Șansa noastră s-a numit Adam



Adam B. era într-una din cele mai nefericite zile pe care și le putea aminti de câțiva ani buni. Adevărul este că toate întâmplările care concurau acum la nefericirea lui i se mai perindaseră așa, din când în când prin viață, dar întotdeauna separat și mai ales lăsând câte o săptămână două între ele, suficient ca el să-și revină și să înceapă să-și facă iar iluzii pe care destinul urma să i le spulbere de altfel foarte repede.
Șirul ghinioanelor a început încă de dimineață când a descoperit în cutia poștală o scrisoare de la Camelia; bineînțeles că fusese adusă de poștaș încă din seara zilei precedente, dar a trebuit ca el să caute în cutie tocmai dimineața și să-și strice astfel toată ziua. Mai primise el și altădată scrisori incendiare dar de data asta dulcea copilă de pe malurile Dâmboviței era categorică în exprimarea sentimentelor ei.
Îi scria, printre altele, că nu înțelege de ce pentru câteva clipe de dulce rătăcire e obligată să-i suporte prezența de fiecare dată când vine el prin București.
„Gata, ajunge!”, îi scria ea exasperată spre finalul scrisorii, mărturisindu-și prin aluzii fine fericirea ce ar cuprinde-o dacă nu i-ar mai vedea niciodată nici privirea lingușitoare și nici mutra de șobolan bănuitor.
Oricât ar părea de ciudat, pe Adam nu l-au deranjat atât pretențiile Cameliei de a întrerupe legătura, cât mai ales modul categoric și deosebit de vehement în care erau formulate, asta ca să nu mai vorbim de comparațiile deosebit de plastice din finalul scrisorii.
Deci, privirea lui intensă, prin care încerca să aducă un modest omagiu modului absolut încântător în care Mama Natură așezase cele cincizeci și două de kilograme ale Cameliei, ei i se părea a fi o simplă privire lingușitoare. Ba mai mult, figura lui blazată, de intelectual rasat, care se îndoia din principiu de fidelitatea femeilor și de marile adevăruri ale lumii, ar fi după ea o vulgară mutră bănuitoare.
O clipă, amintindu-și câteva clipe de dulce intimitate când oricum problemele ontologiei nu valorau prea mult, fu tentat să-i ierte totul și să compună cât mai repede o scrisoare în care să încerce o conciliere. Din nefericire, chiar în acel moment ochii îi căzură peste cuvintele „șobolan bănuitor”. Ei bine, nu! Asta era ceva ce demnitatea lui ultragiată nu putea digera așa de ușor, drept care a dat un ordin imperativ neuronilor să întrerupă sinapsele care duceau spre amintirea ei.
La birou, întâmplarea a făcut să îl aștepte o lucrare urgentă ai cărei coeficienți trebuiau recalculați în funcție de noile consumuri. Mai mult chiar, lucrarea era așteptată de șeful de birou, care trebuia să comunice la fel de urgent noii coeficienți partenerilor străini. Dar în loc de coeficienți și consumuri, Adam nu vedea decât scrisoarea Cameliei (o pusese deasupra dosarului așa că era firesc) și tocmai ajunsese la concluzia că ar fi bine să-și concentreze atenția asupra altei fete care ar știi să-i aprecieze așa cum se cuvine calitățile. Era deja cu gândul, și cu ochii, de altfel, la varianta Nina, o încântătoare brunetă plină de cârlionți și de temperament, care tasta de zor ceva la un calculator din apropiere și tocmai studia o posibilă abordare a problemei când în birou intră șeful să-i ceară coeficienții. Se prea poate ca gândul lui Adam să fi trecut de faza tatonărilor inițiale, ba suntem chiar siguri de asta, pentru că, mult prea mult din temperamentul Ninei se putea întrezări în privirea lui strălucitoare ațintită asupra ei, drept care nu-l zări pe șeful de birou decât când acesta ajunsese în fața lui. Mult prea târziu pentru a-și muta privirea de la cârlionții variantei alese, dar suficient pentru a-și aduce aminte că Nina era pasiunea secretă a șefului. Acesta aruncă o privire spre Nina, una spre dosarul neatins și-i șopti șuierat:
- Ieși afară, Adam!, exact pe tonul pe care îl folosise pe vremuri un alt șef unui alt Adam pe care îl prinsese dând târcoale secretarei lui, ba mai mult, mâncându-i fructele din mărul pe care făcea experiențe fitotehnice.
Cunoscând în mare povestea, Adam tremura amintindu-și că după toată tărășenia, cei doi au fost scoși din schemă și trimiși undeva unde nu le-a fost prea ușor.
Din fericire, conflictul cu actualul șef a fost de proporții ceva mai reduse și Adam a fost scos numai pe coridor. Șeful era cunoscut drept o persoană discretă, iar în birou erau prea multe fete tinere pentru a-și putea etala, așa cum ar fi dorit, raritățile lingvistice păstrate pentru astfel de ocazii. Dar odată ajunși pe coridor…
Ei bine, sunt momente în viață când e mai bine să fim discreți și se pare că acum a sosit unul dintre ele…
Ca și cum toate aceste lovituri ale sorții, destul de bine țintite, nu ar fi fost îndeajuns, destinul îi mai pregătise pentru aceeași zi încă vreo două-trei de același calibru, parcă numai de dragul de a demonstra că deși probabilitatea ca toate aceste întâmplări să se petreacă în aceeași zi este destul de redusă, din când în când Doamna Șansă pleacă pe la amici să bea un ceai și uită să se mai întoarcă, iar probabilitățile rămase de capul lor se amuză jucând și astfel de farse bieților oameni.
Drept care, spre seară, bietul Adam, dezgustat pe drept cuvânt de viață, se hotărî să facă o mică plimbare în parcul de la marginea orașului să se mai liniștească. Nimic mai simplu, parcul era pustiu, luna părea să caute perechile de îndrăgostiți (le căuta degeaba, venise trupa Andree în localitate și îndrăgostiții erau la concert) era deci o atmosferă numai bună pentru a-și liniști nervii agresați de stresul cotidian și de întâmplările mai sus pomenite. Luna, în lipsa clienților obișnuiți, își concentrase asupra lui Adam întreaga ei putere de seducție și începea puțin câte puțin să-și facă efectul.
După un timp destul de scurt, deja i se părea că vede viața mai în roz și chiar începu să surâdă satisfăcut, felicitându-se pentru ideea de a veni în parc, când, observă că vede totul în roz pentru că de sus venea o lumină verde. Cum Adam era prin excelență o fire analitică, poate că în alte condiții ar fi stat să studieze mai pe îndelete fenomenul, care i se părea de-a dreptul ciudat, dar acum nu-și putea permite acest lux pentru că și-a dat seama, ca un cititor consecvent al literaturii despre Cazuri Neelucidate Încă ce era, că se îndreaptă cu pași repezi spre o întâlnire de gradul doi.
A ajuns la concluzia asta când a observat că lumina verde era emisă de… da, cu părere de rău și în ciuda tradiției nu putea să numească obiectul care atârna deasupra lui o farfurie zburătoare. Părea mai degrabă (pentru a nu părăsi bucătăria) o uriașă solniță din care cineva golise toată sarea și o înlocuise cu reflectoare care acum îl luminau indiscret pe Adam. Solnița zburătoare bâzâi câteva minute deasupra lui, ca și cum l-ar fi studiat, apoi se deplasă la vreo zece metri mai în față și ateriză greoi. După toate aparențele, întâlnirea de gradul doi a lui Adam avea toate șansele să se transforme în una de gradul trei, drept care, instinctiv, își potrivi cravata și-și aranjă puțin părul, cu gândul să facă o impresie cât de cât onorabilă extratereștrilor.
Spre lauda lui, trebuie să arătăm aici că nici un moment nu s-a gândit să întâmpine violent reprezentanții îndepărtatei civilizații, cum auzise că au procedat câțiva șerifi de prin Texas. Unii cititori mai meticuloși ar putea obiecta că nici nu avea dotarea tehnică necesară, inginerii de pe la noi nefiind dotați cu Colturi, nici măcar după o ceartă zdravănă cu șeful. Ei bine, reproșându-le acestora faptul că ne obligă la divagații tocmai în momentele cheie ale acțiunii, ne vom mulțumi să observăm că duminica, spre marginea parcului, obișnuiau să iasă la iarbă verde cei din oraș; veneau de obicei cu autoturismele, așa că profitau de acest binevenit răgaz și mai schimbau la mașină o bujie, un filtru de ulei, ba chiar uleiul, aruncând apoi ce le prisosea prin tot parcul, astfel că lui Adam i-ar fi fost foarte la îndemână să le adune. Asta ca să nu ne complicăm vorbind și despre contribuția celor fără mașini, care își aduceau și ei obolul alcătuit mai ales din sticle goale și cutii de conserve. Dacă ar fi vrut, Adam ar fi putut deveni mai eficace chiar decât un șerif texan!
Din fericire însă, atât pentru el cât și pentru noi, în loc să nutrească planuri belicoase, se mulțumi, după cum am mai spus, să-și așeze cravata și părul, se opri apoi curios să vadă ce o să mai urmeze.
Din obiectul zburător oprit în fața lui, coborâră trei ființe destul de asemănătoare cu oamenii (ne pare rău pentru cei care îndrăgesc tradiția, dar nici măcar verzi nu erau), ba se pare că și obiceiurile le aveau asemănătoare cu ale omului, pentru că cel care părea a fi șeful împinse pe altul mai mic și mai amărât în față spunându-i:
- Ia du-te mai aproape și vezi dacă nu mușcă, nu înțeapă, nu distorsionează spațiul, nu oprește timpul, nu anulează vreo dimensiune, sau nu… și urmară câteva noțiuni pe care Adam, în ciuda pregătirii multilaterale, nu reuși să le priceapă. (Nu vrem să jignim pe nimeni, drept care nu ne vom apuca aici să explicăm lucruri atât de simple cum ar fi modul în care s-a putut Adam înțelege cu extratereștrii: ni s-ar părea ceva de-a dreptul superfluu ).
Ființa mai mică și mai amărâtă făcu prudentă câțiva pași spre Adam și se opri la o distanță rezonabilă.
- Nu face nimic, șefu'. Nu-i periculos!
- Nu face nimic… nu face nimic… îl maimuțări celălalt furios. Așa mi-ai spus și cu vulcanul ăla noroios de pe Venus și când m-am dus lângă el… știi ce am pățit… Du-te mai aproape!
- Nu-i nevoie, se crezu Adam dator să intervină. Dacă mă puteți înțelege vă spun eu: sunt o ființă rațională și în consecință nu sunt agresiv.
- Da, te înțelegem, răspunse morocănos cel care părea a fi șeful. Am captat pe drum încoace câteva emisiuni de televiziune și am văzut cât de raționali știți să vă exterminați unii pe alții… În sfârșit, sunt probleme care nu ne interesează. Vrem numai să te avertizăm să nu faci vreun gest necugetat pentru că avem mijloace să-l contracarăm. Am venit aici cu o misiune și sper să ne ajuți de bunăvoie să ne-o ducem la capăt pentru că altfel… și ochii pe care oricum îi avea ieșiți puțin din orbite ca la un exoftalmic i se bulbucară amenințător spre Adam.
- Bineînțeles că am să vă ajut, bâigui acesta nefericit, înghițindu-și discursul de bun venit pe care ar fi vrut să-l țină. Numai că nu prea pricep cum am să vă pot ajuta eu care…
- Am să-ți explic în câteva cuvinte despre ce este vorba. Noi suntem prospectori de râs… Nu, nu este vorba despre animalul pe care ți l-ai reprezentat, Lynx Lynx cum îi spuneți voi, ci de actul prin care o ființă rațională își exprimă bucuria, veselia. Nu știu dacă ar trebui să-ți spun… în sfârșit nu cred că fac o greșeală dacă îți spun că în râs este ascunsă o energie formidabilă, dar după penuria energetică în care vă zbateți îmi dau seama că sunteți încă departe de a-l folosi. În consecință, am dori să testăm câtă energie conține râsul ființelor de pe această planetă pentru că țin să-ți mărturisesc, deși există ființe care deși râd cu gura până la urechi, parcă așa se spune, emană descurajant de puțină energie. Nu este nevoie să pricepi mai mult, esențial este numai să vrei să ne ajuți pentru că altfel…
- Aș vrea bineînțeles, numai că…
Adam ar fi vrut să le explice că poate nu este cel mai potrivit, după nefericitele întâmplări prin care trecuse în cursul zilei, pentru a le arăta cât de veseli sunt pământenii.
- Să nu-mi spui că nu cunoașteți râsul pe planetă, se burzului șeful. Am captat emisiuni în care am văzut cum săli întregi se prăpădeau de râs la ceea ce numiți voi filme comice…
Se întoarse spre cel de-al treilea extraterestru, care părea a fi un tehnician, pentru că în tot timpul ăsta manevrase retras niște aparate.
- Ai pregătit detectorul?
Acesta înclină tăcut din cap și aduse mai aproape de Adam o mașinărie complicată.
- Începe cu testul unu! Spune-i un banc adaptat la planeta asta.
Tehnicianul se dădu lângă Adam și începu cu o voce monotonă și plângăreață să-i povestească un banc răsuflat despre un soț ținut sub papuc de nevastă.
- De ce nu râde?, se încruntă șeful spre tehnician.
Acesta ridică din umeri.
Adam nu râdea, imaginându-și că o soartă asemănătoare ar fi avut probabil și el dacă ar fi făcut prostia ca până la urmă să se căsătorească cu Camelia.
- Mai zic unul? Întrebă tehnicianul.
- Lasă, făcu șeful. Poate exemplarul nostru este sensibil numai la excitanți vizuali. Trecem așadar la testul doi. Proiectează-i filmul acela comic pe care l-am înregistrat.
Tehnicianul apăsă un buton și pe peretele întunecos al aparatului apăru un dreptunghi luminos, unde începu să se deruleze o cunoscută comedie cu un șef care obișnuia să-și tortureze subalternii cu cele mai rafinate chinuri ce le putea născoci, film care stârni asociații dureroase în sufletul lui Adam, dar nici măcar un singur zâmbet.
- Poate se preface, își dădu cu părerea extraterestrul mai mic și mai amărât, care îi testase lui Adam agresivitatea.
- Nu se preface, spuse nedumerit șeful, îl țin sub observație telepatică. Se întoarce rugător spre Adam:
- Uite ce te rog eu așa, în particular. Nu ne putem întoarce la Bază și să spunem pur și simplu că nu am reușit să testăm câtă energie conține râsul pământenilor. Trebuie să ducem o înregistrare, altfel ne taie ăia de la primă. Pune-te în locul nostru și încearcă să înțelegi! Hai fă un efort și râzi nițel!
Tehnicianul se apropie cu sonda aparatului și Adam scoase un hohot anemic de râs în care reuși să concentreze toate nefericitele întâmplări de peste zi.
- Oprește, oprește! sări în sus alarmat tehnicianul.
- Ce s-a întâmplat? se apropie îngrijorat șeful de el.
- Extraordinar, îi răspunse acesta. Așa ceva nu am mai pomenit! Râsul lui are un coeficient energetic negativ. Când râde pur și simplu ne absoarbe energia din rezervoare.
Privind înspăimântat spre Adam îl trase pe șef mai într-o parte și îi șopti:
- Rugați-l să nu mai râdă până plecăm, altfel ne descarcă rezervoarele și nu mai decolăm niciodată de aici.
Șeful se scărpină încurcat în cap, gest destul de asemănător cu al pământenilor aflați în aceeași situație, dar își reveni relativ rapid, dovadă că nu a fost numit chiar degeaba șef al expediției.
- Ascultă, se dădu el aproape de Adam, fă un efort și nu mai râde până plecăm noi. Ar fi vrut să-l și amenințe, dar de teamă să nu pară caraghios preferă să se abțină și făcu un gest scurt spre tehnician.
Acesta pricepu și începu să strângă febril aparatura. În câteva minute au fost gata și s-au urcat în solniță aruncând priviri neliniștite spre Adam, care parcă voia să le spună ceva și nu-și găsea cuvintele. Își reveni abia după ce nava extratereștrilor se pierduse undeva printre stele.
- Drum bun! șopti el trist în urma lor.
Sunt sigur că se vor găsi unii care se vor grăbi să-l critice pe Adam pentru modul deplorabil în care a reacționat, învinuindu-l că din pricina unor motive personale a ratat contactul cu o civilizație extraterestră. Nu știu însă dacă acestora le-ar fi convenit să-și petreacă restul zilelor, undeva prin extremitatea sudică a galaxiei, pe o planetă cu cerul verde, închiși într-o cameră unde să li se proiecteze zi și noapte comedii, iar de la cap să le pornească linii magistrale de înaltă tensiune.