Apare o goangă. Mă uit la ea. Se uită la mine. Îi place. Și mie îmi place, recunosc. Ne uităm unul la altul, ca și cum nu ar mai fi nimic în încăpere, nimeni. Chiar e nimic. E neagră. Mi se pare ciudat, în camera mea. Poate asta îmi stârnește curiozitatea și nu-mi pot lua ochii de la ea. Se uită în continuare la mine, deși nu îmi dau seama de asta, pentru că nu știu unde-i sunt ochii. Dar știu că se uită la mine. Numai eu sunt aici, deci la cine altcineva să se uite? Sau poate se uită în gol? Nu, nu… n-ar avea ce căuta aici. Se putea uita în gol și altundeva. De ce să fi ales tocmai camera mea? Să o strivesc? Mi-ar spune ceva dacă aș face un pas înspre ea? Sau ar fugi și ea? Nu fac nimic. Stau în continuare și mă uit la ea. De asta sunt sigur, vice-versa nu mai știu dacă e adevărat sau nu. S-o fi supărat? Ce i-am spus? Nu i-am spus nimic. Am tăcut doar și m-am uitat la ea. Ceea ce încă fac, dar nu știu de ce. Îmi place. E nouă. Nu vezi în fiecare zi o goangă să stea într-un loc și să se lase privită, poate chiar să te privească înapoi. Cine știe?
Îmi iau inima-n dinți și o întreb: “pot să te ajut cu ceva?”… se pare că nu… mi-ar fi răspuns. Încă nu știu de ce e aici, cu mine. Nu știu ce ar putea să o intereseze tocmai în camera mea. Nu sunt decât eu aici, mă rog și ea. Ea nu ar putea să fie motivul pentru care e aici. Poate să fie ea cu ea oriunde. Să fiu eu? Numai eu pot fi. Restul e alb. De ce ar interesa-o albul? Doar e neagră. Ar putea fi argumentul că opusurile se atrag. Dar negrul ei e de goangă și albul din camera mea e de faianță, de așternut, de halat. Totul e alb aici. E liniștitor. Zâmbesc pentru că mi-am aminitit asta. Și mă liniștesc brusc. Știam oricum că e alb cu un scop, dar mă bucur că mi l-am amintit. Încă e acolo. Nu și-a pierdut interesul. Știam eu că într-o zi, cineva mă va găsi interesant. Nu credeam că va fi tocmai o goangă, dar e un început. De fapt, goanga nu e cineva. Cineva bănuiesc că se referă la persoane. Ea nu e persoană. E goangă. Dar mai pot emite pretenții? E totuși acolo, stă de ceva timp, cred că se și uită la mine, și oricum am dedus că numai eu pot fi cauza prezenței ei îndelungate în camera mea. Mă bucură prezența ei, cu toate că nu e albă… mă bucură atât de mult încât aș merge să o îmbrățișez. Nu fac asta. Ar fi mult prea îndrăzneț. Să stric totul după ce m-am comportat atât de bine până acum, stând doar și uitându-mă la ea? Nu merită. Totuși, încerc să-i distrag atenția, jucându-mă cu seringa uitată de oamenii în alb. Zâmbesc din nou. Mă liniștesc. Totul se face palmat. Altfel, risc să o speriu cu mișcări bruște, și să nu mai am la ce mă uita. Nu aș vrea să se întâmple una ca asta. Împing cu greutate partea albă a seringii până când țâșnește ceva din ea… aer. E goală. Mi-au lăsat-o goală. Normal, doar liniștea mi-au dat-o deja. Și totuși sunt încă liniștit. E bună liniștea lor. La fel ca albul ce mi-l dau în fiecare zi, de trei ori, câteodată patru, depinde câtă nevoie am de liniște. Eu am mare nevoie de liniște. Așa îmi spun. Și știu că fac tot posibilul ca eu să fiu liniștit, fac totul alb. Uite, acum mă gândeam că ei ar fi trimis goanga să mă întrețină, dar până să o spun, mi-am dat seama că nu e așa. Ea e neagră, nu e de-a lor… mi-am dat seama de asta, fără ca cineva să mă ajute. Zâmbesc din nou. E amuzantă goanga. Sau poate zâmbesc din alte motive. Nu știu.
Cert e că goanga mă întreține, și oricine ar fi trimis-o, a știut ce face. E un geniu. Sub acoperire, bine-nțeles. Marile genii așa sunt, sub acoperire. Altfel toată lumea ar fi pe capul lor. Lor le place să fie singuri. Să poată gândi, că doar de aia sunt genii. Eu nu sunt geniu, cu toate că sunt singur. Oamenii în alb mă știau și înainte, și dacă ei credeau că sunt geniu, mă lăsau cu ei, sau cu ceilalți, colorații. Dar m-au pus aici. La ce bun un geniu, dacă nu îl poți exploata? Deci nu sunt geniu. Poate o fi goanga… poate a căutat un moment de liniște, a evadat din mulțimea ce roia în jurul ei, așteptând răspunsuri inteligente la întrebări proaste… săraca goangă. E greu pentru ea, e greu cu atâta lume așteptând tot timpul mai mult de la ea. Le-ar putea spune care e sensul vieții, de ce suntem și încotro ne îndreptăm, cine suntem și de ce… le-ar putea spune toate astea și apoi ce ar urma? Ar vrea să știe mai mult. Că așa e omul. Tot timpul vrea mai mult. Progres îi spun ei. Dar ea știe asta. Știe ce ar urma, dacă ar fi demascată. Se poate de-aia se ascunde. Eu nu o demasc. O înțeleg și îi accept condiția. Dar mă mir că a venit la mine. O goangă geniu. Poate se simte bine în compania mea. Cert e că nu se simte amenințată, intelectual vorbind. N-am cum. Zâmbesc. Cred că a trecut totuși ceva timp și dau să mă ridic, să îi vorbesc. Nu vreau să o întreb toate lucrurile acelea, nu vreau să știu răspunsurile la întrebările vechi de când lumea și pământul. Vreau doar să o întreb ce face, cum se simte. Lumea nu prea întreabă geniile cum se simt. Nu îi interesează. Sunt egoiști. Și oricum, ce ar face cu răspunsurile? Le-ar medita încontinuu și tot n-ar înțelege mare lucru. Doar geniile înțeleg. Goanga înțelege. Și chiar dacă ar ajunge goanga la discreția lor, și le-ar da răspunsurile cerute, crezi că ar crede-o cineva? Nu. Sună prea ridicol ce spune ea. Nu acum, că acum tace. Asta face de când am observat-o. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, nu s-a mișcat deloc de când am observat-o. Meditează probabil. Ea, știind toate răspunsurile astea, care sunt oarecum banale pentru ea, încearcă să se autodepașească, merge mai departe, și uite-așa e într-o continuă căutare, niciodată nu știe totul. O întrebare naște alta, un răspuns, duce la altul și totul se leagă, însă niciodată nu se termină.
Săraca goangă. Mi-e milă de ea. Nu e ușor să gândești tot timpul. Ea asta face. Altfel de ce ar tăcea când poate să comunice, doar sunt și eu aici… o fi înnebunit… Nu! O cred ceilalți nebună. Ea șie că nu e așa, și nu o mai interesează nimic. Asta e tot ce contează. Că ea știe că nu e nebună. Altfel, dacă și ea ar crede că e nebună, nu s-ar crede când și-ar spune ceva, nu ar mai avea niciun răspuns inteligent care să ducă la altul, și probabil ar ajunge și ea într-un loc liniștitor. După atât gândit, simți nevoia să te liniștești… la început, nu o simți, nici nu o accepți, ți-e impusă, dar pe parcurs, ajungi să înțelegi că așa e, că ai nevoie de liniștea lor… te uniformizezi. Încet, încet ajungi și tu alb, ca ei oamenii liniștiți și asta e deja un progres. Și atunci goanga să fie nervoasă? Caut repede altă seringă, poate reușesc să o liniștesc. Văd că nu mișcă, nu e nevoie să îmi amintești, dar poate înăuntrul ei e agitată, își pune întrebări ridicole, fără sens, îi face pe alții agitați la rândul ei, uite, eu deja încep să mă agit și nu e bine. Nu e bine deloc!
Gata. Nu mai stau pe gânduri. Oricum unde să fugă? O fac pentru binele ei. Să nu mai gândească. Mă doare pe mine, ce să mai spun de ea. Am găsit-o! mai are ceva liniște înăuntru. Mă ridic și cu pași mici și calmi, mă îndrept spre ea. Trebuie s-o fac. Și alții au făcut-o pentru mine. Eu de ce să nu ajut? Poate nu se simte bine în postura de geniu… poate are nevoie de puțină liniște… ce-i drept e destul de liniște aici, dar nu suficient. Niciodată nu e suficientă liniște! Mă aplec ușor spre ea, dar încet să nu o speriu. Oricum, un geniu nu se sperie, știe prea multe ca să se mai sperie… o văd îndeaproape, și totuși nu-i văd ochii… se pare că într-adevăr nu se uită la mine… e întoarsă cu spatele. Dau să o întorc spre mine. Nici o reacție. Începe să mă enerveze indiferența ei. Geniu, geniu, înțeleg, dar puțină umanitate nu strică… mă rog… ce-o fi, în cazul ei! Pun un deget. O întorc cu vârful degetului. Îi văd ochii, în sfârșit. Sunt larg deschiși. O salut. Îi fac cu mâna. Trebuie să mă fac cunoscut, dacă tot am de gând să o liniștesc. Nu răspunde. Nici măcar o antenă, ceva. Mai încerc o dată, poate mă ignoră, crezând că o să plec… Nici de data asta, nimic! Mă uit mai atent. Are gura deschisă. Suflu înspre ea. Se retrage, alunecând pe cimentul rece. Nu mai e nevoie de testul cu oglinda. Încerc să mă calmez și nu pot. Cum să rămân calm, când știu că un geniu extraordinar a murit în camera mea. Am udat-o. Nu m-am putut abține. A căzut pe ea. Îmi șterg ochii cu dosul mânecii de la halat și o injectez. Măcar acum să fie liniștită. Și pare că e. Am ajutat-o cum am putut. Nu era nevoie să îmi ceară asta. Am știut eu… goanga a venit în căutare de liniște. A găsit-o. Acum însă eu sunt neliniștit. Aud pași. Sunt neliniștit. Asta nu e bine, nu o să le placă. Plus că e și săraca goangă nemișcată aici. E neagră și sare imediat în ochi. Ce să fac să fie bine? Să dispară goanga, să mă liniștesc, astfel încât să nu aibă ce să îmi reproșeze și să scrie că sunt bine… O iau în mână. Ușa se deschide. Înghit. Mă liniștesc. M-a liniștit. Sunt calm. Nu au ce obiecta… Au scris că sunt bine…
Ma întorc și eu pe o parte… Casc. Rămân așa. Cineva se uită la mine…


27 septembrie 2006