Merg deseori prin centrul vechi al Bucureștiului. Casele se înșiră aici de-a lungul străzilor strâmte, cele mai multe având geamurile sparte și zidăria scorojită și mâzgălită cu grafitti.
Intru pe poarta fostului han al lui Manuc și mă așez la o masă. Curtea e plină de turiști. Unii vorbesc cu însuflețire. Alții tac, privind în gol. "Care din ei o fi rămas fără bani?", mă întreb. Stăpânii locului s-au îngrijit ca decorul din interior să arate "vechi". Oare se poate mai mult? Ies în stradă și aflu: zgomotul de mașini și vacarmul de muzici turcești mă asurzesc.
Văd că pe dinafară clădirea nu prea mai seamănă cu ce știu din fotografii. Atunci mă gândesc la casele vechi, la cele multe și norocoase care au scăpat de astfel de "modernizări". Mai trec o dată prin cartier și-mi spun: "Parcă era mai frumos la Hanul lui Manuc!". Și mă-ntristez.
Pentru că nepăsarea față de ceea ce a mai rămas din Bucureștiul de altădată mă face să cred că nu mai avem nici dragoste, nici respect pentru trecutul orașului.
Casele vechi nu sunt o parte din istoria Bucureștiului, din istoria noastră?!
Cândva, demult, undeva, un rege a poruncit să se strângă, într-un muzeu, casele de tot felul ale supușilor săi. De-atunci, s-au perindat pe-acolo milioane de oameni de toate vârstele și, nu o dată, mulți dintre ei au revenit.
Regele nu iubea faima, poate că în sinea lui nici măcar nu iubea casele acelea. Dar era un bun pedagog și urmărea să-i facă pe supușii săi mândri și conștienți de tradițiile și de valoarea lor, adică să-i educe. Nimic nu putea fi mai potrivit decât un muzeu.
Vistieria țării a cheltuit cu acea ocazie mulți bani, dar muzeul mai există și astăzi. Citind și deci visând câteva ore la atmosfera de altădată, mi-am dorit ca hanul, cu tot ce a mai supraviețuit în jur, să-și recapete măcar puțin din fosta strălucire.
Dar mă tem că ne-ar costa și pe noi la fel de mult.
Nu, nu ne putem permite un asemenea lux. O treime din banii ăștia ne-ar ajunge pentru a găsi repede un primar al Bucureștiului.
Și dacă nu ne-o place, nu-i nimic. Restul de două treimi abia așteaptă.
La o adică, dacă n-o fi și n-o fi, bugetul Primăriei e cam de 200 de primari generali pe an. Lac să fie!
- Auzi, muzee!!
- Doamne ferește, ce ți-e și cu tineretu' de azi!!!
Merg deseori prin centrul vechi al Bucureștiului.
Proprietate a tuturor și a nimănui, ocrotit ­ cel puțin teoretic ­ de mai multe comitete, care de care mai istorico-monumental, mai cultural și mai sărac, centrul vechi al orașului este de fapt un cartier care moare cu zile.