Din toate lacrimile care au curs cândva, au crescut trandafiri, din care în fiecare zi am cules câte unul. Și în fiecare zi mi-am adus aminte de...spinii pe care aceștia îi aveau. Dar la vederea frumuseții lor, am uitat de fiecare dată...că spinii aceia îmi străpungeau inima...îmi răneau personalitatea...îmi întunecau rațiunea...Am cules pentru prima oară un trandafir alb, pe care spinii nu-l urâțise încă și puritatea lui s-a oglindit în viața mea...Am cules apoi un trandafir roșu...și unul albastru...cei doi copii ai mei...fără de care grădina mea n-ar mai fi rămas aceeași. Atunci am înțeles ce înseamnă iubirea și tot atunci...l-am întâlnit pe el...Dar trandafirul alb a început să se urâțească...s-a apropiat de alții...plini de vicii...plini de spini...și s-a transformat într-un scaiete ce înțepa numai dacă îl priveai...Nu mă puteam apropia de el...L-am lăsat în preajma celor pe care și i-a ales...mărăcini...țepi...scai...spini...
Fără să vreau, am simțit alt trandafir...cu ale sale petale galbene, cum se scuturau una câte una în mâna-mi căzută în căutarea dragostei...zadarnice... Am simțit cum trandafirul cu petale transparente se scutura, iar fiecare petală cădea una câte una, ca fiind lacrimile mele...Mă rănise și acesta....fără să am sentimentul de vinovăție...fără să-i lezez personalitatea și orgoliul...dar care era într-o permanentă căutare de o florăreasă mai plină....mai corpolentă...Am încercat în zadar să găsesc în imensa grădină orice alt trandafir, pentru că toți se uscaseră. Atunci am încercat să mă apropii fără să vreau, de unul violet, care încă nu se ofilise. Doar o petală aruncată, a alunecat grăbită pentru a pecetlui apropierea noastră...Acum grădina este goală și vântul aleargă de la un capăt la altul pentru a da filă cu filă viața mea și pentru a mătura petalele căzute...Dar voi păstra în viața mea acel trandafir...poate își va îndrepta privirea și către mine...poate mă va lăsa să-i protejez petalele pentru a trăi ...pentru a supraviețui alături de obstacolele vieții...