Îmi cert sufletul...îl cert că visează...visele dor. Lumânarea care îmi frige inima e iluzia. Dar ceara se topește și acolo unde odată pâlpâia o lumină, e întuneric. Doare!!! Oftez!!! Condamnată să port blestemul realității, deschid ochii. Orfană de fericire...în straturile de beznă caut o rază evadată...nu soarele, nu...doar o rază. E noapte. Și e lună. În jurul meu disting obiecte. Puține. Un pahar cu viață din care nu pot să mă îmbăt. Un ceas, mereu înainte. Mă împiedic de un eșec. Răstorn paharul și viața este repede absorbită de pământul crăpat de sete. Ce înseamnă o scânteie în focul purificator al Iadului? Nu știu de unde am venit, pentru ce am venit și nu știu nici unde o să mă duc. Sunt o ignorantă. Nu știu nimic. Știu doar să visez. Târâtă de eternitate între două zbateri de gene, m-am surprins râzând căci sufletul îmi este răsfățat de demonica iluzie. Dacă cerul s-ar topi, unindu-se cu pământul și cu lumea întreagă nu mi-ar putea potoli focul visării. Visele dor. Fulgerată de lumină, închid ochii, ca o repetiție pentru clipa ultimă, devin prizoniera timpului rătăcitor. Mă trezesc. Sufăr. Am visat că visez. Voi visa iar...și iar...și iar....Visele dor!