agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-02-16 | | Avionul zbura la o înălțime care speria călătorii, totul părea o aterizare pe un nisip mișcător, doar frica de nenorocire parcă a cuprins întregul avion, dar imediat niște zgomote au început să anunțe un sfârșit. Oare ce fel de sfârșit?... .... …… Cu mulți ani în urmă, fără să vreau mi-am acoperit tinerețea cu primul tablou de iubire, undeva pe un vârf de munte am găsit o fată care își făcuse o entorsă și nu mai avea putere să coboare dinspre piscuri spre nebunia lumească. Am ajutat-o, aducând-o ca pe un bibelou de porțelan, până la hotelul unde trebuia să se întâlnească cu părinții ei. Nu pot să-i uit privirea ochilor ei, un amestec de durere cu iubire, o dorință de a nu mă părăsi cu cea de a ne revedea. Sărutul de despărțire ne-a obligat să ne scriem scrisori trei luni de zile, am terminat școala și am fost repartizat în orașul ei. Toate iubirile sunt un joc de rime ale unui centru din dreptul inimii, am cunoscut oameni, care nu erau bolnavi cardiaci, ce au avut frumoase povești de dragoste și spuneau că iubirea le-a păstrat sănătatea. Zilele de reîntâlnire cu iubita mea din munți au fost minunate, am umplut secundele cu zâmbete acordate pe armonii de nedescris. Atunci nu am realizat că într-o relație interumană, fie între o femeie și un bărbat, sau chiar între prieteni, unul dintre fericiții cuplului este de fapt un acceptor al atașamentului celuilalt, deci și în relația sufletească se sădește puternic un egoism ascuns. De multe ori cupluri de mari iubiri se despart și doar atunci își dau seama că de fapt numai unul dintre cei doi a iubit, celălalt a fost un acceptor și a încercat până l-au ținut puterile să nu piardă ceva ce nu a meritat niciodată. De câte ori văd mirese mi-aduc aminte de stropii de imaculată iubire ce i-am așternut pe zâmbetul acelei minuni pe care soarta mi-a transmis-o în parcursul cam neasfaltat pe care a urmat să-l parcurg. .... ……….. Avionul avea circa patruzeci de oameni, erau niște zgomote, nu le pot spune surde pentru că se auzeau, însă parcă nu-mi venea să recapitulez episoadele vieții mele, eram încă tânăr și se mai putea trăi, ziceam eu. Mai așteptam. .... ……… Nu pot să înțeleg de ce soacrele dezleagă iubirile numai după nuntă, nu înainte de nuntă. Ce mult le-am iubi dacă le-ar dezlega înainte, dar se pare că așa cum sunt ele nu pot fi agreate prea mult în zona centrelor emoționale ale ginerilor. Am auzit de la niște prezicători că nu peste mulți ani căsătoriile se vor face numai pentru a moșteni averi, pentru că vor pieri inutilele secvențe de pasiuni sentimentale, oamenii vor fi foarte preocupați de politică, terorism și probabil meciuri de fotbal jucate cu porțile închise pentru a opri actele de vandalism. Era să uit că vorbeam de marea mea iubire, numai a mea. După ce ne-am căsătorit, am avut o mare bucurie fiindcă soacra mea se purta deosebit de tandru cu mine, socrul meu fiind decedat din cauze care doar azi le înțeleg după ce mi-am luat doctoratul în divorțuri cu perechea formată din minunea sufletului meu și maică-sa. Totul a durat o secundă de câteva luni, până când am aflat că am fost agreat ca ginere pentru că soacră mea aflase că voi moșteni o avere foarte mare, dar nu eram eu acela pe care îl așteptau, l-au înjurat pe tata că nu mi-a lăsat nimic moștenire și au hotărât că minunea lumii, mireasa sufletului meu este bine să divorțeze, pentru că mai are timp să-și refacă viața. Supărarea a fost mai deosebită pentru ele că s-au gândit să facă un copil, ca să-mi ia pensie alimentară, ca să nu plec numai așa de ochii lumi din casa lor, dar mireasa sufletului meu nu mai putea face copii pentru că a umblat mult timp cu buricul gol ca să i se vadă un cercel pe care-l primise de la o bunică la care ținea foarte mult și avea ceva complicații pe care nu le-am înțeles. .... ………. Avionul era la o înălțime de circa o sută de metri. Eram convins că pericolul la care eram supuși toți cei patruzeci de oameni, nu ne va distruge pa toți. În viață o cauză poate aduce un sfârșit funcție de tăria ei și de norocul celor expuși. Dar atunci am realizat prima dată în viața mea că totul depinde și de puterea de a lupta cu destinul. Viața e plină de tâmpenii și dacă le știi evita poți răzbate. Nu a trecut mult și din cei patruzeci unii țipau iar alții tăceau. Dacă țipi la o disperare, nu ai puterea să taci pentru a înțelege. Dacă taci nu îți faci remarcat sfârșitul. Mi-am adus aminte că odată când am început să joc rugby, un bun antrenor mi-a spus că în grămadă să mă fac mic, să nu aibă dușmanii ce să lovească iar capul trebuie să mi-l țin în brațe ca să nu-mi stric frumusețea. Șocul a fost groaznic. Am ajuns tăvălit printre scaune lângă ușa avionului, încet mi-am revenit parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, am vrut să ajut pe o doamnă bătrână pe care nu o cunoșteam, dar m-au luat imediat niște apăruți în avion, m-au bănuit că vreau să fur ceva, dar m-au iertat când le-am arătat biletul de avion. Au spus că nu este necesar să mă ducă la spital pentru că se pare că am trecut cu bine șocul. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate