Botoșani, primul oraș complet integrat în UE, primul euro-oraș al României. Și cum eu nu am văzut până la vârsta asta astfel de loc europenizat 100%, nevastă-mea nici atât, ne urcăm imediat în Supernova verde jad și pornim spre Moldova.

La intrare, o parcare cât Pantelimonul și puțin din Colentina la un loc, cu semne de circulație ca pe autostrada Soarelui, ce mai! un palat din metal și ferestre, ridicat pe trei nivele și ceva. Acolo, un euro-mecanism îmi spală automat mașina, care, ce-i drept, suferea de praful ne-european al Bucureștiului, ne dezinfectează cauciucurile, iar eu cu nevastă-mea suntem trimiși la dușurile cu gel intim, tratamente obligatorii într-un oraș european precum Botoșani. După vreo oră terminăm procedurile, îmbrăcați cum-se-cuvine ne urcăm într-un euro-buz, cumpărăm două euro-bilete și ajungem în sfârșit în euro-centru.

Peste tot o curățenie desăvârșită, străzile sunt spălate de două ori pe zi cu Ariel – cinci stele, copacii sunt vopsiți cu albastru de metilen, frunzele lor sunt șterse de salariații Euro-Primăriei, iar gestionarii magazinelor ies din oră în oră și dau cu euro-flit de levănțică prin fața euro-alimentarelor.

Cei de la salubrizare folosesc continuu aspiratoare de ultimă generație pentru iarbă, iar euro-veterinarii prind cu dispozitive speciale păsărelele și le agață un fel de săculeț pentru a stoca euro-găinațul.

- Mi-e foame, o aud scâncind pe nevastă-mea și imediat simt și eu revolta stomacului.
- Hai să luăm câte o euro-pizza, propun și intrăm în primul magazin de specialitate.

Cumpărăm două cutii biodegradabile, confecționate din bețișoare de orez, și ieșim în parc, pe o bancă, la umbra unui tei bătrân. Le deschidem și...

- Nu vă supărați, nu aveți voie să serviți pizza în parc. Vor cădea desigur firimituri lucru inadmisibil aici, în euro-orașul Botoșani, ne anunță un euro-jandarm în cel mai dulce grai euro-moldovenesc.

Ne ridicăm și mergem pe o stradă lăturalnică, pustie și plină cu euro-paleți încărcați cu euro-gled. Acolo desfacem cutiile și...

- Nu vă supărați, nu aveți voie să serviți pizza pe stradă, ne anunță un tip cocoțat pe o fereastră de la etajul doi al unui bloc.

Plecăm și de acolo, cu foamea în suflet și în simțiri...

- Mai bine mâncam la masă, în Pizzerie, îmi reproșează nevastă-mea.
- Păi, nu tu ai vrut la aer liber? Că înăuntru miroasea a detergent de cinci stele?
- Stai! Mi-a venit o idee! sare deodată jumătatea mea și mi se apropie de urechea stângă, cu toate că știe prea bine cât de mult mă deranjează lucrul acesta.

Îmi șoptește duios cel mai diabolic plan scornit vreodată de mintea ei, iar eu accept necondiționat. Intrăm amândoi într-o euro-toaletă unde servim nestingheriți euro-pizzele tradiționale.

După zece minute ieșim satisfăcuți, dar imediat un euro-jandarm ne strigă din urmă gâfâind:

- Ați uitat aceste două cutii în euro-toaletă. Sper că sunt OK, vă rog, verificați...

Îi mulțumim și începem numaidecât o lungă și obositoare căutare de euro-tomberoane sau măcar de o veche și demodată cutie de strângere a gunoiului. După ce parcurgem centrul și cartierele limitrofe, de două ori, o zărim în sfârșit: cutie mare și vopsită proaspăt în cel mai viu portocaliu, mergem la ea și...

- Nu puneți acolo, vă rog. Nu vedeți cât este de nouă, de frumoasă...

Plecăm rușinați cu bagaj cu tot și de data asta eu sunt cel care vin cu o idee extraordinară! Ne ducem așadar la Poștă, comandăm o euro-cutie mare, introducem în ea cele două euro-cutii de pizza și o expediem acasă, la București.

Ce bine că Bucureștiul nu este încă un euro-oraș...