă? -Ei, țipă, a negat Lișca zâmbind, o apucă fierbințel’li și arde… arde și să roșește. Da’ acuma nu dă cerut e vorba, mă vaiet că mă mănâncă. -Hm, că năbădăioasă mai e!, a remarcat medicul. Și ce faci când te mănâncă? -Păi ce să fac, dom’le doctor, mă scarpin, că nu mai pot de-atâta scărpinat. Zîua ma’ e cum ma’ e că mă mișc, nu stau locului dăloc, mă mișc întruna ca să-m’ treacă, da’ noaptea… -Te scarpini? Ea te mănâncă și dumneata te scarpini în ceafă? -Iar râdeț’ dă mine. Păi cum în ceafă, dom’le doctor? -Dar unde, în palmă, să-ți poarte noroc? Tocmai atunci a intrat asistenta. -E ora 11 și a sosit domnul de ieri, așa cum ați stabilit dumneavoastră. -Bine, spune-i să aștepte că în cinci minute rezolv cu doamna și îl chem. Și te rog să revii. Mătușico, a continuat el, am înțeles despre ce e vorba și îți dau o trimitere la ginecolog, în policlinică. -Da’să nu mă trimeteț’ la domnu’ cu cravată că nu mă duc, dom’le doctor, nici moartă!, a sărit ca arsă Lișca. -Ce cravată, cum îl cheamă? -Parcă...Dumitrescu. -Dar e un specialist foarte bun, cu experiență mare, nu i-a albit părul degeaba. -O fi, dom’le doctor, da’ are cravată. -Și ce dacă are cravată, eu nu am? -Da, dar dumneavoastră nu vă uitaț’ la flămândă. -Nu-nțeleg!, a replicat medicul. -Păi să vă spui. Am fost la el anu’ trecut. Eream mai multe la ușe și ne-a chemat pă toate-năuntru. Ne-a pus să ne dăzbrăcăm și ne-a aliniat la perete. Cân’ mi-a venit rându’, m-am așezat pă masă cu picioarele cocoțate și desfăcute. Și a-nceput să mă consulte. Și ce credeț’, cân’ mă apăsa pă burtă c-o mână și cu degetu’ de la ailantă știți dumneavoastră ce făcea, cravata, bat-o alte alea, a nemerit acolo. Și să mișca ba-n stânga, ba-n dreapta, cân’ în sus, cân’ în jos. Și mă gâdila, dom’le doctor… și strângeam dîn dinț’ și dă marginea mesii… că blănița să făcuse arici. Dup-aia i-a spus asistentii ce să scrie și cân’ îi spunea, ce i s-a părut lui că a mai venit o dată să vază. Și m-a loat, dom’le doctor, un tremurici, că am început să mă zbat ca o apucată. Că iar m-a gâdilat cu cravata și s-a zbârlit păru’. După această incursiune prin tainele de natură senzuală ale organului sexual feminin, tânărul medic, râzând, s-a ridicat în picioare și i-a spus pacientei, convins că, în fine, a găsit soluția s-o liniștească: - Lasă mătușico, lasă, că te trimit la un domn care poartă papion nu cravată. Dar în vreme ce îi făcea semn asistentei să-i dea biletul de trimitere să-l semneze, Lișca l-a-ntrebat: - Pă domnu’ la care mă trimeteți îl cheamă, cumva, Pricop? - Da!, așa îl cheamă. - Și are un cățel? - O fi având, nu știu. - Are, are!, unu’ mic alb și cu câteva șuvițe de păr peste ochi care să țîne tot timpu’ după stăpânu’ lui. - Și ce dacă are? - Păi să vă povestesc ce sperietură a tras vecina mea când a fost la el că erea să-i stea inima. Abia ce s-a dăzbrăcat și s-a așezat cu picioarele îndoite și desfăcute că nodu’ dă cățel a apărut dîn senin și țuști în pat drept între picioarele ei s-o miroase! 2002 DECI, HAIDEÞI, DAR TOTUȘI, VIZAVI -Domnule director general, haideți să informăm telespectatorii, cum a fost posibilă această dezastruoasă explozie în rețeaua de aprovizionare cu gaze a orașului? -Deci, explozia s-a produs datorită acumulărilor de gaze în subteran, la-nceput reduse iar treptat - treptat din ce în ce mai mari. Deci, în faza în care acumulările au fost mai reduse, gazele, în parte, s-au disipat, unele insinuându-se în scoarța terestră, ceea ce, deci, nu prezintă pericol, iar altele evadând în afara ei. Dar totuși acestea din urmă, deci, oricât de neînsemnate au fost cantitativ, vizavi de mirosul specific pe care-l produc, deci, ar fi trebuit să alarmeze populația, ceea ce nu s-a-ntâmplat fiindcă au fost risipite de vântul care bătea și de curentul puternic ce se formează frecvent în acea zonă. Deci, vizavi de aceste condiții nimeni n-a putut percepe prezența lor și iminența producerii, deci, a unei catastrofe. Cealaltă parte din gaze care, deci, nu s-a disipat în scoarța terestră sau în afara ei, a rămas, deci, în subteran formând o pungă la-nceput mică dar totuși care-ncet, încet, deci, a luat proporții. Această pungă a ajuns în faza de maximum, deci, târziu, în noaptea în care s-a produs deflagrația. Dar totuși nici atunci, deși vântul a-ncetat să mai bată, scurgerea de gaze, deci, în afara scoarței terestre, nu s-a făcut simțită de către nimeni pentru că circulația oamenilor pe stradă a fost mai redusă și, deci, posibilitatea de a fi sesizată este, deci, diminuată. -Înțeleg, domnule director general, că explozia s-a datorat acumulărilor de gaze în subteran. Dar totuși, haideți, vizavi de aceasta, să stabilim care a fost cauza producerii acumulărilor, s-a spart o țeavă, ce s-a-ntâmplat? -Deci, acolo unde v-am spus că s-a format punga este o țeavă care într-adevăr s-a spart. Această țeavă, deci, de altfel ca toată rețeaua de conducte din oraș, are o vechime de peste douăzeci de ani. Noi preconizăm, vizavi de această problemă, și ne-am propus prin programele de anvergură pe care le-am elaborat, deci, ca în următorii cincisprezece ani, pe măsură, deci, ce vom obține fondurile necesare, să înlocuim întreaga configurație de conducte cu una modernă, la parametri de performanță, deci, și în concordanță, deci, cu standardele europene. -Dar totuși, după trecerea celor cincisprezece ani ce veți face, că se vor învechi și vor rugini și țevile ce vor fi folosite în vasta investiție pe care o preconizați? Haideți să lămurim și această problemă! -Deci, noi suntem conștienți vizavi de acest proces care este ireversibil, deci, că și aceste țevi se vor învechi și, deci, vor rugini. Dar totuși până atunci mai e vreme. Să ajungem acolo, deci. 2002 EVA, ADAM ȘI AFACERILE -Mă omule, ce facem noi cu proțecți-asta socială dîn Rai, că Dumnezău ne țîne dăzbrăcaț’ și ne-a dat voie să mâncăm numa’ crudăciuni?, s-a adresat Eva lui Adam. -Păi…știu eu ce să facem? -Cum nu știi, vez’ bine că toț’ face ceva, ba...cumpăr acțiuni, cumpăr acțiuni,ba... țîgări, tîgări, țîgări, și câte și mai câte. Să-ncropim și noi o afacere, să ne chivernisîm, nițăl, cu niște bani că… nu să știe. -Și ce afacere?, s-a repezit Adam. -Ce afacere!, a răspuns Eva a lehamite. Eu să mă gândesc la toate. Tu să stai ca pă jărăgai că te ca’tă Dumnezău, că numa’ pă tine te chiamă. Tu! ești odoru’ Lui. Pă mine m-a făcut, auz’, să nu fii sîngur, să-ț’ țîu dă urât. Păi numa’ atâta oi merita eu? Vindem, și noi, niște portocale-acolo, și mandarine, și smochine, și curmale… -Și dă un’e să le l’om? -Cum dă un’e mă, cum dă un’e? Dîn Rai. -Adică… să furăm?, s-a-ncruntat Adam. -Ei, și tu, furăm. Spunem că le-am mâncat noi. Nu vez’ că e dăstule și să strică dăgeaba pă jos? L’om, și noi, câteva, una dă colo, una dă colo…, că nici nu să cunoaște. Privatizare, dee! Nu poci eu să iau dîn pom-ola dîn care-a zîs Dumnezău să nu mâncăm. M-aș duce colea și-aș striga: ‘ai neamule să te fac dăștept! Și ce mai gologani aș mai agonisî… Mi-aș umple cheseaua. -Și dacă ne prinde Dumnezău?, a cerut lămuriri Adam. -Cum să ne prinză mă, cum să ne prinză? Ce culegem zîua? Noaptea, cân’ doarme El buștean! -Și un’e să le vindem? Că aici nu sîntem dăcât noi doi și dîncolo dă Rai nu e nimini. -Haau, n-ai un’e-auz’! În iad, mă, pă dolari, că are ăștea și pă dracu. -Da’ dă un’e știi tu ce are ăștea?, a-ntrebat Adam apăsat. -Eee…, mi-a spus șarpili-ntr-o zî. -Șarpili, ai?, i-a replicat Adam tăios. Cam des umbli tu cu șarpili. V-am văzut eu într-o zî pă nimiaz, credeai că eu dorm, da’ cu-n ochi eream pă voi. O să-i tai coad-aia cu care să-ncolăcește pă lângă tine. -Tai-o, dacă ai cu ce!, a remarcat Eva. Că n-avem, barem, un cuțît să mâncăm, și noi, mai…mai ca dracii. -Iar dracii? Dă un’e știi tu cum mâncă dracii?, s-a-nfuriat Adam. -Stai, omule, și nu te mai rățoí la mine că am să-ț’ spui! Că știi că eu nu poci să te minț’, că atâta am și eu pă lume, pă tine. Am fost într-o noapte la Scaraoțchi, cân’ tu durmeai dus, ș-am pus la cale afacerea. Ce-am făcut rău? Că la tine m-am gândit, să ai și tu-acolo, o haină, că dîn partea mea… eu poci să trăiesc și-așa goală, numa’ să te știu pă tine mulțumit... Þîe ță teamă că te prinde Dumnezău, a continuat Eva mâhnită, da’ ei, acolo, și-a făcu’ dă toate… case una peste alta, binale, tot felu’ dă acareturi… și nu i-am auzît să spuie că-i prinde cineva. Ce crez’ că e proști ca noi? Că e tot ăia dînainte și nu-și scoate ochii unii la alțîî. Toț’ e niște hoț’! A stat ce-a stat Adam pe gânduri, s-a sucit, s-a-nvârtit, s-a scărpinat în ceafă și… -Dîn câte-nțeleg eu, vrei să facem export. -Dacă vrei tu să-i zîci așa n-ai dăcât, chestea e să iasă bani, asta e, a expediat Eva problema. -Stai, stai că nu e-așa!, a ripostat Adam intrigat. Pentru asta trebuie să facem firmă, să l’om aprobare dă la Dumnezău, să țînem contabilitate, să plătim impozite… N-a apucat să termine ce mai avea de spus că Eva l-a-ntrerupt: -Ãăă, păi dacă e să mă iau după tine, s-alege prafu’ mă. Ce firmă, omule, ce firmă? Și ce impozite? -Păi cum, adică?, nu s-a lăsat Adam. Vrei să ne monotorizeze că facem contrasbandă? -Ce e aia?, a silabisit Eva în silă. Păi tu crez’ că așa a făcut ăștea dîn iad că s-a aranjat pă toată viața, pă ei și neamur’li lor, în câț’va ani? Asta e, omule, ce mai! Da’…, lasă că mă dăscurc eu și sîngură, că-n nădejdea ta… Am vorbit eu cu șarpili, a-ncheiat Eva ridicând mâna într-un gest care sugerează că hotărârea a fost luată. Îț’ dau eu într-o zî să mânci dîn pom-ola. Și dacă nu fac dîn tine om, să nu-m’ zîci mie Eva! 2002 TELEJURNAL STRICT AUTENTIC Muncitorii au intrat în grevă. Protestanții i-au prezentat prefectului revendicările. Când s-au lansat în afaceri au fost parteneri împreună. Guvernul le-a cerut ministerelor să prezinte eventualele situații similare sau asemănătoare. Un muncitor de la căile ferate, a fost găsit azi între două vagonete în stare de inconștiență. Vă rugăm să ne spuneți dacă această concepție se încadrează în perceptele moralei creștine. Materialele respective nu pot fi refolosite din nou. Ca și specialist consider că e greșită această teorie. Este foarte important să se acorde importanță tinerilor. Vizavi de această problemă pe care noi am ridicat-o vizavi de scumpirea energiei electrice… Singurele soluții pe care le avem la îndemână la ora actuală este să construim… Anul acesta este de toate. Avem vaci care dă lapte mult. Am rezolvat această vacă care nu a mai rămas gestantă de doi ani. Pentru practicarea acestei îndeletniciri este nevoie de cunoștințe specializate? Aduce atingere siguranței naționale și a relațiilor internaționale ale României. Comisia pe care am înființat-o monotorizează fiecare casă inundată. Baza militară de la „Kogălniceanu” va fi folosită în continuare de statele aliate dar și de forțele KFOR care vor folosi locația pentru antrenamente. Platforma va asigura în perspectivă și asigurarea transmiterii în direct a unor manifestări. Nu vor beneficia familiile de pensionari care are venituri suplimentare. Ne-am angajat într-o vastă acțiune de reabilitare a drumurilor. La Academia Română a fost marcată ziua de naștere a savantului Nicolae Păulescu. I s-a acordat premiu pentru filmul Mulan Ruj. Pe clădirea în care se desfășoară conferința au fost arborate drapelurile țărilor participante. În ultimul meci de verificare, naționala de fotbal a României se va întâlni cu echipa Georgiei la Tibilisi. Fotbaliștii români care joacă în străinătate, s-au prezentat înainte de sosirea avionului de la București aici la hotel. 2002 ÃÃÃ, ÎÎÎ -Domnule senator Cripteliță, opinia publică a fost șocată de expozeul fulminant, anunțat pe frontispiciul ziarelor cu majuscule de dimensiuni uriașe, al colegului dumneavoastră Meliță. Ce părere aveți? -Eu cred că mass-media aaa supralicitat ieșirea la rampă a unui ăăă excentric patologic. Fiindcă esteee indubitabil, după conjectura mea, căăă aserțiunea sa, cu pronunțat iz politic, ascunde îîî misologia și ăăă, ăăă incongruența preopinentului cu acesteee rațiuni superioare ce stau la baza statului de drept. Numai un spirit îîî ignar și ăăă crapulos poate săăă, săăă presupoziționeze sinonimia îîî imunității și îîî impunității și, în același timp, că între ele există raporturi deee, deee complementaritate. Pledoaria sa îîî emfatică, bine regizată, cultivă îîî misoneismul și îndeamnă la îîî disoluția autorității, spre o societate ăăă anomică. 2002 S. R. LICà Un du – te – vino două – trei ceasuri înainte de prânz, pe Calea Moșilor din Capitală, îți oferă prilejul să admiri frumusețea de firme private, multicolore care mai de care și foarte diverse prin design, apărute în câțiva ani după căderea comunismului. Numai să reziști la îmbulzeală, de parcă tot Bucureștiul e în șomaj, că te-ntrebi cine mai și muncește? Și să poți face față loviturilor pe care le primești. Unul își pune sacul în spinare din mers, fără să se uite dacă în urma lui e cineva, mutându-ți falca de vezi stele verzi. Altul, mai grăbit, îți înfige un cot în ficat că te obligă să te oprești la marginea trotuarului, să-ți revii. Dar cum? Fiindcă trecând pe lângă tine atâția, când prin față, când prin spate, faci niște-ntoarceri dezordonate stânga – dreapta până ce, luat târâș, aluneci de pe bordură în stradă amețit, transpirat, cu glezna ruptă și fără niciun nasture la haine. Dacă mai ai și bătături la picioare te-a văzut Dumnezeu! (sau dracu?) – după numeroasele călcări ajungi să mergi șontâc – șontâc. Sosit acasă nu trebuie să te surprindă când constați o dâră de lături pe spatele hainei, scurse de la nu știu care balcon și că în vârful pălăriei ai dus în triumf un chiștoc de țigară ce ți-a lăsat spre amintire o găurică. Firmele de care vorbeam se remarcă nu numai prin colorit și design ci și prin denumiri, unele foarte ciudate. Încercând să descifrez semnificația acestora, într-o zi de aprilie din anul 1997, am rămas pironit în asfalt și cu figura schimonosită în fața uneia pe al cărei frontispiciu scria S. C. Ghersavetro S. R. L. “Ce să-nsemne, oare, Ghersavetro?”, mă-ntrebam eu. “Să fie zoologie, să fie botanică, să fie cosmologie?” M-am apropiat de vitrină, poate mă vor ajuta mărfurile expuse. Dar nimic deosebit: alune prăjite, prăfuite și râncede, poate, “American coca, the real tast of America” – halal gust al Americii într-o zeamă îndulcită și colorată, țigări cu timbru sau fără - nu fiscale de valori mici, acestea se găsesc numai la bișnițari, cumpărate cu acte-n regulă sau din contrabandă, gume pentru mestecători enervanți, a la...”viața e scurtă, gustul e lung” - dacă mor, gustul nu știu pentru cine mai e lung, pe care, scuipate pe stradă, le găsești acasă pe pingeaua pantofului lămurindu-te, astfel, de ce simțeai un ghiont în talpa piciorului. Și altele. Nereușind să dezleg oripilantul nume am plecat. M-am dus acasă și am răsturnat biblioteca să caut prin tot felul de dicționare – enciclopedic, mitologic, filosofic apelând până și la manuale, fără niciun rezultat, însă. „Ei bine”, mi-am zis, “mâine intru în magazin și îl întreb pe patron. Nu e rușine când întrebi, e rușine când ignorezi, făcând pe deșteptul că le știi tu pe toate”. A doua zi la ora zece, nerăbdător, m-am înfățișat la magazin. Mare a fost surpriza pentru mine întâlnindu-l acolo pe un coleg pe nume Lică. - Ce faci Lică? - Dar tu Vasile? și din vorbă-n vorbă am aflat că el e unul din patroni. Și îi zic: - Măi Lică, iartă-mi lipsa de cunoștințe de cultură generală, ce vrea să spună firma ta, ce ascunde acest cuvânt, Ghersavetro? - Aaa!..., e simplu, a răspuns el dezinvolt. E o combinație de mai multe nume. Curiozitatea mea a crescut.” Ia să văd ce combinație filosofico – chimico – fizico – dendrologico – paranormală etc. a reușit Lică”. Și a continuat: - Gher vine de la Gherghina, soacră-mea, sa vine de la Safta, fiică-mea, vet de la Veta, nevastă-mea și ro de la România. Nu știu ce mutră am făcut dar l-am mai întrebat doar atât: - Bine, dar...spuneai că ești copatron! - Sunt, da!, mi-a răspuns. - Păi dacă ești, atunci numele tău unde se regăsește în această denumire?, altfel frumoasă și inspirată, am adăugat eu să-l flatez. - Aaa!..., a exclamat el din nou. Știi, nevastă-mea și soacră-mea au avut dreptate. Dacă firma noastră e S. R. L. și pe mine mă cheamă Lică, eu sunt L din coada lui S. R. L. Atât de mult m-a obsedat acest savantlâc încât seara, la nu știu ce întrebare a soției, m-am trezit mormăind: “Gherghina, Safta și Veta din România S. R. Lică”. 2003 HOT – DOG ȘI SECOND – HAND De când cu neprețuita noastră tranziție umblu în fiecare zi cu geanta plină de tot felul de dicționare, dar mai ales cu dicționarele arab – român, turc – român, chinez – român și englez – român. Asta pentru că mereu apar noi mărfuri pe piață, pe ale căror ambalaje e scris în limbile Turnului Babel și fiindcă atunci când întrebi ce proprietăți are un produs oarecare vânzătorii dau din umeri. Servit cu inamabilitate le amintești deviza „clientul nostru, stăpânul nostru”. Ei bine, să te dea afară din magazin, nu alta. I-am spus unuia odată: „nu te obosi, domnule, că mă dau afară prețurile!”. Într-una din zilele lunii februarie a anului 1998, cum mergeam eu pe trotuarul Șoselei Ștefan cel Mare din Capitală, mai mult în slalom prin talmeș – balmeșul de tot felul de chioșcuri, tarabe, cutii de carton, navete, sticle, ziare așternute pe care erau expuse mărfuri alimentare, atent să nu pun talpa pe brânză și castraveți, Doamne ferește! să alunec și să-mi sparg capul, deodată îmi apare în cale o gheretă mare, în formă de cilindru, pe care scria hot – dog. Și cum din engleza pe care am învățat-o mi-am amintit că dog înseamnă câine, m-am întrebat: „oare, în tubul ăsta sunt de vânzare câini?” Nu auzeam nici lătrături nici scheunături. Nu știam, însă, ce-nseamnă hot. „Ia să scot dicționarul englez – român”, mi-am zis. Caut la hot – dog și citesc de vreo trei ori fiindcă nu-mi venea să cred: câine fierbinte, cu adăugirea că expresia e americănească. „Cum dracu vine asta, câine fierbinte?” M-am dus cu gândul la asiatici care savurează la ospețe carnea de câine. Dimineața, în piețe, sunt aduși nenorociții de câini, bătuți cu vergeaua pe viu, toată noaptea, spre a se înfrăgezi carnea și, la alegerea clienților, sunt sacrificați și vânduți. „Poate”, zic eu, „le spun fierbinți pentru că, bătuți măr, sunt înfierbântați”. Dar mi-a venit repede în ajutor unul care s-a oprit la ferestruica țevii. „Ia să văd, poate ăsta cumpără un câine!” A scos banii din buzunar și i-a dat vânzătorului. Și, când eu nerăbdător așteptam să văd câinele, omul trage mâna din gaură ținând în ea un fel de sandviș, adică pâine având în mijloc un cârnat, un crenvurșt. Cu alte cuvinte americanii, și acum și noi, mâncăm nu un cârnat oarecare ci un câine fierbinte. Poate, la americani, sintagma hot – dog să aibă o semnificație , dar la mine nu are niciuna. Afară de asta prea îmi vine greață când îmi spui „hai să te servesc cu un câine fierbinte”, gândindu-mă la cantitatea de jeg pe care o acumulează în ani și la rahatul pe care îl mănâncă atunci când e lihnit de foame. Intrigat de atâta cosmopolitism am continuat drumul pe trotuar și, când ridic capul, ce văd?, un panou pe care scria confecții la second – hand. „Ce-o mai fi și asta?” N-am mai scos dicționarul fiindcă știu că în traducere second înseamnă al doilea iar hand înseamnă mână. Dar tot nu m-am lămurit și am intrat în magazin. Ei bine, erau expuse, cu mare grijă, cârpe ieftine, uzate, aduse din Occident – sacouri, pantaloni, fuste, paltoane, bluze, cămăși, perdele, până și ciorapi și încălțăminte. Asta vine cam așa: după ce i-am scăpat pe occidentali de cimitirele de mașini, acum le facem curățenie în case, scoțându-le la vânzare pentru noi, vechiturile textile. „Dar...ia să mă gândesc. Uite, mai e puțin până la primăvară, vin la ăștia, iau o pereche de pantaloni – douăzeci și cinci de mii de lei, chiar dacă au o pată în fund, și o jachetă – cincisprezece mii de lei, și ea fără nasturi. Cămașă nu cumpăr, îmi ajunge mirosul meu de transpirație, ce să-l mai iau și pe al altora. Nu iau nici ciorapi și nici pantofi. Adică, după ce îi scap de cârpe pe occidentali, să le plătesc și ciupercile lor de la picioare? Nu-mi ajung ale mele? Cumpăr, așadar, pantalonii și jacheta, merg acasă și le-mbrac, invit soția, urcăm în hârbul de mașină pe care l-am adus din Germania și plecăm la plimbare. Pe drum, fiindcă am făcut economie cumpărând haine cu numai patruzeci de mii de lei, luăm patru covrigi în loc de doi a cinci sute de lei bucata și...ce mai, să tot trăiești!” De aceea nu înțeleg de ce spun unii că noi nu vom fi primiți în Uniunea Europeană. Mă-mbrac în second – hand – uri occidentale, mă plimb cu hârb la second – hand occidental, mănânc câini, nu neapărat fierbinți, la punga mea se poate și reci, vorbesc în limba lui second – hand, așa că...al lor sunt! 2003 SPOVEDANIA Așezat pe scaun la umbra unui copac din curtea bisericii, într-o zi de primăvară timpurie din Săptămâna Patimilor, tânărul preot, după ce i-a pus patrafirul pe cap, a invitat-o pe Fița lui Beșică, o fată la vârsta pubertății, să-și mărturisească păcatele: -Spune!, Fițo, ce ai greșit cu gândul, cu vorba sau cu fapta?, că Dumnezeu e mare și iertător. Fata, după o scurtă pauză în care s-a tot foit sub patrafir, de parcă nu-și găsea locul potrivit în genunchi pe iarbă, s-a decis, în cele din urmă, să se confeseze și, cu glas pierdut și oftând, a murmurat: - Am sărit pârleazu’, părinte! Duhovnicul, surprins de răspunsul insolit al acesteia, după un timp de gândire i s-a adresat afectuos: - Spune-mi, te rog, te-ai mai spovedit până acum? - Nu!, părinte, e prima dată. “Aha!”, a gândit preotul, ”copil fiind îi e rușine să spună simplu că a luat câteva cireșe sau mai știu eu ce de la un vecin și că pentru asta a trebuit să treacă pârleazul. Să-i dau o mână de ajutor”. - Fițo!, că doar ai auzit de la mama și ai învățat la religie, păcate-nseamnă...dacă n-ai spus adevărul, cumva, dacă...ai râvnit la bunul altuia sau...ai luat de la el ceva, dacă...l-ai mâniat pe Dumnezeu... - Știu, părinte, știu!, aproape că l-a-ntrerupt ea. - Păi dacă știi... - Am sărit pârleazu’, părinte!, a repetat ea grăbită. Popa, care venise de curând în parohie dintr-o localitate îndepărtată, a realizat, în sfârșit, că sintagma pe care o auzea pentru prima dată la spovedanie, trebuie să aibă o semnificație, un subînțeles prin aceste colțuri de zare. De aceea, cu glas domol și oarecum stânjenit, a-ntrebat: - Și…ce zici tu că ai făcut, e un păcat? - E, părinte, e!, a răspuns fără echivoc Fița, că să vedeț’ cum a fost. Acu’ o săptămână m-a trimes mama la vecinu’ nostru, Dedu lu’ Codârlă, poate-l știț’, ăla dă are doi cai tineri și frumoși, să-i cei grebla împrumut, că a noastră s-a rupt, să strângem frunzili dîn curte, acu-nainte dă Paști. Și am loato p’în dos, că e mai aproape, un’e el are un pârleaz în loc dă poartă. N-am sărit bine peste el că s-a repezît câinili la mine - știam că numa’ noaptea e dăzlegat - și dîn spărietură m-am împiedicat și am căzut pă spate. Dedu, care erea mai dăparte, a alergat să mă apere și în învălmăș’al-aia a căzut și el, lângă mine. Și câinili cân’ a văzut așa, lătra mai tare la mine și ca să nu mă muște, Dedu a venit peste mine, cu fața, și m-a acoperit. - Și, și?, a tresărit popa. - Și cân’ s-a mai potolit câinili, că Dedu a scos dîn pozînar nu șt’u ce și i-a dat să mânce, eu am dat să mă trag în sus dă su’ Dedu... - Și te-ai tras?, s-a repezit preotul cu nedisimulată curiozitate. - M-am tras eu da’ nu cine știe ce că iar s-a dat câinili la mine. Da’ cân’ m-am tras, m-am agățat dă ceva și s-a rupt brăcinaru’ fustii și câinili, cân’ a văzut că să dăsface fusta, a-nfipt colțî-n poale și trăgea-n sus dă ea, s-o rupă nu alta! - Și Dedu...Dedu ce făcea?, a insistat duhovnicul ostentativ. - Dedu erea-n genu’che și c-o mână țînea dă fustă s-o lase câinili dîn gură iar cu ailantă erea pă cheotor’li pantalonilor, că i s-a rupt bretel’li și i-a căzut în vine.Ce mai, pârleaz nenorocit, părinte! - Și câinele ce-a mai făcut?, a mai întrebat preotul congestionat. - Câinili...ce să mai facă? Dac-a văzut că stăpânu’ lui n-a pățît nimic, să-nvârtea și miros’a pă după noi, dân’ dîn coadă vesel. 2003 NENICU Majoritatea concetățenilor, mai ales tinerii, nu auziseră de numele și de prenumele lui ci de Léú. Așa îl pomenea mai toată comunitatea. Unii, puțini la număr, îi spuneau și Cotroașe, un epitet folosit de el în relațiile cu bărbații mai apropiați pe care, uneori, îi răsfăța și cu diminutivul Cotroșel. Ce semnificau ele? Nici el nu știa. Vechi țărănist venerându-l pe Iuliu Maniu. Adversar al comuniștilor, se integra perfect în faimoasa sintagmă a lui Nicolae Ceaușesu: omul multilateral dezvoltat. Fiindcă era dascăl de biserică, sanitar, ceasornicar, dentist, radiofonist, mecanic auto...Nu practica tarife piperate așa că toți apelau la serviciile lui. Înainte de naționalizarea mijloacelor de producție, deținea în proprietate motor și batoză pentru treierat. La el am văzut, pentru prima oară, un autoturism decapotabil, vechi, dar cu ajutorul căruia voiaja prin praful și hârtoapele comunei. Auzeam în Vale cum ambala motoarele pe platoul dealului cu biserica Topana, unde locuia. Printre puținii oameni din localitate care aveau aparat de radio cu căști era Léú, ceea ce îi facilita informarea asupra evenimentelor politice, de la „Europa Liberă”, „Londra”, „Vocea Americii”...Știa ce ultime declarații au mai făcut Aizănhover și Degaule, cum pronunța el numele lui Eisenhower și al lui De Gaulle. Numai ce îl auzeai prin anii 1946 – 1947 spunând: - S-au dus dracu’ căcănarii, comuniștii, adică, vin americanii! După anii ’50, zadarnica așteptare a sosirii americanilor dar și arestările securității, l-au redus la tăcere. Avea soție și copii dar nu l-a văzut nimeni, niciodată și nicăieri cu ei. Era tocmai ce trebuia spre a se fi convertit la religia islamică. Dispunând de două corpuri de casă, el coabita separat cu ceasurile, seringile, cleștele pentru scos dinți și aparatul de radio. Antialcoolic și antitabacic dar nu și antimuieratic. Când „prindea” câte una, și prindea destule, doar ce îi zicea: - Fire-a leului dă ștoalfă – că de la înjurătură i se trăgea porecla – ia dă-te colea! Pentru asemenea situații nu-i lipsea din buzunar sticluța cu spirt. Poate că lucrurile se petreceau după următorul scenariu: venea pacienta să-i scoată o măsea și pleca nu numai ușurată de dureri dar și satisfăcută pe deasupra, că pe deasupra se-ntâmpla, sau să-i facă o injecție în fesă, după care o-ntorcea pe partea cealaltă. Ori...invers. Și cum în „apartament”, cum spuneam, era singur...De pe urma unor aventuri, în sat trăiau câțiva băieți despre care se vorbea că sunt concepuți cu el. Unul din ei era, zicea lumea, „leit Léú”. N-am auzit să se fi deschis procese de paternitate. Avea un cult pentru portul popular. La horă-n sat, proaspăt ras, cu mustața având colțurile în sus, bine răsucite, ca mai totdeauna, de altfel, și obraji de om bine hrănit și odihnit, venea îmbrăcat în cămașă albă de bumbac, cusută cu arnici, pantaloni albi din dimie, fustanelă cu șebac...Iar pe cap purta pălărie cu borurile în sus spre deosebire de colegul său de breaslă, înalt și slab ca un ascet, „dășiratu’ dă Sfântulețu”, cum a fost poreclit, care, umbla descoperit, fapt neobișnuit atunci la sate, fiindcă de zgârcenie nu-și cumpăra măcar o „pearcă”, adică de la vechituri, cleveteau mirenii. La biserică Léú se instala în strana din stânga de unde, pe deasupra ochelarilor și printre cântări, supraveghea toată mișcarea. La el veneau femeile cu pomelnicele, neratând ocazia să ciupească una – două din ele, discret sau chiar ostentativ, uneori. Într-o seară a convins o săteancă să facă amor cu el, undeva în zăvoi, aproape de casa ei, când, deodată, aud foșnete sub talpa cuiva ce se îndrepta spre ei. Abia ce el și-a tras pantalonii iar ea a dat drumul la fustă, că soțul femeii, cu ochii holbați și cu un par în mâini, l-a-ntrebat: - Dumneata ereai, nenicule? - Eu, eu !, am trecut să-ți fac injecția. - Ce m-ai speriat ?!, nenicule, a adăugat omul, credeam că e vreun hoț. 2003 OAULI - Încotro, vecină, așa dăvreme, cu fulgii lustruiț’ și sulemenită?, a cârâit Porumbaca la Moțată. - Mă duc la ferma lu’ Marian Tănase și pân-acolo e drum lung, d-aia m-am sculat cu noaptea-n cap. - Auz’, a dracu’, eu proasta credeam că ai întâlnire cu cocoșu’ să te calce cân’ colo… să fii tu totd’auna mai cu moț ca toate. Că nu te-o fi chemat la vreun bal dă cristal?!, s-a-nfoiat Porumbaca dând să ciupească. - Ei, a crăoit Moțata, ferindu-se din calea suratei, că parcă dă călcat și dă bal mi-arde mie-acuma. N-ai auzît as’ară la televizor? - Nu, n-am auzît. - Păi dacă te culci odată cu găin’li… Erea la parlament și-a zîs că are oauă multe, nu mai știe câte. Toată noaptea m-am sfredelit și m-am gândit că acolo e dă mine. Nu mai stau cu prăpădit-osta dă cocoș care, după ce m-a tăvălit atâta p’în praf, mi-a scos toț’ fulgii dă pă spinare, că dă dureri mi-a trecut chefu’ să mă scutur cân’ să da jos dă pă mine, și m-a lăsat goală pușcă. Abia am putut, acușica, să mă acoperi cu doo pene amărâte dînspre ăripi, să nu zîcă omu’ că sînt o sărăntoacă. Și mi-ajunge-atâț’a ani în împuțît-osta dă coteț. La Tănase e al’ceva. Poate mă ia la București și-m’ dă și mie un apartament în blocu’ lui. Acolo… curățîcă, fulgi și boabe dă import, căldurică… că dîn cauza corentului dîn coteț sînt recită mereu. Și oauli e gata făcute, eu numa’ clocesc zî și noapte. N-a terminat bine Moțata că hop și Pitica zburând la ele de peste gard. - Moțato, să știi că eu și Golașa am înțeles altfel. Nu dă oauă dă care facem noi a vorbit Marian Tănase. Are, el, oauli lui, cum are și cocoșu’ nostru. - Da’ cocoșu’ are numa’ doo, ce n-am văzut eu?, a cloncănit Moțata. - Păi tocma’ asta e, că ne-am mirat și noi, cum dă are el așa multe?!, s-a lovit cu gheara peste cioc Pitica. - Aaaha!…, a bătut din aripi Porumbaca, după ce a râcâit într-un smoc de iarbă, acuma-nțeleg eu. Da, da, da…s-ar putea, s-ar putea că d-aia e el așa pipotos. - Ãăă!, a sărit Moțata, mi-ai loat cotcodacu’ dîn plisc, vecină, că și mie mi-a trecut asta p’în creastă. Păi dacă și voi credeț’ la fel mă duc, ce mai, ce-o fi, o fi, să ne dea și noo sămânță dă prăsîlă. Că tot a-mbătrânit oștogar-ost-al nostru. Ne creștem noi un cocoș ca Tănase. Ș-atuncea să vedeț’, cumetrelor, numa’ tănăsei și tănăsele în ogradă. Cocoșul fost șef de harem P. S. Tocmai se pregătea să plece Moțata când, deodată, Porumbaca s-a apropiat de ea și i-a piuit la ureche: - Cân’ te-ntorci, nu acuma, că aude asta, să-m’ spui și mie cum ai făcu’ d-ai văzut oauli cocoșului, că am vrut și eu să le văz da’ n-am putut dă găinaț. 4 aprilie 2003 PIRNA ȘI MITRUÞà AL GOAII - Acuma că pusăi mămăliga la fiert, să stau și eu nițăl să-m’ trag sufletu’, că mă doare niște șale!...,a zis Pirna ieșind pe prispa casei cu un scăunel în mână, pe care s-a așezat gemând, cu picioarele îndepărtate dar acoperite de fusta până la pământ și cu mâinile împreunate pe genunchi. -I-auz’ cum vâjâie daraua, a continuat ea, umblă p’în sat cu plosca să cheme la nuntă. Dăs’ară e fedeleșu’ dracu’...Să vez’ mâine plocoane, numa’ damigene cu băutură și papornițe cu lighioane. L-a pus naș pă primar că e omu’ lui. Ș’a chemat-o pă Dragomiroaica, aia cu păru’ pân’ la cur dă cântă la televizor. - Da’ ce nuntă e?, a-ntrebat soțul ei, Mitruță al Goaii, care rupea surcele și le așeza lângă gard. - Ãla-l lu’ Șotângă îl însoară pă fi-s’u. - Al lu’ Șofrângă?, a cerut lămuriri Mitruță. - Da!, al lu’ Șotângă. Mitruță, încruntat și mișcând buzele făcute bot când înainte, când înapoi, de parcă memoria lui s-ar afla în proeminențele bucale, se uita lung la Pirna scărpinându-se pe burtă cu o surcea și dând de-nțeles că nu pricepe. - I-a dat ălui-al lu’ Sacâz niște bani, a reluat Pirna, să n-aivă pretenții că fi-s’u a lăsat-o borțoasă pă fi-sa-n păresîmi, ș-acuma l-însoară cu a lu’ Așchie, că are avere, nu ca aia săracă lipită pământului. Că are bani ai dracu’...Ce-a făcut, ce n-a făcut că ..uite c-a scăpat. - L-a scăpat, ai?, a-ntrebat Mitruță. - Da!, a scăpat. L-a loat la ...ăla cu nume dă dușumea, cum îi zîce...parchet bată-l să-l bată, că zîce c-a intrat în contrasbandă cu lumea interpolă ș-a adus marfă și n-a plătit acize.A stat câteva zîle-acolo și s-a-ntors. Ș-acuma le face-n năcaz ăstora dă zîcea că-l priponește. Uite că nu l-a priponit. Dăgeaba l-a pus el naș pă primar? Mitruță iar s-a strâmbat, scărpinându-se la fund cu o surcea în căutarea memoriei. - Așchie zîci? - Așchie, da!, dă stă lâng-al lu’ Dârloagă d-a pus boii d-a-ndoasilea-n jug, că erea beat, cum a făcut...nu șt’u, da’ i-a pus, și s-a dus să are. Cân’ a zîs cea, bou’ care erea dă hăis a intrat pă brazdă că el așa erea-nvățat și l-a-mpins pă-l care erea dă cea pă arătură. Cân’ a zîs hăis, bou’ care erea dă cea l-a-mpins pă-l care erea dă hăis ș-a i’șit amândoi pă pământu’ nearat. Cu plugu’ după ei cân’ pă arătură cân’ pă miriște. - Aaa!, a exclamat Mitruță strâmbându-se, după care a-nceput să dea din mâini și să se miște ba-n stânga, ba-n dreapta strigând: hăis, cea, hăis, cea! - Ce-ai, omule, te-a apucat pandaliili?, a mai reușit să zică Pirna că Mitruță, revenind la mimica de mai-nainte, a-ntrebat: - Al lu’ Dârloagă, ai? - Da!, ăla dă l-a fătat mă-sa-n pădure cân’ aduna surcele, dă s-a bătut cu-al lu’ Stârcitu-n pârău, pă lemne, a adăugat Pirna mai apăsat. Ãla ...că e bușteanu’ meu, ălălant...că e-al meu, că cân’ a sosît canton’eru’ erea numa’ sânge. - Aha!, al lu’ Stârpitu, a mormăit Mitruță continuând să se strâmbe. - Ei, al lu’ Stârpitu!, a răspuns Pirna dând din mâini a lehamite că Mitruță tot nu-nțelege. Al lu’ Stârpitu-a mâncat bureț’ otrăviț’, dă erea să moară, că care nu știe care e buni...așa pățăște. Mă duc să mestec mămăliga și să iau fiertura dă pă foc. 2003 REGINA BALULUI În anii ’40, când aveam opt – nouă ani, serbările la sate, încheiate cu baluri, erau încă în vogă. Se petreceau, mai ales, în vacanțele mari ale elevilor și studenților, adică atunci când aceștia puteau să-și dea concursul la organizarea și desfășurarea lor. Din satul Gojgărei, comuna Valea Ungureni, azi parte componentă a comunei Topana, județul Olt, se da veste în toate localitățile învecinate că în duminica X, în localul Școlii primare, va avea loc o serbare urmată de...mare bal mare. Și veneau în valuri – valuri, puși la trei ace, în ziua stabilită, din Căndelești ai învățătorului Dicu și ai lui popa Tache, din Ciorâca Păneștii și Goguleștii, din Topana ai lui Ciucan, din Ungureni Ivăneștii, dinspre nordul comunei, de la Uda de Jos și de la Uda de Sus, Uțoii, Popeștii și Diaconeștii, dinspre sud, de la Făgețelu și Păroși ai lui popa Drăguț și ai protopopului Simionescu... Serbarea nu avea în program ceva deosebit. Era, în mai toate cazurile, un pretext. Balul, însă, ei bine balul, care se desfășura seara, avea un moment de vârf și anume desemnarea reginei. Ni se înfățișa o adevărată întrecere între cavaleri veniți pregătiți anume cu mulți bani, pe care îi cheltuiau să cumpere cărți poștale ilustrate, ce se expediau pe numele iubitelor lor. Aceea care primea cele mai multe ilustrate, de regulă, sute de exemplare, întrunea toate sufragiile spre a fi aleasă ...regină pentru o clipă. Nu se confunda, cum nu se confundă nici azi, cu alegerea a ceea ce se numește Miss astfel încât concurentele, sau, mai bine zis, aspirantele, nu erau măsurate la talie și nici puse pe cântar, nu dădeau probe de balet și nici nu defilau în costume de baie prin fața spectatorilor și a unui anume juriu. Atât ar fi trebuit ca mamele care le păzeau cu strășnicie să se scandalizeze. Chiar și numai așa se-ntâmpla deseori, ca o bătrână să orbecăie în întuneric prin curtea școlii să afle unde e odrasla feminină, prin ce tufiș s-o fi ascuns cu...individul? De parcă trebuia să se aștepte balul pentru niscaiva păcate și nu se puteau săvârși ziua, fata venind acasă devreme, ca un copil cuminte! Câștigătoarea nu trebuia să fie neapărat frumoasă: „încoronarea” ei depindea de ambiția și de plinul pungii aceluia care supralicita. Era, cu alte cuvinte, un concurs nu între cele mai frumoase fete ci între cei „mai doldora de bani” cărora „li s-au aprins călcâiele”. Achiziționarea ilustratelor se făcea din timp cavalerii suspectându-se, astfel ca fiecare din ei să se asigure că în final numai aleasa lui va beneficia de cel mai mare număr de „misive” din care majoritatea trimise de el, pentru că dreptul de a valsa cu viitoarea regină, în încheierea ceremoniei, drept câștigat cu bani și cu emoții, un fel de...Marș nupțial avant la lettre, de cele mai multe ori, îl avea acela care a expediat teancul de cărți poștale pe adresa fără stradă, număr și localitate a celei preferate. Undeva pe la miezul nopții, începea vânzoleala înmânării ilustratelor unui poștaș desemnat ad – hoc, după ce se completau pe verso cu prenumele destinatarei și al expeditorului, folosindu-se formule ca...minunatei, frumoasei, încântătoarei și, mă rog, mai puteți adăuga și dumneavoastră. Peste câțiva ani aveam să trăiesc și eu febra participării la baluri, dar fără pretenții de competitor pentru alegerea reginei. După zeci de kilometri parcurși pe jos duminica spre Chilia, Pielcani, Făgețelu, mai târziu împreună cu fratele meu Virgil, ajungeam luni dimineața acasă pe la ora patru, lihnit de foame. Intr-o dimineață ne-am cocoțat în vișinul unuia mâncând la repezeală, să nu fim prinși în flagrant delict, fructe de-a valma, adică și coapte și crude. Ajuns acasă mă furișam în fânar să dorm. Dar nu apucam să ațipesc fiindcă o auzeam pe mama: „’ai, Vasîle, scoală-te odată, să te duci cu vacili, fi-ț-ar balu-al dracu’!” Odată depuse ilustratele la poșta care nu avea nici ghișeu și nici cutie, se trecea la anunțarea prin strigare a adresantelor. Pentru aceasta mai marele organizatorilor îi cerea orhestrei să înceteze a mai cânta. În acel moment se trezeau brusc din picoteala dintre două bârfe sau tresăreau din somn cu un prelung sforăit, ici – colo zărindu-se fote și zăvelci în dezordine lăsând la vedere „cămeșile”, mamele așezate pe scaunele de pe marginea sălii sau de pe scenă în așteptarea fetelor lor. Fete care tot nu înțelegeau să meargă, în sfârșit, acasă fiindcă a doua zi, care nu mai era a doua deoarece se făcuse luni, trebuia să ducă oile la câmp sau să dea la porci. Pentru fetele mai puțin curtate, prezența la un asemenea bal presupunea și un risc oarecare. Amatorii de glume proaste, fără să-și decline numele, le trimiteau și acestora câte una – două cărți poștale. După strigare se trecea la numărare. Nimeni nu trișa dar, spre a se evita eventuale suspiciuni, numărarea se făcea în prezența unor martori...fără prestare de jurământ și nemituiți. În caz de balotaj cei doi, mai rar trei pretendenți la cucerirea pentru partenerele lor a râvnitului titlu fără decret cu pecete sau măcar diplomă de carton și fără tinichea pe cap, participau la licitație, obiectul acesteia fiind ultimul pachet cu ilustrate sau chiar ultima carte poștală. In vreme ce se desfășurau aceste operațiuni maestrul șef de orhestră avea grijă să dea cu mult sacâz pe arcușul viorii iar țambalagiul să lege o coardă ruptă cu sârmă ordinară. Pentru că, în fine, se pronunța numele câștigătoarei și, în aplauzele asistenței, pe fondul bombănelii mamelor căscând cu gura până la urechi, faimoasa orhestră ataca valsul „Valurile Dunării” de Ivanovici iar în mijlocul sălii începeau să evolueze, dezinvolt, regina și abia eliberatul dar transpiratul de emoțiile competiției – acela care o consacrase. * Cel mai de temut în lupta pentru desemnarea reginei era un tânăr înalt, atletic, chipeș și jovial. El curta o fată care nu era mai înaltă decât până la o palmă sub umărul lui. Flăcăul se numea Mitu Petrescu iar fata, care pe mine mă fascina când râdea în cascade, se chema Valerica Florea. La toate balurile la care am fost prezent Mitu a fost imbatabil. Iar Valerica își îmbogățea, de fiecare dată fără balotaj, palmaresul de regină a balului, îmbunătățindu-și propriul record în număr de ilustrate, evident, cu sprijinul generos al lui Mitu care le cumpăra. În cele din urmă Valerica a devenit soția lui Mitu. Nu știu de câte ori, după căsătorie, Mitu Petrescu a mai pus la bătaie teșchereaua cu bani să cumpere cărți poștale ilustrate și s-o desemneze regină a balului pe Valerica. 2003 LA POLICLINICA DE CARTIER - Ce mai faceți, doamnă? - Ce să fac, m-am chinuit az’ dimineață! - Păi cum, din ce cauză? - Am o colícă veche, doamnă, și nu poci i’și afară. Asta e treaba. - Și nu faceți nimic? -Ãăă…da’ ce nu fac! Mânc numa’ verzîturi fierte. Îmi fac supică cu mult zarzavat, proaspăt, dîn grădina mea, tocănițe cu mult pătrunjel…Pâinică puțînă, cumpăr d-aia dă gra’am. Dimineața, doamnă, iau tărâțe pă stomacu’ gol. Le pui în puțîntică apă, călduță, să să umfle. Că mațili, cum șade ele-acolo încolăcite, trebuie să să curețe, doamnă, să să curețe, da! Și după ce iau tărâțili mânc un oușor, moale, am trei găinușe-n curte. Da’…to’ nu poci! Stau pă lemn, doamnă…Și ce mă chinui…Mă chinui și tranșpir! - Da, da!, înțeleg, de-aceea ați venit iar la policlinică. - L-am că’tat pă domnu’ doctor, să-m’ spue ce să mai fac. Da’ nu l-am găsît, erea numa’ un medic dezident, mi-a zîs să viu mâine. Asta e treaba. - Bine, dar...când ați mai fost, ce v-a spus? - A zîs că am bila ștrangălată și că d-aia nu ies. Ce-am pățît odată doamnă!...Mi s-a umflat burta ca o butie.Și erea tare...că credeam că crapă. Am loat târâțe prea multe, doamnă, și erea să fac oclozie. - Medicamente nu v-a dat? - Ba mi-a dat și medicamente. - Dar ceaiuri...ați luat? - Da’ ce n-am loat! Da’...dăgeaba, doamnă! - Da!, știu ce-nseamnă că și eu am constipație. - Și dumneavoastră? Incercaț’, doamnă, cu tărâțe!, e în Obor dă vânzare. - Și mă dor articulațiile... - Aaa..., ce să mai zîc, am și eu dureri...Am o discopotie, doamnă. Da’ mi-a făcut domnu’ doctor dipofos. - Diprofos ziceți? - Da!, dipofos. Și m-am mai liniștit olecuță docodată. Mai rău a fost cân’ am căzut. Am făcut un hemotom și a trebuit să mă operez. Da’ ce-am pățît, doamnă!...Asta e treaba. Dimineața mi-e greu, doamnă, dimineața, să le dau să mânce la ai mei. Am trei oameni, ce știe ei? Ce să fac? Să le dau lor dămâncare sau să stau pă lemn? 2003 POVESTE CU AUTOTURISM Când vorbea, mai tot timpul gesticula și te-nghiontea crezând că astfel e mai convingător. Iar dacă se găsea în fața ta, din cauza dinților foarte rari, te stropea de sus și până jos. Într-o zi l-am întâlnit întâmplător în Parcul Tei din Capitală. Știindu-i slăbiciunile am încercat să-l evit dar n-am reușit așa că... - Ce faci Vasile? - Bine, Costică, bine! Mă grăbesc să ajung undeva, am adăugat eu continuând să merg. Degeaba, însă, fiindcă m-a tras de mână până am ajuns la o bancă. - Hai să stăm puțin!, mi-a zis, am ceva foarte interesant să-ți spun. L-am lăsat să se așeze după care am luat loc și eu mai departe de el. - Ce e?, nu stai bine-aici! Lasă că vin eu mai aproape. Și...s-a lipit de mine. Și a-nceput să-mi relateze cum, în sfârșit, și-a realizat visul cumpărând un autoturism „Dacia” nou. - Și să vezi, îmi explica el tot dând din mâini, când credeam că am terminat cu formalitățile a venit unul și-a zis... Nu știu ce a spus că i-ar fi zis respectivul fiindcă mi-a aplicat prima lovitură cu palma pe coapsa piciorului. M-am retras puțin pe bancă dar el, înfierbântat, vrând să-mi demonstreze cât de hotărâtoare a fost acțiunea lui față de interlocutorul său, m-a mai pocnit o dată pe picior, de data aceasta cu pumnul, așa cum i-a bătut el în masă șefului de magazin. - În cele din urmă ostilitățile s-au încheiat, a conchis el, moment în care, cu un oftat de ușurare, a ridicat mâna așezând-o cu antebrațul pe umărul meu, peste care a adăugat-o și pe cealaltă, cu atâta greutate că m-am înclinat spre el. O dată cu întrebarea ce părere am despre ce s-a-ntâmplat, m-a stropșit cu primul jet de scuipat. M-am mutat iar, mai departe de el, și am ajuns pe marginea băncii, jumătate așezat, jumătate în aer. „Acum, că și-a vărsat năduful”, meditam eu, „e timpul să-mi iau la revedere”. Dar cum? Ce mi-a spus până în acel moment era abia începutul fiindcă s-a apucat să reconstituie călătoria pe care a făcut-o, cu autoturismul cumpărat, de la Pitești la București. Cum pe bancă, în poziția incomodă în care eram, oricum nu mai puteam să stau, m-am ridicat și l-am invitat să ne mișcăm pretextând că mi-a amorțit un picior. „Poate așa”, gândeam eu, „scap de supliciu”. După câțiva pași, mi-a detaliat cum l-a evitat pe unul care circula neglijent, undeva pe la Găești și desenând în aer forma virajului s-a oprit, în forță, cu ambele mâini în ficatul meu. Și fiindcă eu, ferindu-mi fața, mergeam cumva întors spre partea opusă lui, pentru a preveni o nouă ploaie de salivă, era gata – gata să-mi pierd echilibrul și să cad. Dar, după cum aveam să constat, n-am fost deloc inspirat deoarece el, vrând să mă ajute să nu cad, mi-a sărit în față, m-a împroșcat, din nou, cu scuipat și m-a compătimit: - Mă, da o duci rău cu picior-osta care-ți amorțește! Și a-nceput să-mi spună ce să fac să scap de amorțeală, timp în care s-a apucat să-mi răsucească un nasture de la haină. Am făcut eu cumva și am reușit să-i îndepărtez mâna și să acopăr nasturele cu a mea. El s-a mutat, însă, la alt nasture așa că am fost nevoit să-l acopăr și pe acesta cu cealaltă mână. Dar haina, din păcate, avea trei nasturi așa că pe al treilea, n-am avut încotro și l-am lăsat să-l învârtească. Odată ce și-a terminat „sfatul medicului” a revenit la drumul făcut cu mașina. „Ãsta mă ține aici până ajunge în București”, m-am temut eu. „Dacă nu cumva îmi va explica și cum a traversat Capitala”. Aproape de Titu, continua el să povestească, mai trăgându-mi un cot în coaste, l-a ajuns din urmă un TIR care i-a tăiat calea când a reintrat pe bandă, el fiind nevoit să iasă de pe carosabil cu partea dreaptă. Enervat, a readus autoturismul pe drum, a apăsat pe accelerație, uitând că mașina e în rodaj și nu trebuie forțată, a depășit autotrenul și a-ntins mâna să-i facă semn șoferului că trebuie să circule mai spre dreapta, oprindu-se, astfel, cu ea în falca mea. Vânăt la picior, lovit în ficat și în coaste, cu falca-ntoarsă,cu nasturele rupt și ud de scuipat, mi-a venit în ajutor lacul din apropiere. Tot mișcându-se preopinentul când pe lângă mine, când în fața mea, concentrat în demonstrațiile lui abracadabrante, pe nebăgate de seamă, l-am împins până la marginea iazului. Ajunsese cu povestirea în Cartierul Militari din București. Acolo, trebuia să facă la dreapta. Cu spatele spre lac, a simulat cu forță, în nota lui obișnuită, cum a luat curba și...bâldâbâc în apă. 2003 POMELNICUL Într-o sâmbătă de toamnă, pe la ora nouă, Ghița lu’ Sfredelitu a venit la biserică aducând cu ea un coș cu de-ale parastasului pentru părinții ei. A pus coșul în naos și după ce a scos din el, așezându-le pe masă, coliva, colacii, lumânările și tămâia, a-nceput să se scormonească prin buzunarele hainei, agitată. - Ei, bată-te!, a zis ea și s-a dus după preot care tocmai ieșise și discuta cu paracliserul, undeva pe o laterală a bisericii. - Aaoleu!, părinteee, s-a văitat ea lovindu-și palmele una de alta, și aducând, apoi, una din ele la gură, am uitat pomelnicu-acasă. -Nu-i nimic, a replicat popa, ce nu știi pe cine trebuie să pomenesc? Îl facem amândoi. A scos din buzunarul sutanei o hârtie și un creion și… -Spune!, Ghițo, pe cine să scriu? -Păi...părinte...întâi p-ai mei! Scri-o pă sor-mea Veta, Dumnezău s-o ierte, o știi, l-a țînut p-al lu’ Zgârmă care-a răstornat căruța-n râpă, d-a căzut bușteanu’ pă el și p-al lu’ Dovleac d-o țînea p-aia lu’ Þapă dîn Floci, a răspuns Ghița, care era nu numai uitucă dar și guralivă. Și mai pune-l pă frati-meu Niculae, care-a țînut-o p-a lu’ Scremeneală, dă l-a lăsat cu doi copii, întoarce-s-ar pă parte-ailantă-n mormânt!, că i-a venit mâncăriciu’ ș-a plecat cu ăla-l lu’Șovâră, dă erea să-l omoare p-al lu’Crestatu. Văzând că se-ntinde la vorbă, preotul i-a tăiat-o scurt: - Din partea soțului pe cine să trec? - Păi…pă cine…? Pă Gherghina lu’ Resteu, știi, aia care-a murit lovită, mă-sa lu’ Gheorghe-al meu. - Bine, Gherghina!, a mormăit popa mai mult pentru sine, grăbit că mai avea și alte obligații. - Auz?, a-ntrebat Ghița nedumerită, punându-și mâna pâlnie la o ureche, că era și surdă. - Am scris, Gherghina!, s-a răstit preotul. - A lu’ Resteu, părinte, a lu’ Resteu!, că și pă mama o chema tot Gherghina, a insistat femeia. - Lasă-l încolo de resteu în jugul lui, e de ajuns Gherghina, că știe Dumnezeu despre cine e vorba!, a ripostat popa. Ghița s-a uitat lung la el și... -Nu!, părinte, resteú’ nu erea-n jug cân’ a lovit-o, erea jos și a călcat bou’ pă el și i-a sărit în frunte dă i-a spart capu’. Da...i’și-i-ar doașca dîn pământ s-o mânce corbii!, nu mi-a dat nimic, i-a lăsat numa’ curviștin-elea dă cumnată-mea, pocit-aia lu’ Vangă dă s-a-ncurcat cu-al lu’ Crăcănatu, care-avea muiere și copii, dă i-a prins în zăvoi și i-a jumulit păru’ dîn cap, că nici n-ar mai trebui să cheltui banii cu pomenitu’ pentru ea. Da’ pune-o, părinte, pune-o, pune-i-s-ar viermii-n gât!, că aude ăl d-acas’ și...Da’ pune-o la urmă! - Bine, pe cine mai pomenesc, după ai dumitale, dintr-ai lui Gheorghe?, a mai întrebat preotul tot mai grăbit. - Păi…după…Stai să mă gândesc că are mulț’. P-ăla-l lu’ Geoarsă, nu!, că m-a bătut, a lu’ Chioru’, nu!, că mă făcea surdă, al Linii dîn Cot, care sta lâng-al lu’Sfrijitu’, d-a prins-o pă Lișca lu’ Tache Cârpător în pădure, cân’ îi loa uscătur’li-adunate dă el, nu!, că mi-a omorât găin’li că s-a dus în porumbii lui, că parcă eu poci să mă țîu după ele… Popa, gata – gata să-și iasă din fire, a ridicat tonul: - Nu știi pe cine-ai scris pe pomelnicul de-acasă? - Nu șt’u !, părinte, că mi l-a scris al lu’ Scărpinatu-as’ară, pă-ntuneric, că a loat corentu’, erea afumat, ăla d-a căzut beat cu capu-n gardu’ dă fier ș-a rămas chior, și eu dacă nu șt’u carte , că m-am îmbolnăvit dă menangită-n clasa-ntâi’, am văzut că înmoaie cre’onu-n scuipat și nărcăcălește ceva, da’ nu șt’u ce-a scris că, al cior’li , nu mi-a spus. - Biine!, a oftat preotul, te-ascult. - Pune-l pă socră-meu, îndoi-s-ar picer’li-n tron!, că mă-njura…Zîcea – futu-ț’ mămălig-aia nefiartă, să ț-o pui fierbinte su’ cur cu tuci cu tot! Așa mă-njura, părinte, așa.Și cân’ îi dam strachina cu varză zîcea – mânca-ț-ai fleașca fiartă-n z’am-asta! Da’ nu zîcea așa, părinte, da’ mi-e rușine dă dumneata. Și a loat pilostriili ș-a dat cu ele după mine. Da’...pune-l și pă el tot la urmă! Și mai pune-l pă fratili lu’ omu’ meu, ăla d-a murit dă lingoare, dă ședea pitit la răspântie și da cu pietre după mașini, al boal’i, că erea strica’ la cap. Da’ pune-l tot la urmă! Preotul n-a mai întrebat nimic, nici cum îi cheamă, nici în ce ordine să-i scrie. Când a trebuit să pomenească în biserică, marcat de cele auzite și privind în gol, a-ngăimat: - Dă-le, Doamne, odihnă veșnică robilor tăi Veta, Gherghina lu’ Resteu, Niculae, Ghița și Scărpinatu, cu tot neamul lor cel adormit! 2003 ZECE AFORISME „Apa trece, pietrele rămân”. Dar trecând prea multe ape, nu rămâne nici nisipul pietrelor. Adevărul absolut, e un vârf la care nu ajungem niciodată. Altfel ar urma prăpastia. Râurile își împlinesc albia în vale dar cu apa ce se prăvălește din deal. Unii puieți înfrunzesc la umbra copacilor fiindcă numai așa pot ajunge măcar piperniciți. Munții nu sfidează abisurile ci le sunt recunoscători pentru că le datorează semeția. Pentru fântână dificultățile apar după ce își limpezește apa fiindcă atunci, oglindindu-se în ea, o descoperă văzduhul. Dacă două umbre se suprapun, nu se știe care din ele pălește mai tare și amândouă vor fi șterse. Grâul de toamnă are de înfruntat intrușii primăvara deoarece până atunci aceștia trebuie să se apere de ger. Înălțimea, atât în sens real cât mai cu seamă în sens figurat, e sinonimă cu puterea. Din certitudinile constituțiilor: numai moartea garantează egalitatea în drepturi. 2003 OVULUL, DINTELE ȘI FASOLEA În vreme ce scria o rețetă, așezat la birou cu spatele spre ușa de la întrarea în cabinet, doctorul a simțit că cineva îl trage de mânecă. Bănuia că trebuie să fie o pacientă, așa cum s-a-ntâmplat de multe ori, de aceea, continuând să scrie, a-ntrebat: -Iar dumneata ce vrei? -Am venit după dinte. -După dinte? Aici e ginecologie, dragă, nu stomatologie!, a ripostat apăsat medicul. -Știu, dom’le doctor, știu!, a-ngăimat, oarecum stânjenită, noua intrată intempestiv, o doamnă de vârsta a treia, scundă și plinuță. -Păi dacă știi, de ce ai venit aici? -V-am spus, după dinte. Cu toate că era obosit și puțin agitat, fiindcă trecuse de prânz și afară mai așteptau să fie consultate câteva femei, ridicolul situației l-a amuzat pe ginecolog așa că, deși i-a recunoscut vocea, a continuat să lase impresia că n-o cunoaște pe interlocutoare și… -Care dinte, dragă? Noi nu punem dinți la… cum îi zice. Ai pomenit dumneata aia cu dinți? Că eu n-am văzut în viața mea. Asta le-ar mai trebui bărbaților, când să… știi dumneata ce, aia, haț cu dinții. Dar dracu’ știe, o fi a dumitale cu… -Nu e, domn’ doctor, nu e!, s-a grăbit să răspundă femeia zâmbind și profitând de pauza pe care-a făcut-o medicul, să pună parafa pe rețetă. -Cum nu e?, a continuat el s-o incite, întorcându-se spre interior și dându-i asistentei rețeta. N-ai zis că ai venit după dinte? -După dinte, da, dar nu la aia! -Dar unde? -Păi…să vedeți. Ieri, grăbită să termin de gătit, să am ce să le pun pe masă la ai mei, cu-o mână am dat să-nghit ovul-aia pe care mi-ați prescris-o și cu cealaltă să mestec mâncarea să nu se ardă. Și cum eram deasupra cratiței, poc, a căzut în ea dintele… -Nu mai înțeleg nimic, a întrerupt-o doctorul, dacă a căzut în cratiță, de ce ai mai venit la mine? -Păi stați să vedeți, că așa mi-am închipuit eu, că m-am pipăit cu degetul în gură și era locul gol. Fiindcă mi-a mai scăpat odată în cratiță când am gustat fasolea și ce-am pățit… Am învârtit eu ce-am învârtit cu lingura, crezând că s-a lipit de fundul cratiței cu fasolea care se cam arsese, dar nimic. Și-atunci, ce să fac, am luat o stricorătoare mare și-am vărsat-o-n ea. A trebuit să iau bob cu bob fiindcă, m-am gândit eu, dintele e cam galben iar fasolea e albă. Dar, pentru că nu era fiartă bine toată și nu apucaseră să cadă cojile de pe ea, și fasolea era tot galbenă. Mi-a adus-o un văr că l-am și-ntrebat: “câți ani are mă fasole-asta?” Și-atunci mi-am adus aminte că dintele are un clonț să se-nfigă în gingie și numai așa l-am recunoscut. Ce să fac, îmi cade din gură. Odată, când vorbeam cu o vecină de ăștia din parlament care fac circ, am râs de m-am prăpădit și dintele a sărit și a poposit, pe lângă sutien, în golul dintre sânii vecinei. Așa că… de-aceea am venit aici, o fi căzut ieri dimineață când m-am aplecat să mă dau jos de pe masa de consultație, vorbind cu dumneavoastră. Fiindcă ieri l-am căutat cu lingura dar am dat peste ovulă care tocmai se topea. Medicul, după ce mai de voie, mai de nevoie, dar zâmbind și destins, a urmărit răbdător povestirea ei culinaro-dentară, a-ncheiat -Bine, cumătră, hai că mai am treabă multă! Domnișoară, s-a adresat asistentei, te rog să-i scrii cu lux de amănunte cum să folosească ovulele! Că nu pe gură se iau, a accentuat el îndreptându-se spre pacientă, ci se pun dincolo… Descumpănită, femeia și-a pus mâna la gură și… -Dom’le doctor!, eu crezând că ovula se-nghite, n-am aruncat mâncarea. -Ce mâncare zici că ai făcut? -De cartofi, dom’le doctor. -Eeee… mâncare de cartofi cu ovule, e altceva!, a râs ginecologul, făcând cu mâna gestul binecunoscut atunci când cineva vorbește despre un aliment delicios. - Și nu s-o-ntâmpla ceva? -Ce să se-ntâmple? -Păi… le-am dat-o la ai mei s-o mănânce. - Și ce-au spus? -Că e foarte bună. -Păi vezi? 2003 IGIENIZAREA ALEȘILOR POPORULUI - Dragă Mihai, m-am adresat vecinului meu, funcționar superior la Palatul Parlamentului, îți amintești, desigur, că acum aproape o lună a produs o oarecare vâlvă în mass-media și în rândul alegătorilor, o declarație făcută de deputatul Cătălin Noicu. Aceea prin care spunea că are nevoie de trei rânduri de scaune libere în sala de ședințe întrucât nu mai poate suporta mirosul emanat de picioarele nespălate ale parveniților din parlament. Cum s-o fi rezolvat, oare, această cerere? Care…, din câte am aflat, a provocat un interes deosebit astfel că și alți parlamentari au cerut să li se asigure câte trei rânduri de scaune neocupate, pentru fiecare. - S-a ținut o ședință, în mare secret, bine-nțeles, mi-a răspuns interlocutorul meu, în care s-au analizat mai multe idei și inițiative. Am să-ți redau în rezumat conținutul fiecăreia. Cea mai disputată a fost propunerea privind înființarea unei spălătorii de picioare dotată logistic la nivel european. Unul din autorii ei a prezentat în detaliu proiectul preconizatei utilități pe baza ofertelor primite de la mai multe firme private cărora li s-a adresat. Spălătoria ar urma să funcționeze cu două secții. Prima va fi secția pentru despestilențializarea picioarelor în care se vor efectua mai multe operațiuni succesive și anume: umezirea cu aburi la temperatura camerei (în cazuri excepționale, cum ar fi, bunăoară, un strat foarte gros de murdărie, se vor folosi aburii fierbinți); înmuierea cu săpun de casă având conținut sporit de sodă caustică; degresarea cu diluant în combinație cu acid clorhidric, special fabricat în acest scop; desjegozirea prin frecare cu ajutorul unui set de perii din păr de mistreț și sârme de grosimi diferite, în funcție de numărul straturilor de jeg, acționate de micromotoare; descojirea tălpilor prin rașchetare mecanizată, cu șmirghel de cea mai fină granulație și, eventual, prin flambare; tratamentul unghiilor de la degetele mari sub care, în decursul anilor, în mediul favorabil creat de nespălare, au germinat și s-au înmulțit ciupercile provocând, prin macerarea epidermei, mirosul de hoit în care scop se vor folosi, în funcție de situație, escavatoare, picamere, freze, strunguri și flex – uri miniaturizate, de ultimă generație. A doua secție este destinată executării de operațiuni de îmbălsămare și mumificare utilizându-se metode din țările în care s-au practicat în antichitate și uleiuri speciale, balsamuri și arome importate din statele respective. În legătură cu aceasta egiptenii au răspuns favorabil la cererea de a primi în Valea Nilului un grup de specialiști români pentru perfecționare. La întrebarea pusă de ei dacă se dorește formarea de specialiști și în construcția de piramide li s-a comunicat că nu, deocamdată, fiindcă noi, prin tradiție, avem un cult aparte pentru mumii și le păstrăm în viață, cu sarcofagele după ele. Răspunsul părții române a stârnit interes mumimologii egipteni solicitând să le fie transmisă documentația de care dispunem și apreciind ideea ca o noutate absolută, în materie, pe plan mondial. De aceea, într-un viitor apropiat, cu acordul părții române, o delegație egipteană va vizita România spre a cunoaște câteva mumii în viață. Nu e pentru prima oară când românii, imprevizibili, au încheiat ei politicos, uimesc lumea prin inventivitate. Cu toate că din punct de vedere tehnic înființarea spălătoriei este pe deplin posibilă, firmele private consultate au arătat că întâmpină greutăți în ce privește asigurarea factorului uman. Deși s-au oferit salarii mai mari decât media pe economie, la un program de șase ore pe zi, și sporuri de toxicitate substanțiale, până-n prezent nimeni nu s-a arătat interesat de secția de despestilențializare în care nu se poate lucra decât sub protecția măștilor de gaze. În finalul analizei acestei propuneri, unii participanți au arătat că o asemenea soluție nu poate fi pusă în practică și din motivul că expunerea în public a picioarelor goale ale parlamentarilor alimentează bârfa și afectează, în acest mod, intimitatea și prestigiul acestora, chiar dacă spălătoria va funcționa sub anonimat în cadrul unui holding. Este vorba de unele picioare ale căror prime două degete s-au îndepărtat foarte mult unul de altul din cauza stiloului pe care îl poartă permanent între ele și care a lăsat urme adânci și dureroase pe lateralele degetelor respective, consecință firească a muncii neostoite, zi și noapte, în slujba poporului. În alte situații picioarele au devenit inestetice, chiar grosolane ca efect al platfusului ce s-a format în urma efortului prelungit făcut de parlamentari să doarmă în condiții incomode, pe scaune și sprijiniți pe podele, în timpul dezbaterii proiectelor de legi. A doua propunere a fost formulată sec: să se interzică accesul în Palatul Parlamentului, nu numai a nespălaților pe picioare ci și a acelora, în cazul în care nu sunt aceiași, care duhnesc pe gură, sub braț și în zona intimă acoperită de pantaloni, de tot felul de mirosuri, în special de usturoi, sconcs și urină, așa cum a declarat cu câteva zile înainte de ședință doamna deputat Aura Livănescu. Pentru aceasta ar urma să fie folosiți, la intrările în palat, câini dresați special pentru depistarea mirosurilor respective. Ideea s-a respins din start întrucât nu corespunde spiritului nou, democratic din țara noastră, fiind considerată chiar dură și de sorginte dictatorială. Împotriva ei s-au formulat și următoarele argumente: electoratul s-ar putea supăra fiindcă reprezentanții săi își sacrifică în zadar viața deoarece sunt obstrucționați să le susțină interesele; alegătorii s-ar putea să nu perceapă corect scopul acțiunii și s-o răstălmăcească, simțindu-se jigniți fiindcă ei au trimis în parlament oameni cinstiți și nu hoți și contrabandiști pentru descoperirea cărora sunt folosiți câinii polițiști; în fine, procesul de dresaj presupune folosirea de picioare nespălate, greu de găsit în afara parlamentului, astfel ca organul olfactiv canin să rețină mirosul lor. Un șef de grup parlamentar, după ce a remarcat că oricât de eficiente ar fi, cele două propuneri pun sub semnul întrebării prestigiul instituției legislativului, nu atât în țară cât mai ales în plan extern, într-un moment istoric pentru România, amintind în acest cadru intrarea în NATO și aderarea la Uniunea Europeană, pornind de la experiența sa didactică și de diriginte de clasă la o școală profesională, a supus atenției o cale mai conciliantă, mai tolerantă pentru ieșirea din impas și anume editarea unei cărți sub titlul „Manualul parlamentarului igienizat și demitocanizat”. „Ar fi un gest frumos din partea noastră”, a spus el, „să-i ajutăm pe acei parlamentari, vitregiți de soartă în antecedente, să-și însușească, pe lângă normele de igienă, și câteva reguli de conduită cunoscute sub genericul precum și un minim de cunoștințe din Codul manierelor elegante cum ar fi: să nu se scobească în nas și în urechi cu degetele, ștergându-le, apoi, pe marginea scaunului; să nu se țesele în văzul lumii scuturând mătreața, părul și fulgii din pernă pe jos ori pe banca vecinului din spate; să nu caște cu gura până la urechi, neacoperită, punând în evidență dinții murdari și scorburoși; să nu tușească și să nu strănute zgomotos și, mai cu seamă, să nu împrăștie microbii cu saliva pe fețele altora; doamnele să nu confunde locul în care își desfășoară activitatea cu locuința și să nu se descalțe; să nu-i stropșească pe comeseni vorbind cu gura deschisă în care a deversat, sorbind lacom, aproape un polonic de ciorbă; halca de carne se taie cu un cuțit nu cu dinții scufundat în farfurie cu nas cu tot; să nu se scobească în dinți cu mâna până la cot și cu fălcile schimonosite iar scobitoarea să n-o poarte precum porcul paiu-n gură ci s-o arunce; cavitatea bucală se spală, totuși, după mâncare, dar cu periuța, nu cu degetul arătător; să nu râgâie după ce își umflă burduhanul iar eșapamentul să și-l obtureze și nu să se ridice ușor în scaun fâsâind gazele; unghiile de la mâini nu se folosesc drept gustare, cu murdăria de sub ele cu tot, în timpul ședinței, ci se curăță și se taie cât mai des, dacă e nevoie, chiar cu foarfeca pentru pomi; ciorapii și izmenele nu se poartă până când ajung scoarță de împuțenie; vasul de WC trebuie curățat cu orice mijloace după utilizare și nu lăsat cu dâre de culoare maro; la recepții și coktail – uri să nu vină mai devreme, să intre primul și să se repeadă la icrele negre ca Liviu Drucan etc., etc.”. Din păcate nici această propunere nu a fost acceptată deoarece, au arătat participanții, manualul trebuie citit. Mulți parlamentari citesc numai ștatul de plata indemnizației iar ziarele le cumpără – câte un teanc – spre a le folosi ca paravan să nu fie văzuți când picotesc găinește afundați pe jumătate sub scaunul din față. Abia după ce la clinchetul unui pahar căzut la prezidiu se trezesc visând că ciocnesc o cupă de șampanie la un chiolhan în județ, unul câte unul iau din teanc un ziar și îl întind...pe ogor...să mănânce, nu să-l citească. După șase ore de dezbateri, obosiți, participanții s-au mulțumit să constate că întâlnirea a fost utilă dar că chestiunea în discuție este mult mai complexă decât se credea și aproape insolubilă. „Să nu ne mirăm”, a mai spus unul din ei, „că actualul parlament își va încheia mandatul și problema rămâne nerezolvată. Ba mai mult. Nici în cazul în care ar exista un motiv temeinic pentru dizolvarea parlamentului de către președintele țării și organizarea de alegeri anticipate, nodul gordian nu va fi tăiat. Anticipate ori ba, pe listele de candidați vor fi înscriși...aceiași nespălați”. Concluzii pertinente care poetului, folosindu-se de versurile unui imn celebru, îi oferă prilejul să parodieze: „murdari au fost, murdari sunt încă, / murdari vor fi și-n viitor”. 17 iunie 2003 ROMULUS REMUS -Cu mai bine de un an în urmă mi s-a-ntâmplat pentru a doua oară de când profesez ca un enoriaș pe patul de suferință să-și dea obștescul sfârșit îndată ce l-am spovedit și l-am împărtășit! Așa a-nceput părintele Gherasim discuția cu mine, după cuvenitele saluturi și întrebări de rutină, într-o după-amiază caldă la masa de sub un pom din curtea casei parohiale, de pe care nu lipseau prescurea și vinul. Asta pentru că i-am spus cu altă ocazie, că la vremea copilăriei, mai ales după slujbele ce se oficiază la denii, împreună cu tata și unchiul, dascăli la biserica din satul meu natal, îmi astâmpăram foamea cu prescure, o pâine sub formă de cruce, și astăzi, pentru mine, mai bună decât toți cozonacii din lume, și cu puțin vin adus de mireni spre a fi sfințit. - Nu știam nimic despre viața din ultimii patru-cinci ani a Ioanei, a continuat preotul turnând în cele două pahare, când a venit la mine, la-nceputul primăverii, pe o vreme înorată, după apusul soarelui, o vecină de-a ei să-mi spună că trebuie să merg degrabă s-o împărtășesc. Mi-am adus aminte că era încă tânără atunci când venea la biserică aproape în fiecare duminică. După cum am înțeles în timp ce ne îndreptam spre casa ei, nici femeia care m-a anunțat nu știa ce s-a petrecut cu Ioana că de vreo doi-trei ani n-a mai ieșit din casă decât foarte rar și pe ascuns, mai ales pe-nserat, iar în ultimul an deloc. Așa mi-am explicat de ce ușa casei sale, la care băteam și nu se deschidea când mergeam cu icoana sau cu botezul, era totdeauna troienită de zăpezi și năpădită de buruieni. Când am ajuns, vecina s-a îndreptat spre o fereastră ce nu se mai distingea de atâta viță de vie sălbatică. A dat de-o parte câteva ramuri și printr-o găurică, pesemne special făcută, a anunțat-o șoptit și cifrat: “Tatăl nostru carele ești în ceruri!”. A trecut ceva timp până ce am auzit zgomotul unui zăvor, semn că se poate intra. Vecina ei, după alte câteva clipe, a împins cu greutate ușa care se lăsase. În camera cu miros de aer stătut și de ulei ars era semiîntuneric fiindcă abia pâlpâia o candelă iar ferestrele erau acoperite cu pânze vechi și prăfuite în chip de draperii. Lângă patul în care am zărit-o pe Ioana, aproape de nerecunoscut de slabă ce era și cu ochii duși în fundul capului, zăceau pe jos câteva resturi de mâncare și ceva pâine uscată. ”Bună seara, Ioană!”, am zis. “Părinte”, mi-a șoptit vecina,”vorbește foarte greu și nu prea mai înțelege ce i se spune”. „Pă...rinte”, a silabisit muribunda făcând eforturi vizibile, “vreau…să...mă...”, împărtășesc”, am adăugat eu. „Să..spui...pă...catele...întâi!”, a continuat ea întorcându-se spre perete. “Aaa, să te spovedești!”. “Da!...da’...numa’...” ”Da, da!, numai eu să aud ce spui” și i-am făcut semn femeii care m-a însoțit să ne lase singuri. Apoi, i-am pus Ioanei patrafirul pe cap și am rugat-o să-și mărturisească greșelile. ”Bă...ia...tu...meu...mic” și a izbucnit în plâns. După opauzăacontinuat.“L-am... ..fruunze...s’ara...la...colț...su...bos...oof...Doamne!” și arăta cu mâna spre dreapta oftând cu glas din ce în ce mai pierdut. Am așteptat să se liniștească din plâns și suspinat și i-am mai cerut să-mi spună, dacă știe, ce s-a-ntâmplat cu el. Întrebarea a fost pentru ea ca un tonic pentru că deodată a căpătat un plus de forță. După felul în care mi-a vorbit, tot sacadat însă apăsat, cu un final prelungit parcă anume pentru a fi sigură că va fi bine receptat, am simțit că aștepta această întrebare spre a-mi face mie și nu altcuiva, cea mai de preț confesiune. Iată ultimul ei răspuns: ”Am…pân…dit…până…l-a…loat…poliț…sectooor”. „Da, da!, polițistul sectorist”, am completat eu. I-am dat binecuvântarea, i-am promis că am să mă rog la Dumnezeu s-o ierte și am chemat-o pe vecină să mă ajute s-o împărtășesc. Apropiindu-mă, ținând în mâini potirul și lingurița, am văzut că i se luminase fața pentru că a reușit să-și recapete speranța întru iertarea păcatului ei ceea ce i-a adus o ultimă și minimă liniște sufletească. A înghițit Sfânta Împărtășanie și într-o abia perceptibilă răsuflare a dat ochii peste cap. - Înseamnă, părinte, am intervenit eu, că ea și-a abandonat copilul undeva în apropiere, chiar în parohia dumneavoastră. - Da, da!, ai dedus exact ca mine. Dar mai întâi să-ți spun cum a ajuns în această situație. La-nmormântarea ei sărăcăcioasă, făcută cu sprijinul bisericii și al câtorva binevoitori, am aflat că, șomeri și ea și soțul și fără o calificare anume, lucrau sporadic pe ici pe colo. După expirarea perioadelor în care au avut dreptul și au primit ajutor de șomaj, bărbatul a băut tot ce se putea vinde din casă și-apoi a părăsit-o. Nimeni nu a știut că era gravidă cu el. Ea a păstrat secretul muncind o vreme pe unde a putut și evitând să fie văzută de vecini. A reapărut câteva luni mai târziu, cu siguranță după ce a născut, evident, neasistată de cineva și probabil a continuat să lucreze fără să intre în contact cu oamenii dimprejurul casei. Aceasta a fost perioada în care ea și-a abandonat copilul fiindcă după aceea, cuprinsă de remușcări, a rămas definitiv în casă, în întuneric și subnutrită, claustrându-se, așadar, și trăind în penitență, ca un ascet, hotărâtă să-și ispășească pedeapsa. Sfârșind această expunere a faptelor, absolut logică, părintele Gherasim, după ce a înghițit o gură de vin, a rămas dus pe gânduri privind undeva în gol. La rându-mi, am gustat din prescure și din paharul pe care îl aveam în față, uitându-mă la umbra pomului sub care ne aflam ce se tot lungise spre răsărit, semn că toamna e pe sfârșite. M-am uitat la ceas. Arăta ora șaptesprezece. Nu mi s-a părut potrivit să-mi iau la revedere brusc de aceea am socotit că trebuie să spun ceva pentru a întrerupe tăcerea în care ne cufundasem amândoi. Învârtind paharul de pe masă și uitându-mă în jos, am întrebat mai mult pentru mine: - Ce s-o fi-ntâmplat cu băiețelul? - Eeee, asta e! Acum urmează deznodământul, m-a surprins părintele Gherasim. Așa că, dacă mai ai timp, am să ți-l dezvălui. - Da, da!, m-am grăbit eu să-i confirm, am destulă vreme și sunt chiar curios să aflu ce a urmat. - Când mi-a spus la spovedanie că băiatul a fost luat de sectorist, mi-am adus aminte de o știre ieșită din comun transmisă de un post de televiziune acum câțiva ani în urmă, potrivit căreia un polițist a găsit, lângă o cățea sub un boschet, un copil de sex masculin. Nu s-au dat detalii unde anume în București. Respectiva știre m-a ajutat să-nțeleg ușor și repede silabarele Ioanei. Și, pentru că, așa cum spuneam mai înainte, și cum ai intuit și dumneata, femeia s-a descotorosit de copil undeva în parohia noastră, am hotărât să fac investigații, eu, în general, cunoscându-i cât de cât bine pe enoriașii mei. În acel moment discuția noastră s-a-ntrerupt preoteasa anunțându-l că e chemat la telefon „Da!”, mi-am spus eu, după ce el a plecat de la masă, “de patruzeci de ani de când a terminat facultatea de Teologie părintele Gherasim slujește neîntrerupt în această parohie. Are o memorie de invidiat și își cunoaște credincioșii întru Iisus Hristos mai bine decât poliția pe cetățenii ei, cu toată logistica de care dispune aceasta. Știe despre fiecare unde locuiește, câți copii are, cum o duce cu sănătatea, dacă muncește, fără să-ntrebe unde anume, fiindcă evită totdeauna să afle ceva ce ține de intimitatea mirenilor sau care ar putea fi interpretat că i-ar servi pentru vreun interes. Doar dacă ei la spovedanie sau cu alte prilejuri se confesează și asupra eventualelor neîmpliniri, neînțelegeri cu oamenii sau cu autoritățile! Mai mult decât atât, e foarte apropiat de nevoiași pe care îi ascultă, îi ajută și, pentru că, așa cum îi place să spună deseori, e posibil ca tot săracul să nu plece cu mâna goală de la biserică, le împărțește aproape tot ce se lasă pe masa din naos. Și nu vine acasă cu portbagajul mașinii, pe care nici n-o are, dealtfel, plin de colaci, de colivă, de ouă cum procedează numeroși reprezentanți ai clerului. În concepția lui biserica are un dublu statut. Ea este, înainte de toate, loc sacru tradus prin sintagma . Acest simbol o personalizează și o singularizează în ansamblul structurilor existente pe pământ. Ea este, în același timp, instituție cu atribuții care o plasează, din acest punct de vedere, în plan secund față de prima ipostază fiindcă aparține de lumesc, întrucât este legitimată de oameni ca slujitori și diriguitori ai ei. Numai prin acest al doilea statut ea se aliniază celorlalte instituții. De aceea, susține el, în sondajele de opinie, întrebarea este eronată deoarece credincioșii se gândesc la ea ca loc în care ne întâlnim cu Divinitatea, singura care îți dă o speranță. În consecință, întrebarea corectă este . Aceasta pentru că de mai multă vreme credincioșii au mari rezerve față de ei. El are un punct de vedere propriu în legătură cu biserica privită prin prisma arhitecturii și rânduielilor acesteia statornicite în veacuri, și care transmit un mesaj cu totul deosebit: ea este primitoare și nu arogantă, nu se izolează de lume ci este deschisă pentru toți și nu selectează în raport de interese prin folosirea în exces a puzderiei de telefoane, interfoane și interpuși - bodiguarzi, secretare, consilieri, adjuncți etc. Este cu atât mai mult în puterea slujitorilor ei ca biserica să revină la valențele de odinioară: nu te pune pe drumuri și nu-ți bagă mâna în buzunar pentru rezolvarea unuia sau altuia din drepturile tale; de la ea nimeni nu se-ntoarce acasă nervos și supărat din varii motive- birocrație, lipsă de solicitudine...” Tocmai când încheiam aceste reflecții preotul a revenit și a continuat. - Și cum spuneam, hotărât să cercetez și să aflu care e soarta copilului, peste câteva zile mi-am amintit că, aproximativ în aceeași perioadă cu știrea de la televizor, am botezat un băiat căruia părinții i-au dat prenumele Romulus Remus. Sigur că am mai avut cazuri în care părinții au adoptat pentru copiii lor prenume din vechea cetate a Romei sau din Dacia și nu mi-am pus atunci problema că prenumele Romulus Remus ar putea avea o semnificație aparte. Dar după cele petrecute mai înainte, cum ți-am povestit, am presupus că băiatul abandonat, anunțat în știrea de la televizor și botezatul Romulus Remus, ar putea fi una și aceeași făptură omenească. Spun că am presupus fiindcă la botez tatăl era îmbrăcat civil și de-atunci nu l-am mai văzut. Mai departe, însă, în baza informațiilor de care dispuneam - știam că am în parohie numai doi polițiști, fiecare din ei tată a câte două fetițe - n-am mai putut avansa în căutările mele. I-am întrebat , rând pe rând, pe cei doi polițiști, așa, ca despre un fapt colateral în discuțiile cu ei, dacă au auzit știrea de la televizor, dacă pe raza parohiei ar mai exista un alt polițist...N-am aflat, însă, nimic. Și când credeam că frământările mele sunt zadarnice, Dumnezeu ne-a adus față-n față pe mine și pe civilul tată de la botez îmbrăcat, de astă dată, în uniformă de polițist. A venit împreună cu soția pentru un parastas. Am trăit atunci o mare emoție deși nu eram sigur că el este. Nu mai simțeam oboseala și durerile reumatice care mă chinuiau de câteva zile. După oficierea ritualului i-am luat de-o parte, feriți de indiscreți și am atacat subiectul direct : „Ce face băiatul dumneavoastră?” „Vă mulțumim de-ntrebare” au răspuns aproape amândoi deodată. „Nu ați uitat că ni l-ați botezat pe Romulus Remus. Ne umple sufletul de fericire, părinte,” a continuat el . „Þinem la băiat ca la ochii din cap, Dumnezeu ne-a ascultat ruga și i l-a scos în cale soțului meu”, a adăugat ea. “Cum adică?”, am întrebat eu. “Acum trei ani”, a-nceput să povestească polițistul, “într-o seară de toamnă, la colțul unei străzi mai dosnice și puțin iluminată, undeva în vecinătatea bisericii, dumneavoastră vă pot spune numele străzii fiindcă preotul e mai discret și decât medicul dar altfel…” “Nu e nevoie”, l-am întrerupt eu. „...s-a apropiat de mine un câine care scheuna și lătra ba înaintând doi – trei pași către o anume direcție, ba revenind. Scena s-a repetat de câteva ori până când am înțeles că trebuie să-l urmez și m-am lăsat condus de el la un boschet. Acolo stătea culcată pe un teanc de frunze uscate o cățea ce mă ademenea cu bine-cunoscuta pendulare a cozii ce te îndeamnă să te apropii fără teamă. Sub privirile ce exprimau o mare nerăbdare ale celor doi câini, fapt ce rezulta și din accelerarea balansării cozilor însoțită de ușoare lătrături, m-am aplecat, am întins mâna și...stupoare! Lângă burta cățelei, spre a fi încălzit, un pui de om, abia născut, agita ușor un picior prin frunze. Am dus băiețelul la piept, l-am protejat sub tunică și am plecat încadrat de patrupezi care m-au condus o bucată de drum cu ochii ațintiți pe făptura abandonată și descoperită de ei. Cu mare bucurie în suflet l-am adus acasă unde soția, cu și mai mare emoție, l-a luat în brațe, a-ngenunchiat și, plângând, i-a mulțumit lui Dumnezeu pentru darul ce ni l-a făcut. Un timp n-am primit pe nimeni în casă până când am reușit să convingem autoritățile să-l adoptăm”. - Am ascultat cu nesaț narațiunea lui, a continuat duhovnicul, și după o pauză bine venită, mai ales pentru mine spre a-mi reveni din șoc, soția lui mi-a șoptit: „Ne e teamă, părinte, să nu afle mama lui și să vină după el sau să pună pe cineva să ni-l răpească”.”Nu vă temeți!”, i-am încurajat eu. “Așa cum dumneavoastră ați avut încredere în mine tot astfel și eu, bizuindu-mă pe confidențialitate, vă spun că sunt în măsură să vă asigur că mama lui a decedat”. “Cum, cum ?! Dar ce s-a-ntâmplat?”, au întrebat amândoi mirați. “Dumnezeu să vă binecuvânteze pe dumneavoastră pentru gestul pe care l-ați făcut și pe băiat căruia ați fost inspirați dându-i prenumele Romulus Remus”, am încheiat eu și ne-am despărțit. Odată cu această ultimă relatare, părintele Gherasim, văzând că eu , uluit de cele auzite, nu sunt în stare nici să-ntreb, nici să comentez, a pus capăt discuției noastre printr-o întrebare retorică: - Să fi fost, oare, legendă gestul matern al Lupoaicei care i-a alăptat și i-a crescut o vreme pe gemenii Romulus și Remus? 2003 TRATAMENTUL O serie de proceduri la balneo-fizioterapie, timp de zece zile, chiar și într-o policlinică, e benefică pentru oricine suferă cât de cât de boli reumatice, de stres ori de polineuropatie, spre a denumi doar câteva din afecțiunile pentru care sunt recomandate respectivele proceduri. Am ales luna iulie crezând că nu e aglomerație, cei mai mulți preferând marea sau stațiunile balneoclimaterice. -Păi cum să fie, domnule, mai puțini solicitanți?!, mi-a răspuns medicul. De unde să aibă atâția bani majoritatea pacienților pentru mare și stațiuni? Programările la noi sunt făcute până la sfârșitul lunii septembrie așa că vă recomand , spre a nu vă refuza, tratament în regim de urgență. Asta înseamnă că nu vă putem fixa o anume oră urmând să vă strecurați printre cei programați. Amabilitatea doctorului (în sfârșit, se mai găsesc și asemenea oameni), m-a convins și am acceptat spunându-mi, chiar, că demersul meu a-nceput bine. Sala în care sunt amplasate aparatele și își desfășoară activitatea asistenții medicali, are o suprafață cam cât două apartamente cu patru camere fiecare. Secțiile de magnetodiaflux, băi galvanice, curenți diadinamici, laser, împachetări cu parafină, ultrasunet și cabinele, sunt delimitate prin paravane și draperii așa că binele de care vorbeam s-a consumat odată cu ieșirea din cabinetul doctorului fiindcă... Atunci când, așezat pe pat la diadinamici într-un capăt al sălii, pentru zece minute, credeam că mă voi relaxa, din celălalt capăt am auzit strigându-se: -Roxana, e liber la tine? Asistenta care poartă acest nume și tocmai pleca de la patul meu, i-a răspuns contrastrigând: -Nu, dragă, te anunț eu! După aproximativ două minute de relativă liniște, timp în care abia am început să mă deconectez, nu se putea să nu mă confrunt și aici cu isteria folosirii telefoanelor mobile, pentru unii motiv de fandoseală, pentru alții prilej de a-și afișa aroganța, toți aceștia sfidând cu impertinență regulile de conviețuire socială. O muzică stridentă de dincolo de draperia care mă despărțea de un alt aparat, declanșată de iradianta invenție, m-a trezit brusc din reverie și am tresărit că era gata-gata să-mi cadă pernițele de pe spate și să rămân cu mățăraia de fire prin care circulă curent electric, ce ar fi putut să producă, cine știe, un scurt circuit. Și a urmat, bine-nțeles, jumătatea de convorbire, cu voce tare, a celei chemate: -Bine, mamă, bine, dar tu?...Cum, cum?, ai pus la fiert ciorba de fasole?...Cum adică ce să-i pui?...Aaa!, am înțeles. Eu zic să-i pui cimbru dar dacă tu vrei leuștean...Este, este!, caută-n cămară, e două borcane, unu’ cu cimbru, altu’ cu leuștean...Sare?...Nuu!, că ai tensiune, lasă că-mi pui eu în farfurie...Ce zici, ce zici?...Păi cum să-i pun eu cimbru nefiartă?, cimbru se pune la sfârșit!...Plutește pe deasupra?...Păi n-ai ales-o?...Of!, mamă, acuma spui, după ce a fiert, că sunt gărgărițe?!...Ce să mai faci, arunc-o și gata!, că ți-am spus demult să schimbi ochelarii! Haidi, pa!, că am treabă. Cu țiuituri în urechi și accelerări de ritm cardiac dar și zâmbind întrebându-mă „ce gust or fi având gărgărițele fierte în ciorba de fasole”, au trecut cele zece minute și m-am înfățișat la cabina de laser tocmai când alături, o pacientă cu voce baritonală, îi vorbea asistentei despre sfârșitul lumii. -E aproape, copila mea, trebuie să fim pregătiț’ pentru judecata de apoi. -Vai, doamnă, când va fi? -Nu să știe, copila mea, da’ e aproape. -Vai, doamnă, și cum va fi? -Dîn înaltul cerului o trâmbiță va vesti deschiderea mormintelor... -Vai, doamnă, și chiar vor învia morții? -Da, copila mea, da! -Vai, doamnă, și vor avea loc toți pe pământ? -Vor avea, vor avea că se va deschide cele șapte ceruri și va coborî șapte arhangheli cu săbii dîn șapte care dă foc să-l doboare pă satana. -Vai, doamnă, dar eu știam că sunt numai doi arhangheli, Mihail și Gavril?! -Da, copila mea, am primit un mesaj că ăilanț’ cinci va veni numa’ atunci să să lupte cu diavolu’. -Vai, doamnă, e foarte interesant ce-mi spuneți! -Am să-ț’ aduc niște cărț’ pă care le citim noi în adunare. -Vai, doamnă, acum trebuie să mă duc la alt pacient... -Da’ să te-ntorci că mai am multe să-ț’ spui... Nu știu dacă s-a mai întors asistenta și nici dacă pacienta a mai descoperit, cumva, încă un arhanghel ori a ajuns la judecata de apoi, fiindcă eu am descins la ultrasunet. „Lasă că aici”, mi-am zis, „deși numai pentru cinci minute, recuperez ceva din deconectarea pierdută, fiindcă prea îmi produce o senzație plăcută fieru-ăla sub forma receptorului de telefon fix, ce alunecă leneș pe spatele meu”. Aparatul, însă, nu are ceas spre a marca timpul recomandat pentru tratament, de aceea m-am uitat la al meu: era zece și cincizeci și cinci de minute. Asistenta a-nceput cu o mână să plimbe ustensila pe mijlocul meu. Și pentru că îi era foame, cu cealaltă mână ducea la gură ceva. Dar cavitatea bucală trebuie pusă la treabă pentru toate funcțiile ei de aceea mestecând, plescăind, sughițând și râgâind, s-a adresat unei colege care se afla în altă cabină: -Irinaaa!, să dai telefon mceă, mceă...știi tu unde hâc găăă...că s-a amănat băhăă...pelerinaju’. Ochii, și ei, de ce să obosească pironiți într-un loc așa că, lăsând de izbeliște metalul cu mână cu tot pe corpul meu, femeia și-a îndreptat privirea spre Florența care tocmai a intrat spunându-i: -Uite, dragă, ce bustieră frumoasă am cumpărat!, dându-și de-o parte halatul spre a putea fi văzută. Și de parcă nu era de ajuns pentru organul meu auditiv, a intrat și Ileana, declanșându-se, în continuare, deasupra mea, într-un spațiu de nici trei metri pătrați, un dialog în limbaj discotecovocabulistic: -Ia uite, dragă, ce material mișto! -Vai da’ ce sexoasă ești! -Și nasturli-ăsta de deasupra buricului gol e trăznet! -Și ce culori excitante fă, gagico! -Ce mai, o să-l dai gata pă gagiu! -E super, dragă, nu mai contează câți parai sau euroi a costat! Asistenta cu fierul și-a adus aminte că mai sunt și eu acolo și, cu toate că nu știa câte minute s-au scurs, a trântit „telefonul” în greutate de peste un kilogram în locașul său, chiar la urechea mea, și a răspicat că sunt gata. „Da, da!, într-adevăr!”, mi-am zis eu. Și m-am uitat la ceas: arăta zece și cincizeci și opt de minute, cu două minute mai puțin decât trebuia. Așa s-au terminat procedurile în prima zi. Pentru următoarele zile mi-am luat măsurile impuse de situație: am cumpărat două perechi de dopuri pentru urechi astfel că, atunci când discuția se purta în trei sau patru, îmi puneam câte două dopuri în fiecare ureche, că într-o zi era cât pe-aci să treacă dincolo de timpan. Tratamentul și-a făcut efectul: imun la măsurile de precauție luate, în densitatea sporită de decibeli din sală, în a noua zi am exersat întâia tentativă de urcat pe pereți pentru ca în a zecea să reușesc prima escaladă. Am avut noroc și de data aceasta: tot în regim de urgență, am fost dus la psihiatrul din policlinică iar de acolo, cu “Salvarea”, nu în cămașă de forță ci însoțit de un vlăjgan echipat cu ciomege, la Secția furioși a Spitalului Central. 2003 declarație eream acilea în grădina dîn spatili casi să pui răsadu dă varză în pământ și cân puneam eu răsadu am auzît aoleu mă omoară și cîn am auzît eu aoleu mă omoară mam ridicat și mam uitat să văz și cîn mam uitat lam văzut pă tureașcă pă pământu lui cun par în mână și alerga după dirlică da nu la lovit dă ce să minț nu la lovit că dirlică e mai tânăr și fugea și tureașcă îl înjura zîcea futuț parascovenea parascovenilor carea parascovit parascovenili ce caț mă pă pământu mieu da dă lovit nu la putut lovi dă ce să zîc și la urmă dirlică a intrat în curte și la urmă a încuiat poarta și sa dus în casă și la urmă am auzît zdronc zăvoru dă la ușe da tureașcă nu sa lăsat și a sărit peste poartă după el că cîinili erea legat da sa speriat că a lătrat rău și tureașcă a dat fuga la lemne că gâștili gagaga zbura pîn lemne și a loat maiu ăl mare și dacă la loat a dat cu el în ușa casi și dacă a dat a auzît și dirlicioaia venea dă la puț cu vadra cu apă în cap și a dat să meargă ma iute și dacă a dat a căzut vadra dîn cap cu apă cu tot și la văzut pă tureașcă că sparge ușa și a strigat săriț oameni buni da dă sărit na sărit nimini și dacă na sărit na avut coraj să intre în casă șacoló am auzît dupaia că eu nam fost acoló dă ce să spui ce nam văzut mia spus a lu cioculete că dirlică sa pitit în gardilop da tureașcă a crezut că e în podu casi și sa suit după el în pod și dacă sa suit dirlică a ișit dîn gardilop și a tras capacu podului și la încuiat cu lacătu și tureașcă anceput să zbiere și să dea în coșu sobi cu maiu să iasă pă acoperiși da dirlică daca văzut așa a ișit dîn casă că lam văzut dă ce să minț și a loato și pă dirlicioaia ia zîs ia fringhia aia lungă dîn magazîie și sa dus amândoi în spatili casi șacoló am auzît dupaia eu nam văzut dă ce să zîc că nam fost acoló a stat pitiț su strașina casi și cîn erea pitiț am auzît vîșt pă tabla casi și aoleu că tureașcă a căzut dă pă acoperiși cu cărămiz cu tot și erea negru dă funigine și dirlică și dirlicioaia dă su strașină sa repezît la el și la legat fedeleși da nam văzut dă ce să vorbesc că nam fost acoló și dupaia dirlicioaia a plecat că am văzuto dă ce să minț ia zîs dirlică dute la jandar repede și la țînut acoló legat pă tureașcă pîn a venit dom plotoner aciasta mie declarația pă care o iscălesc propiu cu mâna mea 2003 gherghina lu fleașcă dîn nodorei SUTANE ȘI SUTANE Pe strada Victoriei din orașul Slatina, a apărut în fața noastră un preot purtând pe piept un carton prin care se anunța o colectă de bani pentru construirea unei biserici. I-am înmânat o bancnotă de cincizeci de mii de lei după ce mai întâi ne-a prezentat o legitimație. Prietenul și colegul meu de facultate Nae Stănescu, născut prin partea locului, s-a uitat la mine mirat. După câțiva pași a zis: - Nu afirm că ar putea fi un șarlatan deghizat în haine preoțești, ca în atâtea cazuri semnalate de mass-media. Dar nici nu bag mâna în foc pentru corectitudinea lui chiar dacă e cu adevărat duhovnic. Fiindcă individul și alții ca el îmi readuc în memorie o poveste pe care am să ți-o relatez. * - Oamenii s-au obișnuit să vadă pe scaunul șoferului, într-un autoturism “Dacia” care trece adesea pe drum, o făptură în carne și oase ca un trunchi scurt de buștean așezat în poziție verticală peste care Dumnezeu, în ultimele clipe ale zilei în care a creat omul, obosit și plictisit, a aruncat un dovleac turcesc, mare cât circumferința volanului în fața căruia se află, dar uitând să facă legătura între ele cu un țăruș, măcar, în chip de gât și să-i presare câțiva câlți pe tigvă. În zilele senine de vară e ușor de identificat de la distanță datorită jocului razelor soarelui pe chelia parcă special lustruită, deși individul nu a-mplinit treizeci de ani, iar pe timp friguros după borurile pălăriei ca o baniță hodorogită ce ajung peste volan până la bordul mașinii. Când coboară din mijlocul de transport, legănându-se ca un rățoi gușat și îndopat, ai zice că e geambaș sau parlagiu. Glasul de castrat, însă, te duce cu gândul la eunuci cărora, după extirparea glandelor sexuale, li s-au atrofiat ori li s-au diminuat simțurile. “Uite-l pă prostu’dă popa Giuncan!”, exclamă unii când îl zăresc.“Ãsta e hoțu’dă popa Giuncan!”, remarcă alții. Or fi auzit ei ceva?! Sacul și-a găsit și peticul într-o localitate vecină cu satul său natal, o așchie de femeie cât un sfert din merticele sale, absolventă “cu sacoșele pline” la fără frecvență a unei universități dintr-un oraș de provincie, cea mai slabă din țară, se vorbește, și care predă franceza la școala din comună. Când un văr de-al ei și-a cumpărat autoturism „Daewoo” l-a-ntrebat, oarecum surprinsă și trădându-și nu numai invidia ci și spoiala, pronunțând cuvintele străine potrivit grafiei: ”Þ-ai loat Cielo de la Rodae?” Odată găsită coana preoteasă și instalându-se în casa mamei acesteia, damigene și canistre pline și lighioane s-a pripășit, în sfârșit, în parohia Jeleasca, apropiată de locul de baștină, el, care, vai!, deși absolvent al facultății de Teologie, nu poate să obțină un post în satul noului său domiciliu fiindcă e ocupat de un incapabil, cum spune el, ce abia a reușit “să termine seminarul pă ouă”. În timpul slujbelor, îmbrăcat în odăjdii, te oripilează cotrastul dintre un cimpoi umflat împodobit cu panglici și sfinții cu trupuri ascetice pictați pe pereții bisericii iar în sutană, pe care o evită cât poate, ți se oferă o imagine grotescă: un butoi negru ca smoala peste care tronează un țucal alb cu gura-n jos! După rezolvarea ploconhirotonisirii a făcut prima investiție – mașina - fiindu-i foarte utilă să care colacii de la biserică din care nu se-ndură să dea niciunui sărac măcar o prescure, cea mai mică și mai puțin coaptă. Nu are el acasă slugi și...animale? Într-o dimineață, când zorile îi făceau ocheade nopții, fiindcă tot trebuia să ajungă la un coleg spre care drumul trece prin parohia lui, a hotărât să se oprească la biserică, mai întâi, să ia ce s-a strâns cu prilejul sărbătorilor de Paște. Când mai avea puțin de parcurs brusc s-a lăsat ceața, de parcă cineva ar fi eliberat-o dintr-un burduf, și lăcașul nu se mai distingea printre copacii care îl înconjoară. ”Cu atât mai bine!”, și-a zis el, ”că oamenii mai întârzie în case”. Totuși, spre a fi sigur că nu-l va vedea cineva, a parcat mașina mai departe de biserică și în afara carosabilului, de după niște tufișuri. De îndată ce s-a limpezit cerul sătenii, câte unu , câte doi, au pornit spre ogoare pentru muncile de primăvară. Ajungând în drum doar ce îi auzeai: ”Ãăă...etă bă colivă!” „Și colareez...!” „Și ouă sparte!” „Uite și bucăț’ dă pânză verde! S’amănă cu sacoș-aia mare a popii!” „Păi mă-ntâlnii eu cu el acuma, îi atârna o sfoară dă su’ mașină și o betelie verde!”. Tocmai când ei, vreo cinci la număr, înșirați pe o distanță de circa zece metri, se hlizeau de ceea ce vedeau prin hârtoape și printre pietre, a trecut un tractor în viteză luând pe roți o parte din talmeș-balmeșul de pe drum. Până seara, la câmp, oamenii vorbeau numai despre întâmplarea cu pricina ajungând, în cele din urmă, să dezlege misterul: pesemne că un șugubăț, mai matinal, l-a văzut pe duhovnic atunci când se opintea cu povara și profitând de timpul necesar acestuia pentru a parcurge distanța de la mașină până la biserică și înapoi, i-a deschis portbagajul, a luat sacoșa verde încărcată și a legat-o, culcată, de cablul frânei de mână de sub autoturism, cumva să nu fie observată și s-o târască mașina în mers. La înapoierea de la câmp flăcăii și fetele se amuzau cu versurile compuse ad-hoc: ”of ! părinte, părințele, / pierzi coliva, pierzi și plasa - / bietili picer’li tele / țî le-o rupe prioteasa!”. Într-o săptămână vestea despre pățania preotului s-a răspândit în toate comunele învecinate. Mațugros n-a-nvățat nimic din această lecție. Lasă că le arată el ălora din parohie care ”îl sapă”. Și nu numai lor, ci și ăstora din comuna preotesei, care îi spun venetic, o să le arate el ce trebuie făcut atunci când e rost de căpătuială. În casa în care s-a instalat veneau când și când în vizită și poposeau câteva zile cumnații din partea soției ce și-au făcut un rost prin alte locuri din țară. Speculând legea nescrisă potrivit căreia copilul rămas cu părinții moștenește “vatra” , insul a reușit să convingă să li se treacă pe numele său, în primul rând, și al soției, terenul și casa, ceilalți copii primind loturi de pământ alături sau mai departe Da!, dar cumnații tot mai veneau, fie numai de plăcere, fie să se ocupe de pământul lor și locuiau unde în altă parte decât în casă cu el. ”Nu, nu ! , așa nu se mai poate ! Am nevoie de liniște, dom’le”, răcnea el, ”să mai citesc, să mai studiez că sînt și profesor de religie !” Doar nu degeaba și-a instalat lemnele bibliotecii cât un perete pe care a-nșirat pahare din sticlă ordinară și bibelouri de la tarabagii ! Și cum nimic nu-l mai putea împiedica să utilizeze cum dorește proaspăta proprietate, a pițigăit ”că casa e veche, dom’le” , trebuie demolată și construită alta. Era prin luna iunie. Când cumnații, potrivit obiceiului, au venit pentru niscaiva interese, au găsit curtea plină de moloz și cărămizi așa că...au fost găzduiți de vecini. Abia atunci s-au desmeticit : nu se putea să li se dea în proprietate parvenitului și nevestei sale pământ lângâ vatră, unde să-și construiască, iar casa bătrânească să rămână în folosință comună în care să se adăpostească și ei odată, de două ori pe an ? Cu atât mai mult cu cât soacrei i s-a hărăzit să doarmă vara în fânar și iarna într-o cămăruță fără fereastră amenajată dintr-o magazie. După terminarea casei , chiar pe amplasamentul celei vechi , s-a mai ivit o problemă. Fiindcă pofta vine mâncând, tot astfel și lui i-a venit poftă de...căcăstoare cum batjocoresc sătenii. ”Mă Ioane”, avea să-i spună el unuia , ”se zice fosă , bă...!” ”I-o fi zîcând, părinte, flosă”, i-a răspuns Ion, ”da’ tot împuțîtă e!” Și pentru că nu dispunea de teren suficient spre a construi a-ncercat să-l convingă pe vecin să-i vândă o parte din moștenirea de la părinți, mai ales că are domiciliul în altă parte iar în grădina lui “dacă nimeni nu-i aici / bate vântul prin urzici”. A fost refuzat, însă. Dar ce și-a zis umflatul, între două raite prin bucătărie să mai soarbă plescăind un polonic de ciorbă deasupra oalei! În definitiv nu e el primul care fură în „România hoției de piață” și nici singurul care a-nvățat bine că legile, mai ales în cei treisprezece ani de jaftranziție, sunt niște instrumente meșteșugit făcute, în mâna grupurilor de interese, pe care aceștia le dictează adormiților în scaune din parlament, părtași ori complici la îmbogățirea pe căi ilicite, să le voteze. Și cum vecinul său nu figurează în vreuna din cele două tagme, că altfel, ehehe...ce pile i-ar fi solicitat să-i pună!, a demolat gardul adăugând la proprietatea sa atât cât îi trebuia. După extindere a turnat urgent un zid înalt din beton, spre intimidare, complicând și mai mult lucrurile dar și realizând ce a văzut el la noii megalomani, proprietari de palate: să se izoleze de lume, fapt neobișnuit prin aceste locuri nici pe timpul marilor moșieri. ”Că prea mulț’ își lungesc gâtur’li spre curtea mea!”, s-a-nfuriat el, între cei mulți aflându-se atâția din preajmă ce se zbat în sărăcie. * - Când am aflat de isprăvile sale mi-am adus aminte de predica rostită de el, după o slujbă, în care se străduia să-i convingă pe credincioși de zădărnicia plăcerilor lumești, citându-l pe Eccleziastul: ”…deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciune!”. Ipocriții în odăjdii sunt mai periculoși decât fățarnicii de toate zilele fiindcă, ”în numele Tatălui și-al Fiului și-al Sfântului Duh”, manipulează grupuri mari de oameni. Ce asemănare izbitoare cu politicienii!? Doar că aceștia nu poartă odăjdii. În schimb, și-au îzestrat cabinetele, ostentativ și în exces, cu fel de fel de icoane. Acestea sunt motivele pentru care nu i-am dat nimic preotului pe care l-am întâlnit noi doi. Ceea ce demonstrează încă odată ce impact puternic au faptele nesăbuite ale unui cleric asupra credincioșilor, aceștia devenind suspicioși în relațiile cu slujitorii bisericii, chiar și atunci când e vorba de acte de binefacere. Cu atât mai mult cu cât colectarea de fonduri pentru noi așezăminte de cult nu se realizează prin ieșirea în stradă a preoților, a monahilor și monahiilor, făcând astfel posibilă săvârșirea a numeroase ilegalități. 2003 DIRIGA, PROFU’ ȘI DIRECTIÞA Căutam un loc în grădina de vară a restaurantului Muntenia din Pitești când, deodată, mi-a făcut semn cineva că are unul disponibil. Nu erau prea multe mese neocupate fiindcă majoritatea fuseseră așezate pe o laterală pentru absolvenții unui liceu care sărbătoreau evenimentul. Profesorul meu de Limba Română din liceu, Nicolae Spinei, cel care m-a invitat la masa lui, se afla acolo, ca și mine, din nevoia de a se răcori cu o bere rece, după căldura excesivă de la amiaza acelei zile de început de iulie. N-am reușit nici măcar să-l întreb ce mai face fiindcă atenția ne-a fost atrasă de gălăgioșii absolvenți care, ca la o comandă, se revărsau grupuri, grupuri în grădină. Timp de o jumătate de oră toată suflarea, clienți și chelneri, era cu privirea ațintită asupra lor. „Ei poftim!”, s-a impacientat o doamnă de la masa din stânga noastră, “te-ai gândit că în seara asta vei asista la o paradă a buricelor goale prezentată de fete? Și după ce se vor așeza pe scaune vei vedea și parada jumătăților de spate goale până la bifurcarea feselor”. “Dar nici băieții nu se lasă mai prejos”, a remarcat partenerul său, “cu părul arici uns cu gel, tunsori creastă de cocoș...” Fiind foarte aproape de mesele absolvenților nu se putea să nu răzbată până la noi frânturi din discuțiile pe care le purtau aceștia. “Uite-l și pă bengos-ola nașpa, profu’ dă Educație Fizică”, a zis unul făcând semn către intrarea în grădină. „Fii atent, băăă, ce balcoane super mișto are diriga”, a grăit altul când a apărut o femeie însoțită de un bărbat. “Și e mai trendi ca directița”, a adăugat colegul de lângă el. “Trompă s-a făcut de cacao, dragă, în fața întregii clase!”, s-a auzit dintr-un grup de fete. Fără să scot vreun cuvânt m-am uitat nedumerit la profesor. - Se cunoaște că nu ai acasă nepoți elevi sau studenți, mi s-a adresat el. Eu am învățat de la ei acest limbaj. Dumitale îți trebuie un glosar. - Aveți dreptate!, domnule profesor, am răspuns eu, dar numai în parte deoarece câteva expresii intuiesc ce înseamnă și vă rog să mă corectați dacă greșesc: diriga – diriginta, directița – directoarea, balcoane – sâni...Nu știu ce-nseamnă bengos, nașpa și trendi. - Zăpăcit, urât, șic, m-a lămurit profesorul. - Adică vor să spună: zăpăcitul ăla urât de profesor de Educație Fizică iar despre dirigintă că e mai frumoasă decât directoarea. - Întocmai! Și îți atrag atenția că acest limbaj, atipic, aș zice, nu e vulgar ci, dimpotrivă, cuprinde, uneori, cuvinte care le înlocuiesc pe cele scabroase și care ne repugnă. Ca în sintagma “…s-a făcut de cacao...” unde în locul peiorativului rahat a fost preferată vocabula cacao . Spre deosebire de acești viitori profesioniști, inclusiv în domeniile filologiei și literaturii, unii scriitori contemporani, începători sau chiar cu multe volume la activ, folosesc din plin pornografia și scatologia în prozele și poeziile lor. Limbajul criptic dar curat al acestor copii este un semn că subliteratura tranziției nu va rezista timpului. S-au mai văzut asemenea mode în literatura universală. După această scurtă expunere profesorul a ridicat paharul cu bere. L-am urmat și eu. În timp ce înghițeam conținutul, un domn de la masa din spatele nostru a exclamat: “Cee marfă super!”. “Ia uite, dragă!”, s-a-nfuriat companioana lui, “da’ de unde știi tu să vorbești ca ei?”. “Da’ tu de unde știi cum vorbesc ei?”. “ Am auzit și eu!, ce...” “Păi și eu am auzit”. “Daaa? Acum înțeleg eu de unde și până unde îmi spui adeseori ce ai văzut la școala de lângă noi când te duci la pâine, cam la vremea când se dă pauza mare. Ba că doi se sărutau pe aleea școlii cu limbile scoase de un cot, ba că unul a cuprins-o pe una cu ambele mâini de fund și a ridicat-o până la prohapul pantalonilor...Probabil că te oprești și te zgâiești la ei prin rostul gardului școlii...” Pentru moment el nu i-a dat replica, prilej pentru mine să întorc discret capul și să le văd chipurile. Erau în vârstă bine și destul de dolofani, mai ales ea. El continua să se uite spre banchetul tinerilor în timp ce femeia, privindu-l fix, bătea nervoasă în masă cu degetele de la mâna dreaptă. “Să știi, dragă,”, a reluat ea, “că pot și eu să-mi cumpăr bustieră, să ies la plimbare îmbrăcată cu ea și tu să mănânci marfă super”. “Iar eu”, a contraatacat el, „am să-ți tai cablul de la televizor să nu te mai uiți noaptea la filme porno și să mă-ntrebi a doua zi, prefăcându-te că te miri dar așteptând un răspuns de la mine, vai!, dragă, ce-o mai fi și cu scârboșeni-aia de sex oral?”. 2004 ZIARE, ZIARE Într-o vineri la prânz din primăvara anului 1990 în București. Primele ziare și reviste particulare după evenimentele din 1989. În piețe, la colțuri de stradă, la ieșirile din metrou, care mai de care – elevi, studenți, tipografi, pensionari, fără ocupație – se întreceau în lansarea și vânzarea publicațiilor respective, invitând trecătorii în chip ciudat. La rându-le cititorii, neîncrezători, suspicioși, bănuitori dar mai ales pentru că unii din ei trecuseră pe la cârciumă, aveau reacții stranii, uneori chiar hazlii. Iată câteva îndemnuri și replici. - Luați Plus-ul! -Cine, gestionarii? E periculos fiindcă plusul se înregistrează iar minusul se impută. - Vindem și prin față și prin spate! - Iar, domnule? - Poftiți la noi femeile, cine mai dorește! - Unde sînteți, mânca-v-ar neica, să viu și eu! - Iată Zig – Zag-ul! - În politică sau după chef? - Ziare de viitor! - Rămâne de văzut! Am mai auzit eu asta prin anii ’50. Un activist, după ce a-ncercat să lămurească un grup de țărani să se înscrie în partidul „de viitor”, l-a-ntrebat pe un bătrân: „Ce părere ai nea Ioane?” „De tată”, a răspuns Ion, „urm-alege!” Și...a ales în ’89. - Singura revistă care nu minte! - Ei taci! Și vrei, cumva, să te cred! - Cum a spart geamul cu capul în Piața Victoriei! - Cum altfel decât lovindu-l cu această parte a corpului? - A sosit Expres-ul! - La ce linie? - Pensionarea lui Ceaușescu! - Post-mortem? Interesant! Și unde-o fi pensia mai mare? În Rai sau în iad? - Se poartă Cațavencu! - Mini sau maxi - Ia Opus, ia Opus! - Opús e la mare căutare, flăcăule! - Și Observatorul! - Nu e nevoie! Ce..., nu vine el la mine să-și facă meseria? Undeva în cartierul „Militari”, la gura de metrou din apropierea unei piețe, discuțiile au degenerat. - Luați noul cotidian săptămânal!( sic! ) - Ziarul ăsta al cărui partid e, dom’le? - E independent! - Și e particular!, s-a auzit o voce de femeie dintr-o mașină. - Aaaa!, uitați-vă la numărul autoturimului, număr mic. Ãștia sunt securiști, i-a dat afară, nu le dă nimeni servici și acum vând ziare. - Nu cumpăr, dragă, de la ei! Sunt comuniști! Nu vezi ce număr au la mașină? - Poate că nici n-au acte-n regulă! - Hoților! Bișnițarilor!, au început să strige cei prezenți. Și s-au îndreptat spre autoturismul cu pricina. Un bărbat a deschis portiera și s-a repezit la femeia imprudentă dinăuntru trăgând-o de păr. Ceilalți au înconjurat mijlocul de transport. Tocmai când aceștia se opinteau să răstoarne mașina, au apărut doi polițiști care i-au îndepărtat. - Să prezinte documentele! Factura, factura!, vociferau oamenii. - Poftiți, domnule polițist, poftiți! A intervenit soțul femeii din autoturism, scoțând din buzunar niște hârtii. - Să mergem la secție, a hotărât unul din cei doi polițiști. Iar tu, i-a spus colegului său, așteaptă-mă aici și ai grijă! - Dar de ce la secție și nu aici? Să vedem și noi, domnule plutonier!, au cerut câțiva din mulțime. După vreo jumătate de oră proprietarul ziarului și reprezentantul organului de ordine au revenit, acesta din urmă anunțându-i pe revoltați că totul este în ordine. - Ai văzut, dragă?, n-au vrut să-i controleze de acte în fața noastră, s-au dus le secție ori nu s-au dus deloc și au aranjat între ei!, s-a adresat soțului ei o doamnă. Þi-am spus eu aseară că sînt tot ăia de pân-acuma și nu m-ai crezut! 2004 PISICA DIN CER Să frecventezi școala primară, liceul și chiar facultatea fără a săvârși un act de teribilism sau ceva care să se abată de la regulile impuse de disciplină? Și care act sau care ceva să atragă admirația colegilor simțindu-te invidiat pentru curajul tău și cumva așezat pe un soclu de unde să-i sfidezi pe cei din jurul tău și să-i privești cu oarecare superioritate! Ba chiar să-ți confere un statut aparte de model demn de urmat! * În curtea școlii primare din Gojgărei, clădire cu o singură sală în care între orele 8 și 14 se făceau lecții cu toate cele patru clase, se înfățișau, mai totdeauna, câteva pisici ale gospodarilor din împrejurimi, să prindă ceva din mâncarea pe care ne-o aduceam de acasă. Destul de sărăcăcioasă, în general. Numai după vacanțele de Crăciun și de Paște era ceva mai consistentă fiindcă se tăiaseră porcii ori se vopsiseră ouăle. În spatele clădirii, pe unde noi elevii nu mergeam fiindcă distanța până la gard era mică și nu se putea organiza niciun joc, se afla o scară lungă, gata ridicată până pe marginea acoperișului. O lăsaseră lucrătorii care, cu doi ani în urmă, executaseră reparații punând șiță nouă. După „rodajul” făcut de intemperii – ploi, zăpezi, vânturi – șița devenise alunecoasă. L-am întrebat pe colegul meu, în drum spre casă, la vreo două săptămâni de la vacanța de Paște din anul 1941, când eram în clasa a doua, după ce i-am vorbit despre aceste condiții gata create: -Ce zîci Troi?, scară avem, pisici avem...hai să-ncălțăm una și să-i dăm drumu’ să să prăvălească dă pă acoperiș. -Bă, tu ești nebun!, a replicat el. Dacă află-nvățătoru’? Vrei să dăm dă dracu’? -Păi cum să afle, mă?, că nu spunem la nimeni! Ne furișăm în recreația mare în spatele școlii și... -Și dacă alunecăm pă șiță?, s-a grăbit el întrerupându-mă. -În târlici? Am făcut eu proba la mine-acasă. -Păi atunci... -Păi atunci hai să pregătim încălțările pisicii, fură și tu nuci de-acasă, fur și eu...că mama, am văzut când a copt cozonacii dă Paști, a mai păstrat și pentru colive. Ceea ce am și făcut spărgându-le cu grijă și alegând numai jumătăți întregi de coji cărora le-am netezit asperitățile la exterior spre a patina mai ușor pe șiță. Ziua în care s-a petrecut comédia era tocmai potrivită. Înainte de sfârșitul săptămânii ce abia se încheiase, după o vreme posomorâtă și cu ploaie măruntă, cerul s-a luminat și în bătaia soarelui, ce prevestea o încălzire bruscă, șița de pe clădire s-a uscat. La ieșirea în pauză pisicile așteptau mâncarea. Ne-am oprit la cea mai mică de statură și slăbuță fiindcă va suporta mai ușor, gândeam noi, șocul „întâlnirii cu pământul”. Cu ea în brațe, mângâind-o și hrănind-o, și cojile de nuci în buzunare, profitând de îmbulzeala de la ieșirea în curtea din fața școlii, pe neobservate, ne-am dus în spatele clădirii. Am încălțat-o la repezeală în coji de nuci, am urcat cu ea până la coama învelitorii, am orientat-o cu capul înainte pe apa din față a acoperișului, în partea opusă cancelariei, și i-am făcut vânt din spate. Cât ai clipi din ochi pisica s-a dus „pe schiuri” și...buf în curte! Felina, ca toate din neamul ei, a căzut în picioare. Din poziția pe brânci în care ne aflam, pe apa din spate a acoperișului, am văzut-o alergând speriată și ieșind pe poartă la drumul comunal. În curtea școlii, pentru câteva momente, s-a așternut o liniște totală. După ce colegii s-au strâns în punctul în care pisica „s-a descălțat”, ne-am întors și noi de la locul isprăvii, ne-am alăturat lor și, cu inocență, ne miram și participam la reconstituirea a ceea ce se întâmplase. Obișnuita gălăgie din curte încetând brusc, a ieșit din cancelarie Ion Pănescu. -Domnu-nvățător, a zis un copil, a căzut o pisică din cer! -Uitați’, domnu-nvățător, coji de nuci, sâmburii i-a mâncat!, a adăugat altul, arătându-i lui Pănescu zona în care a plonjat animalul. Învățătorul, enervat, ne-a invitat în clasă și a-nceput ancheta, amenințând că, dacă nu va fi făcut cunoscut numele făptașului, vom fi toți aspru pedepsiți. Un timp am rezistat ispitei de a nu mă autodivulga. Totuși, gândul că din cauza mea vor fi sancționați toți colegii din școală, mă neliniștea. „În definitiv”, mă încurajam eu, „mi-am asumat un risc știind că fapta va fi urmată de măsuri de ordin disciplinar”. De aceea, într-un târziu, spășit dar cu demnitate, am mărturisit că atentatorii la viața pisicii suntem doi, în primul rând eu care am pus la cale acțiunea și Troi care doar m-a ajutat să încalț vietatea. Drept urmare, în ziua respectivă, până la sfârșitul programului, în cele două colțuri ale încăperii, de-a stânga și de-a dreapta catedrei, noi doi am stat în genunchi, cu fața la perete și cu mâinile la spate, pe cojile de nuci aduse din curte și pe acelea ce ni s-au găsit în buzunare la percheziție, supravegheați îndeaproape de învățător să rămânem în poziție verticală, în pufnetele de râs ale colegilor. Ne-ar mai fi trebuit câte un felinar pe creștet și ai fi zis că suntem doi stâlpi pe care se sprijineau lămpile cu gaz pentru iluminatul public de pe vremuri. 2004 ÎN TOALETA GÃRII Se făcuse prânzul. Călugărul Sofronie de la Mânăstirea Curtea de Argeș avea de așteptat în Gara Pitești mai mult de o oră până la plecarea cursei de întoarcere. Rezolvase mai repede însărcinările ecleziastice pentru care l-a trimis starețul în capitala județului. Obosit după atâta alergătură de la o autoritate la alta s-a așezat pe o bancă sub copertina peronului. Era aproape pustiu, doar câteva femei picoteau ici – colo. “Doamne..., ce zăpușeală!?”, își spunea el. “Am încărunțit și nu mi-aduc aminte să fi trăit pân-acuma un asemenea sfârșit de lună mai.Te pomenești că se iscă o furtună!”, și-a mai zis el uitându-se spre orizont după ce o locomotivă de manevră, pufăind de câteva ori și fluierând scurt, a trecut în grabă lăsând în urma ei rotogoale de fum și aburi. În timp ce medita i se prelingeau în ochi broboane de sudoare provocându-i usturime și încețoșându-i vederea. Înclinând capul să se șteargă, a zărit în poala sutanei cum alte picături se scurgeau din barba ce se așternea pe piept ca un fuior îndoindu-și vârful la coama burții proeminente. A ridicat mâna la frunte, luând atâta lichid că scuturând palma acesta a lăsat, pentru o clipă, urme de picățele negre pe caldarâm. Și-a dat jos, apoi, potcapul, umed pe margini, a desfăcut o batistă în toate cele patru colțuri și așezând-o pe creștet și-a frecat chelia. A mai desfăcut una pe care a folosit-o la gât și pe piept, după ce și-a descheiat nasturii de sus ai rasei. Pe amândouă, ude leoarcă, le-a întins pe speteaza băncii să se usuce. Cum stătea nerezemat și cu mâinile sprijinite de marginea acesteia, două șiroaie îi gâdilau spatele. „E mai bine să mă ridic”, gândea el, „poate, dacă mă mișc, mai intră aer!”. A pus mitra pe cap și când s-a ridicat a simțit că pantalonii nu se mai dezlipeau de șezut. Întinzând mâna să ia cele două batiste i-a atras atenția locul pe care a stat: transpirația lăsase o pată neagră și mare cât fundul său. A părăsit banca dar n-a apucat să facă doi pași că o senzație neplăcută îl sâcâia la picioare: labele îi alunecau în încălțări. „Nu era mai bine cu anteriu’ dă in și cu sandalele?”, se întreba el. „Dar cum să intri în instituții cu ponositele mele!?”. A mai avansat câțiva pași și a ridicat privirea spre ceasul de sub copertină.Mai avea de așteptat o oră. „Ce mă fac acuma?, că mi-e sete și dacă beau asud mai mult”, s-a lamentat el. „Da’ n-am încotro!, că mi s-a uscat gâtleju’”. Tocmai când înainta îngândurat spre țâșnitoare, din partea dreaptă se auzeau, amestecându-se, voci bărbătești. S-a uitat într-acolo și a văzut mai întâi fereastra, apoi ușa bufetului gării, amândouă larg deschise. Atunci a-nțeles el de ce pe peron așteptau numai femei, bărbații fiind înăuntru, așezați la mese, unii ridicând paharele pline cu bere, alții lăsându-le jos goale și ștergându-se la gură. „Haaa!”, nu s-a putut el abține să nu exclame, „ce rece și bună trebuie să fie!”. Brusc, însă, a-ntors capul și după ce a-nghițit în sec, s-a închinat de trei ori și a murmurat: „Pie’i dîn fața mea, satano, și nu mă ispiti!, eu mă duc să beau apă”. Ieșind în afara învelitorii peronului, soarele amiezii dogorea atât de tare că îmbrăcămintea parcă i-ar fi luat foc. S-a grăbit să ajungă la fântână, a deschis robinetul și apa în cădere l-a stropit pe mână. Era fiartă. A-nțeles că era inutil să mai aștepte fiindcă apa nu se va răci, a-nchis robinetul și după ce a stat câteva clipe în cumpănă s-a hotărât: „Doamne atotputernic și atoatevăzător”, s-a rugat el cu voce tare într-o atitudine de pietate, „îndură-Te dă robu’ Tău Sofronie care az’ cutează să guste dîn plăcerile lumești! Numa’ o bere, Doamne, că mă sfârșesc dă sete! Și mă căiesc dă păcatu’ meu, Doamne! Că Tu ești pururea bun și iertător!” Și s-a-ndreptat spre bufet. Abia ce a intrat că doi localnici din Curtea de Argeș, instalați la masa pentru patru persoane de la fereastră, l-au recunoscut. - Poftiț’, părinte Sofronie, poftiț’ aici că avem o bere... - Fiule!, l-a-ntrerupt monahul pe tânărul care i-a făcut invitația, așezat cu fața spre interior, nu mă ademeni că și asta e un păcat. Mă voi ruga la Dumnezeu să te ierte. Am intrat pentru un pahar cu apă rece că la fântână doar nu clocotește. - Nu găsiț’, părinte, a replicat celălalt, un bărbat între două vârste care ocupa locul din dreapta tânărului, cu fața la fereastră. Frigiderul nu mai face față la căldura de-afară și a trebuit să așteptăm ceva timp până când s-au răcit câteva sticle. La noi la Vidraru pui o sticlă la șipot și după zece minute e rece ca gheața. Și i-a întins un pahar pe care l-a umplut cu bere. Călugărul a holbat ochii la el și n-a apucat să se așeze bine în scaun, cu spatele la fereastră, că l-a și pus la gură și nu s-a oprit din băut până când l-a golit. - După cum văd eu sunteț’ foarte-nsetat așa că mai luaț’ unu!, i-a propus același bărbat umplând paharul. - Așa e,domn’ inginer, așa e, mă topesc dă sete. Și din nou a golit conținutul dintr-o răsuflare. - Că păcatul, a continuat inginerul, și cu un pahar și cu două tot atât de mare sau de mic este. - Mare sau mic, a replicat Sofronie, punând mitra pe masă, în fața lui Dumnezeu tot păcat este. Nevrednicu’ dă mine trebuie să ispășesc pentru că m-am abătut de la calea cea dreaptă. Mă voi spovedi la duhovnic, voi posti, voi face rugăciuni și două sute de mătănii. Că Dumnezeu e milostiv și iubitor de oameni!. Când el și-a terminat confesiunea, spre masa lor s-a-ndreptat un bărbat înalt, bine dispus, ținând în fiecare din mâini câte două sticle cu bere. - Bine v-am întâlnit !, părinte Sofronie, a salutat el făcând loc sticlelor pline printre celelalte, goale, de pe masă. Azi e ziua mea și fac cinste!, a mai adăugat el întinzând mâna fiecărui comesean. - La mulți ani,la mulți ani!, dom’le doctor, i-au urat aproape toți deodată. - Nu v-am văzut până acum călătorind cu trenul, a remarcat inginerul. - Da!, așa este, a răspuns doctorul în timp ce destupa sticlele de marginea mesei din metal și le punea una câte una în mijloc. Dar fiindcă aseară am primit un telefon să vin urgent pentru un consult la Pitești și mașina mea e în pană, a trebuit să iau cursa de dimineață. Și pentru că veni vorba de consult să știți că băiatu’ cu accidentu’ de la ecluză se simte bine. L-am văzut și ieri. În curând îl vom externa. Hai noroc!, și luând o sticlă a ciocnit-o de celelalte trei. - Noroc și la mulți ani!, au răspuns convivii săi ridicând câte-o sticlă la gură. După ce le-au golit până la jumătate, toți au făcut o pauză cu excepția călugărului care,descheind și ultimii nasturi de la anteriu, a-nghițit lacom și restul. Apoi și-a sters fruntea de transpirație cu mâneca rasei în dezordine și, cu spume de bere pe barbă și pe mustăți și fără potcap, s-a ridicat ținându-se de masă și a ieșit din bufet sprijinindu-se ba de fereastră, ba de pereți și uși în drum spre toaleta gării. Amețit și grăbit să se ușureze a nimerit în cabina pentru doamne. Tocmai când era aproape gata a intrat în toaletă o femeie. Aceasta n-a apucat să deschidă ușa cabinei că i-a apărut în față monahul care, mai pe jos, mai pe sutană și pantaloni, și-o scutura din mers. Surprinsă de ceea ce vedea femeia a exclamat: - Aaoleu, părinteee,dar asta e pentru noi! Călugărul, continuând să și-o scuture, ținând în brațe poalele anteriului și încurcându-se în prohapul pantalonilor, i-a replicat cu nonșalanță: - Ei, fir-aț’ ale dracu’, că asta nu e tot pentru voi! 2004 CAIETUL DIN SALA DE AȘTEPTARE -Mă aflam în Gara de Nord, venind dinspre Pitești, să schimb trenul și să ajung la Constanța într-un maraton de la un simpozion la altul, mi-a spus colegul meu Ionică, pe care l-am întâlnit la ieșirea dintr-o gură de metrou, într-una din puținele zile calde ale lunii mai. Mai aveam de stat aproape patruzeci de minute de aceea am cumpărat două ziare și m-am instalat în sala de așteptare. Am citit toate titlurile sperând că pe lângă multele știri despre crime, violuri, tâlhării, voi găsi măcar una fără violență și care să prezinte un interes major. N-am găsit, însă, așa că după mai puțin de trei minute am împăturit cele două gazete și le-am pus alături. Și când făceam un tur de orizont prin sala de așteptare, aproape goală în după-amiaza aceea, am zărit pe scaunul din apropierea ieșirii un caiet ce părea a fi fost aruncat de colo colo fiindcă era deschis, îndoit la colțuri și murdar. Nici pe copertă și nici în altă parte nu purta vreo semnătură și avea doar câteva pagini scrise, un fel de însemnări nedatate, unele mai lungi, altele mai scurte cuprinzând banalități. Și totuși unul din texte mi-a reținut atenția prin conținutul său aparte de aceea l-am copiat în grabă. Ascultă-l!, mi-a propus mai vechiul meu colaborator scoțând din buzunar o ciornă mototolită, după ce ne-am așezat pe o bancă într-un parc. * Pseudodecalogul funcționarului de stat Porunca întâia Care s-a păstrat cel mai bine în desenele rupestre Să i te-nclini și să dezlegi lung: trăiiiți! Chiar și când va deține o funcție mai puțin importantă. Mâine-poimâine...nu se știe și poate iară și iară... Porunca a doua Obligatorie la ocazii, nu la colțuri În nicio discuție cu el să nu începi cu sarcinile de serviciu. Mai întâi să-i spui cu nonșalanță o vorbă-două fierte în zeamă de cucută despre un coleg: ce a mai făcut, ce a mai spus și, mai ales, ce a mai nespus. Dacă se plânge că e tracasat să-l compătimești că muncește mult, mai mult ca oricare altul, că fără el nimic nu ar merge. Și să mai adaugi că prezența lui e un câștig. Pentru noi, nu dar pentru el, da, mai ales de efect. Porunca a treia Dialectica Să-ți dai părerea în toate. Și întotdeauna părerea ta să fie contrarie celei a colegului, așa cum ne învață dialectica. După ce face observații la referatul acestuia să mai adaugi ceva. Iar dacă nu-i place vreo lucrare de-a ta, dialectica nu trebuie supralicitată așa că îi dai dreptate. Chiar dacă nu are. Fiindcă oricum și-o ia din fabulă. Porunca a patra Dacă nu își arată luminoasa față Când stai la serviciu după program ai ratat dacă nu află că ești prezent. Măcar odată să te audă pe la ușa lui. Sau păstrezi o lucrare pe care o dai secretarei să i-o prezinte din partea ta, fără teama că se va uita la ea și te va chema, fiindcă și el stă, nu muncește. Porunca a cincea Ajutorul pentru aproapele Ajută-l că e cel mai aproapele tău: să-și repare autoturismul (spălatul e al tău), să-și plătească impozitele și taxele, să-și ducă hainele la curățat...Și chiar să te-ngrijești, când el e plecat în străinătate, să vină mașina de la instituție să-i ducă pe soție la serviciu, pe copii la grădiniță și la școală, pe soacră în vizită și pe menajeră la piață. Porunca a șasea Iertarea greșalelor greșiților noștri Să faci cópii de pe toate lucrările pentru care au fost criticați colegii și el. În cel mai rău caz scrii în agendă, mai ales greșelile făcute de el și mușamalizate. Și nu uita să notezi data, complicii și martorii. Dar ai grijă de agendă. Când se pierde agenda, vai de picioarele scaunului. Porunca a șaptea Boala lui Parkinson Când rostește o alocuțiune într-o adunare să te uiți atent la el și din timp în timp să spui tare: așa e! Și să aprobi dând din cap. Dacă ai parkinson ești un om norocos. Dacă nu ai, să cumperi. Porunca a opta Avansarea în funcție Nu-i cere să te promoveze fără concurs. În acest fel îl ajuți să preîntâmpine eventualele consecințe negative într-o chestiune, de altfel, formală și să-și respecte principiul de a aplica legea în litera ei. Cu atât mai mult cu cât el este președintele comisiei. Ceea ce înseamnă că succesul depinde exclusiv de tolba ta. Pentru mai multă siguranță nu strică un impuls venit dintr-un jilț tapisat cu piele, „rudă cu tine”. Porunca a noua Roșpaga trade mark Să fii arogant cu solicitanții, dar și răbdător, convingându-i, zâmbind, de ce „nu se poate”, până când obosesc și devin concilianți. Și folosește-ți spiritul de observație: când vezi o schimbare cu un anume tâlc în privirea lor și că își duc mâna la buzunarul cu tentații, cere și ți se va da. Și pentru că în dar ai luat, în dar să dai făcând milostenie cu el. Iar cu nimica toată ce ți-a rămas, cumperi flori pentru soacră la inaugurarea vilei pe care a construit-o și în care a acceptat să te primească în spațiu. Porunca a zecea Binecuvântarea Să-l vorbești de bine. Sigur că la aceia despre care știi că îi vor spune. Alfel îți pierzi vremea. Spre a-i lua locul se poate și de rău. Dar numai la anumite cabinete. * -În timp ce parcurgeam acest text în gară, a reluat Ionică, mi-am zis: „iată o idee pentru un pseudodecalog sau pseudocod deontologic al politicienilor, cu substanță pe măsura intereselor de la înălțimea funcțiilor cheie pe care aceștia s-au instalat și de care nu se mai desprind, punându-ne pe cap și povara de a-i coborî noi de pe aceste funcții dar vai! abia când vor ajunge între patru scânduri”. Nu-mi fac iluzii, a încheiat el, că o asemenea satiră, oricât de acidă ar fi, va avea un impact asupra personajelor respective. Ceea ce nu reprezintă o noutate fiindcă demult ne-am obișnuit cu toții: noi să vorbim degeaba, ei să nu le pese. 2004 AVENTURA LUI LÃBUȘ Într-o duminică dimineața de septembrie, caldă, îmbietoare și liniștită în acest București zgomotos, că nici o frunză nu se mișca, am răspuns invitației pe care mi-a făcut-o consăteanul meu Georgel, stabilit și el în Capitală după terminarea facultății. „Să gustăm strugurii negri, ce se coc mai devreme, din vița de vie cultivată de părinții noștri și din care am adus câțiva butași acum cinci ani”, mă ademenea el la telefon. Nu am bănuit că gestul de întâmpinare al câinelui său va prilejui un dialog de suflet și odihnitor, salvându-mă, astfel, de supliciul perorațiilor în jurul agasantelor teme siameze, politica și corupția, ce revin obsedant în mai toate discuțiile. Un cuplu monstruos care ne va urmări permanent, și mai ales din patru în patru ani, denumiți cu emfază electorali, când sastiseala noastră ajunge la paroxism. * - Măă!, câinele-ăsta-l vostru mă face praf după cum latră, aproape să rupă gardurile, am zis eu când Georgel m-a-ntâmpinat la poartă. - Nu-ți fie teamă!, a răspuns, când nu cunoaște un om, cum e cazul tău, se uită în ochii noștri, ne acceptă drept garanți și încetează a mai lătra. A doua oară te va-ntâmpina chelălăind de bucurie. - Cum îți explici?, l-am întrebat în timp ce înaintam pe aleea de sub bolta cu struguri. - Am citit într-o carte că în timpuri imemoriale, oamenii și animalele se înțelegeau prin telepatie. Treptat – treptat, reușind să articuleze, oamenii și-au format acel sistem de comunicare denumit limbaj pe care l-au impus și animalelor. Acestea s-au văzut puse în situația de a face eforturi să deslușească semnificația cuvintelor noastre. La rându-le și ele și-au format un sistem propriu de comunicare. Câinii „vorbesc” în felurite chipuri, cu variate inflexiuni ale vocii și tonalități pe care ne străduim mai mult sau mai puțin, sau, dacă nu cumva deloc, în cele mai multe cazuri, să le descifrăm. Ei, în schimb, ne înțeleg uluitor de ușor. - Da, da!, am întărit eu după ce ne-am așezat la masa din curte, pe care ne așteptau o farfurie cu struguri și o oală de pământ cu must. Când nu sesizează încă, uitându-se întrebător la noi, își leagănă capul ba spre dreapta, ba spre stânga, semn că încearcă, așa cum spuneai, să priceapă. Și nu numai atât. Un câine crescut, să zicem, în România și obișnuit să răspundă la comenzi în limba noastră, adoptat de un străin, se acomodează și înțelege uimitor de repede, de la noul stăpân, fără o instruire specială, bagajul minim de cuvinte necesar spre a fi un bun companion. - Dar nu și-au pierdut simțul telepatic, a adăugat el. Lui Cățelu, că așa îl cheamă, i-a fost de ajuns să se uite la mine pentru a recepta mesajul pe care i l-am transmis de a nu mai lătra. Rareori trebuie să mă folosesc de limbaj și să-i spun „gata Cățelu!”, dar și atunci privindu-ne ochi în ochi. - Un fapt asemănător, dar cu alte consecințe, a trăit soția mea. Într-o zi, de pe fotoliul pe care era așezată, se uita la pechinezul nostru cum se tăvălea pe jos cu burta-n sus, gândindu-se că acolo, într-o anume zonă, va fi castrat, așa cum am hotărât. Ei bine, în acel moment, cățelul s-a-ntors brusc și a sărit amenințător până aproape de fața ei. - Dar ce zici de caritabilul, cum l-am numit eu, s-a grăbit să-mi spună Georgel. Un grup de copii, întâlnindu-se de câteva ori, în drumul lor înspre și dinspre școală, cu un câine care își trăia veacul cu o rană la picior, au pus la cale într-o zi, o faptă demnă de sufletul lor: au luat câinele, cum au putut ei, și l-au dus le medicul veterinar pe care l-au rugat să-l panseze. În zilele următoare, patrupedul norocos, și-a convins partenerul de hoinăreală, și el în suferință, să-l conducă la doctor. Așa s-a-ntâmplat că veterinarul, plăcut impresionat, s-a trezit în cabinet cu mai vechiul său pacient ce se uita la el rugător să se-ndure de ființa care îl însoțea. M-am întrebat în ce mod vor fi reușind aceste animale să-și transmită până și asemenea gânduri subtile? Nu cumva telepatic? - Câinii se detașează net de celelalte animale domestice, am continuat eu mâncând un strugure, prin inteligență, atașament și dăruire până la jertfirea de sine. De aceea încerc o oarecare sfială gândindu-mă că apropierea mea de ei a evoluat într-un mod ciudat. Îmi e rușine de mine, cel care, atunci când mergeam de-a bușilea, am fost brutal cu abia născuții și ei, cățeii. Îi aruncam în fundația casei, îmi spunea mama adeseori și, în sinea mea, stânjenit, îmi făceam reproșuri. Cu atât mai mult cu cât fapta se petrecea după ce aceștia, parcă-i văd, mă înconjurau, îmi atingeau obrazul cu nasurile lor reci și îl lingeau, fiindcă așa știu ei să pupe, într-un gest de mare iubire. Când am reușit să realizez ce ființe deosebite sunt, pe toți câinii din curtea noastră i-am luat sub protecția mea: îi hrăneam, „furând” uneori, le amenajam culcușul...Eram atât de preocupat de îngrijirea lor că, de multe ori, când mama mă întreba dacă am făcut cutare „treabă” în gospodărie, pe care mi-o încredințase, eu eram tot la câini și, exasperată, își vărsa năduful: „fi-ți-ar câinii-ai dracu’!”. Primul câine de care îmi aduc aminte, destul de vag, totuși, a fost un boldei, alb și flocos, câteva șuvițe de păr ajungându-i, peste ochi, până la bot. La vârsta pe care-o aveam atunci, să fi fost câțiva ani, mi se potrivea. Dar multă vreme nu m-am bucurat să-l am lângă mine pentru că Mitroi, un om care-i ajuta pe părinți într-ale gospodăriei, mai ales la făcut țuică în cazan, chefliu fiind, probabil, i-a legat o tinichea de coadă. Speriat și stresat de sunetul strident al ruginitei tinichele, care-i lovea picioarele, s-a pornit pe fugă chelălăind și...s-a dus. Ceea ce eu am crezut că va fi o joacă oarecare s-a transformat în dezamăgire. Și astăzi, cu ardoare, îmi doresc unul ca el... Curând au apărut în viața mea și mi-au colorat copilăria, Corbea, Molda și Lăbuș datorită cărora m-am atașat definitiv de aceste vietăți. Dar, mai cu deosebire, ei m-au marcat profund pentru totdeauna. - Nu trebuie să te culpabilizezi pentru ceea ce ai făcut rău când încă nu mergeai în poziție verticală, a zis interlocutorul meu. Până ce își fac propriile lor păreri, copiii îi imită pe oamenii din jurul lor. Ai văzut pe cineva purtându-se urât cu animalele. - Da, da!, ai dreptate. M-am convins de ceea ce spuneai destul de repede, peste câțiva ani... Corbea cel negru ca pana corbului, de unde i s-a tras numele, a-mbătrânit. „Mănâncă mâncarea degeaba”, a zis mama. Era sărăcie în comuna noastră atunci, prin anii 1937 – 1938, cum e și azi, dealtfel, dar nu te salvezi cu o amărâtă de bucată de mălai, ce mai totdeauna se aruncă unui câine. Și l-a rugat pe același Mitroi să facă ceva spre a scăpa de el. Acesta l-a dus în pădure, l-a legat cu lanțul de o tufă și i-a dat în cap cu un par. L-am auzit pe Corbea chelălăind, de câteva ori, a durere. Și... a tăcut. Drama, pentru mine, a căpătat proporții a doua zi dimineața când am ieșit din casă: Corbea m-a-ntâmpinat gudurându-se, cu aceiași privire blândă și afectuoasă. Își linsese sângele ce i s-a prelins în urma loviturilor dar pe cap încă se vedea o rană mare. I-am rugat pe mama și pe tata ca această scenă să nu se repete în gospodăria noastră și toți câinii să fie lăsați să moară, și ei, la casa lor. Peste ani, când reveneam în vacanțe, le reaminteam această rugăminte, uneori pe un ton imperativ, spre a-i proteja pe ceilalți câini ce conviețuiau cu noi. Iar Corbea? Nimic nu s-a schimbat în comportamentul său, nici chiar față de Mitroi. Impactul asupra mea a fost foarte puternic de vreme ce, elev la școala primară, deschideam deseori Cartea de citire, pe ascuns de cei din jur și de părinții mei, la poezia „Câinele soldatului” în care Grigore Alexandrescu ne înfățișează sacrificiul suprem al unuia din confrații lui Corbea: s-a așezat pe mormântul celui ce i-a fost stăpân, căzut la datorie, și nu a mai mâncat, și nu a băut până când s-a sfârșit. - Și cu siguranță îți amintești că efectul povestirii asupra cititorului, a precizat amfitrionul meu, era amplificat de poza care îl arăta pe câine stând pe coadă și pe picioarele dinainte deasupra mormântului, privind foarte abătut în gol...Ce educație ne făcea școala spre a ne dezvolta sentimentul iubirii pentru animale! Și uite-așa, ascultându-te, fără să vreau am devenit și eu nostalgic și mi-am amintit de Tutuluș, un nume ce mi-a plăcut cel mai mult din câte au purtat câinii mei. Era de înălțime sub medie, puțin lățos și de culoarea țărânei. Numai ce mă gândesc la el că văd un pămătuf totuna cu praful în care se tăvălea supus, la picioarele mele, când îl răsfățam. A fost inspirat, botezându-l așa, tata. A trăit o bună bucată de vreme în chip dramatic și a murit tragic. Târziu am realizat că a făcut, probabil, cataractă la ambii ochi, afecțiune despre care, la vremea respectivă, nu am auzit pe nimeni vorbind prin părțile noastre. Nici atunci și nici acum nu putea și nu poate fi vorba „la țară” de operație, foarte costisitoare, dealtfel, pentru câini. Care ființe, la scurt timp de la naștere, după ce abia încep să vadă, caută un om, pun ochii pe el și îl roagă să le devină stăpân, făcând cu el legământ de fidelitate pe viață, fără să aștepte nici măcar o mângâiere. Câtora din ei, însă, viața nu le oferă această șansă! Agitatul, gălăgiosul și deosebit de lipiciosul Tutuluș, ca mai toți din neamul său, s-a retras tăcut în spatele casei sub o polată cu fân. Rareori, ca într-o aducere aminte, mai scotea un lătrat, unul singur, mai slab decât ecoul, ca răspuns pentru un confrate de prin vecini. Orientându-se cu ajutorul mirosului, ieșea abătut, în mers molcom, numai pentru mâncare și apă, într-un anume loc în care părinții și noi copiii în vacanțe i le puneam, și să-și satisfacă nevoile, ca întotdeauna, mai încolo de „casa și masa” lui. Mă duceam deseori la culcușul său și îi vorbeam iar el mișca din coadă a prietenie. Pentru că, oricât de mare ar fi suferința, aceste viețuitoare și-o asumă cu stoicism și se retrag din calea noastră, parcă nevrând să ne facă părtași la durerea lor și zac, și zac, niciodată văitându-se. Ba mai mult, au puterea de a ne întâmpina cu aceiași necurmată bucurie, exprimată tot prin legănarea cozii. Într-o noapte a ieșit din curte ajungând într-un lan de porumbi unde, a doua zi, a fost găsit mort. Fără vedere, nu s-a mai putut apăra de haita celor ce, înainte de orbire, i-au fost parteneri de hârjoneală și pentru care, auzindu-i din culcușul său și dornic să-i întâlnească, a evadat. N-am înțeles încă de ce, atunci când unul e în dificultate, ceilalți se aruncă agresivi asupra lui. - Dar iată o situație contrarie celei pe care mi-ai prezentat-o, am intervenit eu. Pe Șoseaua Ștefan cel Mare din București, arteră cu mare circulație auto, la o intersecție în care semafoarele se blocaseră, un autoturism l-a lovit pe unul din cei doi câini ce încercau să traverseze pe locul marcat cu fâșii albe, aruncându-l câțiva metri pe carosabil de unde nu s-a mai putut ridica. Sub privirile pietonilor, compătimitoare pentru victimă și admirative pentru celălalt, acesta din urmă s-a angajat, fără șovăire, în salvarea de la moarte a prietenului său: în ciuda împotrivirii și chelălăielilor rănitului, l-a tras cu gura, în câteva etape succesive, până când l-a adus la bordură. - Relatarea ta îmi facilitează încercarea de a mai tempera patetismul care ne-a cuprins pe amândoi, a zis Georgel zâmbind. Apropo de traversarea prin locul marcat pentru pietoni, de câte ori mi se oferă ocazia, mă uit cu mare plăcere la câinii care, mai ordonați decât oamenii, așteaptă pe trotuar până când se schimbă semaforul pe culoarea verde, nu galbenă, și numai atunci, foarte siguri pe ei, trec strada. Asta îmi amintește de experiențele lui Pavlov. - De altfel și eu îți voi prezenta alte două episoade din viața câinilor, cu accente mai vesele, absolut reale și nu incredibile cum s-au pronunțat unii după ce le-am povestit. Toți câinii mei maidanezi de curte, m-au impresionat cu predispoziția lor inepuizabilă de a mă conduce la plecare, ba chiar de a mă însoți în drumurile mele, abia reușind să-i conving că trebuie să rămână acasă, și de a mă întâmpina la întoarcere când bucuria lor nu avea margini – de la distanță de kilometri simțeau că mă apropii și alergau „să mă preia”. De zece ori pe zi dacă părăseam casa, de tot atâtea ori ei se uitau la mine mâhniți că ne despărțim și chelălăiau fericiți că ne revedem. Lăbuș, cel care de foarte mic a-nvățat să dea laba când i-o ceream, sugerându-ne, astfel, numele ce îl va purta, a bătut recordul cu demonstrația lui de atașament. La fiecare început de an școlar, tata mă ducea la Pitești unde frecventam cursurile Liceului Comercial. Cu multe zile înainte se pregăteau cele trebuincioase la gazdă – lemne de foc, săpun de casă, miere, magiun, fasole, brânză etc., etc., astfel încât cei doi cai abia reușeau să tragă „chervanul” în vârful căruia mă cocoțam eu. Distanța de la Topana până la Pitești, cca. treizeci și cinci de kilometri, pe drumuri pietruite, trecând peste nouă dealuri și nouă văi, se parcurgea, după cum știi, vreme de-o zi sau de-o noapte, luând în calcul și oprirea de la jumătatea drumului pentru hrana, adăparea și odihna cailor, timp în care înfulecam și noi ceva pregătit de mama. - Nu cumva în fața hanului din Păduroiu?, m-a întrebat Georgel. - Chiar acolo!, am confirmat eu și am continuat. Am pornit pe la nouă dimineața, pe o vreme numai bună pentru călătorie, într-o vineri, a doua zi fiind „de târg” la Pitești, prilej pentru tata să mai facă niscaiva cumpărături. Potrivit obiceiului a ieșit din curte să ne petreacă și curiosul Lăbuș care supraveghease atent, cu de-amănuntul, ceea ce se punea la cale. Am crezut că și de data aceasta, după ce va mirosi câteva mușuroaie pe zoana șoselei și va pune semne ridicând ba un picior, ba pe celălalt dinapoi, se va întoarce acasă. Nici vorbă fiindcă nu treceau câteva minute de când, rămas în urmă, îl punea la punct pe unul din specia lui, neam prost ce altă treabă nu avea decât să iasă dintr-o curte și să-l latre, că ne și pomeneam cu el venind victorios repede, repede și trecând înaintea căruței. După care continua cursa pe marginea drumului uitându-se, din când, în când înapoi, spre a se convinge că totul e-n ordine. Văzând că nu mai e vorba de o zbenguială oarecare tata a oprit caii și, înarmați cu bețe și pietricele, am trecut la amenințări. Dar fără sorți de izbândă. Încercarea s-a repetat de câteva ori rezultatul fiind același. A mai rămas o speranță. În drumul nostru trebuia să trecem peste Râul Vedea, cu podul în reparație și cu ceva apă mai jos de genunchi. Poate că, am nădăjduit noi, acolo se va opri din înaintarea lui triumfală. După ce a cercetat în stânga și-n dreapta, a găsit un loc unde apa curgea domol și, foarte hotărât, mai sărind, mai înotând, a traversat. S-a scuturat de apă de câteva ori, din mers să nu piardă teren, și, din nou, cu coada-n sus, ca un steag, semn că s-a acoperit de glorie, și-a reluat locul în prima linie. Și nouă nu ne-a rămas decât să ne resemnăm. „Să-l iau cu mine în căruță, fiindcă drumul e lung și obositor!”, mi-am zis, ceea ce, contrar voinței lui, am și făcut. După un timp, simțind că am slăbit strânsoarea brațelor, a sărit. Am mai încercat dincolo de jumătatea distanței spre Pitești, „poate că, după atâta efort”, gândeam eu, „va ceda”. Dar nu s-a mai lăsat păcălit și nu am reușit să-l prind. Și uite-așa au trecut prânzul, nimiazul (cum i se spune în părțile noastre intervalului de timp între orele zece și cincisprezece), și am ajuns spre seară la porțile orașului, cu Lăbuș care nu se lăsa bătut și, pe marginea din dreapta drumului, îi înfrunta pe toți cei din neamul lui care ar fi atentat la căruță, alegându-se, câteodată, și cu o tăvăleală zdravănă și abandonând spre a fi aproape de „obiectiv”. Mai greu i-a fost pe parcursul de la intrarea în Pitești până la gazdă, neobișnuit cu forfota, cu aglomerarea de clădiri și cu atâtea căruțe ce sunau strident în îaintarea lor „oiște la oiște”, cum am zice noi azi, pe străzile cu pietre cubice. De aceea a renunțat să mai cerceteze pe partea dreaptă, mergând cât mai aproape de noi și refuzând, și de această dată, să stea cu mine pe lemne. În sfârșit, înainte de apusul soarelui, am ajuns la destinație: o curte lungă, îngustă, cu două case gen vagon, pe o stradă, azi dispărută, în stare deplorabilă, ce contrasta cu numele ei de rezonanță istorică, 24 ianuarie. Curtea se termina cu o porțiune de teren mai largă pe care se putea parca. Lăbuș, la capătul puterilor, fără să mănânce sau să bea, s-a retras într-un colț, pe niște paie, pe care nu l-a mai părăsit până dimineața. Dar isprava lui a continuat în ziua următoare. Spre prânz, după ce tata m-a asigurat că nimic nu i se va întâmpla câinelui și va ajunge cu bine acasă, i-am condus câteva sute de metri în strada Lascăr Catargiu și i-am urmărit până când au urcat dealul pe lângă biserică, urmând să parcurgă, înapoi, încă circa trei zeci și cinci de kilometri , trecând peste nouă dealuri și peste nouă văi... La începutul unei vacanțe de Paște, m-am încumetat și eu să ajung de la Pitești la casa părintească pe picioare, pe o altă rută, mai scurtă, pe poteci. Această călătorie, însă, nici nu a continuat a doua zi și nici nu s-a repetat. De aceea, o întrebare retorică mi se pare justificată: este capabil un om să se angajeze într-o aventură asemănătoare celei pe care a trăit-o Lăbuș? - Și nu se dezmint în ce privește atașamentul, a insistat gazda mea, nici atunci când, din varii motive, mai mult sau mai puțin justificate, noi îi părăsim. Iar ei, cu prilejul unor eventuale revederi, ne dau adevărate lecții de ceea ce înseamnă respect pentru stăpânul care i-a crescut. În urma decesului părinților casa a rămas în grija mătușii, vecină cu noi, dar și a cățelei Rita. După o vreme Rita s-a stabilit la mătușa, adică acolo de unde primea hrană. Nu a neglijat, însă, curtea în care și-a petrecut cea mai mare parte din viață și a născut o droaie de pui, pe unde mai da câte o raită din când în când. Nu mai sta, însă, paznic la poartă să-i latre în disperare pe toți cei care treceau pe drum. Comportamentul ei se schimba brusc atunci când reveneam acolo pentru o zi – două. De departe simțea că ne apropiem de casă, îi părăsea pe stăpânii adoptivi, ne întâmpina pe șosea, ne conducea în curte și își relua locul și rolul. Nimeni nu se mai apropia de gospodărie fără să ne avertizeze, aproape rupând poarta. Dar mai ales avea grijă să-și reamenajeze culcușul pentru că, probabil, credea că totul va fi, din nou, ca mai înainte. Speranță care, de fiecare dată, se năruia: noi plecam iar ea ne conducea, dar numai până la ieșirea din curte, și rămânea mâhnită. Descifram în ochii ei, așezată pe coadă în spatele porților ce se închideau, marea dezamăgire. - În sfârșit, am reluat eu în încheierea acestei discuții, după ce amândoi am mai băut câte un pahar de must, am să-ți fac portretul lui Bobiță, stângaciul cu apucături de țață. „Poftim”, mi s-a adresat Cornelia, soția mea, întinzându-mi o pungă de plastic, puțin umflată la bază, într-o zi de târziu de toamnă, la întoarcerea de la spital. „E un pechinez imperial, la care nici nu m-am uitat”, a continuat ea, „dar știind că ai slăbiciune pentru câini, nu l-am refuzat. Mi l-a făcut cadou o pacientă din Pitești”. „Da!”, am gândit eu, „nu a fost curioasă să-l vadă fiindcă ea agrează pisicile”. Nerăbdător, am băgat mâna în pungă de unde am scos o șchioapă de cățel de culoare bej, cu „guler” și „șosete” albe, cu ochi nebulbucați, cum am văzut adesea și urechi ce îi atârnă până mai jos de gât. I-a făcut plăcere să ne cunoaștem – nu mai înceta să mă lingă pe față și pe mâini. La repezeală, într-o cutie de carton pentru pantofi, mult prea încăpătoare pentru el, i-am făcut culcuș, așezând-o în bucătăria care îmi servea și pentru lucru. De acolo mi se trage acest poem kyoka: „pechinezul meu / somnoros parcă-mi zice / că nu sunt zdravăn- / mâzgălesc la o tanka / târziu în toiul nopții”, pentru că „nodul” ținea capul afară din cutie, punându-și gâtul pe un colț al ei, astfel încât să-i fiu în vizor tot timpul. Și tresărea la fiecare, cea mai mică, mișcare a mea. De unde să știu eu că acesta e comportamentul său toată viața: cu ochii pe tine să te păzească! L-am luat și în dormitor aducându-i cutia cu așternutul pe care a părăsit-o „din prima” astfel că, peste noapte, când să „intru în papuci”, am simțit într-unul din ei ceva moale și cald opunând rezistență: era „gămălia” care se vârâse acolo spre a fi mai aproape de mine. Temându-mă că jos îi va fi frig l-am luat în pat. În somn, întorcându-mă pe partea cealaltă, ceva se mișca prin părul meu: era „ghemotocul” care a plecat de sub pătură, încălzit, și s-a așezat comod pe creștetul capului meu. Câtăva vreme a mers cum a mers colaborarea noastră – eu l-am umflat cu lapte că abia se mișca pe picioarele sale scurte, călcând cu ele deschise spre lateral, iar el, când lucram, stătea colac sub masă la picioarele mele. Dar, mai comod și friguros, cum sunt (a venit iarna), nu l-am scos afară și, pe măsură ce creștea, îmi era tot mai greu să curăț și, mai cu seamă, să suport mirosurile. Așa că... l-am „evacuat” în baie, anunțând-o și pe soție care a primit vestea cu destule rezerve: că îi e frig, că stă pe întuneric...L-a scos de la „osândă”, l-a instalat în altă încăpere și a mai înscris un punct în programul ei: de trei – patru ori pe zi îl duce în curte, îl hrănește...Iar el nu se mai dezlipește de Cornelia căreia îi face mare plăcere, răsfățându-l în fel și chip. Totul se concentrează în sintagma „mă deconectează”. Acesta a fost momentul în care s-au schimbat radical raporturile dintre Bobi și mine. Când soția nu e acasă nu reușesc să intru în grațiile lui. Locul ce i-a fost hărăzit și dormitorul soției , el înțelege că trebuie păzite cu strășnicie: mă mârâie și mă latră. Cu nimic nu pot să-l înduplec – nu mănâncă și nu bea. Trăiește numai și numai pentru ea și suferă în lipsa ei. Fiecare reîntâlnire, nu numai la revenirea soției acasă dar și când trebuie izolat spre a nu o încurca în gospodărie, este pentru el prilej de a-și manifesta bucuria. Iar pe mine mă acceptă numai în prezența ei. Dacă, însă, fac un gest de tandrețe față de Cornelia, mă atacă. În schimb, cu totul altfel a reacționat atunci când soția a fost internată în spital: a făcut compromisul să coopereze cu mine pe toate planurile din prima zi. A înțeles el prin telepatie?, temă predilectă în discuția noastră de azi... De îndată ce Cornelia s-a externat el și-a reluat mai vechea atitudine față de mine. Aducându-și aminte, probabil, de vremurile când l-am învățat să meargă pe partea laterală, mai largă, a scării interioare în spirală, ori să urce în pat ajutându-l din spate după ce sărea, pentru ca apoi să-l „abandonez”, drept răzbunare pune semne lichide pe la ușa dormitorului meu. Așa am constatat într-o zi, că o parte a unui scăunel din hol, a căpătat culoare maro după repetatele lui incursiuni urinare. I l-am adus la bot crezând că se va rușina, cum deseori reacționează așa, ascunzându-se undeva. De data aceasta s-a comportat cu totul ciudat și neașteptat. Mai întâi „m-a certat” îndelung. Dar pentru că, spre amuzamentul meu, am continuat să-i arăt scăunelul, s-a-nfuriat. Așa că, nereușind să mă convingă să încetez, a hotărât să încheie diferendul, definitiv și irevocabil, ca o țață care își ridică poalele în văzul tuturor: s-a-ntors cu spatele, s-a scremut din răsputeri și „mi-a servit” două gogoloaie de rahat. 2004 FALS TRATAT DE AVICULTURà - Ce te supără, coană mare, că ai mai venit pe la noi?, a-ntrebat doctorița de salon apropiindu-se de primul pat din stânga ușii în care era culcată o femeie trecută de șaptezeci de ani. - Mă arde și mă doare în capu’ pieptului, doamnă doctor! - De multă vreme? - Păi dacă acu’ sîntem aproape dă-ntâi mart’e, cam dă la-nceputu’ lu’ febroar’e!, a răspuns pacienta. - Ia să vedem! Lasă burta moale și să-mi spui ce simți când apăs. Doare aici? - Nu! - Aici? - Ceva, ceva da’ nu tare. Și abia ce doctorița a mutat mâna că femeia, tresărind și ducând mâinile spre cap, a țipat: - Auuu!, zîlele mele ce mă doare. - Coană mare, la ultima internare aveai gastrită. Ai ținut regim cum ți-am spus? - Am țînut, doamnă doctor, da’ acuma ...cu porci-ăștea dă Crăciun...ba o jumară, ba un cârnat... - Ba un caltaboș, a continuat medicul, ba o piftie cu usturoi, ba o țuiculiță înainte de masă, ba un vinișor și uite-așa până când aproape s- a terminat porcul. - Păi ce să fac, doamnă doctor, că ai mei sînt sănătoși și dacă mănâncă ei, eu poci să rabd și să mă uit? Că numa’cu fasule, varză și cartofi... - Fasole,ai zis? - Păi ce să mănânci iarna în comun-aia săracă dîn Olt parcă uitată dă Dumnezău?! - Ia să-ți văd și ficatul! Îndoaie picioarele…și-acum trage aer în piept. Aașa! Cu ficatu’ stai bine! - Norocu’ meu cu găin’li, doamnă doctor. Beau dimineața pă stomacu’ gol câti-un ou crud în care nu e bănuț. - Bine, doamnă Vetuța! Te programez la ecografie, ai mai făcut. Și după ce i-a spus asistentei să noteze a trecut la alte paciente nou internate. De îndată ce medicul a ieșit din salon, o tânără așezată pe marginea patului de la fereastră a-ntrebat: - Doamnă Vetuța, ce e cu bănuțu’ de care vorbeai? Oul are bănuț? - Are, maică, are! - Și de unde îl are? - Cum dă un’e? Dă la cocoș! - De la ...cocoș? - Da!, dă la cocoș, dă ce te miri? - Păi cum?, că ouă face găina nu cocoșu’ ! - Da!, găina, da’ n-o calcă cocoșu’? - O...calcă? - Da!, o calcă. - Și cum o calcă? - Așa bine!, să suie pă ea și o calcă. Ce...dumneata n-ai văzut? - Nu!, n-am văzut. Și dacă n-o calcă cocoșul, găina nu face ouă? - Ba face!, maică. - Păi atunci de ce mai trebuie cocoș? - S-o calce!, maică...și face mai multe...și cu bănuț... - Și când o calcă, îi dă găinii un bănuț ca ăsta?, i-a arătat fata o monedă de o mie de lei pe care a scos-o din buzunarul pijamalei. - Da!, cam așa dă mic. - Din aur , Ileana, ca în basme și povești!, a intervenit vecina ei de pat și toate au izbucnit în râs. Auzind explozia de veselie și-a făcut apariția în pragul ușii, venind din salonul alăturat, o doamnă blondă îmbrăcată într-un halat din mătase de culoare bordo, mai veche cunoștință din vizitele reciproce pe care internații și le fac în spitale. - Ce e fetelor, ce v-a amuzat că râdeți cu atâta poftă?, a-ntrebat ea așezându-se pe scaun la masa din mijloc. - Bănuțu’, doamnă farmacistă, a răspuns continuând să râdă pacienta din dreapta ușii. - Care bănuț? - Din ou! - Aa!, plodu’. - Plodu’ ?!, a repetat Ileana cu interes.Am auzit eu ceva la Zoologie... - Da’ ce e cu el?, a continuat farmacista. - Doamna Vetuța care s-a internat azi, a arătat fata către femeia din Olt, i-a spus doamnei doctor la vizită că bea dimineața ouă fără bănuț.Vă întreb, că nu știu, ouăle sunt de două feluri? Adică unele cu plod și altele fără? - Da!, maică, găin’li face ouă multe da’ numa’ alea fără bănuț să mănâncă, explica Vetuța, când, aproape neobservat, a intrat în salon, salutând cu discreție, un bărbat la vreo cincizeci de ani să-și ia mama care, îmbrăcată, îl aștepta pe patul din mijloc, în dreapta. - Ãlelante, cu bănuț, a completat ea, să pune su’ cloșcă să facă pui. - Și cum le recunoști? - Păi să pune ou’ în lumina soar’lui sau la becu-aprins și să vede în cap bănuțu’. O să-i spui nepoat’i dîn Drumu’ Taberii să aducă băiatu’ meu dă la țară doo ouă, unu’ cu bănuț și unu’ fără bănuț, să-ț’ arăt. - Aaha! Dar cum îi dă cocoșu’ bănuț găinii pentru ouă?, a insistat Ileana. - Păi nu spusăi, fată, că o calcă? - Și când o calcă n-o doare, nu-i face rău? - Ba îi face bine, că abia așteaptă s-o calce!, a replicat vecina ei zâmbind semnificativ. - Păi...cum?, a-ngăimat Ileana derutată și vădit rușinată de ignoranța ei, uitându-se când la una, când la alta dintre pacientele care râdeau în hohote. - Păi o iscită, maică! - O excită o excită, mătușe, dar numai atât?, a-ntrebat doamna blondă. - Da’ ce mai trebuie? - Păi cocoșul nu are...cocoșel? - Nu are, maică, nu are! Are el, acoló...doo oușoare, da’ cocoșel nu are. Că am jumulit atâț’a la viața mea! - Eu am văzut!, da’ la rățoi, a intervenit bolnava din dreapta ușii. - Am și rățoi în curte da’ n-am văzut să aivă... - Doamnă farmacistă, a intrat în vorbă și noul venit, după ce mama sa a ieșit să-și ia biletul de externare, mă scuzați că mă amestec... - Dimpotrivă, domnule, l-a-ntrerupt ea, după cum văd că purtați pană de cocoș la pălărie...poate sunteți avicultor. - Amator, doamnă, adică fără studii de specialitate, a ținut să adauge el. - Atunci sigur că aveți găini! - Am ograda plină de păsări-găini, rațe, gâște, curci... - Șί cocoș! - O gospodărie care nu are cocoș să cânte și câine să latre e pustie, oricâte alte păsări și animale ar exista. Iar găinile fără cocoș, sunt abătute ca văduvele. - Fetelor!, în sfârșit, lămurim problema, a grăit farmacista sentențios, convingere care se citea și pe fețele celorlalte. - Să știți, doamnă, s-a pronunțat bărbatul, că nu are cocoșul ce ați întrebat dumneavoastră! După un moment de rumoare și o ușoară foială câteva femei au întrebat cu glas scăzut: - Păi atunci cum? - Dar atunci cum? - Și atunci cum? - Cu ciocul...prin creastă!, a răspicat el. Răspunsul, categoric și ciudat, a picat precum un zgomot puternic venit de aiurea și căruia, pentru puțin timp, îi urmează liniștea deplină, totul, apoi, reluându-se. - Cu ciocul?...Prin creastă?, s-a mirat mimând dezamăgirea doamna blondă. - Care creastă?, au cerut lămuriri Ileana și vecina ei de pat. - Cum p’în creastă?, au murmurat nedumerite Vetuța și bolnava de vizavi. - Păi când cocoșul calcă găina n-ați văzut că o ciupește de creastă? - Șiii?, s-a auzit în salon pe mai multe voci feminine. - Păi când o ciupește, din cioc îi bagă în creastă... - Din cioc?...În creastă?, l-a chestionat uimită farmacista. - Da, doamnă, da! - Nu se poate!, domnule, - Imposibil!, domnu, - Cum să fie așa?, dom’le, au ripostat celelalte femei zâmbind ironic și intrigate. Și alăturându-se și pacientele care până atunci nu au participat la discuție, s-au format câteva “bisericuțe” comentându-se, în continuare, marea problemă, întorcând-o pe toate fețele, în vreme ce bărbatul a părăsit salonul precum a intrat, adică aproape neobservat și salutând discret, împreună cu mama sa care și-a luat la revedere de la fostele colege. - Poftim situație!, s-a mâniat doamna blondă după ce s-a-nchis ușa. Cu ciocu’!...în creastă!... - Doamne, Maica Domnului, a strigat Vetuța închinându-se pe marginea patului, am îmbătrânit s-o auz și p-asta! - Că nu s-or fi prostit și păsările și au deviat de la normal!, a continuat farmacista. - Deviat e ăsta!, marele avicultor, s-a-nfuriat vecina Ilenei gesticulând în mijlocul încăperii, cocoșul știe mai bine ca el, care habar nu are, unde e găoaza găinii! Și iarăși hohote de râs. În cele din urmă, deoarece numai unele din femeile prezente în salon s-au declarat convinse, celelalte doar înclinând să creadă, că cheia problemei se află...sub cocoș, s-a hotărât ca toate, după externare, în gospodăriile lor, să tranșeze cu atenție pasărea mascul și să caute...cocoșelul. Dar să nu facă excese și să declanșeze un masacru în rândul cocoșilor lăsând găinile neconsolate. 2004 ESEUL Pe la jumătatea lunii iulie l-am vizitat pe profesorul doctor docent Gheorghe Marinescu, eruditul istoric literar. Mă găseam, cu alte interese, prin cartierul în care locuiește și mi-am zis “ce-o fi o fi, s-o supăra că nu l-am anunțat în prealabil…dar dacă tot sunt prin aceste locuri…” - Vă salut !, domnule profesor, am zis când m-a întâmpinat la poartă, vă rog să mă scuzați dacă vă deranjez…Și i-am explicat prin ce împrejurare am ajuns la el. - Nu mă deranjezi!, mi-a răspuns. Făceam puțină ordine prin maldărele mele de cărți, separându-le pe acelea pe care le-am citit de cele care urmează să le vină rândul. Că m-am transformat într-o mașină de citit de când mă preocupă istoria literaturii. Patimă grea, ce mai, să citești zeci și zeci de mii, ca să nu spun peste suta de mii, de volume și plachete de versuri și proză… Bașca revistele de specialitate. Ai picat bine că uite ce text am găsit printre hârțoagele mele, uitasem de el. Citește-l că eu mă duc să pregătesc două cafele și discutăm după aceea. Am luat cele două pagini și… * TOAÃȘ, TOV Ce bazaconii vocabulistice s-au putut construi în cazul apelativului tovarăș, cuvânt neaoș de dincolo de Nistru! Ca formulă de adresare în adunări, l-a-nceput s-a folosit întreg, adică tovarăși. Peste puțină vreme “creatorilor” în toate domeniile, activiștii, le-a venit ideea, “de o inestimabilă valoare teoretică și practică” , de a-l scurta. Și numai ce îl auzeai la ședințe pe un ins cu funcție spunând cu lehamite: toaăș! Insul era convins că oripilantul toaăș îi conferă o aură de superioritate față de masa amorfă, abia încălțată, căreia el îi face onoarea de a-i încredința neprețuitele dezacorduri. In paralel, tovarășe, ca formulă de a te adresa unui bărbat, parcă de lenea de a-l pronunța întreg, a fost redus și el la tov. În birourile instituțiilor și întreprinderilor auzeai vorbindu-se, de cele mai multe ori, astfel: “ascultă tovule!” sau “i-am spus lui tov director” (trec peste o altă prostie din sintagma “lui tov director” pe care o auzim și azi când se spune “lui domn’ director” sau “lui doamna directoare”, în aceasta din urmă fiind cuprinse două prostii). În cazul doamnelor nu s-a mers atât de departe încât să se spună tova în loc de tovarășa. În schimb pentru situații…mai intime, s-a inventat diminutivul tovărășico. După cum între bărbați – unii șefi îcercând să-și apropie subordonații – se folosea oribilul tovărășeilor și, mai rar, tovărășelule. La handicapatul tov s-au adăugat și alte prescurtări în instituțiile cu funcții de președinte și vicepreședinte, funcționarii, în marea lor majoritate, folosind frecvent formula “lui tov vice”. N-au îndrăznit zeflemegii să pronunțe “lui tov preș” în împrejurări oficiale. În discuțiile personale din birouri și de pe la colțuri, însă, abundau expresii, la modul bășcălios, ca: “a venit preșu”, “e la preș”, “uite-l pe preșu”.Adevărat bâlci lingvistic spre deliciul amatorilor. Asemenea bizarerii, de teamă, erau evitate de salariați în structurile în care funcția de președinte a preluat-o Nicolae Ceaușescu (el a desființat funcția de secretar general din ministere păstrând-o numai pentru sine ca secretar general al partidului dar n-a reușit s-o anuleze și pe aceea de președinte al altor organisme, consolându-se cu ideea că în România erau președinți și la CAP, și la cooperative de consum ori meșteșugărești, și la asociații…). Tot la începuturi, formula tovarăși se adresa, în adunări sau ședințe, participanților de ambele sexe. După o vreme, atenți cu eterna noastră parteneră, lingviștii de ocazie au convenit asupra “celebrei” tovarășe și tovarăși, reușindu-se “performanța” de a pricopsi limba română, nu cu un omonim, fiindcă nu poate fi vorba de așa ceva, ci cu un intrus bun la toate, tovarășe spunându-se și unui bărbat și unui grup de femei. În sfârșit, spre a le da o oarecare noblețe acestor “tociți”, mai târziu s-au pronunțat precedați de “stimate” și “stimați”. Expresii frumoase lângă troglodiți. În perioada premergătoare evenimentelor din 1989 oamenii se plictisiseră de “academicul” tovarăș de aceea Nicolae Ceaușescu a avut ideea “genială” (încă una) să semneze un decret prin care obliga lumea să-l folosească. Decret născut mort. Ceea ce mi s-a părut mai grav în timpurile de “glorie” ale acestei vocabule a fost faptul că unii au luat-o într-atât de în serios încât o foloseau și când se adresau doamnelor în situații neoficiale provocând, adeseori, incidente ridicole. La o reuniune tovărășească, în vremea când acestea erau în vogă, un coleg “a pus ochii pe o fată” și a invitat-o la dans. Când s-a înclinat în fața ei a avut, însă, proasta inspirație s-o întrebe: “Dansați tovarășa?”. La care fata i-a răspuns calm dar apăsat: “Nu poci, tovule, am gâlci la picere!”. Memento! * - Este un eseu după cum îmi sună mie, i-am comunicat profesorului în timp ce punea cafelele pe masă. Când am început să-l citesc am crezut că v-a fost dat de cineva relativ recent și l-ați pierdut printre manuscrisele dumneavoastră. Acum, însă, după ce am văzut că pe locul destinat, de regulă, semnăturii figurează latinescul memento, cred că la mijloc e ceva ciudat. - Da!, așa este. Vei înțelege după ce îți voi relata istoria acestui eseu. E interesantă. În toamna anului 1991, le-am propus studenților mei din anul IV un concurs sui-generis având ca obiect eseul pe o temă la alegere. Chiar așa l-am intitulat și nu cel mai bun eseu fiindcă am vrut să-i stimulez pe toți spunându-i fiecăruia, după ce le-am citit, ce calități are lucrarea sa. Când le-am studiat acasă, am avut surpriza să găsesc și aceste două pagini în teancul pe care l-am luat de pe catedră. Pe moment am crezut că unul din studenți și-a permis o glumă proastă dar repede mi-am retras bănuiala. Nu se putea așa ceva. De aceea le-am numărat, apoi am confruntat semnăturile cu catalogul și am avut a doua surpriză: era un text în plus. Ceea ce înseamnă că un student mi-a predat două eseuri: cel semnat și acesta. - Al cărui conținut, am continuat eu, conduce la următoarea prezumție: ori studentul respectiv a intrat la facultate după ce mai întâi a lucrat într-o instituție , ori, ceea ce a scris, a auzit de la un om în vârstă, care a trăit situațiile înfățișate. - Sau, a dus profesorul ideea mai departe, omul în vârstă era tatăl ori fratele mai mare al studentului și poate, chiar, autorul textului. Oricum nu are importanță cine sau pe ce s-a bazat când l-a conceput. - Aveți dreptate! Dar de ce credeți că studentul nu l-a asumat și, în consecință, nu l-a semnat? - De teamă. - Teamă de cine? - De mine, de colegi… - Nu înțeleg! - Gândește-te că asta s-a-ntâmplat la puțină vreme de la episodul “PiațaUniversității” și de la cele patru mineriade. După decembrie 1989, românii abia începuseră să creadă că, în sfârșit, se vor putea exprima liber când, deodată, evenimentele enunțate au reanimat sentimental de teamă, atât de mult exacerbat de comunism. De altfel, după cum am putut să constat, nici până astăzi – iată, au trecut paisprezece ani – oamenii nu au scăpat de aceste sechele. Nu numai în instituțiile de stat dar și în sediile firmelor private funcționarii sunt foarte rezervați, și încep să se foiască, dând semne de nervozitate chiar, dacă discuțiile alunecă spre chestiuni mai delicate. Și nu toți reușesc să convingă atunci când, spre a le evita, simulează că trebuie să dea un telefon urgent sau că sunt chemați la șef, și se dau de gol că le e teamă. De cine? De aceia care îi înconjoară, de eter… -Și atunci, am mai întrebat eu, de ce a ținut ca odată cu eseul semnat să-l strecoare și pe acesta? -Pentru că a simțit nevoia, ca dealtfel mulți alții, să se refuleze ceea ce explică și avertismentul transmis prin imperativul Adu-ți aminte! 2004 COOPERATISTE În sistemul centralizat de planificare, practicat în vremea comunismului, până la sfârșitul trimestrului III Centrocoop transmitea fabricilor necesarul de mărfuri al unităților sale, pentru anul următor. Președintele instituției, în mapa de corespondență pentru semnat, printre atâtea scrisori către fabricile furnizoare, avea să găsească una cu un conținut ciudat. Era adresată fabricii de pile electrice și în care dactilografa, nu pentru că s-ar fi gândit la vreo partidă de sex, ci fiindcă pe tastatura mașinii de scris literele „u” și „i” sunt alături una de alta, din grabă, a apăsat pe prima din ele la vocabula pile. La rândul său, directorul direcției de resort, a primit a doua zi, în mapa sa de corespondență, respectivul proiect de scrisoare cu următoarea rezoluție: „Vă rog să mă aveți în vedere și pe mine să cumpăr o asemenea sculă”. * La o ședință a Comitetului Executiv al Centrocoop, de analiză a muncii salariaților din Direcția Achiziții, directorul acesteia a menționat că „realizările slabe în cumpărarea de fructe de pădure se datoresc, în principal, activității nesatisfăcătoare a șefului serviciului de specialitate”, susținând afirmațiile sale cu date și fapte. „Nu este pentru prima dată”, a conchis el, „când îi atrag atenția că o asemenea situație nu mai poate fi tolerată”. Șeful de serviciu incriminat, afișând o falsă nonșalanță, a negat punct cu punct acuzațiile ce i s-au adus, lăsând să se înțeleagă că directorul reia, pe această cale, o mai veche răfuială în raporturile cu el. ”Tovarășe președinte”, a încheiat el într-o limbă română alterată, „mă regulez dânsu’ ca director pi mine da’ eu ca secretar de partid îl futez”. * Transportul produselor alimentare pentru muncitorii forestieri, de la sediile cooperativelor de consum, amplasate, de regulă, în centrele comunelor, și până aproape de vârfurile munților, nu era posibil, mai ales pe timp nefavorabil, nici măcar cu ajutorul căruțelor. După o îndelungă chibzuială, conducerea Centrocoop a transmis uniunilor teritoriale, care aveau cooperative în zonele montane, o circulară prin care dispunea ca președinții acestora să „ia măsuri” pentru a cumpăra măgari ce urmau a fi folosiți la căratul poverilor. La nici zece zile de la data expedierii scrisorii, de la o uniune a sosit următoarea telegramă: „căutat să cumpărăm măgari stop nu am găsit stop rugăm trimiteți trei măgari din centrală stop”. 2004 VÃRU’ MINCà Reforma învățământului din 1948, prelungită pe parcursul a câțiva ani, situație ce se repetă astăzi în România, a schimbat , după modelul rusesc, de două ori profilul și, în consecință, denumirea Liceului Comercial din Pitești. Mai întâi i s-a spus Școala Tehnică de Administrație Economică (ȘTAE) iar mai apoi Școala Medie Tehnică de Comerț (SMTC). Totodată, școala a devenit mixtă, aducându-ne în sălile de clasă pe noi „veteranii”, adică băieții, și pe nou venitele fete, cărora le-am spus „Bun sosit!” și le-am oferit locurile de pe băncile din față. Undeva, mai în spate, se afla văru’ Mincă, așa cum îl alintam, ca răspuns la apelativul „vărule”, pe care îl folosea el în dialogurile cu noi... „bărbații”. Lui Mincă i s-a dus vestea că avea un penis neobișnuit de mare. Mai târziu aveam să aflăm, atât el cât și noi, că suferea și de priapism și să-nțelegem ce înseamnă acesta. După mulți ani de la absolvirea liceului, Mincă mi-a spus, că mariajul său cu prima soție a luat sfârșit în fața judecătorului, la scurt timp de la cununie, pe motiv de... „nepotrivire de caracter”. Dintr-o anume mentalitate, întâlnită adesea la băieți în perioada pubertății, dar și datorită dezvoltării sale precoce sub raport fizic și nestăpânirii de sine, la școală Mincă folosea anomalia în scopuri de amuzament obscen, pe timpul pauzelor, lovind cu ea dedesubtul băncii. Exhibiția, însă, l-a dus în situația de a fi exmatriculat când, mergând mult prea departe, a supralicitat teribilismul său la ora de Limba franceză, în prezența tinerei profesoare care, de altfel, ne fascina pe toți. Într-o după-amiază de toamnă, caldă și prevestitoare de ploaie, frumoasa profesoară – cel puțin așa ni se părea nouă atunci – scria pe tablă conjugarea la viitor a verbului „avoir”. Întinzând mâna cât mai aproape de partea de sus a tablei, rochia bine croită, pe trupul ei și mai bine alcătuit, se ridica deasupra genunchilor, dezvăluindu-ne formele aproape perfecte ale picioarelor sale. Fiecare din noi, era preocupat atunci, să găsească o poziție cât mai bună pe scaun spre a putea savura din plin tabloul „Madonă cu spatele”. Iar conjugarea verbului avoir, dacă tot era la timpul viitor, mai putea să aștepte. Dar, în timp ce profesoara ajunsese cu scrisul la persoana a treia singular, s-au auzit trei bătăi ușoare în bancă, în partea din spate a sălii de clasă – poc, poc, poc. Nimic nu s-ar fi întâmplat dacă fetele nu ar fi pufnit în râsete înfundate. -Ce este?, a întrebat profesoara. -Nimic!, doamnă, a răspuns spontan un coleg aflat pe o bancă dinspre ferestre. Eu, am închis geamul, să nu se spargă fiindcă a-nceput să bată vântul. După ce a terminat de scris, profesoara repeta conjugarea plimbându-se printre rândurile de bănci, vădit neconvinsă de răspunsul primit. Tocmai când s-a-ntors și mergea spre catedră, din direcția în care se afla banca lui Mincă, din nou trei pocnete și iarăși pufneli de râs. Reușind să localizeze cu aproximație unde s-au produs acestea, profesoara a trecut la investigații. Și pentru că a trebuit să-și aranjeze la repezeală ținuta vestimentară, Mincă s-a dat de gol așa că profesoara s-a oprit chiar la el. -Da’ ce faci dumneata aici?, l-a întrebat. Mincă, în picioare și roșu la față, a bâiguit: -Bățu’, doamnă profesoară, bățu’, am dat peste el! -Care băț Mincă, ce tot îndrugi?, a ripostat ea , în vreme ce el scotea de sub pupitru un lemn de mărimea unui arac pentru legat lujerele de roșii , ce aparținea vecinului de bancă. -Ciomagul, ai? Care va să zică ești bătăuș. Ia dă-l încoace să-l duc la director și ai să vezi tu exmatriculare. După un scurt suspans, când pe fețele tuturor se citeau și stupefacția și teama, colegul de bancă s-a ridicat de pe locul său și... -Doamnă profesoară!, nu e bătăuș, el stă în gazdă în Târgul din Vale, unde sunt câini mulți, se apără de ei seara când ajunge acasă. -Așa e, așa e!, se apără de câini, așa e!, am strigat aproape toți deodată. În aceste circumstanțe, profesoara a pus ciomagul pe catedră, a luat catalogul și a ieșit înainte de a suna de recreație. Înconjurat de noi, l-am auzit pe Mincă șoptind îngrijorat: -Bine, am scăpat eu azi, dar ce mă fac de-acum încolo? L-a ajutat profesoara care, începând de a doua zi, a venit la școală îmbrăcată în toalete acoperitoare. Gestul ei, de mare înțelepciune, ne-a cucerit pe toți. Iar văru’ Mincă, după această lecție, rușinat, s-a cumințit. 2004 CHESTEA Eram în apropierea stației de metrou „Eroilor”. Acolo l-am întâlnit pe prietenul și colegul meu din turism Ștefan Călinescu. Venea de la Spitalul Municipal unde i se făcuse un control în urma unei intervenții chirurgicale, foarte complicată dar reușită. Nu a terminat ce și cum că s-a oprit unul lângă noi, tocmai când trăgeam cu ochiul spre o jună. „Ciudate creaturi sunt aceste partenere ale noastre”, a zis el uitându-se la mine. „Soția mea susține că noi doi ne consultăm și hotărâm împreună. Dar când am și eu o ideie, ea tace și văd cum își ridică și își ascute colțurile gurii, semn că nu e de acord. Ce mai, degeaba pot să vorbesc cât vreau!” Spre a evita alte asemenea împrejurări, am intrat în parc. Din partea opusă venea vorbind o femeie care s-a oprit în fața noastră să-și spună păsul. „Auz’ dumneata, domnule!, dacă e neagră, nu mai e neagră, s-a albit a dracu’ iar dacă e albă, nu mai e albă, s-a-negrit. Eee?” Neobținând niciun răspuns am mai auzit-o srtigând după noi: „Păi sigur, vă dați mari, nu vreți să vorbiți cu mine, să schimb și eu două – trei vorbe-acolo...” Am plecat și din parc și am ajuns într-un fast food. - Asta e!, mi s-a adresat prietenul meu, sunt mulți oameni care parcă au o foame continuă de vorbit. Într-una vorbesc, despre orice și în toate împrejurările. Unii din ei folosesc diverse tertipuri, transpunându-se în ipostaze aparent reale, verosimile, spre a-i atrage sau chiar a-i provoca pe semenii lor să participe la dialog. Am să-ți înfățișez o asemenea situație. * În biroul inspectorului, de la Poliția din Drobeta Turnu Severin, a intrat un un ins. A salutat, a fost invitat să ia loc, s-a așezat și... - Eu sînt ăla cu chestea. - Ãla? - Nuu!... - Păi nu zîsăși așa? - Nu! - Da’ cum? - Ãla cu chestea. - Aaha! Și nu are nume? - Cine? - Ãlaa... - Care ăla?! - Ãla dă care vorbești. - Eu nu vorbesc dă ăla. - Da’ dă cine? - Dă mine - Păi zî așa dom’le! - Cum așa? - Păi vorbește dă dumneata! - Păi nu vorbii? - Ce vorbiși, dom’le? - Dă mine! - Cum dă mine, dom’le, adică...dă dumneata? - Că sînt ăla cu chestea. - Daaa!, a oftat inspectorul. - Ce daaa? - Zîcéam așaa... - Ce zîceaț’? - Că să lom... - Ce să lom? - Chestea. - Cum s-o lom? - Dă la cap. - Dă la cap? - Da!, dă la cap. - Nu să poate! - Dă ce? - Că nu d’acolo să ia. - Da’ dă un’e? - Mai dă jos. - Bine!, da’ s-o lom! - Nu să poate! - Dă ce? - Nu vrea. - Cine, dom’le? - Ea. - Care ea? - Cu chestea. - Păi zîsăși că...dumneata ești ăla cu chestea. - Da!, eu sînt ăla cu chestea. - Și ea? - Și ea. - Tot cu?... - Tot cu... - Adică? - Chestea. - Și nú vrea! - Dăloc! - Cum nu vrea?, dom’le. - Cum n-a vrut nici cu mine. - Păi tocma’ d-aia, dom’le, să analizăm! - Am analizat eu. - Și cum ai făcut? - Cum să face. - Și cum să face? - Să trântește jos. - Să trântește? - Da!, ce...tălică nu știi? - Eu? Ești nebun!, dom’le, ce...eu?... - Ce eu? - Sînt ăla cu chestea? - Nu! - Păi atunci? - Păi atunci să mă arestaț’! - Să te arestez’? - Da! - Pentru ce?, dom’le. - Nu spusăi? - Ce spusăși? - Că sînt ăla cu chestea. - Dom’le...nu-nțeleg nimic. Mă duc la șef să-i raportez și mergi și dumneata. - Nu! - Ce nu? - Nu mergem! - Aha!, acuma dai înapoi! Þi-e frică, ai? - Nu mi-e frică da’ nu mergem! - Dă ce? - Păi gata! - Ce gata? - Am termenat. - Ce ai terminat? - Dă vorbit. - Cum adică - Adică...mi-am făcut pofta. - Ce poftă? - Dă vorbit. - Cum adică? - Adică...trebuie să vorbesc și eu cu cineva! - Să vorbești cu cineva? - Da! - Păi vorbește cu familia sau...nu vrei să știe? - Nu am. - Ce nu ai? - Familie. - Atunci cu prietenii! - Nu am. - La servici’! - Nu am. - Vorbește...în autobuz! - Vorbesc. - Și pe stradă.! - Vorbesc. - Și la piață! - Vorbesc. - Și... - Și nu mi-ajunge. - Ș-atunci? - Ș-atunci...intru și eu undeva...să vorbesc cu cineva... - Ia uite-tee!...vorbim în versuri. - Da!, da’ proaste. - Mă scoț’ dîn sărite!, dom’le. - Dă ce? - Păi nu ești ăla cu chestea? - Nu! - Păi dă ce spusăși așa? - Păi al’fel... - Ce al’fel?, dom’le. - Aț’ mai fi vorbit cu mine atâta? 2004 MARTORUL La Judecătoria din Slatina, s-a prezentat să depună mărturie Safta Gojgar, lelea Safta cum îi spun concetățenii femeii ajunsă la șaptezeci de ani, în procesul de divorț pentru infidelitate, intentat de Floarea, soțului său Constantin Borcoteci. - Ia spune!, lele Saftă, ce ai văzut?, a-ntrebat avocatul acuzării. - Păi cân’ eu lóam dă dăvale niște dovleci să dau la porci, mi-am aruncat ochii la vecin. Adusăse o căruță dă lucernă și o dăscărca în fânar. Da...bag-s’amă, nu a pus piedică la roate și d’aia s-a dus căruța la vale. - Piedică la roate?, a-ntrebat avocatul. - Păi da!, că curțili noastre e aplecate dînspre deal înspre drum. - Bine, dar înainte de a o lua căruța la vale, ce ai mai văzut? - Păi vă spusăi că Ciotoi loa lucernă cu furca dîn căruță și o arunca în fânar. - Ciotoi? - Da!, Ciotoi, așa l-a polecrit lumea pă Borcoteci cân’ erea mai tânăr, că zîce că la prânz, cân’ să dă mâncare la oameni la muncă, el să repez’a și căta cu lingura p’în strachina cu fiertură, înainte d-a-ncepe oamenii să mânce, să ia ciotoiu’ dă găină, adică pulpa. - Dar Tudorița?, a insistat avocatul ca martora să intre în temă. - Tudorița nu erea cu el, a venit dup-aia la poartă... - Și?… - Și a strigat, Costandine, Costandine! - Și Ciotoi, adică Borcoteci? - I-a zîs să intre- n curte că câinili e legat. - Și dup-aia? - Păi dup-aia Tudorița s-a dus la căruță și a vorbit cu el da’ n-am auzît ce-a vorbit. - Și ce ai mai văzut? - Păi am văzut că Tudorița a loat o furcă dă lângă fânar și Ciotoi a-ntins mâna și aridicat-o pă Tudorița în căruța cu lucernă. - Și dup-aia? - Păi dup-aia nu șt’u ce-a mai făcut ei că eu m-am încurcat într-un vrej dă dovleac și m-am aplecat să-l rup și cân’ l-am rupt, sir-ar al iaca-cui, m-a zgâriat rău și pă mână și pă picior, că erea tare!... - Și nu te-ai mai uitat în curtea vecinului? - Ba m-am uitat și m-am mirat cân’ am văzut că să ’âțână căruța că nu-m’ venea să crez că să ’âțână așa sîngură ..., că n-am văzut pă nimini s-o-mpingă. ”Mă”, zîc, „o fi cutremur dă pământ, ia să stau eu dreaptă în picere, să văz, mă leagăn sau nu?” Că știu d-atuncea dă cân’ a fost cutremur-ola, în 1990 parcă, la prânz...Eream cu vacili pă izlaz și odată a-nceput pământu’ să să scuture și vitili să mugească dă parcă le apucase alte alea. Și dîn scuturătur-aia, cum eream eu stârcită, am căzut în...știi dumneata. - Și când ai stat în picioare și te-ai uitat la vecin, ce s-a mai întâmplat? - Nu s-a-ntâmplat nimic că nu m-am legănat dăloc. - Nu, nu!, în căruță vreau să zic. - Păi dac-am văzut că nu să scutură pământu’, m-am dus mai aproape dă gard, să mă uit pă rostu’ gardului „că”, zîceam eu în mintea mea, „poate o-mpinge ei”. Da’ cân’ m-am uitat mai bine, maldăru’ dă lucernă dîn căruță erea mai mare. „Mă”, am zîs, „că n-o fi scos-o înapoi dîn fânar?” Da’ cân’ m-am uitat mai bine, numa’ în partea dînspre mine să vedea mai mare. Și odată m-am pomenit cu căruța c-o ia la vale. ”Aoleu!, vecine”, am zîs eu tare și l-am văzut pă Ciotoi că sare dîn căruță și să dă d-a berbeleacu’ la vale. Și cân’ el să da d-a berbeleacu’, am auzît zdronc căruța în porțili curțîî, ș-a trecút dă podișcă... și iar un zdronc, mai tare, în drum peste mașină care s-a răstornat în șanțu-ăl mare, că așa e la Ciotoi, după ce treci drumu’ să face un șanț mare. - Și Tudorița? - Tudorița s-a dat jos dîn căruță plină dă lucernă în cap. Da’ cân’ să da jos, nu șt’u cum că în drum erea și Pirnoaca. - Pirnoaca? - Adică Floarea, nevasta lu’ Ciotoi, îi zîce lumea Pirnoaca fi’n’că e fata Pirnii. - Și Pirnoaca, îîî Floarea, ce-a făcut? - A loat-o dă păr, a trântit-o-n drum și da în ea cu un ciumag și-i zîcea „na, curva dracu’, să te saturi dă lucernă!” Da’ mai rău a pățît-o Borcoteci că erea să-l omoare ăla cu mașina răstornată, c-am auzît că-l dă în trebunal. - Da...ia spune lele Saftă, a siluit-o Borcoteci pe Tudorița? - Obiectez!, a strigat avocatul apărării. - Se acceptă!, a răspuns președintele calm. - Lele Saftă, a reluat avocatul acuzării, Borcoteci...a siluit-o pe Tudorița? - Nuu!, păi cum s-o silească? N-a silit-o neam cân’ s-a suit în căruță. - Adică...a batjocorit-o? - Domnule președinte, obiectez pentru a doua oară. - Și eu răspund pentru a doua oară că se acceptă. - A batjocorit-o Borcoteci pe Tudorița, lele Saftă? - Păi dă ce s-o ba’jocorească? Că auz’am și eu dacă îi zîcea ceva dă ba’jocoră, da’ n-am auzît. - Adică...s-a culcat cu ea?, a-ntrebat mai apăsat avocatul acuzării. - Nu se poate!, a sărit avocatul apărării. - Ba se poate!, a replicat președintele. - S-a culcat Borcoteci cu Tudorița?, lele Saftă. - Eu știu? mânca-te-aș! Dă văzut ... n-am văzut, dă ce să zîc. Da... și eu m-am gândit „măă ..., dă ce s-o fi ’âțânând căruț-asta atâta ?! ’Ai o dată, dă doo ori, cân’ să opintește Ciotoi cu lucerna, că cutremur nu e. Da’ așa... că nu să mai oprește...”, și a continuat ea sincopat, „’âț – ’âț... ’âț – ’âț ...’âț – ’âț...” Că și patu’ să ’âțână cân’ te-ntorci pă parte-ailantă, da’... numa’ o dată și gata, da’ dacă faci al’ceva...atunci să ’ấțână și scấrțâe... ’âța - scârța... ’âța - scârța...’âța - scârța...Și cine știe... cân’ să ’fârșește. 2004 SURPRIZELE AMORULUI Erau ultimele zile de vară și de concediu din anul 1990. Stăteam sub arcada de trandafiri din fața intrării casei colegului meu de facultate Nicu Prezan. Cu nostalgia toamnei și cu paharele în față, am ajuns ușor la amintiri. -Măă..., ce vechi suntem, a zis el, dacă am ajuns să bem bere fără alcool! -Poate, am replicat, dar să știi că în ciuda doctorului meu cardiolog, nu simt că inima mea ar fi altfel ca altădată. Tocmai atunci a ieșit din casă o fată de vreo 12 – 13 ani. Deși avea părul ciufulit și blugii „rupți” în genunchi, tot nu-și putea ascunde frumusețea. Prietenului meu îi luceau ochii de plăcere la vederea ei. -Bunicule!, s-a adresat ea lui Nicu, merg cu fetele și poate întârzâi puțin; vezi ce îi spui lu’ tati.Te pup! -Bine!, a răspuns el, dar ai grijă ce faci. Apoi s-a-ntors spre mine: -Uite cât de stupizi ajungem cu timpul, mai ales când avem persoane dragi în grijă. Haide să-ți povestesc o pățanie de-a mea din studenție, care s-a petrecut în anul în care tu ai fost bolnav. * -Așa cum știi, în vremea aceea, eu ca fiu de „țăran mijlocaș” nu aveam dreptul la cămin. Stăteam într-o cameră închiriată cu încă un băiat, Nelu, student în anul II la medicină. Era o încăpere mică, la un demisol pe strada Mendeleev. În anii aceia de după război erau multe lipsuri. Îți amintești: cozi, cartele, marmeladă la lădiță...Așa zisul săpun de toaletă „cheia” era scump pentru noi, foloseam câte o bucățică din blocul maroniu de săpun de rufe. Banii abia ce îi vedeam că îi dădeam gazdei. Alimentația noastră era „subțire”: ceai, mămăligă, foarte rar ceva salam...În schimb căldură și veselie erau din plin în ogeacul nostru. Împreună cu Nelu hoinăream în oraș în orele libere, mâncam semințe, discutam...Făceam schimb de informații „tehnice” și impresii pe tema rolului limbii în arta sărutului și în alte „grave probleme existențiale”, ce apăsau pe umerii noștri la început de viață. Nelu era cu ceva mai mare decât mine și eu ascultam cu atenție tot ce îmi spunea. De aceea, amândoi băieți înțelegători, ne potriveam programul orelor de casă în așa fel încât să ne oferim unul altuia cât mai multă libertate de mișcare, precum și posibilitatea de a invita și ceva persoane de sex opus care completau destinul nostru. La un moment dat eu aveam o nouă prietenă, o brunetă cu părul ondulat și gene lungi, de care eram foarte mândru. Ne-am cunoscut la o reuniune tovărășească din Noaptea de Inviere. Nelu ne-a văzut întâmplător la a doua întâlnire când noi veneam spre casă iar el a întârzâiat la cursuri după o noapte de gardă. Spre a mai câștiga și el ceva bani, mâncare și experiență cu viitorii pacienți, făcea gărzi la Spitalul Brâncovenesc pe post de infirmier. Seara când ne-am reîntâlnit mi-a zis: -Bă, ești tare! E mișto gagica ta , merită. Și să vezi ce tare norocos am fost. Băiat focos, am intrat repede în grațiile noii mele prietene. Tipa era grozavă, fără fasoane, cu experiență în arta iubirii și avea niște mâini catifelate cu degete lungi, cu care când te mângâia pe piept, te simțeai în al nouălea cer. Ne întâlneam o dată pe săptămână. Eu, student sărac și conștiincios, trebuia să merg la cursuri și la bibliotecă fiindcă aveam nevoe de note mari la examene pentru bursa de merit să-mi pot plăti hangaralele. Ea, mi-a spus că lucra ca secretară la o cooperativă și în paralel își termina liceul la seral. Era luni dimineața când m-am trezit cu Mona,așa o chema, în gând și în simțiri. Cred că trecuseră vreo trei săptămâni de la prima noastră întâlnire. Stând pe spate cu ochii închiși, încă visam cum mă mângâia pe piept și parcă mă cuprindea un nou val de pasiune dar, curios, senzația degetelor ei era tot mai persistentă. M-a trezit din reverie Nelu care se întorcea de la spălătorul de pe coridor cu prosopul pe umeri. Intrând în cameră vesel, aruncând prosopul umed spre mine mi-a zis: -Cee?, încă mai visezi la zâna ta? Scoală-te! Iar eu râzând am recunoscut că am visat-o pe Mona și i-am povestit cum îmi urca și atunci amintirea degetelor ei mângâietoare de jos înspre piept, mereu, mereu, cuprinzându-mă peste tot, pe toată pielea, de parcă mă lua în brațe. Colegul meu a devenit suspicios și nu mai zâmbea. -Nemaipomenit!, a șoptit el apropiindu-se de patul meu. Ia arată-mi pe unde simți tu acum mângâierile degetelor iubitei tale? -Vezi pe-aici!, am răspuns eu cu ochii întredeschiși, reluând drumul gestului plăcut ce l-am simțit cu două zile în urmă și al senzației acute de gâdilat și mâncărime din dimineața aceea. Așaa!, am mai adăugat eu, uite parcă încă mișcă degetele... Nelu s-a uitat cu atenție la pielea mea și a răspicat: -Băă!, nu-i a bună cu fata ta, ia-o urgent de mână și pudrați-vă cu DDT că ăsta și ăsta sunt lăței sadea, nu degete mângâietoare și spală imediat și cearceaful că ne împăduchiem toți. După acest duș rece nu am mai văzut-o pe Mona vreo două săptămâni, timp în care, probabil, și ea a scăpat de neplăcuta sa zestre a cărei origine intimă nu am fost curios s-o aflu. „Uite, meditam eu asupra întâmplării, degeaba mi-a atras atenția tata, când am plecat la București, să mă port curat și să am grijă. La ce mi-a folosit?” După o scurtă pauză Nicu a reluat: -Ce să fac?, dragă Vasile. Puteam ocoli amorul? Sigur nu! Mona, ce e drept, o fi avut păcate dar era o fată frumoasă ce mi-a mers la inimă și am iubit-o precum Petrarca, chiar cu păduchii ei cu tot. Îți mărturisesc că și azi, dacă aș întâlni-o aș dori cu ardoare să fac dragoste cu ea, a încheiat prietenul meu cu glas scăzut, uitându-se peste umăr ușor stânjenit să nu-l audă soția sa care apăruse în ușa casei aducând o tavă cu gogoși aromate. -Sărut mâna, doamnă Jana, tot harnică ai rămas, am salutat eu cu voce tare. -Bine-ai venit Vasile, hai, lăsați politica și mâncați că sunt bune calde. Îndată ce s-a-ndepărtat Jana i-am șoptit lui Nicu: -Bravo!, mă, se pare că pe amândoi Sfântu’ Petru ne va ține mult timp ostatici pe pământ, să ne coacem la cap. 2005 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate