Ma plimbam debusolat pe malul raului care-mi strabatea orasul natal. Era o seara frumoasa de septembrie dar eu nu puteam sa-i observ frumusetea. Treceam absent pe langa oamenii ocupati cu treburile lor cotidiene: batranei iesiti la plimbare care se bucurau de ultimele seri calduroase ale anului, parinti care si-au scos copiii la aer curat, copii mai mari jucandu-se, betivi rezemand digul… Nici nu mi-am dat seama cand am iesit din oras. Aveam lacrimi care mi se scurgea pe fata si pe barba lunga si neagra. Fumam si plangeam de mila mea, imi priveam viata dintr-un loc din afara mea, de unde puteam sa fiu obiectiv si mi se facea mila de mine.
M-am oprit pe malul apei plangand in continuare si privind apa. Incepea sa se intunece dar nu se facea racorea. "Macar nu voi tremura de frig", imi spuneam.
Din stanga mea, de dupa o salcie crescuta din mal peste apa, am auzit fosnind ceva. Am intors capul si… am ramas mut. Vedeam o aratare care incepuse sa se metamorfozeze sub ochii mei. La inceput avea forma unui sugar care crestea si lua diferite infatisari: cand o fetita dragalasa, cand una malformata si distrusa de necazuri. Aratarea a continuat sa creasca, stabilizandu-se la un moment dat sub forma unei fete modeste ca infatisare care ma privea cu ochi absenti.
Deodata am scapat o exclamatie, fata devenise deosebit de frumoasa, ceva ce nu gasesti in realitate oricat ai cauta . Era perfecta cu exceptia ochilor care erau tristi, deosebit de tristi. Dintr-o data frumoasa aparitie (uitasem deja cum a fost la inceput) s-a transformat intr-o "Baba-Cloanta" autentica si a ramas asa uitandu-se la mine cu niste ochi care parca ma invinovateau.
- Buna seara! M-a salutat cu o voce horcaita.
Spaima care aparuse la prima aparitie a fiinttei din fata mea m-a cuprins din nou. Vroiam sa strig dar nu puteam, si daca as fi putut cine m-ar fi auzit?, lasasem orasul mult in spatele meu. Nu am putut sa- raspund.
- Buna seara! Repeta ea pe un ton mai accentuat.
Am tresarit si am mormait:
- Buna!
- Ce te uiti la mine asa speriat si mirat de parca nu ai nici o vina?
- Ce vina? Am suierat printre buze neintelegand nimic si mort de spaima.
- Tu m-ai facut sa ajung in halul asta asa ca nu mai fa pe inocentul cu mine! Nu-ti merge! M-am saturat si am venit sa te intreb: ce ai de gand?
Fiinta din fata mea, zbarcita, de o uratenie de nedescris ma privea cu ochi fiorosi. Imi mai revenisem si ma intrebam daca nu dorm si traiesc vreun cosmar. Incepeam s-o vad mai bine. O faptura de nici un metru si jumatate acoperita cu par si bube supuroase, cu sanii acoperiti de gangrena si cu o fata monstruoasa ma privea amenintator. Inima imi batea nebuneste, eram in pragul unui infarct.
- Stai! Nu te grabi! Nu ma lasi tu asa, tu m-ai facut sa ajung in halul asta, tu ma refaci.
- Cine esti?, am izbutit sa o intreb.
- Uita-te la el!!! a izbucnit din nou. Sunt VIATA ta si nu eu sunt vinovata ca am ajuns asa.
Creierul imi paralizase. Am lasat capul in jos intelegand metamorfozele vazute anterior. Cand am ridicat capul nu am mai vazut nimic, o bezna de nepatruns se lasase, iar...VIATA MEA nu mai era nicaieri...