agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2003-06-19 | |
Motto:
"... desfasurati-va aripile, macar un minut, lasati-va ochii sa se scalde in lumina Lunii si sufletul sa va zambeasca spre Venus, macar un minut, si veti simti ca va apar pe umeri niste muguri si durerea dulce de-acolo (sau poate dintr-un loc de mai jos, de sub umarul stang) va va atentiona: AICI CRESC ARIPI!" - L. Ela R A P O R T cod TKZ3329/27: STRICT SECRET, NIVEL 10+ SUBIECT: Shadow X NUME: LAURENTIU NICOLAE VARSTA: 24 STAREA FIZICA: STABILA STAREA PSIHOLOGICA: IN CURS DE EXPLORARE JURNALUL SUBIECTULUI (TRANSLATION AVAILABLE IN ANEXA A): Ziua 1: Unde sunt? Cum am ajuns aici? Ultimul lucru pe care mi-l amintesc e lumina, lumina orbitoare si omniprezenta care imi arde creierul prin retina, inchid ochii, lumina imi arde prin pleoape, nu, nu, NUUUUUUU!!! Ma cheama Laurentiu, am 24 de ani. Nu sunt nebun. Am plecat in Parang cu rucsacul in spate si cu prietenii acum... Acum... o zi? un an? un secol? De cat timp sunt aici? Am calcat gresit pe o margine de prapastie, asta imi amintesc. Imi amintesc degetele inclestate de piatra, cu sangele scurgandu-se incet de-a lungul mainilor, mirosul de iarba uda si soarele in tampla stanga, muschii incordati la extrem, rucsacul de care nu pot sa scap... Degetele aluneca pe piatra umezita de sangele tradator, milimetru cu milimetru, simt fiecare atom in varfurile degetelor, si-apoi nimic... privesc in jos, pamantul se apropie incet, incet, ma prabusesc incet, un gand imi sopteste: cazi asa de incet incat o sa aterizezi ca un fulg, o sa te ridici in picioare si o sa-i razi destinului in nas, ma gandesc cu dragoste la prieteni, la parinti, la iubita care a ajuns langa mine exact cand degetele mi se rupeau de marginea de stanca, ochii ei care ma priveau fara sa creada... Imi pare rau ca te-am dezamagit, un gand imi urla: cazi, cazi, NEBUNULE, cazi intr-o prapastie de 800 de metri, parca n-ai sti fizica, pune mana si calculeaza, dar mai am timp de calcule? pamantul se apropie, vad o furnica odihnindu-se pe piatra pe care o s-o lovesc cu fruntea, de ce sa mori si tu cand n-ai nici o vina? pun mainile in fata si inchid ochii... lumina, DOAMNE, LUMINA care imi arde pleoapele si retina si creierul, LUMINA, NUUUUUUUU!!! M-am trezit aici. A trecut o zi, un an, un secol... cine stie. E o camera cenusie, fara usi sau ferestre. Am masurat-o, are sase pasi latime si zece pasi lungime. O lumina difuza izvoraste din pereti si din podea; inca n-am reusit sa zaresc tavanul. Nu mai am umbra; oare sunt mort? Acesta sa fie purgatoriul? Citisem undeva ca mortii nu au umbra si nu se pot privi in oglinzi. insa eu ma pot vedea in oglinda de pe peretele dinspre "nord"; am sa il numesc nord, desi nu stiu nici macar daca mai sunt pe Pamant. Sunt gol; dar pe trupul meu nu e nici un semn al prabusirii de care imi amintesc asa de bine. Doar umerii ma dor de parca as avea inca in spate un rucsac de 35 de kilograme. imi privesc degetele: un paienjenis de linii albe, cicatrice vindecate de mult, singura dovada ca nu mi-am pierdut mintile, singurul meu punct fix in realitatea care se invarte in jurul meu ca un giroscop turbat. In dreapta oglinzii e o masa si un taburet fara spatar, din plastic negru mat, fara colturi; par usoare, dar n-am reusit sa le clintesc nici macar un milimetru. Pe peretele din sud e un fel de pat ingust si inalt, dar care ma sustine intr-un fel ciudat. Pe masa nu sunt decat doua lucruri: un stilou si caietul in care scriu acum. Cel sau cei care m-au inchis aici sunt inteligenti; au stiut ca o sa am nevoie de o supapa prin care sa-mi descarc creierul, ca sa raman intreg. Asta inseamna ca ma vor intreg. Deci nu sunt mort; sunt cat se poate de in viata. Dar ce caut aici? Ziua 2: Nu stiu cat timp a trecut, dar dupa barba cred ca a fost cam o zi, poate o zi si jumatate. Umerii ma dor din ce in ce mai tare, dar e suportabil. in mod ciudat, nu mi-e foame, desi ar trebui sa fiu lihnit. Ma simt mai usor cumva; poate ca gravitatia e alta? Ar trebui sa verific. Am sarit de cateva ori de pe masa si am incercat sa numar in gand secundele pana cand ajung pe podea. Din cate imi pot da seama, gravitatia e aproximativ aceeasi ca si cea a Pamantului. Sau poate dimensiunile mele sunt schimbate radical? Oricum nu am cum sa-mi dau seama; pana si pe Pamant sistemele de referinta erau intotdeauna relative. In definitiv, cine s-a masurat vreodata folosind lungimea de unda a radiatiei emise de atomul de cesiu? Rad ca un nebun. E prima gluma care mi-a trecut prin cap de cand sunt inchis in camera asta. Ziua 3: Draga jurnalule. Parca asta era formula respectuoasa de adresare, nu? Daca nu-mi raspunzi n-am sa mai fiu politicos cu tine. Taci? Bineee. Ma jurnal, m-am trezit azi dimineata cu fata neteda neteda, de parca m-ar fi barbierit cineva cu laserul. in viata mea n-am fost asa de bine aranjat, nici macar cand m-am dus la prima intalnire, si Dumnezeu stie ca atunci am stat o ora in fata oglinzii cu lama in mana. Ciudat, nu? A trecut ceva timp de atunci si inca nu simt nici o diferenta, nimic. Dragut din partea lor sa faca asta pentru mine. Dragut din partea lor sa ma lipseasca de singura modalitate de masurare a timpului care mi-a mai ramas la dispozitie. Cicatricele de pe maini au disparut complet inca de aseara. Imi vine greu sa cred ca corpul meu poate sa se vindece intr-un timp atat de scurt. De fapt, daca ma uit mai bine, mi-au disparut toate semnele de pe corp, inclusiv cele din nastere. De parca cineva s-a straduit cu tot dinadinsul sa stearga urmele trecerii mele pe Pamant. Inca nu mi-e foame. Poate sunt hranit intravenos? Oricum n-as vedea nici o urma. Ziua 4: Azi am primit prima mea imbracaminte de cand am ajuns aici. Cand m-am trezit, am gasit pe masa o roba alba, fara maneci, si o pereche de sandale dintr-un material ce pare argint, dar e moale cald si foarte rezistent. Durerea din umeri s-a mai atenuat... sau poate am reusit eu s-o imping undeva in subconstient. In "noaptea" asta am avut primul vis de care imi amintesc de cand am ajuns aici. Eram intr-o camera incredibil de alba, intins pe un pat imaculat. Din brate imi crescusera fire de iedera care acum pulsau pline de viata, intr-un ritm atat de familiar, si totusi atat de strain... Si apoi te-am vazut pe tine, iubito, stand intr-un colt al camerei si privindu-ma cu ochii plini de mila si durere. "De ce mai stai?", mi-ai spus. "Trebuia sa fi plecat de mult." Ti-am aratat iedera ce ma lega de camera cea alba si ti-am zis: "Nu pot nici macar sa ma ridic. Unde sa plec?" Atunci te-ai apropiat de mine, m-ai sarutat si ai spus: "De ce vrei tu sa alergi atunci cand poti sa zbori?" Si ai disparut odata cu camera intreaga, iar firele de iedera s-a transformat in lanturi de otel brumat, incatusandu-ma inexorabil de pamant. Am mai dat azi o tura camerei. Peretii nu produc lumina, asa cum am crezut la inceput, ci o reflecta din nou si din nou, in toate directiile. Am acoperit o bucata mica de "zid" cu mainile si am vazut o umbra palida formandu-se in partea de jos. Deci sursa mea de lumina e undeva sus, si foarte departe, judecand dupa gradul de difuzie. Gandul ma nelinisteste. Ma simt ca o furnica prinsa intr-un tub de sticla de un copil jucaus. Ziua 6: Nu-mi vine sa cred ce s-a intamplat, nu-mi vine sa cred... Oare o sa citeasca cineva ce scriu aici? inca nu stiu ce caut aici, in camera asta ca o celula de inchisoare de lux, dar ce se intampla cu mine e atat de neverosimil incat aproape ca nu mai disting granita dintre vis si realitate. Ieri n-am putut sa scriu nici un cuvant, draga jurnalule. Durerile de umeri au revenit de parca vroiau sa se razbune pentru scurtul ragaz pe care mi l-au oferit in ultima vreme. Inca de cand m-am trezit ma simteam de parca intreg spatele meu avea sa explodeze cat de curand, si apoi a inceput sa fie din ce in ce mai rau. Am strigat, am urlat, am blestemat pana cand mi-am pierdut vocea... degeaba. Durerea n-a incetat, dimpotriva, a crescut cu fiecare strigat, cu fiecare pas, cu fiecare respiratie, pana cand am simtit ca eu incetez sa exist, ca e numai durere, o mare de durere in care doar o picatura infima ma mai despartea de nebunie. Intr-un tarziu, dupa milenii de durere, mi-am pierdut cunostinta. Cand mi-am revenit, mainile-mi erau pline de sange, desi pe podea si pe pereti nu era nimic. Dar nu asta a fost marea surpriza, ci descoperirea pe care am facut-o cand am incercat sa ma ridic in picioare. Da, spun "am incercat", pentru ca am esuat lamentabil, si asta nu datorita starii de oboseala extrema pe care o aveam, ci a unui fapt mult mai incredibil. Corpul meu a suferit o transformare pe care chiar si acum, dupa ce m-am obisnuit cu gandul, cu greu pot sa o asimilez. Ei bine, se pare ca muschii spatelui au crescut si s-au reorganizat intr-un mod cu totul nou, pe care inca nu stiu cum sa-l controlez cum se cuvine, asa ca aripile mai mult ma incurca atunci cand incerc sa ma deplasez dintr-o parte in alta a camerei. Da, aripi... Nu stiu cum sa-ti descriu cum m-am simtit atunci cand am descoperit originea durerilor pe care le-am simtit in mod constant de cand am ajuns aici. Sunt putin mai inalte ca mine, se arcuiesc putin deasupra capului si imi ajung pana in calcaie. Ieri abia am reusit sa ajung pana la pat, care dintr-o data mi s-a parut foarte comod si special croit pe masura mea, insa azi m-am trezit complet refacut, asa ca le-am desfacut si le-am privit cu atentie in oglinda. Sunt albe, cu pene, nu de piele, asa cum ai astepta din partea unui mamifer, si imi aduc aminte cumva de aripile pescarusilor de acasa, desi daca stau sa ma gandesc sunt mai scurte si mai late raportat la corpul pe care ar trebui sa-l poarte. Bineinteles ca am sa incerc sa zbor; doar la asta folosesc aripile, nu? Sper doar sa am loc suficient aici. Uff... e greu. Abia m-am ridicat la doi metri deasupra solului, si am aterizat cam fortat. Presupun ca imi mai trebuie ceva exercitiu. Nu-mi vine sa cred... Trebuie sa mai incerc o data. Ziua 7: Totul a capatat dintr-o data un nou sens... Am inteles azi dimineata de ce camera asta nu are usi si ferestre, si poate si cine sunt cei care ma au in grija. E simplu: intrarea, precum si iesirea, e sus, in plafon, mascata probabil de oglinzi si de un ingenios joc de lumini. Ma simt odihnit si in forma; ieri am reusit sa zbor acceptabil pana la aproximativ zece metri inaltime, si doar oboseala m-a oprit sa merg mai sus. Lumina din plafon ma atrage ca un magnet urias. Trebuie sa stiu ce e dincolo, trebuie sa aflu. Adio, draga jurnalule. Am sa ma intorc dupa tine. -------------------------------------------- Nota: La 30 de minute dupa captarea ultimului mesaj, subiectul Shadow X a intrat in moarte clinica. Sonda Psihotron n-a mai reusit sa detecteze decat franturile de imagini tipice NDE (near death experience): tunelul, atractia irezistibila, lumina puternica, urmate de o totala absenta a activitatii cerebrale. Incercarile de inducere a unor noi stimuli au esuat, desi nici o schimbare fiziologica aparenta nu a fost detectata la nivelul scoartei. Creierul a fost deconectat de la suportul vital astazi, 31 mai 2002, la orele 6:36. Pe parcursul ultimelor 10 zile am avut in total 6 contacte reusite cu subiectul Shadow X. Ideea de jurnal propusa de doctorul Rosenberg a fost un succes, Psihotron-ul fiind mult mai eficient in captarea gandurilor atunci cand subiectul a fost fortat sa gandeasca in cuvinte. Programatorii lucreaza deja la un mediu ce va contine o camera video si un monitor; speram astfel sa captam si imagini coerente. Un fapt interesant il constituie modificarile pe care subconstientul subiectului Shadow X le-a adus mediului in care a fost plasat: disparitia tavanului, lumina puternica si mai ales aripile, simboluri evidente ale dorintei de evadare. Presupunem ca aceste elemente au la origine in parte sentimentele de anxietate si teama ale subiectului. In anexa B prezentam cateva din posibilele solutii la aceasta problema: includerea unor euforice specifice in solutia nutritiva, stimularea directa a centrilor placerii, lobotomie partiala; primele doua sunt deja in curs de implementare pentru subiectii Shadow XI si Shadow XII (vezi raportul TKZ3330/27). Suntem inca sceptici in ceea ce priveste a treia metoda, avand in vedere scopul acestui proiect. Un raport complet asupra starii psihice a subiectului, atat inainte cat si in timpul experimentului, este de asteptat din partea doctorului Paun la sfarsitul saptamanii viitoare. 31 mai 2002, 10:56 Maior-Doctor Stefanescu Ioan, UM 01566 ----------------------------------------------- Inchei raportul si semnez apasat, apoi inchid dosarul si il pun in plicul cenusiu ce ma astepta plictisit pe masa. Uneori indoielile imi apasa inima ca o gheara de strigoi; ceea ce facem noi aici este impotriva firii. Apoi imi amintesc zilele si noptile pe care le-am pierdut lucrand la proiectul Psihotron, sonda psihica ce avea sa revolutioneze... Sa revolutioneze ce? Tehnicile de interogatoriu? Conditionarea subliminala? Nu, mai bine sa nu ma gandesc. Aprind o tigara si o fumez absent, privind la tavanul cenusiu. Oare ce a simtit copilul ala cand s-a trezit in cuva noastra de suport vital? Mai bine zis, cand creierul lui s-a trezit la viata, pentru ca corpul a fost incredintat familiei imediat dupa extractie. Recitesc copia personala a "jurnalului" captat de Psihotron si ma cutremur. Cum as putea sa le spun ca proiectul e mult mai avansat decat ceea ce ii lasam noi sa creada? Cum as putea sa le descriu expresia de teroare pura de pe chipul copilului asta, atunci cand s-a descoperit inchis in mediul nostru virtual? Si cum as putea sa ii fac sa inteleaga imensa fericire pe care Psihotronul a detectat-o atunci cand subiectul nostru Shadow X a zburat prin lumina? O hotarare importanta incepe sa se formeze undeva in spatele mintii. Sting tigara, aprind calculatorul si incep sa scriu cat pot de repede un nou raport. Stiu ca proiectul va esua, si stiu si motivele. Sunt sigur ca Alex Paun o sa ma inteleaga perfect. Un zgomot persistent si abia auzit imi atrage brusc atentia. E din ce in ce mai tare, ma inconjura, vine din pereti, din tavan, din podea, din monitorul la care ma uit. Imposibil de ignorat, imi patrunde in oase, in vine, in muschi, in pleoape... Deschid ochii si ------------------------------------------------- opresc alarma ceasului desteptator, si ma intorc pe partea cealalta, injurand incet printre dinti. E sambata, si iar am uitat sa-l dezactivez. Doamne, ce vis! Ma ridic pe marginea patului si dau sa-mi aprind o tigara, dar mi-aduc aminte ca nu fumez si n-am tigari. "Esti ok iubitule?" "Am avut un vis ciudat, asta-i tot." "Hai si-mi povesteste, vrei?" O privesc cum sta ghemuita ca un pisoi in cearsafuri, si lumea capata din nou sens. "Am visat ca eram un inger." |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate