A NU MAI FI OM

    Tot mai mult mă conving că omul este un animal nefericit, abandonat în lume, silit să-și găsească o modalitate proprie de viață, așa cum natura n-a mai cunoscut înaintea lui. De pe urma așa-zisei lui libertăți, suferă mai mult decît după cel mai mare prizonierat posibil în existența naturală. Și atunci nu mă mir de ce omul ajunge uneori să invidieze o floare sau o altă plantă. A voi să trăiești ca o plantă, să crești înrădăcinat, înflorind și uscîndu-te sub soare, în cea mai deplină inconștiență, a dori să fii o parte intimă din fecunditatea pămîntului, o expresie anonimă a cursului vieții este a fi disperat de rosturile și sensul omenirii. Și de ce să nu schimb cu o floare? Cunosc ce înseamnă a fi om, a avea idealuri și a trăi în istorie. Ce mai pot aștepta de la asemenea realități? Este desigur mare lucru a fi om; încerci una dintre cele mai serioase tragedii, o dramă aproape monumentală, căci a fi om înseamnă a viețui într-o ordine de existență cu totul nouă, mai complicată și mai dramatică decît cea naturală. Din ce scobori de la om înspre natura neanimată, intensitatea fenomenului dramatic scade treptat, pînă la a deveni nulă. Omul tinde tot mai mult să ia monopolul dramei și al suferinței din lume. De aceea mîntuirea este pentru el o problemă atît de arzătoare și de insolubilă. Nu pot avea mîndria că sînt om, fiindcă am trăit acest fenomen pînă în rădăcini. Numai aceia care n-au viețuit cu mare intensitate acest fenomen se mai pot mîndri că sînt oameni, deoarece ei tind să devină. Astfel, încîntarea lor este firească. Între oameni există unii care n-au depășit cu mult forma de existență animală sau de plantă. Este natural ca ei să dorească și să admire fenomenul om. Dar acei care cunosc ce înseamnă a fi om caută să devină orice, numai om nu. Dacă ar fi posibil, m-aș transforma în fiecare zi într-o formă particulară de viață animală și de plantă. Să fiu succesiv toate formele de flori, să fiu buruiană, ghimpe, trandafir, să fiu arbore de ecuator, cu crengi întortocheate, plantă de mare, bătută de valuri, sau de munte, în prada vînturilor; să fiu pasăre cu glas melodios sau pasăre croncănitoare și de pradă, călătoare sau sedentară, să fiu bestie de pădure sau animal domestic. Toate speciile să le trăiesc cu o frenezie sălbatică și inconștientă, să parcurg seria întreagă a naturii, să-mi schimb forma cu ușurința unei grații naive, fără teatru, întocmai ca într-un proces natural. Cum aș umbla prin cuiburi, prin grote, prin singurătăți de munte și de mare, prin dealuri sau prin cîmpii! Numai această aventură cosmică, trăită în interiorul substanțial al vieții, în intimitatea ei organică, urmînd arabescul formelor vitale și pitorescul naiv al plantelor, mi-ar mai putea deștepta gustul să redevin om. Căci dacă diferența dintre om și animal rezidă în faptul că animalul nu poate fi decît animal, pe cînd omul poate fi ne-om, adică altceva decît el însuși, - atunci eu sînt un ne-om.

MAGIE ȘI FATALITATE

    Îmi vine greu să-mi închipui bucuria oamenilor cu sensibilitate magică, a acestor oameni care simt că pot totul, cărora nici o rezistență nu le pare prea mare și nici un obstacol insurmontabil. Magia presupune o astfel de comuniune cu viața, încît orice manifestare subiectivă
    este o expresie a pulsației totale a vieții. Este în ea toată plenitudinea integrării în fluxul vieții, toată exuberanța activării în sensul și direcția imanentă a acestei vieți. Sensibilitatea magică nu poate duce decît la bucurie, deoarece pentru ea nu există iremediabilul, ireductibilul și fatalul, ca elemente din structura interioară a existenței. A simți că poți totul, că absolutul e în mîna ta, că exuberanța ta este exuberanța acestei lumi, că ritmul universal palpită în tine frenetic și intens, că tu ești lumea, că existența nu e conceptibilă decît în măsura în care trece prin tine, a găsi sensul lumii, actualizat în fiecare moment în expresia cea mai deplină, este desigur a realiza o formă de bucurie greu de bănuit și care este un monopol al celor dotați cu sensibilitate magică. Pentru magie nu există boli, sau, dacă există, viziunea magică le concepe în așa măsură remediabile, încît caracterul lor de ireductibilitate dispare. Optimismul magic vede totul sub raporturi de echivalență, de aceea, pentru el, orice încercare de individualizare a bolii și de aplicare a unui tratament specific este iluzorie. Magia contestă și neagă tot ceea ce e negativitate în viață, tot ceea ce e esență demonică în dialectica vieții. A avea sensibilitate magică înseamnă a nu pricepe nimic din marile realități dureroase, nimic din ceea ce viața prezintă ca iremediabil și fatal, ca mizerie, destin și moarte. Iluziile magiei neagă ireparabilul din lume, neagă moartea ca realitate fatală și universală. Subiectiv, acest fenomen este plin de importanță, deoarece el creează o stare de beatitudine și de exaltare euforică omului. Căci el trăiește ca și cum n-ar muri niciodată. Or, toată problema morții, în fața omului, se reduce la conștiința subiectivă a morții. Pentru cine n-are această conștiință, faptul că va intra prin moarte în neant n-are nici o importanță. A-ți da seama permanent de moarte este a realiza paroxismul conștiinței. În magie, conștiința n-a cîștigat acea autonomie de viață care îi dă caracterul unei forțe centrifugale, ci păstrează încă un caracter vital.
    Sînt infinit mai complicați aceia care au conștiința fatalității, pentru care există în lume irezolvabilul, ireparabilul și iremediabilul, acei care simt că uneori efortul e nul, iar regretul imposibil, care înțeleg că fatalitatea constituie un aspect al acestei lumi, un aspect esențial. Căci toate realitățile esențiale se desfășoară sub semnul fatalității, care se bazează pe incapacitatea vieții de a-și depăși condițiile și limitele ei imanente. Magia realizează ceva efectiv în lucrurile de nimic, în aspectele ușoare cărora le lipsește esențialul și monumentalul, dar este nulă în fața realităților de ordin metafizic, unde se cere de cele mai multe ori tăcere, de care este incapabilă sensibilitatea magică. A trăi cu conștiința puternică a fatalității, a imposibilității și incapacității în fața marilor probleme, pe care nu le poți pune fără să fi angajat dramatic în existență, este a viețui subiectiv semnul de întrebare care domină peste această lume și a cărui ondulație interogativă este ca un simbol al infinitului necunoștibil și inaccesibil.

    Spuneți că disperarea și agonia sînt valabile numai ca preliminarii, că idealul este depășirea lor, că viețuirea îndelungată în ele duce la automatizare? Vorbiți de drumul bucuriei ca de singurul salvator, iar pe celelalte le disprețuiți? Numiți viețuirea în momente agonice o stare de egoism și găsiți generozitate numai în bucurie? Ne propuneți bucuria: dar cum s-o primim din afară? Căci dacă ea nu crește din noi, nu izvorăște din rezervele și ritmul nostru interior, orice intervenție exterioară este sterilă. Este atît de ușor să recomanzi bucuria celor ce nu se pot bucura! Și cum să te poți bucura, cînd ești chinuit în fiecare moment de obsesia nebuniei! Își dau seama aceia care recomandă bucuria cu o facilitate excesivă ce înseamnă a te teme de înnebunirea apropiată, ce înseamnă a fi torturat în fiecare clipă de presentimentul unei groaznice nebunii? Cum să te bucuri atunci cînd simți că vei înnebuni? Și apoi, se adaugă conștiința morții, mai persistentă și mai sigură decît cea a nebuniei. Ce rost are să-i vorbești de bucurie unui om care se află într-o imposibilitate organică de a se bucura? Bucuria va fi o stare paradiziacă, dar ea nu poate fi cîștigată decît printr-o evoluție firească, printr-un proces natural. S-ar putea foarte bine ca la un moment dat să sfîrșim cu dramatismul momentelor agonice și să intrăm într-o regiune de seninătate paradiziacă și de bucurie calmă. Oare pentru mine porțile paradisului să fie închise pentru totdeauna? Pînă acum n-am putut găsi cheia fericirii, pentru a le deschide. Și cum nu ne putem bucura, ne mai rămîne doar drumul tuturor suferințelor, al unei exaltări nebune și nelimitate. Să ducem viețuirea momentelor agonice pînă la ultima expresie, să trăim drama noastră lăuntrică la paroxism, în mod absolut. Nu ne mai rămîne decît suprema tensiune, după care se va mai vedea doar o dîră de fum… Căci focul din noi va arde totul. Bucuria nu trebuie justificată, deoarece ea este o stare atît de pură și de generoasă, încît orice elogiu este inutil. Justificarea ei este inutilă chiar și în fața deznădăjduiților, întrucît aceștia sau sînt organic deznădăjduiți și atunci bucuria este o imposibilitate, sau nu sînt organic și atunci bucuria le oferă destule seducții pentru a face inutilă orice justificare. Este de o mie de ori mai multă complexitate într-o disperare absolută, decît într-o bucurie absolută. Poate din acest motiv porțile paradisului sînt prea înguste pentru acei care și-au pierdut speranța…

    Nu este absolut nimeni care în fondul sufletului să nu aibă un regret - oricît de palid și de indecis - după durerea și boala de care a scăpat. Acei care suferă intens și îndelungat, deși doresc să se refacă, nu se poate să nu se gîndească la o pierdere fatală prin însănătoșirea lor probabilă. Atunci cînd durerea face parte din ființa ta, eventuala depășire a ei este imposibil să nu echivaleze cu o pierdere, precum este imposibil să nu provoace un regret. Ceea ce am mai bun în mine datoresc suferinței; dar și ceea ce am pierdut din viață nu mai puțin ei se datorește. Din acest motiv, suferința nu poate fi nici blestemată, dar nici iubită. Păstrez față de ea un sentiment particular, greu de definit, ciudat și insesizabil, de un farmec analog luminii crepusculare. Beatitudinea în suferință este o simplă iluzie, căci plăcerea artificială din suferință rezultă din necesitatea de a găsi o împăcare cu fatalitatea durerii, pentru a nu te distruge total prin ea. Ultimele rezerve de viață mocnesc în această beatitudine iluzorie. Singurul asentiment dat suferinței este acela pe care-l exprimă regretul eventualei vindecări. Dar regretul acesta este atît de impalpabil și de difuz, încît nu se poate cristaliza în conștiința nimănui. Toate durerile care se sting aduc cu ele un sentiment de tulburare, ca și cum intrarea într-un ritm echilibrat ți-ar închide calea pentru regiuni torturante și încîntătoare în același timp, și de care nu te poți despărți fără să întorci ochii înapoi. Deși suferința nu ți-a revelat frumusețea, ce lumini îți mai pot fura privirea? Nu oare pentru că luminile acestea tremură ca și cum s-ar stinge? Te mai atrage presimțirea nopții din suferință?

    Poți nega un sens vieții din atîtea puncte de vedere, încît o enumerare a lor devine inutilă. Disperarea, infinitul, moartea sînt numai cele mai evidente. Există însă atîtea determinante intime care te pot duce la o negație totală a sensului vieții! Căci în ce privește atitudinea în fața vieții nu mai există adevăr sau neadevăr, ci numai reacțiunea spontană a intimității ființei noastre.
    Subiectivism? Dar puțin îmi pasă că alții cred altcumva. Și apoi, o experiență subiectivă adîncă te ridică în planul universalității, întocmai cum momentul te ridică în acela al eternității. A ți se reproșa că disperarea e un fenomen cu totul personal și irelevant pentru alții este tot atît de absurd ca și atunci cînd ți s-ar spune că, murind, se petrece în tine un fenomen pur individual și care, ca atare, nu angajează pe nimeni. Oamenii prețuiesc atît de puțin singurătatea!
    Cum se petrece ceva în singurătate, se grăbesc să-i decreteze sterilitatea. Ei atribuie o valoare exclusivă produselor sociale, fiindcă au iluzia că au colaborat cu toții. Toți vor să facă, să realizeze ceva efectiv, să supraviețuiască prin realizările lor. Ca și cum de acestea nu s-ar alege praful! Și ce s-ar putea alege altceva? Ce se poate alege altceva decît nimicul? Sînt nemulțumit de orice. Chiar dacă aș fi ales Dumnezeul acestei lumi, mi-aș da imediat demisia, iar dacă lumea întreagă s-ar rezuma la mine, dacă lumea întreagă aș fi eu, m-aș risipi în bucăți pînă la dispariție… Cum de pot avea momente cînd am impresia că înțeleg totul?!

ENTUZIASMUL CA FORMÃ A IUBIRII

    Sînt oameni în care viața se realizează în forme de o puritate și de o limpezire greu de imaginat pentru acela ce trăiește prins în contradicții dureroase și în avînturi haotice. A fi prins în lupte interioare, a te consuma într-un dramatism intim și a trăi destinul tău sub semnul iremediabilului este a viețui în regiuni în care orice limpezire sau puritate devin iluzorii. Aceia în care viața se desfășoară într-o creștere fără obstacol, care trăiesc într-un ritm lipsit de dramatism, ating o stare de mulțumire și încîntare, unde aspectele lumii sînt pline de farmec și de lumină. Și nu este entuziasmul o astfel de stare ce îmbracă aspectele lumii într-o strălucire plină de seducții și de bucurii? A descrie entuziasmul înseamnă a remarca o formă cu totul particulară de iubire, înseamnă a individualiza un mod de abandonare a omului în lume. Iubirea are atîtea fețe, atîtea devieri și atîtea forme, încît este destul de greu să găsești un sîmbure central sau o formă tipică a iubirii. Este o problemă esențială a oricărei erotici de a arăta care este manifestarea originară a iubirii, cum se realizează ea primordial. Vorbind de iubirea dintre sexe, de iubirea pentru Divinitate, de iubirea pentru natură sau artă, vorbim de entuziasm ca o formă de iubire etc. Care este, dintre aceste manifestări, cea mai organică, primordială și structurală? Trebuie să existe una, față de care celelalte să se mențină într-o dependență, dacă nu chiar derivare. Nu pot concepe multiplicitatea formelor erotice fără iradierea, fără fosforescența și căldura centrală a uneia singure, care, întocmai ca un soare, împrăștie razele sale indiferent de natura obiectelor sau de aspectul formelor. Teologii susțin că forma primordială de iubire este iubirea lui Dumnezeu. Toate celelalte manifestări n-ar fi decît reflexe palide ale acestei iubiri fundamentale. Unii panteiști cu tendințe estetizante susțin că natura, iar unii esteți puri, arta. Pentru alții, bazați pe biologie, sexualitatea pură, fără afectivitate, sau pentru unii metafizicieni, sentimentul identității universale. Decît, nici unii dintre aceștia nu vor putea dovedi că această formă este absolut constitutivă omului, deoarece în decursul vieții istorice a oscilat și variat în așa măsură, încît nimeni astăzi nu poate determina caracterul ei precis. Cred că forma cea mai esențială a iubirii este iubirea dintre bărbat și femeie, care este nu numai sexualitate, ci implică un complex întreg de stări afective, a căror fecunditate este destul de sesizabilă. Mă întreb: s-a sinucis cineva pentru Dumnezeu, pentru natură, pentru artă? Toate acestea sînt realități prea abstracte pentru a putea fi iubite cu intensitate. Iubirea este cu atît mai intensă cu cît este legată cu ceva individual, concret și unic. Iubești o femeie pentru ceea ce o diferențiază în lume, pentru unicitatea ei. Nimic în lume nu o poate înlocui în momentele cînd iubirea este puternică. Toate celelalte forme de iubire participă la această iubire centrală, deși tendința lor este să devină autonome. Astfel, entuziasmul e privit ca perfect autonom de sfera Erosului, cînd în realitate rădăcinile lui se adîncesc în substanța cea mai intimă a iubirii, dînd naștere însă la o formă cu tendințe de emancipare din sfera eroticului. Este, în natura internă a oricărui om entuziast, o receptivitate cosmică, universală, o capacitate de a primi totul, de a se orienta, în orice direcție, dintr-un impuls și un exces interior, de a nu pierde nimic și de a participa la orice acțiune cu o vitalitate debordantă, ce se risipește pentru voluptatea realizării și pasiunea faptului, pentru gustul dezinteresat al frămîntării și pentru cultul dinamic al eficienței. Pentru omul entuziast nu există criterii, perspective și calcul, ci numai abandonare, frămîntare și dăruire. Bucuria îndeplinirii și extazul efectivului sînt notele acestui om, pentru care viața este un elan din care contează numai fluiditatea vitalului, numai avîntul imaterial, care ridică viața la o înălțime de unde forțele distructive își pierd intensitatea și negativitatea. Fiecare avem stări de entuziasm, dar acestea sînt prea rare pentru a ne defini. Aici vorbim de acei oameni la care entuziasmul predomină, a cărui frecvență este atît de mare, încît alcătuiește nota specifică a unei individualități. Entuziastul nu cunoaște înfrîngeri, fiindcă pe el nu-l interesează obiectele, ci inițiativa și voluptatea activării ca atare. El nu începe o acțiune fiindcă a reflectat asupra utilității și sensului ei, ci fiindcă nu poate altcum. Succesul sau insuccesul, dacă nu îi sînt indiferente, în nici un caz nu-l stimulează sau îl ratează. Ultimul dintre oameni care ratează în această lume este entuziastul. Viața este mult mai mediocră și mai fragmentară, în esența sa, decît bănuiesc oamenii. Nu este aici explicația faptului pentru ce decădem cu toții, pentru ce ne pierdem vioiciunea pulsațiilor interioare și ne închistăm luînd forme, cristalizîndu-ne în dauna productivității și dinamismului interior? Pierderea fluidității vitale și debordante îți distruge receptivitatea și posibilitatea de a îmbrățișa viața cu generozitate și elan. Entuziastul este singurul care se menține viu pînă la bătrînețe. Toți ceilalți, cînd nu sînt născuți morți, ca majoritatea oamenilor, mor înainte de vreme. Sînt atît de rari oamenii cu adevărat entuziaști! Ar fi greu să ne închipuim o lume în care toți ar iubi totul. O lume de oameni entuziaști oferă o imagine mai cuceritoare decît imaginea paradisului, fiindcă tensiunea sublimă și generozitatea radicală întrec orice viziune paradiziacă. Posibilitățile de renaștere continuă, de transfigurare și intensificare a vieții fac din entuziast un om care este permanent dincolo de tentațiile demonice, de frica de neant și de chinurile momentelor agonice. Viața entuziastului nu cunoaște tragicul, fiindcă entuziasmul este singura expresie de viață complet opacă pentru fenomenul morții. Chiar și în grație, o formă atît de apropiată de entuziasm, această necunoaștere, această neglijare organică și ignorare irațională a morții este mai puțin vădită. Căci ondulațiile grației sînt uneori o aluzie îndepărtată la caracterul de iluzie al vieții. Există în grație mult farmec melancolic; în entuziasm, nu există deloc. Admirația mea teribilă pentru oamenii entuziaști derivă din faptul că eu nu pot pricepe cum de există astfel de oameni într-o lume în care moartea, neantul, tristețea și disperarea alcătuiesc un cor atît de sinistru, încît fac imposibile eforturile noastre de a mai auzi melodii sublime și transcendente. Că sînt oameni care nu disperează niciodată, iată un fapt impresionant și care dă de gîndit. Cum se poate ca în entuziasm specificarea obiectelor să fie inexistentă? Cum se poate să realizezi numai dintr-o plenitudine și un exces în mod permanent? La ce realizare ciudată și paradoxală a ajuns iubirea în entuziasm? Iubirea, cu cît e mai intensă, e mai individuală și mai legată de o specificare a obiectului. Bărbații care iubesc cu adevărat, cu o pasiune puternică, nu pot iubi în același timp mai multe femei, ci numai una. Cu cît pasiunea este mai intensă, cu atît obiectul pasiunii capătă o proeminență mai mare. Să ne închipuim o astfel de pasiune erotică, la un moment dat, lipsită de obiect, să ne închipuim iubirea unui bărbat fără femeia înspre care s-ar orienta iubirea lui. Ce am avea altceva decît o plenitudine de iubire? Nu sînt oameni cu mari virtualități de iubire, dar care n-au iubit niciodată în sensul acelei iubiri tipice, originare? Entuziasmul este o iubire în care obiectul nu s-a specificat. Toate dispozițiile de iubire, în loc să se orienteze direct spre femeie sau, la femeie, spre bărbat, se revarsă în manifestări, în acțiuni generoase și în receptivitatea universală pe care nu o întîlnim în iubirea realizată în mod natural. Căci entuziastul este un deviat superior al Erosului. Paradoxul lui este de a nu iubi o femeie, de a nu-și epuiza iubirea în cultul reciproc dintre sexe, ci de a o revărsa în acea abandonare dezinteresată, care face din orice entuziast o ființă pură și inaccesibilă. Poate fiindcă iubirea lui are un acces atît de mare. Dintre toate formele iubirii, entuziasmul este cel mai purificat de sexualitate, mult mai purificat decît iubirea mistică, absolut incapabilă să se elibereze de simbolica sexuală sau de cultul naturist, în care intră, de asemenea, atîtea elemente ale acestei simbolici. Din acest motiv, lipsește în entuziasm neliniștea și vagul, care fac din sexualitate un determinant și un element în tragicul uman. Entuziastul este o ființă eminamente neproblematică. El poate totuși să înțeleagă mult și multe, fără să cunoască însă incertitudinile dureroase, sensibilitatea haotică a spiritului problematic. A-ți pune probleme înseamnă a fi pierdut, deoarece spiritele problematice nu pot rezolva nimic, fiindcă nu le place nimic. Și apoi, unde este la ele capacitatea de a se abandona la orice, unde este acel paradox încîntător al iubirii ca stare pură, unde este acea actualitate permanentă și totală, care te face ca în fiecare moment să te deschizi pentru tot, și, în fine, unde este iraționalitatea naivă din entuziasm? Mitul biblic al cunoașterii ca păcat este cel mai profund mit din cîte au închipuit oamenii. Or, fericirea debordantă a entuziaștilor este de a nu cunoaște tragedia cunoașterii. De ce nu am spune-o? Cunoașterea adevărată este cel mai mare întuneric. Aș renunța oricînd la toate problemele din lumea aceasta, care nu duc la nimic, pentru o naivitate dulce și inconștientă. Spiritul sfîșie, nu înalță. În entuziasm, ca și în grație sau în magie, spiritul nu s-a separat de viață, nu reprezintă un element de antinomie în lume. Aici există secretul fericirii, în indiviziunea inițială, care menține o unitate inseparabilă, o convergență organică. A fi entuziast înseamnă a fi incapabil de orice dualism. Și orice dualism este o otravă. De obicei, viața nu se menține fecundă și productivă decît prin tensiuni și antinomii, care reprezintă un principiu de luptă și de încordare agonică. Entuziasmul depășește acest principiu, realizînd viața fără dramatism, exprimînd un elan fără tragism și iubind fără sexualitate.

LUMINÃ ȘI ÎNTUNERIC

    Cît de nule sînt toate interpretările filozofice și istorice ale religiilor, nimic n-o poate ilustra mai bine decît absoluta neînțelegere a semnificației dualismului luminii și a întunericului în religiile orientale și în orice mistică. Aceste interpretări susțin că ridicarea la rangul de principii metafizice a luminii și întunericului ar deriva din observarea alternanței regulate a zilei cu noaptea, prima reprezentînd un principiu de viață, iar a doua de mister și de moarte. Aparent, interpretarea este cum nu se poate mai firească. Dar pentru cine caută determinante mai adînci, ea este complet insuficientă, ca toate explicările exterioare. Problema luminii și a întunericului este legată de problema stărilor extatice. Nimeni nu ajunge să atribuie acestui dualism o valoare explicativă atît de mare, dacă n-a cunoscut obsesia complicată și ciudată a prizonieratului simultan sau succesiv în forțele luminii sau ale întunericului. Stările extatice amestecă umbrele cu scînteile, care joacă într-un dans bizar în întuneric, combină într-o viziune dramatică sclipiri instantanee cu un mister de umbre fugitive, alcătuiește o adevărată scară de nuanțe între lumină și întuneric. Dar nu această desfășurare este impresionantă, ci faptul că ești dominat, ești cuprins și obsedat de ele. Culmea extazului o atingi în senzația finală, în care parcă mori din cauza luminii și a întunericului. Este infinit ciudat că în viziunea extatică dispar toate obiectele înconjurătoare, toate formele curente prin care lumea se individuează. Nu mai există decît o proiecție monumentală de umbre și de lumini. Cum se face această selecție și purificare e greu de explicat, precum tot atît de greu de explicat este compatibilitatea între puterea lor de fascinare, de dominare, și imaterialitatea lor. Este o demonie atît de curioasă în orice exaltare extatică! Și cînd, din tot ce are lumea aceasta în extaz, nu mai rămîne decît întunericul și lumina, cum să nu le atribuim un caracter absolut? O constatare simplă, a alternanței exterioare a acestor două aspecte, nu poate duce niciodată la o absolutizare în așa măsură. Frecvența stărilor extatice, în Orient și mistica tuturor veacurilor, este de natură a verifica presupunerea noastră. Nimeni nu găsește un absolut în afară, ci numai înăuntru. Or, extazul, acest paroxism al interiorității, nu revelează decît sclipiri și umbre interioare. Față de culoarea acestora, ziua și noaptea își pierd orice expresivitate, orice farmec deosebit. Stările extatice ating o astfel de esențialitate, încît accesul lor în zone profunde de existență produce o impresie de orbire și halucinație metafizică. Extazul nu prinde decît esențe pure și, ca atare, imateriale. Dar imaterialitatea lor produce vertigii și obsesii de care nu poți scăpa decît convertindu-le în principii metafizice.

RENUNÞAREA

    Ai văzut bătrînețea, durerea și moartea, și ți-ai zis că plăcerea este o iluzie, că toți oamenii ce petrec nu înțeleg nimic din instabilitatea lucrurilor, fiind prada celei mai mari iluzii. Și atunci ai fugit de lume, convins de vremelnicia frumuseții și a tuturor splendorilor. Spus-ai: Nu mă voi reîntoarce pînă ce nu voi scăpa de naștere, de bătrînețe și de moarte.
    Mult orgoliu și suferință sînt în orice renunțare. În loc să te retragi cu cea mai mare discreție, fără revoltă și fără ură, declari, cu patos și îngîmfare, ignoranța și iluzionarea celorlalți, condamni plăcerea și toate voluptățile în care trăiesc oamenii. Toți cei care au renunțat și s-au dedat unei practici ascetice, trăind în pustiu, au făcut-o din convingerea că ei au depășit în mod esențial relativitățile omenești. Accesul la sentimentul unei veșnicii subiective le-a dat iluzia unei eliberări totale. Decît, incapacitatea lor de eliberare efectivă o dovedesc condamnarea plăcerii și disprețul pentru oamenii care trăiesc numai pentru a trăi. Dacă m-aș retrage în cel mai groaznic deșert, dacă aș renunța la tot și n-aș mai cunoaște decît singurătatea absolută, niciodată n-aș avea îndrăzneala de a disprețui plăcerea și pe oamenii care o împărtășesc. Din moment ce eu prin renunțare și singurătate nu pot cîștiga efectiv eternitatea, ci mor ca absolut toți ceilalți, de ce să disprețuiesc și de ce să numesc calea mea cea adevărată? Oare nu sînt toți marii profeți lipsiți de discreție și de înțelegere omenească? Văd durerea, bătrînețea și moartea și îmi dau seama că nu pot fi depășite. Dar de ce să tulbur plăcerile altuia cu aceste constatări? Este foarte drept că pe acela care a văzut în față asemenea realități și care le trăiește convins de neînduplecata lor veșnicie, ce altceva îl mai poate tenta, decît renunțarea? Suferința duce la renunțare. Dar dacă lepra m-ar cuprinde, n-aș condamna bucuria altuia. Căci în orice condamnare există multă invidie. Budismul și creștinismul sînt o răzbunare și o invidie a suferinzilor. Simt că în agonie n-aș putea face decît apologia orgiei. Nu recomand nimănui renunțarea, fiindcă gîndul instabilității nu se poate depăși decît de puțini, în pustie. În deșert, ca și în societate, instabilitatea lucrurilor ți se oferă cu aceeași aromă dureroasă. Cînd te gîndești că nimic nu s-a ales de marii singurateci și că iluziile lor au fost mai mari decît ale celor naivi sau ignoranți!
    Gîndul renunțării este atît de amar, încît este de mirare cum omul a ajuns să-l conceapă. Cine n-a simțit în momentele de amărăciune și de tristețe un fior rece prin tot corpul, o senzație de părăsire și de ineluctabil, de moarte cosmică și de neant individual, de vid subiectiv și neliniște inexplicabilă, acela nu cunoaște preliminariile groaznice ale renunțării, rezultate ale unei îndelungi dureri.
    Dar cum să renunți? Unde să te duci, pentru a nu renunța deodată, deși numai această renunțare are valoare? În mediul și clima noastră, nu mai avem avantajul pustiului exterior, ci numai al unuia interior. Nu avem cadrul pentru renunțare. Neputînd sta liberi sub soare, fără alt gînd decît al eternității, cum o să devenim sfinți sub acoperișuri? Este o dramă specific modernă aceea de a nu putea renunța decît prin sinucidere. Dar dacă deșertul nostru lăuntric s-ar materializa, nu ne-ar copleși imensitatea lui?

    Pentru ce nu plesnesc, pentru ce nu mă risipesc în bucăți, pentru ce nu curg ca un izvor de munte? Nu este în mine atîta energie pentru a cutremura lumea asta, nu este în mine atîta nebunie încît să dispară orice urmă de claritate? Nu este singura mea bucurie bucuria haosului și nu este plăcerea mea avîntul ce mă prăbușește? Nu sînt înălțările mele căderi și nu este explozia mea iubirea mea? Oare eu nu pot iubi decît distrugîndu-mă? Cum de există în iubirea mea atîta neliniște, teamă și nesiguranță? Să fiu închis complet pentru stările pure? Să fie în iubirea mea atîta otravă? Trebuie să mă abandonez complet tuturor stărilor, să nu mă mai gîndesc la ele și să le trăiesc cu cel mai deplin exces. Nu m-am luptat și nu mă lupt destul cu moartea, să-mi mai fie și Eros un dușman? De ce cînd renaște iubirea în mine mi-e atît de frică, de ce îmi vine să înghit întreaga această lume, pentru a opri creșterea iubirii mele? Mizeria mea este de a voi să fiu înșelat în dragoste, pentru a avea motive în plus să sufăr. Numai în iubire poți vedea ce decăzut ești. Căci acela care a privit moartea în față mai poate iubi? Și-ar putea muri el din cauza iubirii?

    Precum în extaz se realizează purificarea de toate elementele individuale și contingente, rămînînd numai lumina și întunericul, ca elemente capitale și esențiale, tot asemenea, în nopțile cu insomnii, din tot ce are lumea aceasta multiplu și divers, nu mai rămîne decît un motiv obsedant sau un element intim, cînd nu este prezența evidentă a unei persoane. Cîtă vrajă ciudată este în acele melodii care izvorăsc din tine în nopțile fără somn, care se dezvoltă asemenea unui flux, pentru a se stinge într-un reflux care nu este un simbol de părăsire, ci seamănă ușurinței unui pas înapoi din nu știu care dans! Ritmul și evoluția sinuoasă a unei melodii interioare pun atunci stăpînire pe tine și te cuprind într-o încîntare ce nu poate fi extatică, fiindcă este prea mult regret în această tălăzuire melodică. Regret, după ce? Greu de spus, căci insomniile sînt atît de complicate, încît e imposibil să-ți dai seama ce-ai pierdut. Poate fiindcă pierderea e infinită… Obsesiile se individualizează numai în insomnii, deoarece numai în ele se poate realiza prizonieratul într-o formă de gîndire sau de simțire. În insomnii, prezența unui gînd sau a unui sentiment este organică, este constitutivă, și se impune cu exclusivitate și imperialism. Tot ce apare în ele se realizează melodic, într-o formă de ondulație misterioasă. Ființa iubită se purifică într-o imaterialitate, întocmai cum s-ar risipi într-o melodie. Și atunci nu poți ști absolut deloc dacă iubirea ta e vis sau realitate. Caracterul impalpabil ce-l împrumută realității această convertire în melodic a tot ceea ce se petrece în insomnii provoacă în sufletul omului o neliniște și o tulburare, care nu sînt atît de intense pentru a duce la o anxietate universală, ci păstrează toate elementele unei neliniști și tulburări de esență muzicală. Moartea însăși, fără să înceteze a fi hidoasă, se manifestă într-o universalitate de noapte, a cărei impalpabilă transparență, deși e fructul iluziei, nu este mai puțin muzicală. Dar tristețea acestei nopți universale este întocmai ca tristețea muzicii orientale, în care predomină mai mult misterul morții decît al iubirii.

    Precum, în explicarea nașterii iubirii, fenomenul iraționalității («iubirea e oarbă») este revelator, tot așa, în senzația iubirii, fenomenul topirii este nu mai puțin revelator și semnificativ. Iubirea este o formă de comuniune și de intimitate. Or, ce poate exprima mai bine această formă decît fenomenul subiectiv al topirii, al spargerii tuturor barierelor individuației? A te topi în iubire înseamnă a încerca un fior organic, ce reduce toată viața din tine la o pulsație și la o pîlpîire, greu de definit. Cu ce te pune în contact iubirea? Nu este ea universalul și specificul absolut în același timp? Nu este paradoxul iubirii de a atinge un vag general, deși ea se orientează înspre o singură ființă? Comuniunea mai adîncă nu se realizează decît prin individual. Iubesc o ființă; dar întrucît ea este un simbol al totului, eu particip ontologic la tot și la esență, în mod inconștient și naiv. Participarea universală a iubirii presupune specificarea obiectului; căci nu poți avea un acces total fără accesul absolut al unei ființe individuale. Exaltarea și vagul în iubire răsar dintr-o presimțire și dintr-o prezență nereflectată în suflet, irațională, a vieții în genere, care crește în tine la paroxism. Orice iubire adevărată reprezintă o culme căreia sexualitatea nu-i răpește nimic din înălțimea ei. Sexualitatea nu atinge ea culmi? Nu se atinge în ea un paroxism unic, extatic pînă dincolo de orice margini? Decît, fenomenul curios al iubirii este de a deplasa din centrul conștiinței sexualitatea, deși iubirea fără sexualitate nu se poate concepe. Ființa iubită crește atunci în tine purificată și obsedantă, cu un nimb de transcendență și intimitate simultan, în sclipirile și reflexele căruia sexualitatea devine periferică, dacă nu în mod real și efectiv, în tot cazul subiectiv și imaginativ. Iubire spirituală între sexe nu există, ci numai o transfigurare organică, prin care persoana iubită se fixează în tine, evoluînd în carnea ta pînă la a-ți da iluzia spiritualității. Numai în astfel de condiții este posibilă o senzație de topire, cînd carnea tremură de un fior total, cînd ea nu mai este un obstacol și o rezistență materială, ci arde de focuri lăuntrice și curge de fluidități insesizabile. Sărutul nu e posibil decît într-o astfel de senzație de topire, de comuniune imanentă și fecundă. Existențial și ontologic, sărutul te apropie mai mult de esența intimă a vieții decît o reflexiune îndelungată și complicată. Căci nu prin forme și categorii se ajunge la realitățile esențiale. Și dacă ajungi la acestea în mod inconștient și naiv, ai pierdut ceva? Numai cînd ești conștient simți cît ai pierdut. Nu cred ca esența și intimitatea vieții să fi rămas un bun pierdut pentru aceia care nu s-au aventurat pe căile spiritului.

    Numai întîia iubire are valoare. Cine a dus-o pînă la capăt, cine a trăit toate formele și farmecele ei, acela poate să afirme că nu e certat cu Eros. Dar cînd dintr-o șovăială și nesiguranță lăuntrică, dintr-o lipsă de curaj și avînt în prima tinerețe, nu ți-ai manifestat iubirea, ci ai omorît în tine expansiunile erotice, te-ai refuzat unei abandonări integrale, ce mai poți spera, atunci, de la iubire? Vai de acei care n-au schimbat nici un cuvînt cu prima lor iubită! Cum vor mai găsi cuvinte pentru a doua? Și oare mai renaște iubirea? Depinde de om și de tristețile lui. Căci îndelungile întristări paralizează în așa măsură elanul iubirii, încît te întrebi dacă tristețea nu este un reflex al morții, precum iubirea este al vieții. Acea senzație de presiune interioară, cînd simți cum te aduni în tine, cum creierul e parcă strîns și corpul apăsat de greutăți interne, cînd orice avîntare moare sub glasul obscur și nelămurit al unor chemări din adîncuri negre și copleșitoare, face din tristețe o otravă care, picurînd în iubire, o întunecă și o stăvilește. Iubirea este prin esență deschisă, ca o floare de primăvară. Și nu închide răcoarea tristeții petalele acestei flori? Uneori învinge iubirea, alteori tristețea; cîteodată se amestecă într-un aliaj complex, provocînd o stare de neliniște, cînd atît viața cît și moartea își cer drepturile lor. Cum atacă tristețile rădăcinile lui Eros! Și oare de ce întristările sînt numai de moarte? Sînt prea trist spre a fi născut pentru iubire!

    Acel care a spus că somnul este egal cu speranța a avut o intuiție admirabilă a îngrozitoarei importanțe a somnului, precum și a nu mai puținei importanțe a nesomnului. Insomnia este o realitate atît de mare, încît îmi vine să mă întreb dacă omul nu este un animal ce nu poate dormi. De ce să-i spui omului animal rațional, cînd găsești la unele animale rațiune cîtă vrei? Nu există însă în scara întregii vieți animale, în afară de om, un singur animal care să vrea să doarmă și să nu poată. În somn uiți drama vieții tale, uiți complicațiile și obsesiile, așa încît fiecare deșteptare este un început nou de viață, este o speranță nouă. Viața păstrează astfel o discontinuitate plăcută care dă impresia unei continue regenerări, a unei renașteri permanente. Insomniile duc, dimpotrivă, la un sentiment al agoniei, la o tristețe eternă și iremediabilă, la o disperare absolută. Pentru un om sănătos, adică pentru un animal, a te preocupa de insomnii este a te complăcea în neseriozități, fiindcă el nu știe că sînt unii care ar plăti un somn cu o avere, cărora le e frică de pat și care ar sacrifica o țară pentru inconștiența din somn, ce o răpesc în mod brutal amarnicele lucidități și haosul insomniei. Există o mare, o infinită legătură între insomnie și disperare. Mă întreb dacă poate exista disperarea fără insomnii, dacă este posibilă o pierdere totală a nădejdii fără concursul nesomnului. Deosebirea dintre iad și rai nu poate fi decît aceasta: în rai poți dormi cînd vrei, în iad niciodată. N-a pedepsit Dumnezeu pe om luîndu-i somnul și dîndu-i cunoașterea? Și nu este în unele închisori pedeapsa cea mai groaznică atunci cînd nu te lasă să te culci? Nebunii suferă mult de insomnii; de aceea depresiunile teribile în care trăiesc, dezgustul de viață și înclinarea spre sinucidere. Este imposibil să iubești viața atunci cînd nu poți dormi. Și apoi, senzația aceea de scufundare, de prăbușire în adîncimi, de scafandru al neantului, care se naște în unele clipe de veghe absolută, nu indică ea o formă de nebunie? Acei care se sinucid, aruncîndu-se în ape sau din etajele caselor, o fac desigur sub un impuls orb și o atracție nebună înspre adîncimi. Cine nu s-a cutremurat la viziunea interioară a scufundării lui în ape adînci, la senzația unei imersiuni nelimitate, evoluînd înspre profunzimi marine, ca și cum ai vrea să fugi de lumină spre a locui pe fundul oceanelor sau al mărilor, cine n-a simțit lăuntric o împleticeală în aer, trasînd arabescuri de o absurdă complexitate sau descriind vîrtejuri ca o pulbere cosmică, acela nu va pricepe niciodată substratul atracției teribile înspre neant, ce îndeamnă pe unii oameni la suprema renunțare.

    Mă simt un om fără sens și nu-mi pare rău că n-am nici un sens. Și de ce mi-ar părea rău, cînd de haosul meu nu se poate alege decît haosul? În mine nu există nici o voință înspre formă, spre cristalizare, sau un ideal. De ce nu zbor, de ce nu-mi cresc aripi? Nu este în dorința mea de zbor o fugă de existență? Și n-aș fugi în acest zbor cu toată existența, cu tot ce e ființă? Simt în mine atîta fluiditate, încît mă mir cum de nu mă topesc și nu curg. Aș vrea ca ființa mea să se transforme într-un fluviu cu ape tulburi și năvalnice, care să poarte numele meu și care să curgă ca o amenințare apocaliptică. Oare va stinge această apă focul din mine, și focul din mine va evapora această apă? În mine sînt numai aburi și scîntei, inundații de foc și incendii de apă.

    Este în mine atîta confuzie, zăpăceală și haos, încît nu știu cum un suflet omenesc poate să le suporte. Tot ce vreți găsiți în mine, absolut tot. Sînt o ființă rămasă de la începutul lumii, în care elementele nu s-au cristalizat și în care haosul inițial își joacă încă nebunia și învolburarea lui. Eu sînt contradicția absolută, paroxismul antinomiilor și limita încordărilor; în mine totul e posibil, căci eu sînt omul care voi rîde în clipa supremă, în fața neantului absolut, voi rîde în agonia finală, în clipa ultimei tristeți.

    Nu se poate anula timpul decît prin viețuirea absolută în moment, în abandonarea totală la seducțiile clipei. Atunci realizezi eternul prezent, care nu este decît un sentiment de prezență eternă a lucrurilor. Să nu-ți pese de timp, de devenire și de nimic. Eternul prezent este existență, fiindcă numai în trăirea integrală a lui existența capătă o pozitivitate și o evidență. Prezentul, scos în mod subiectiv din succesiunea clipelor, este ființare, este depășire a nimicului, care nu poate apărea decît acolo unde temporalitatea devine constitutivă pentru existență. Căci temporalitatea existenței introduce un element de neant în ființare, deoarece tot ceea ce se consumă în timp își dovedește implicit inconsistența. Fericiți sînt aceia care pot trăi în moment, care pot trăi prezentul absolut, pe care nu-i interesează decît beatitudinea clipei și încîntarea pentru veșnica prezență și eterna actualitate a lucrurilor. Și nu se atinge în iubire absolutul momentului? Nu este inconștiența din iubire adevărata trăire a clipei? Nu depășește adevărata iubire temporalitatea? Acei care nu pot iubi într-o abandonare spontană o fac nu numai din tristețe și angoasă, dar și din cauza luptei dramatice cu timpul, din incapacitatea de a depăși esențial temporalitatea. N-a sosit timpul cînd trebuie să declarăm război pe moarte și pe viață timpului? Și nu este timpul dușmanul nostru, al tuturora?

    Cea mai mare prostie pe care a conceput-o mintea omenească este ideea de eliberare prin omorîrea dorinței. De ce să pui frîne vieții, de ce să o distrugi pentru un cîștig atît de puțin fecund cum este acela al unei indiferențe totale, al unei eliberări care nu înseamnă nimic? Cu ce îndrăzneală mai poți vorbi de viață, după ce ai nimicit-o complet în tine? Am mai multă stimă pentru un om cu dorințele contrariate, nenorocit în dragoste și disperat, decît pentru un înțelept rece, de o impasibilitate orgolioasă și respingătoare. Nu pot concepe o lume mai antipatică decît una de înțelepți. Ar trebui distruși iremediabil toți înțelepții acestui pămînt, pentru ca viața să continue a exista mai departe așa cum e: oarbă, irațională.
    Fiecare stat ar face bine să aresteze pe toți înțelepții și să-i închidă într-un castel părăsit, ca să nu mai tulbure pe nimeni. Căci urăsc înțelepciunea acestor oameni pe care adevărurile nu-i dor, care nu suferă cu nervii, carnea și sîngele lor. Trebuie declarate nule toate adevărurile oamenilor uscați, care gîndesc fără spermă la creier, fără angoasă și fără disperare. Apreciez numai adevărurile vitale, organice și spermatice, fiindcă știu că nu există adevăr, ci numai adevăruri vii, fructe ale neliniștii noastre. Toți oamenii care gîndesc viu au dreptate, deoarece nu există argumente hotărîtoare împotriva lor. Și chiar dacă ar fi, ele nu pot fi doborîte decît prin uzare. Că mai sînt oameni care caută adevărul, nu pot avea decît regrete. Sau înțelepții n-au înțeles nici acum că adevărul nu poate să existe?

FRUMUSEÞEA FLÃCÃRILOR

    Întregul farmec al flăcărilor este de a cuceri printr-un joc ciudat, care este dincolo de armonie, de proporție și de măsură. Nu simbolizează avîntul impalpabil al flăcărilor grația și tragedia, naivitatea și disperarea, voluptatea și tristețea? Nu este în transparența lor consumatoare, în imaterialitatea lor arzătoare, ușurința și zborul care rezultă după marile purificări, după marile arderi lăuntrice? Aș vrea să fiu ridicat de elanul și transcendența flăcărilor, să fiu aruncat de impulsul lor insinuant și fin, să plutesc într-o mare de flăcări, să mă consum într-o moarte eterică, într-o moarte de vis. Frumusețea stranie a flăcărilor este de a da iluzia unei morți sublime, a unei morți pure, asemenea unui azur auroral. Nu este caracteristic că vorbim de moartea în flăcări numai la ființe întraripate, ușoare și grațioase? Moartea în flăcări o vedem ca o ardere de aripi, o moarte imaterială. Oare numai fluturii mor în flăcări? Dar aceia care mor de flăcările din ei?

    Adevăratele femei sînt acelea a căror prezență te face să uiți de probleme, idei, neliniști universale și chinuri metafizice. Pentru cei tulburați adînc de o neliniște metafizică, intimitatea unei femei este un corectiv și o reconfortare. Prin femei se poate realiza temporar o inconștiență dulce, plăcută și încîntătoare. Născute aproape numai pentru iubire, ele își epuizează întreg conținutul ființei lor în avîntul erotic. Femeile iubesc mai mult decît bărbații și suferă mai mult decît ei. Dar pe cînd bărbatul, din experiența iubirii sau dintr-o mare suferință, dezvoltă un gînd sau un sens de universalitate, pentru femeie ele rămîn strict individuale, fără o proiecție sau o adîncire în esențial și etern. Femeia trăiește voluptățile sau îndură durerile ca și cum acestea ar fi exclusiv individuale. Nu există femei care în suferința lor personală să descopere esența suferinței, fiindcă femeile sînt opace pentru universal. Ființe eminamente patice, ele nu transformă și nu transfigurează experiențele subiective, nu le trăiesc cu acea intensitate ce purifică și exaltă, ci se lasă dominate de ele. Stările sufletești la femei nu sînt creatoare, fiindcă se mențin într-o sferă pur individuală și accidentală și ca atare sînt lipsite de semnificație și de o valoare simbolică, de un sens revelator. Femeia este un animal incapabil de cultură și de spirit, iar atunci cînd se explică sterilitatea ei prin condiții istorice se realizează un act de cea mai crasă ignoranță. Femeile n-au creat nimic în nici un domeniu. Și ceea ce e mai grav este că în acele domenii în care ele au lucrat și activat mai mult au creat mai puțin, cum e cazul cu muzica. Faptul că în această artă, în care femeile s-au exercitat mai mult decît bărbații, ele n-au produs nimic original mă face să declar categoric și iremediabil că femeia nu e o ființă istorică. Să mai amintim că nu există un gînd original de la o femeie, o singură creație durabilă în artă, că aceste ființe vizuale n-au creat nimic în pictură, că, dimpotrivă, s-au remarcat puțin în unele științe cu care înclinările feminine nu pot avea nici o afinitate? În esența sa, femeia este o ființă accesibilă numai la valorile vitale ale Erosului și complet inaccesibilă la valorile suprapuse sau deviate ale acestor valori vitale. Îmi place femeia fiindcă alături de ea încetez să gîndesc și pot cu deplinătate să realizez, pentru scurt timp, experiența iraționalului. Alături de femeie, uiți că suferi din cauza spiritului, treci peste dualitățile chinuitoare și revii înspre un fond originar de viață, înspre conținuturi primordiale și indivizibile, derivate, ca expresii organice, din esența irațională a vieții. Pentru cavalerii neantului, contactul cu femeia nu poate fi decît un drum care, dacă nu duce la salvare, nu este mai puțin adevărat că duce la împăcare temporară, la o uitare reconfortantă. Grația femeii temperează tragedia bărbatului.

    Urăsc înțelepții pentru că sînt comozi, fricoși și rezervați. Iubesc infinit mai mult pe oamenii dominați de mari pasiuni care îi devoră pînă la moarte, decît egalitatea de dispoziție a înțelepților, ce îi face insensibili atît la plăcere, cît și la durere. Înțeleptul nu cunoaște tragicul pasiunii, nu cunoaște frica de moarte, precum nu cunoaște avîntul și riscul, eroismul barbar, grotesc sau sublim. Sufletul lui nu vibrează, este rece și înghețat. De aceea vorbește în maxime și dă sfaturi. Alura lui de transcendență și superioritate îl face incapabil de tragedii, de dramatism infinit sau de exaltare eroică. Înțeleptul nu trăiește nimic și nu simte nimic, nu dorește și nu așteaptă nimic. Stabilind toate conținuturile vieții într-o echivalență, el trage toate consecințele acestei anulări. Cît de complexă îmi pare însă o existență care, stabilind această echivalență, nu încetează totuși să se frămînte, pînă la limită, în anumite conținuturi. Existența de înțelept este sterilă și goală, fiindcă este complet lipsită de elemente contradictorii, de antinomii și deznădejdi, fiindcă nu cunoaște tragismul marilor pasiuni. Sînt infinit mai fecunde acele existențe care, trăgînd toate consecințele, nu încetează de a se contrazice, nu încetează de a fi devorate de contradicții organice și insurmontabile. Resemnarea înțeleptului răsare dintr-un gol interior, iar nu dintr-un foc lăuntric. Prefer să mor de un foc interior decît de vidul și resemnarea înțeleptului.

ÎNTOARCEREA ÎN HAOS

    Înapoi înspre haosul inițial, înspre haosul absolut! Să desfășurăm subiectiv un proces care să reprezinte intrarea în confuzia primordială, în vîrtejul de început al lumii. În noi să crească un avînt înspre învolburarea cosmică, înainte de apariția formelor, înainte de individuație. Simțirea noastră să pîlpîie de acest efort și de această nebunie, de aceste văpăi și de aceste prăpăstii. În interiorul nostru să dispară legile lumii, precum și toate consistențele ei, toate cristalizările și toate structurile, pentru ca, în această topire și dezechilibrare, accesul vîrtejului absolut să fie deplin. Nemaiexistînd legi și ființe individuale, putem reface subiectiv procesul de la cosmos înspre haos, de la natură înspre indiviziunea originară, de la formă înspre vîrtej. Destrămarea lumii realizează un proces contrar evoluției cosmice, un proces invers și retrospectiv. Un apocalips răsturnat, dar izvorît din aceeași sensibilitate și aceleași aspirații. Căci nimeni nu poate dori întoarcerea în haos, fără să fi suferit toate amețelile apocalipsului.
    Cîtă groază și cîtă bucurie nu încerc la gîndul că aș fi prins deodată în vîrtejul haosului inițial, în confuzia și în paradoxala lui simetrie. Simetria acestui vîrtej este singura simetrie haotică, lipsită de o excelență formală și de un sens geometric.
    Dar există în orice vîrtej o posibilitate viitoare de formă, precum în haos este o posibilitate de cosmos. Aș vrea să trăiesc la începutul lumii, în vîrtejurile demonice ale haosului originar. Să existe în mine posibilități de forme, dar nici una să nu fie realizată și efectivă. Totul să vibreze de o neliniște universală de început, ca o trezire din neant.
    Nu pot trăi decît la începutul sau la sfîrșitul acestei lumi.

IRONIE ȘI AUTOIRONIE

    Cînd ai negat totul, cu frenezie, și ai lichidat radical cu toate formele de existență, cînd nimic n-a rezistat pornirii și excesului de negativitate, de cine te mai poți lega, decît de tine însuți, de cine să mai rîzi sau să plîngi, afară de tine? După ce întreaga lume a căzut în ochii tăi, cazi în mod iremediabil și tu. Nelimitatul din ironie anulează toate conținuturile din viață. Nu vorbim de ironia elegantă, inteligentă și fină, născută dintr-un sentiment de superioritate sau orgoliu facil, de acea ironie prin care unii oameni își mărturisesc emfatic distanța lor de lume, ci de ironia tragică, de ironia infinit amară, de ironia din disperare. Singura ironie adevărată este aceea care suplinește o lacrimă sau o crispație, dacă nu un rînjet grotesc și criminal. Există o mare deosebire între ironia oamenilor care au suferit și ironia celor superficiali și comozi. Căci la întîii ea indică o imposibilitate de participare naivă la viață, legată de sentimentul unei pierderi definitive a valorilor vitale, pe cînd la ceilalți această imposibilitate de participare nu se reflectează dureros în conștiință, fiindcă sentimentul unei pierderi ireparabile nu există. Ironia indică o crispare internă, o adîncire de riduri, o lipsă de spontaneitate și iubire, de comuniune și înțelegere umană! Ea este un dispreț voalat, o transfigurare a unei realități și a unor deficiențe. Ironia disprețuiește gestul naiv și spontan, fiindcă starea ironică este dincolo de irațional și naiv. Este însă, în ironie, multă invidie față de oamenii naivi. Ironicul, neputîndu-și manifesta admirația lui pentru simplicitate, din cauza enormului său orgoliu, invidiază și înveninează, disprețuiește și se crispează. Din acest motiv, îmi pare mult mai autentică ironia amară, ironia tragică și agonică, decît cea surîzătoare, ce izvorăște dintr-un scepticism ușor, cu seninătăți vagi și echivoce, cu pretenții de lumină și bunăvoință. Cît de caracteristic este faptul că în autoironie se întîlnește numai forma tragică de ironie, că ironicul este în asemenea caz numai agonic! Nu se poate ajunge la autoironie prin zîmbete, ci numai prin suspine, care sînt suspine chiar dacă sînt complet înăbușite. Căci autoironia este o expresie a disperării. Ai pierdut lumea asta, te-ai pierdut și pe tine. Și atunci un rîs negru, înveninat și sinistru, însoțește toate gesturile tale, ca o mască hidoasă, distruge toate iluziile de elan și pe ruina tuturor surîsurilor naive, dulci și mîngîietoare, apare surîsul agonic, mai crispat decît în măștile primitive și mai definitiv decît în cele egiptene.

DESPRE MIZERIE

    Cînd mă gîndesc la faptul că mizeria este strîns legată de existența omenească, nu mai pot adera la nici o teorie și la nici o doctrină de reformă socială. Toate îmi par egal de stupide și de inutile. Chiar și tăcerea îmi pare un urlet. Animalele, care trăiesc fiecare din silința lor, nu cunosc mizeria, fiindcă nu cunosc ierarhia și dependența unora de alții. Fenomenul mizeriei apare numai la om, fiindcă numai el a putut să-și creeze din semen un supus. Nici un animal nu-și bate joc de altul, asemănător pînă la identitate cu el. Numai omul este capabil de atît autodispreț.
    Toată caritatea din lume nu face decît să evidențieze și mai mult mizeria, arătînd-o mai îngrozitoare și mai ininteligibilă decît în părăsirea absolută. Ca și în fața ruinelor, în mizerie te doare vidul de umanitate, regretul că oamenii nu schimbă esențial ceea ce este în putința lor de a schimba. De altă parte, acest sentiment se combină cu unul al imanenței și eternității mizeriei, al caracterului ei ineluctabil și fatal, acolo unde există viață omenească. Deși știi că oamenii ar putea înlătura mizeria, îți dai totuși seama de veșnicia ei, dînd astfel naștere la un sentiment neobișnuit de neliniște amară, la o stare sufletească paradoxală și tulbure, în care omul apare în toată inconsistența și mizeria lui. Căci mizeria obiectivă din viața socială nu este decît un reflex palid al infinitei lui mizerii lăuntrice. Cînd mă gîndesc la mizerie, îmi trece orice poftă de a mai trăi. Ar trebui să arunc tocul din mînă și să mă duc într-un bordei, unde sprijinul adus sărăciei ar însemna mai multă umanitate efectivă decît o carte, ce nu face altceva decît să otrăvească și mai mult această lume nenorocită și singură. Mă apucă o deznădejde mortală cînd mă gîndesc la mizeria îngrozitoare a omului, la putregaiul și cangrena sa. Acest animal rațional - n-ar mai fi! - se apucă de construcții, de teorii, se pasionează de ideologii în fața mizeriei, în loc să arunce tot ceea ce are pe el, într-un gest de înțelegere înaltă și de comuniune adîncă. Deși nu se poate interveni în existența nimănui și deși nu poți scoate pe nimeni efectiv din singurătatea durerii, totuși pasivitatea e criminală, precum criminală e și mila aproximativă, așa cum e mila tuturor oamenilor. Prezența mizeriei în lume compromite pe om mai mult decît orice și explică de ce grandomania acestui animal va trebui să aibă un sfîrșit catastrofal. Cînd văd mizeria, mi-e rușine pînă și de faptul că există muzică, devenită în asemenea cadru inexpresivă și rece. Esența vieții sociale este nedreptatea. Și atunci, cum să mai aderi la o doctrină socială și politică?
    Mizeria distruge din viață totul; o face scîrboasă, hidoasă, spectrală. Există paloarea aristocratică și paloarea mizeriei. Întîia rezultă din rafinament, a doua din mumificare. Căci mizeria fantomatizează, creează umbre de viață, apariții stranii, asemănătoare unor forme crepusculare, ce succed unui incendiu cosmic. Nu este în convulsiunile ei nici urmă de purificare, ci o ură, o amăreală, o înrăire carnală. Mizeria, ca și boala, nu duce la un suflet nevinovat și îngeresc, la o umilință curată și pură, ci la o umilință veninoasă, rea și răzbunătoare, la un compromis ce ascunde răni și patimi chinuitoare. Aceia care nu s-au născut în mizerie, ci au căzut în ea, nu se pot împăca absolut niciodată, fiindcă aceștia înțeleg mai bine decît ceilalți că în viața aceasta lucrurile ar putea sta și altcum.
    Nu admit o revoltă relativă în fața nedreptăților, ci numai o revoltă eternă, fiindcă eternă este mizeria în umanitate.

FUGA DE PE CRUCE

    Nu-mi plac profeții, precum nu-mi plac marii fanatici care nu s-au îndoit niciodată de credințele și misiunea lor. Valoarea profeților o măsor după capacitatea lor de îndoială, după frecvența momentelor cu adevărat chinuitoare, de-o luciditate dureroasă. Căci la marii profeți îndoiala este mai tulburătoare decît la ceilalți oameni, deși numai în îndoială sînt profeții și fanaticii cu adevărat umani. Restul este absolutism, predică, morală și pedagogie. Vor să învețe pe alții, să mîntuiască, să arate calea adevărului, să devieze destinele altora, ca și cum adevărurile lor ar fi mai bune decît ale celor pe care îi învață. Criteriul îndoielii este singurul valabil spre a-i deosebi de maniaci. Nu se îndoiesc ei însă prea tîrziu? Acela care s-a crezut fiul lui Dumnezeu nu s-a îndoit decît în momentele finale. Și adevărata îndoială a lui Cristos nu este cea de pe munte, ci aceea de pe cruce. Sînt convins că Isus pe cruce a invidiat destinul celui mai anonim dintre oameni și, dacă ar fi putut, s-ar fi retras în colțul cel mai obscur al lumii, unde nimeni n-ar mai fi cerut speranță sau mîntuire. Și cînd a rămas numai cu soldații romani, sînt sigur că le-a cerut să-l ia jos, să-i scoată cuiele, pentru a fugi atît de departe, încît ecoul suferințelor oamenilor să nu mai ajungă pînă la el. Nu că Isus ar fi încetat deodată să mai creadă în misiunea și ideile lui - era prea iluminat pentru a putea fi un sceptic -, dar moartea pentru alții este mult mai greu de suportat decît moartea ta, consumarea destinului tău personal. Isus a suportat răstignirea, deoarece știa că numai prin jertfa lui proprie pot triumfa ideile sale.
    Așa pretind oamenii: pentru ca să creadă în tine, tu trebuie să renunți la tot ce e al tău și apoi la tine. Oamenii sînt răi și criminali; ei vor să mori pentru a garanta autenticitatea credinței tale. De ce admiră ei scrierile răsărite dintr-o însîngerare durabilă? Fiindcă aceasta îi scutește de suferințe sau le dă iluzia suferinței. Ei vor să vadă sînge sau lacrimi dincolo de rînduri pentru ca, din mediocritatea și satisfacția lor, să le apari ca un destin particular și demn de admirație. Toată admirația vulgului este plină de sadism.
    Dacă Isus n-ar fi murit pe cruce, creștinismul n-ar fi triumfat. Oamenii se îndoiesc cu drept cuvînt în fața a orice, numai în fața morții nu. Or, moartea lui Isus a fost pentru ei suprema certitudine, suprema încredere în valabilitatea principiilor creștinismului. Cristos putea foarte bine să dispară în fața primejdiei răstignirii - sau ar fi putut primi admirabilele tentații ale diavolului, care exprimă simbolic tentațiile vieții. Cine n-a făcut pact cu diavolul n-are rost să trăiască, deoarece el exprimă simbolic esența vieții mai bine decît Dumnezeu. Regretul meu este că diavolul m-a ispitit atît de rar… Dar nici Dumnezeu nu m-a iubit. Creștinii n-au înțeles nici acum că Dumnezeu este mai departe de oameni decît oamenii de el. Îmi închipui un Dumnezeu plictisit pînă dincolo de margini de acești oameni care nu știu decît să ceară, un Dumnezeu exasperat de trivialitatea creației sale, dezgustat de pămînt și de cer. Și-mi închipui un Dumnezeu avîntîndu-se în neant, ca Isus de pe cruce…
    Oare ce s-ar fi întîmplat dacă soldații romani ar fi ascultat ruga lui Isus, dacă l-ar fi luat de pe cruce și l-ar fi lăsat să plece? În nici un caz el nu s-ar fi dus în altă parte a lumii pentru a predica, ci pentru a muri singur, fără compătimirea oamenilor și fără lacrimile lor. Chiar dacă Isus n-ar fi cerut soldaților eliberarea - din cauza orgoliului -, totuși îmi este imposibil să cred că această idee nu l-ar fi obsedat. Neapărat Isus a crezut că e fiul lui Dumnezeu, dar aceasta nu l-a putut împiedica, în fața jertfei pentru alții, să se îndoiască sau să-i fie frică de moarte. În întreg procesul răstignirii, Isus a avut momente cînd, dacă nu s-ar fi îndoit că e fiul lui Dumnezeu, a regretat că e fiul lui. În fața morții, Isus Cristos a regretat că e fiul lui Dumnezeu. Și dacă a primit moartea, a făcut-o numai pentru a triumfa ideile sale.
    S-ar putea foarte bine ca Isus să fi fost mult mai simplu decît îl concepem noi, să fi avut mai puține îndoieli și mai puține regrete. Căci el s-a îndoit și a regretat ascendența lui divină numai în momentele finale. Noi ne îndoim și regretăm atîta, încît nici unul dintre noi nu ne mai putem crede fiul lui Dumnezeu. De aceea, nici nu mai putem fi sfinți și nu mai putem crede în predicatori. Detest în Isus tot ce e predică, morală, idee și credință. Să ne fi dat pace, și să nu ne mai fi tulburat cu atîtea idealuri și credințe. Căci idealuri și credințe au atîția. Iubesc la Isus momentele de îndoială și de regret, clipele cu adevărat tragice din existența lui, care nu îmi par nici cele mai interesante și nici cele mai dureroase. Căci dacă s-ar măsura după suferință, cîți n-ar avea dreptul, înaintea lui, să se considere fii ai lui Dumnezeu! S-ar putea ca nu toți fiii lui Dumnezeu să moară pe cruce, într-o moarte geometrică și verticală!

CULTUL INFINITULUI

    Nu pot vorbi de infinit fără să simt un vîrtej interior și unul exterior. Este ca și cum, dintr-o existență ordonată, cu legi și forme, aș sări într-un vîrtej cu ondulații inegale și capricioase ce evoluează, cu o iuțeală de gînd, prin imensitate. Evoluția acestei linii sinuoase se desfășoară spre un punct etern inaccesibil. Cu cît punctul de ajungere se deplasează înspre o depărtare inconceptibilă și indefinită, cu atît intensitatea vîrtejului pare a crește. Curbele și ondulațiile lui n-au nimic din ușurința grației, ci descriu linii complicate, asemenea unor flăcări cosmice. O trepidație universală zguduie totul ca într-un infern. Și toată lumea pare a se mișca într-un ritm accelerat și nebun, ca și cum s-ar apropia apocalipsul. Nu există un sentiment adînc al infinitului fără acea senzație ciudată a apropierii vertiginoase de sfîrșitul cosmic, de sfîrșitul universal. Paradoxul infinitului este de a-ți da această senzație de apropiere de sfîrșitul absolut și de a face, în același timp, imposibilă această apropiere. Căci infinitul nu duce la nimic. Atît infinitul spațial, cît și infinitul temporal. Infinitatea este tot atît de deconcertantă în trecut ca și în viitor. Ce să se realizeze în viitor, cînd avem o eternitate înapoia noastră în care s-a putut realiza orice? Cum o să poată prezenta viitorul ceea ce n-a putut prezenta o infinitate trecută? Dacă lumea ar fi avut un sens, s-ar fi revelat pînă acum și noi l-am fi aflat. Cum să pot concepe că acest sens se va realiza în viitor, cînd pînă acum ar fi trebuit să se arate? Lumea n-are nici un sens nu numai fiindcă este irațională în esența sa, dar și fiindcă este infinită. Sensul este conceptibil numai într-o lume finită, în care poți ajunge la ceva, unde sînt limite care se opun regresiunii noastre, în care există puncte sigure și delimitate, astfel ca lumea să poată fi asimilată unei istorii cu convergență universală și precisă, așa cum face concepția progresului. Infinitul nu duce la nimic, fiindcă în el totul e provizoriu și caduc. Totul e prea puțin față de nemărginire. Nimeni nu poate avea experiența infinitului fără amețeli, fără o tulburare adîncă și care nu se poate uita. Și cum să nu te tulburi, cînd în infinit nici o direcție nu e mai valabilă decît cealaltă?
    În spațiu, infinitatea stabilește echivalența direcțiilor, care toate nu pot duce nicăieri, nici una nefiind preferabilă alteia. Infinitul neagă orice posibilitate de a rezolva favorabil problema sensului acestei lumi. Simt o voluptate demonică atunci cînd mă gîndesc la această negativitate și îmi pare chiar bine că lumea n-are nici un sens din cauza infinitului. Și, în definitiv, ce ne mai trebuie atîta sens? Oare nu putem trăi și fără ca lumea aceasta să aibă unul? O beție a iraționalității, un dionisism total nu pot suplini acest nonsens universal? Să trăim, fiindcă lumea n-are nici un sens. Dacă n-avem scopuri precise și idealuri accesibile, să ne aruncăm fără nici o rezervă în vîrtejul teribil al infinitului, să urmăm ondulațiile lui în spațiu, să ne consumăm în focurile acestui vîrtej, în căldura lui îngrozitoare, să-l iubim pentru nebunia lui cosmică și pentru anarhia lui totală. Nu există experiență a infinitului care să nu provoace anarhia, o anarhie totală, organică și iremediabilă.