6

Dintre profesorii cu care își împărțea plictiseala școlară, în ceea ce-i privește era numai o preferabilă bănuială, Velican era singurul față de care avea un sentiment de teamă, profesorul lui de limba și literatura română. Pentru a fi mai precis, teama despre care vorbim era venită dintr-un fel de rușine, ca nu cumva neînvățarea lecției să fie interpretată ca fiind o corespondență a începutului de prietenie pe care i-l oferea, o libertate pe care și-ar fi putut-o lua fără acordul profesorului, o libertate mult prea mare. Spațiul pe care acest om îl lăsa de la exigență la apropierea de elev era spațiul unei libertăți care trebuia parcursă. Admirația adevărată nu poate să existe fără puțină teamă, de a nu-l dezamăgi sau de a nu-l importuna pe cel pe care îl admiri. „Veli” nu explica lucrurile ca pe ceva învățat înainte, cu care s-a familiarizat, în cele din urmă, ca efect al rutinei. Tot ceea ce spunea părea a fi un inventar de argumente pentru importanța acelei producții literare. Le preda lecțiile în sensul originar al expresiei, ca într-un proces de predare-primire, urmând ca fiecare să semneze cu înțelesul său după cât îl duceau experiența și capul. Lui Marin Petreanu îi mai plăcea la acest profesor faptul că lua în serios o discuție, vorbea responsabil, privind drept în ochi, și râdea, mai mult zâmbet, numai când era nevoit să o facă, doar ca reacție la un stimul exterior. Nu prea îl văzuse zâmbind de la sine. Cel mai adesea, în timp ce preda, se plimba prin clasă și, aproape ca un tic, se uita câteva secunde pe geam, dând într-o parte perdeaua. Ca înfățișare, arăta destul de ciudat. Nu găsea în trăsăturile sale mai nimic din tipologia cu care se obișnuise până atunci. Înalt și solid, mergând apăsat, părea un asiatic contrariant. Acesta era, în descriere imediată, profesorul lui de română. Dacă nu ar fi simțit că vorbele țin de lucrurile care sunt eterne, i-ar fi putut mărturisi îndatorarea pentru timpul pe care i-l dăruia, pentru unele sfaturi, pentru atenție... Dar toate aceste rostiri, sonoritățile lor, i se păreau a fi neechivalente cu raționamentul intim, cu mult inferioare, și foarte expuse, îndeajuns de sensibile față de ridicol.
La ora următoare, la dirigenție, profesorul Șișiroi le-a vorbit despre fugile repetate ale Ligiei de acasă. Cu un an în urmă, plecase la București, la o mătușă. În clasa a XI-a, se întorsese în Târgu-Jiu, iar acum lipsea repetat, uneori și câte o săptămână. Deși dirigintele își dorea să fie receptat continuu ca fiind grav și moral, părea a fi dintre acei oameni buni, prin care viața trece într-un pas diferit, mai încet, mai ezitant. Li se plângea mereu, tânguitor, că nu-i erau recunoscători, prin cumințenie, față de cum se purta cu ei, față de cum le lua apărarea în ședințe și la cancelarie, „punându-și obrazul” pen-tru toate prostiile lor și pentru nenumăratele conflicte dintre ei și unii profesori, mereu aceiași, de altfel...
Toată lumea are această pretenție absurdă: să fie cuminți copiii de care se știu responsabili, neînțelegând că, dacă ar fi cuminți, nu ar avea cum să mai crească… Maturii uită mai tot timpul că inclusiv ei învață numai din greșelile pe care le fac. Evident, cumințenia lor ar trebui să fie cu totul altceva și, într-a-devăr, dintr-un om fără recunoștință nu se mai poate face nimic, este irecuperabil fără intervenția radicală a naturii, a vieții, ori a lui Dumnezeu.


Pe seară, tatăl său, Victor, îl îndemnase: „Vezi cum îți aranjezi lucrurile, că mâine aș vrea să mergem iarăși la țară! Avem de lucru acasă și trebuie să mai vedem cum facem cu gardul ala din curte.” în prezența sa, niciodată nu-i spusese ta-tă, ci numai Victor, de când începuse a vorbi, sau de când și-a dat seama de legătura pe care o are cu el. Acel sfârșit de săptămână urma să fie consumat cu aducerea unor prăjini de salcâm din deal, de la Gropan, ori dinspre Fagu’ Corbului, din Valea Seacă. Era nevoie de prăjini lungi, cele care se cioplesc puțin cu barda, pe două părți opuse, urmând apoi să se bată în cuie, direct pe cioplitură, stacheții, ulucile gardului. La Gropan, plecau cu carul, iar din Valea Seacă le aduceau cu spinarea. Taică-său putea să care în spate chiar și vreo trei-patru prăjini, strâns legate snop cu o liană și așezate apoi pe umăr, peste un prosop împăturit, ca să nu îi roadă carnea de pe omoplat, din cauza balansului și greutății, iar Marin venea cu una singură, maxim cu două, dacă erau mai subțiri, după puterile sale.
Acel sat era o bucurie regăsită a luminii unor ochi amenințați de o altfel de orbire. Respirația nu consuma aer, ci văzduh, ochii nu se opreau de imagini, ci străbăteau domol natura, înăuntrul ei. Satul Corșor, așezat pe treptele pământului, era parcurgerea unor înțelesuri, spațiu ritualic dintre om și Via-ță. Marin Petreanu știa parcă de-o eternitate strigătele care se auzeau din depărtări, toate zgomotele specifice acestui loc, prins ca o podoabă pe încrețiturile de lut care au pus palmele la ridicarea Munților Parângu. Seara târziu, obișnuia să se așeze pe podișca de sub tei, să asculte petecele de tăcere care, rupte mereu de câte un zgomot frugal, nu puteau niciodată îmbrăca acest organism rural, lăsându-l chiar gol uneori și foarte frumos de privit, într-un joc complice. Aici, nu putea să fie tăcere, viața era în cantități prea mari, în surplus. Efervescența satului, de la celulă și până la zgomotul specific fiecărui animal în parte, dădea o muzică înaltă, care își disputa înălțimile cu înălțimile dealurilor și ale cerurilor. Acel sat era singura ființă căreia îi dădea voie să îi mângâie sufletul cu sufletul său. Își re-memora copilăria… Erau atâtea planuri atunci, atâtea speranțe! Acum, așteptând fără nici o strategie timpul, își căuta un sim-plu loc de refugiu în țesătura nopții.
Auzea cum pufăiau vacile sub fânar, legate la iesle, sătule și mulțumite de viață, cuminți, învăluite în condiția lor. Din când în când își scuturau capetele maiestuoase, izbind cu lan-țurile în țevile groase ale fânarului și iar pufăiau, ori poate că era un oftat de plictiseală, venit din atâta și atâta rumegat… Condamnate să mestece de două ori mâncarea pe care au mâncat-o o singură dată, posibil ca aceste ierbivore, atunci când s-au diferențiat ca specie, să fi fost nevoite să mănânce pe fugă, din mers sau din alergare, datorită prădătorilor, și de asta să fi învățat să mestece seara, când se odihnesc, sau, dintr-un motiv fundamental, așa să le fi obișnuit natura, mama lor.
În universul țărănesc, toate animalele au o altă însemnătate pentru om, făcându-li-se parte de o purtare diferită, astfel încât ele pot deveni pe jumătate oameni… Sunt acceptate ca fiind conlocuitoare ale unui spațiu conștientizat a fi comun. Aici, în sat, vechimea rabdă timpul nou și omul nu crede că este numai el stăpân, precum se întâmplă în civilizațiile urbane. Animalele gospodăriei au partea lor de putere, cu responsa-bilitatea specifică acestei puteri. Ele sunt chemate mai mult să colaboreze decât să fie stăpânite. În majoritatea timpului, în spațiul rural, se fac numai lucrurile necesare, cele legate ancestral de viață. Contul din bancă este pământul, aurul este unealta cât mai bună pentru lucru. Bogăția este aceea care îți dă viața și nu bogăția pe care o poți cheltui... Însuși compor-tamentul uman, în datele sale de bază, este, datorită acestora toate, diferit de oraș. Pământul este locul înaintea căruia omul devine optimist, aici el începe să aibă din plin, poruncitor, bucuria vieții. La marginea ogorului, arhitectura genetică a țăranului începe să-și desfășoare poruncile. Nunțile se fac dăruind pământ, haine și unelte. Iubești ca să dai o altă viață lumii și iubești ca să ai cu cine munci. Alegi, prin dragoste, lângă cine să stai pe pământ, lângă cine să fi optimist pentru a putea îndeplini rânduiala, până când trupul  singurul tău martor al vieții de aici, verificarea la îndemână,  este redat pământului. Aceste lucruri se vor moderniza într-o sută-două de ani, după puterea și după sănătatea fiecărui popor. Deși această din urmă aspră modernitate este începută, viața va mai putea să fie observată încă mult timp de aici încolo, iar gesturile oamenilor o vor putea servi la mesele lor.
Din alt punct de vedere, pe care l-am putea denumi chiar ontologic, civilizația urbană este un blestem al firescului, o fatalitate a sufletului și a libertății, o încărcătură înjositoare de convenții și norme, aglomerare de neliniști cărora nu le înțelegi totdeauna sensul. Evident că nu toate convențiile și normele sunt greșite, altfel nu ar mai exista tentația firească a civilizației, nici nu ar mai putea fi argumentată credibil. Însă, din punct de vedere biologic, civilizația orașului, cu toată prea cunoscuta ei toxicitate, este o leucemie, o boală care modifică structura unui sânge social, moștenit a fi fost altfel. Împăcarea, posibilă numai la nivel rațional, cu fenomenul ține de evidența progresului: consideri totul progres și apoi te duci să te culci. Într-adevăr, acestei dobândiri i se asociază inclusiv o ideologie, din care să rezulte că, în fond, civilizația este numai o adaptare tehnică la niște viziuni ale omului, care se ridică din ce în ce mai sus pentru ca omul să urce pe ele cum ar urca pe o scară, cât mai sus și cât mai departe de pământ...


Ulița satului se întindea, albă, stelelor abia începute. Înainte de Codițăști, ea avea o mișcare de tânguire spre dreapta, către casa Auricăi lu’ Mitoi. Drumul acestui sat parcă ar fi fost urma continuă a unui zeu rănit de modernitate, care abia a apucat să se târască spre marile păduri ale Dealului Corșorului, ale Gropanului și ale Vâlcei, un zeu așteptând ascuns și departe întoarcerea oamenilor lângă el, fără să fi lăsat alte urme, în afară de urma permanentă a lui, cea din mijlocul oamenilor… Ulița satului este o încurajare, pentru ca oamenii să creadă că zeul acesta încă nu a murit, că el nu este doar un stârv pierdut între uitările câtorva țărani. Tot ceea ce oamenii cred este și re-alitate… Cel puțin până la o probă contrară. Așa sunt oamenii făcuți, din tipar. Ceea ce cred este și real! Nu e ușor să le dai sau să le arăți o altă realitate, trebuie doar ca ei să creadă altceva și alternanța realității respective se naște de la sine. Și nici nu pot crede, pe de altă parte, două lucruri deodată, care să fie antinomice. Pentru a primi libertatea unei realități, trebuie să renunțe la libertatea unui înțeles precedent.


Marin Petreanu asculta câinii cum își răspundeau unii altora peste două sate, fără a se ignora reciproc niciodată. Aceștia stăpâneau vibrația aerului și toate înălțimile, din Corșor la Luculești, pe deasupra pâraielor tăiate adânc în humă, poves-tind, probabil, pe limba lor câinească, întâmplări din timpul zilei care a trecut, sau amenințându-se unii pe alții pentru când aveau să se întâlnească. Simțea că acolo era habitatul lui, și-l recunoștea. Deși nu stătuse atât de mult în sat, doar până la plecarea la școală, cu mici întreruperi, plus vacanțele care au urmat, inima lui bătea aici, cu un sentiment diferit. În Corșor, îl mărginea o altă biologie, întinsă sub viață, cu alte reguli și după alte stări. Îi plăceau mult animalele, partenere ale lui de trecere a timpului, de consum al copilăriei, le iubea din toată inima. Satul era atunci o societate rămasă în afara societății propriu-zise, aceea care contează, care este vizibilă și analizată, cea care, printr-o convenție la îndemână, ne furnizează istoria.
Dacă timpul perceput ar putea să fie o pătură uzată, cu care se transportă undeva iarba cosită din apropiata prezență a lumii, din apropiata ogradă, atunci, cu siguranță, satul ar fi fost cel care ar fi găsit câte un loc, prin pătura ruptă, prin care, pe alocuri, să iasă afară…
Înțelesese că spațiul rural face prea puțin parte din viața unei țări, el are viața lui personală, nesimultaneizată. Furnizează oameni, alimentând mereu cu indivizi sistemele sociale, hrănindu-le, indiferent care ar fi acestea. Dar nu transportă lumii oameni, așa cum sunt ei acolo, ci produse, piese pentru un angrenaj deja stabilit. Acești oameni, strămutați de chiar dorințele ori necesitățile lor, datorită unor reprezentări, unor cauze materiale care țin de progresul impus, își propun alte realități, alte așteptări și alte convingeri. Pe de altă parte, satul este rădăcina pomului la care vin reprezentanții diferitelor timpuri să-l înzorzoneze, fiecare după cum îi este programul și felul sărbătorii… Cu toate că sărbătoarea, podoaba acestui pom, este diferită, la fel și gruparea celor care vin la umbră, numai rădăcinile rămân în pământ, ele îmbătrânesc mereu în pământ, din simplul motiv că acolo este viața. Și cum satul nu prea face parte din viața, în esența ei politică, a unei țări, nici țăranii n-au făcut vreodată parte din conducerea vreuneia. Nu am prea auzit să participe activ la decizie, deși sunt, cam în toate țările, cei mai mulți. Rezultantele puterii au, în schimb, cele mai multe efecte tocmai în viața lor. Rareori a fost extras din mediul propriu câte un țăran, adus în locul de exprimare a acestei puteri, îmbrăcat obligatoriu în portul său vechi, dar acest lucru s-a întâmplat numai pentru avantajele spectacolului corespondent, pentru legitimitate și reprezentativitate, pentru simulări și autostimulări în jocul de măști al fiecărui timp, timp cu mult înainte el însuși mascat de ritualurile și de politicele dansuri ale vremii. Acest timp al schimbărilor, care, din pricina atâtor schimbări, a devenit supus lor, a început să trăiască în continuu cu o mască proprie, ce i s-a lipit de chip până la urmă, de închipuirea lui originară, și care nici nu i se va mai putea vreodată scoate…
Toată greutatea prin care trece o țară este cu mult mai grea când se lasă aflată pe umerii țăranului, însă el este construit să nu o simtă, cineva îl ajută… Þăranul poate suporta oricât, fiind plămădit din și în cea mai precisă îndurare. El se lipește cu obrazul de pământ până se vor duce toate, generație după generație. Se adaugă acestei vieți și se preface viu până când vor trece peste el toate umbrele și toate imaginile feluritelor morți. Þăranul este tăinuitorul unui mimetism inversat, întors dinspre viața obișnuită înspre altă viață. Și, surprinzător, trăind așa, continuă să fie fericit. El are acces la un alt tip de fericire, fizic și metafizic, care transcende nesesizat realitatea de aici. Pare că se adaptează, dar nu e așa, substanța fericirii lui se varsă în substanța realității pe care o trăiește zilnic. Inseparabil de natură, are acces la fericirea naturii, la hohotul de râs copilăresc al verdelui dominant, la bucuria păsărilor care se tăvălesc, în salturi, în lumină, după o ploicică de vară, la veselia animalelor când le zbughesc viețile pe ulițele satului, la mirosul ierbii, la bucuria și mirosul pământului întors de gura unei sape. Trăind în sursa vieții, nu-l pot întrista urmările vieții. Þăranul își aprobă evenimentele pe care le trăiește, nu întreprinde nimic ilegal. De asta și vorbele țăranilor, pe lângă arhaicitatea lor, au înțelesuri mai tainice, puse în mișcare chiar fără voia vorbitorului, programate să mai spună încă un lucru, referitor la un alt timp. Nu fac referință numai la înțelesul timpului în care se vorbește și nici doar la înțelesul situației la care se raportează atunci vorbitorul. Limba în care țăranul se mărturisește pe sine are ea însăși o inteligență personală, este un alt organism care dialoghează cu el, aducând mesaje din mai multe timpuri și unele avertizări păstrate intim și necondiționat, transmise genetic prin creierele și prin sufletele noastre,  urmașe ale creierelor și ale sufletelor lor, ale celor care au trăit îndepărtate experiențe la un moment dat, decodându-le, iar acum ni le transmit în niște înțelesuri pe care limba aceasta veche le depune ușor în alte înțelesuri mai noi, ușor înstrăinate, percepute a fi oarecum nespecifice. Sunt taine întregi în cele mai directe și mai simple înțelesuri din vorbirea satului.
Cuvintele, în cazul în care sunt vibrații ale acelui Cuvânt, cu care Dumnezeu a creat totul, trebuie să poarte în sine părți din atributele Lui, atât cât îi este omului de ajuns pentru ca, trăind, să pornească în căutarea sinelui său divin, atât cât i-ar fi de folos pentru acest demers al lui.
Din alt punct de vedere, adiacent, vorbirea țăranului este și un dialect al vorbirii naturii.


Măria, bunica lui Petreanu, i-a frânt cu un strigăt privirea îndreptată înspre uliță și înspre toate aceste gânduri: „Vină, mă, mumă, în casă! Te culcași pe podișcă, ai timp de lăuzât su’ tei?! Dă de strigă și pă tac-tu să vie de la Mielu lu’ Labă! Dă-l dracu de telivizor, astă-z’ și mâne, cu toată culturalizarea lui, cu tot! Păi, cât să măi șed, mă, după voi, să vă măi aștept, nu trebe să vă pui la încălzât, pe botelie, să mâncaț’ odată?! Strigă, mă, pe tac-to! Victoreee! Bă, Victore, bă! Vină, mă, la casa ta, că prostu’ de Mielu n-are, mă, nici o nevoie, decât să șeadă și să bea la cafele pă dunga patului lu’ tat-su! Păi, noi ne comparăm cu ăsta, mă?! Tu ești de sama lui? Mielu’ numa’ atâta are de făcut: să culcă și, pă urmă, să scoală. Atât, bea cafele și să uită la telivizor. Toată viața lui a moșmonit niște hârti și botoanele tilivizorului.” La scurt timp, răspunzând sau nu chemării, a apărut și Victor pe scara de piatră a casei de peste drum, încălțându-și cizmele de cauciuc, folosite la muncă, grăbindu-se parcă. Apoi, i s-a adresat:
¬ Ce-are asta, mă? E nebună? Ce-are de zbiară așa?!
 Eee…, zâce și ea așa, important e că te cheamă la masă.
 Păi da, mă, dar așa se face? Ocărând pă Mielu? Strigând pă bătătură?
 Las’ că nu pățăște nimic, e învățat cu halaiul…
 Sunteți amândoi niște proști!
 Da, mă, da…
Marin Petreanu, înainte de a intra în casa a mică, în casa a de jos, a trecut pe la ieslea vacilor, să le mângâie o țâră pe frunte și la sălbiță. Aceste animale îi duceau cu ele copilăria, în ochii lor se adăpostise un timp de mai de mult. De atâtea ori le îmbrățișase grumazul, pupându-le pe bot și pe pleoape.
Măria se ducea de două-trei ori pe noapte la ieslea vacilor, să vadă ce mai fac, dacă sunt bine legate, ca nu cumva să-și fi încurcat curmețul, dacă au stratul bun, sau să mai vorbească de-ale lor, întrebându-le dacă le e sete, dacă le e frig... Iarna le punea pături pe spinare, prinzându-le pe sub bur-tă cu funia, ori cu câte o brăcire mai veche, și le lăsa libere, să se mai plimbe prin bătătură, să nu degere legate, să nu ologească, iar, în loc de lanțuri, aveau funii la cap, ca să nu le roadă la rădăcina coarnelor. Din lanțuri le erau numai gâtarele, dar nici pe astea nu le prea purtau, pentru că funiile erau socotite a fi de ajuns. Toată copilăria lui râsese de datina asta a bunicii, de a vorbi noaptea pe bătătură, chiar pe la orele trei-patru, cu toate animalele de prin curte, de a face vizite prin ceirul porcilor, pe sub prăjinile curcilor, prin grajdul găinilor, de a da chiot și de a sumuți câinii înspre vulpi nevăzute și doar intuite, dar poate că așa trebuia, că așa o fi fost rostul din bătrâni...


Satul își trăgea peste el pături de nori și de întuneric, să poată dormi, să nu audă vuietul care o fi fost pe deasupra. Fulgera înspre apus, deasupra gorunilor, fulgere scurte și pripite. O negură mare venea dinspre Bodeștii Vâlcei, cu totul neobișnuit. De obicei, ploaia bătea ori dinspre Dughean, ori dinspre Munții Parâng. Nici nu se terminase masa când stropi întunecați și grei de ploaie începuseră să se repeadă în geamuri și în streșini, înfometați de lumina din casă. Era un început de muțenie. Într-adevăr, acum nu se mai auzea nimic în afară de ploaie, o liniște moale și întinsă, vâscoasă, cum este câteodată așezarea unor sentimente, venea de afară în oameni.
„Mă, luțâ-vă o buleandră în cap, să nu vă ude ploaia, și alergaț’ de vă culcaț’, că mâne avem treburi! Poate că vă duceț’, măi pă sară, și pe la locu’ nost’ de la Mieilă, să vedeț’ porumbii ăia ce-or măi face. Dacă n-o ploua așa până mâne, că, dacă toarnă de sus, ca acu,’ vreo câteva ceasuri, nu să măi poate călca pă drum de giorman, stăm colea, la gura sobii, să vedem ce zâce Dumnezău, ce planuri are Iel cu noi.”
Nu după mult timp, și-au luat niște haine pe cap și au alergat amândoi în casa a de sus. O dată potolită ploaia, Victor s-a întors la discuțiile pe care le avusese cu Mielu, fost inginer la fabrica de armament și frigidere de la Sadu, un om care nu păstrase nimic din satul lui, decât viclenia străbună și fizionomia aspră.
Paturile din casa a mare erau masive, făcute din scânduri late, cu saltele din cânepă, umplute cu paie, cu cearșafuri tari și cu velințe pentru acoperit, întocmite de a bătrână, de Mitra, prin anii ’70, la războiul de țesut. Ai bătrâni stătuseră aici, cu Măria, cu tot, până prin 1979-1980, când s-au mutat în casa a mică, zisă „casa albă”. Iar casa „a de sus” rămăsese mai mult pentru oaspeți, aici fiind și „hodaia a bună”.
Un lucru era sigur: îi vedea pe țărani acceptând totul. Erau mulțumiți cu greul, mulțumiți și când le era mai ușor, mulțumiți și când le era foame, mulțumiți și când se săturau. Erau independenți  nu-și doreau nimic... Nu aveau instanță decât pe acel Dumnezeu despre care îi auzise spunând pe la clăci, la munca de la câmp și pe bătătură. Numai de El se temeau. Nu recunoșteau pe nimeni altcineva drept instanță supremă a trăirilor, destul de uniforme, ale lor, și care să fie de altă natură, diferit de El. Între pământ și Dumnezeu exista doar omul. Astfel, de la pământ la cer era numai o rânduială, a lor. Credeau atât de mult în fantasma aceasta, de parcă Dumnezeu ar fi trecut cel puțin o dată pe la fiecare prin curte...
Iar acel respect, pe care îl au față de alte forme de viețuire socială, atât de cunoscut, față de alte „ranguri”, indiferent care ar fi acestea, este doar o eschivă a întâlnirii, o dobândire în timp a mentalității lor de sclavi ai acestei lumi, jucându-și, printr-un respect afișat, rolul de servi, cu scopul de a nu fi sclavi într-o formă reală, mimând predispoziția accentuată pentru a preîntâmpina o realitate posibilă. În plus, țăranii au in-clusiv o spaimă, aproape subconștientă, de cel care ar putea să le fie, într-o bună zi, potențial opresor. În realitate, ei știu unde trebuie să fie așezați ceilalți în ceea ce privește relația cu ei și își conștientizează avantajul pe care îl au, știu bine diferența dintre ei și restul claselor sociale, văzută ca fiind o diferență decisivă, de nerecuperat. Þăranul are un confort teribil atunci când discută cu vreun „priceput”, cu condiția să simtă pământul sub tălpi. În profunzimea lor, acești oameni se simt superiori oricăror alte meserii și ocupații. Iar lumea, pentru ei, este cu adevărat un spectacol. Viața lor de țărani și-o autoreprezintă ca fiind o meserie, cea mai importantă! Această convingere de sine nu atentează și nici nu știrbește cu nimic din bunul lor simț, care urmează unei curățenii spirituale. Ei sunt îngăduitori doar pentru că se știu superiori. Discret, chiar și față de intelectuali, țăranul are o ironie aleasă! Lumea, în general, este reprezentată condescendent.