agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2712 .



Casa cu tamarisc
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [mandragora ]

2004-07-10  |     | 



CASA CU TAMARISC

(fragment de roman)


1.


Cuțitul știrb, cu lama ruginită, sfârteca știrul și volbura. Poate din pricina armei atât de nepotrivite, poate din cauza soarelui care sulița prin spărtura pălăriei de paie ochii neliniștiți ai băiatului, mâinile mari, crescute nefiresc peste vară, se încurcau întruna în șuvițele vegetale. Roșii și verzi, le-ai fi asemuit cu resturile de hârtie și pânzătură, risipite iarna pe ulița desfundată, după trecerea alaiurilor funambulești ale irozilor. Însă, chiar dacă ochii lui priveau macii din grădină și mușcatele din fereastra Smarandei, fustele ei colorate și șorțul cu vrâste, el n-ar fi știut numi ceea ce vedea doar cu aceste două cuvinte atât de simplu de rostit: roșu și verde. Și tocmai pentru că asta nu se putea, inventase el un înțeles anume pentru culori – pentru lipsa lor, mai bine zis.
Se făcea că aceea dintre ele care se numea verde era tatăl lui, iar cea roșie – maică-sa. La început, un început de care nu-și aduce prea bine aminte, ochii lui le deosebeau, înțelegeau că există verde și există roșu, tot așa cum existau tatăl și mama, doi, unul lângă celălalt. După aceea s-a întâmplat ceva, el nu știe ce, era prea mic să fi prins înțelesul lucrurilor. Părinții s-au despărțit. El a rămas în sat, cu Maia, bunică-sa, mama tatălui. Și în ograda ei a crescut mare, o dată cu puiul de tamarisc plantat chiar în ziua când s-a mutat el acolo. Taică-su e tot în sat, stă la casa nouă, de pe ulița Hogii. Nu e departe, dar e ocupat și-l vede rar. Despre maică-sa nu știe prea multe. A plecat „cucoană la oraș”, cum zice Maia. S-a măritat cu un frizer. Are și doi plozi, frații lui, adică. A fost de câteva ori la ea, dar nu i-a fost drag să stea acolo. Copiii erau mici, răzgâiați, lipicioși de la bomboanele pe care le mestecau întruna. Ori poate numai lui i se părea. Maică-sa, mereu muncită: gătea, spăla, călca. Uneori, citea ziarul, pagina cu ferparele celor stinși – „of, că repede se mai duce lumea asta, dragul mamei!” –, răsturnată pe un fotoliu cu pânză roșie (dacă roșie o fi fost, el nu-și dădea seama), izită pe alocuri. Stătea acolo, uitând parcă să se ridice, cu ochii în foaia cu miros de cerneală tipografică și cu țigara între arătătorul și mijlociul mâinii stângi, cu scrumul nescuturat, înălțând spre tavan șarpele fumuriu. Își mai aduce aminte de izul de colonie ieftină și de tâmplele pomădate ale frizerului. În rest, nimic. Sau poate doar refuză să își amintească.
Da, asta credea el că s-a întâmplat: culorile, ca și părinții lui, există, sunt acolo, însă nu le mai vede, nu le mai simte ca la începuturi. Există, dar străine de el.

Șirurile lungi de porumb stau între băiat și fata-femeie la care visează de la o vreme. Dinspre curțile Smarandei, un cântec fragil încearcă să ajungă până la el. Nu aude cuvintele. Și le închipuie numai. Așa cum își imaginează buzele ei, despre care el crede că au culoarea macilor – ori a vrâstelor șorțului suflecat –, mișcându-se încet, eliberând versurile în aerul cald.

Foaie verde grâu mărunt,
Nu-i un ceas, nu-i un minut
Să nu plâng în așternut.
Și tot stau și mă gândesc
Cum de voi să mai trăiesc?
Și-altă foaie de trei flori,
Așa-mi vine uneori
Să beau otravă să mor.
Și iar stau și mă gândesc,
Cum o să mă otrăvesc
Când am zile să trăiesc?
Voi trăi o zi sau două
Și m-oi duce-n lumea nouă...!

Și glasul tânăr urcă din el, se înalță deasupra creștetelor porumbilor, care se mulțumesc doar să îngâne cântecul subțire, umplând văzduhurile cu tânguirea lui.

„Costine, Costine, iar te-au furat Ielele, maică...” O aude venind din spatele casei pe Maia, cu pasul ei cumpănit, de parcă ar vrea să măsoare mai bine hotarele timpului. Și întinderea locului. „Cu tine, fătul bunichii, or muri rățele astea de foame.”
Băiatul răsucește limba cu ascuțișul în sus și, dintr-o singură mișcare, cu latul custurii adună verdeața de pe tocător în lighenașul albastru, cu smălțuială pleznită. Femeia pregătește apoi, cum știe ea mai bine, mâncarea pentru paserile lihnite de foame și toropite de căldură. Le ademenește, cu vorba ei moale ca pânza nouă de bumbac. Și păsările vin la chemările ei, și ciugulesc aproape tandru cauciucul încălțărilor, și își lipesc capetele pufoase, de umbră galbenă, bobocii mai ales, de picioarele cu pielea pergamentoasă, scrijelită de mărăcini, ale bătrânei.
Cântecul din curtea vecină se oprește brusc. Poarta scârțâie și un glas de bărbat, puțin băut, gândi Costin, îi poruncește femeii să aducă săpunul și carafa cu apă. „Bine că se spală, măcar, înainte de a înfuleca...” Îi era urât de omul care mirosea a rachiu prost și a mahorcă, având hainele mereu pătate de transpirație și motorină. Smaranda, nevastă-sa, era până mai ieri tovarășa lui de joacă. Ce mai trânte încingeau iarna, prin zăpada înaltă, și cum se urca el vara în corcoduși, scoborându-se de acolo cu sânul plin de fructele pe jumătate coapte, să le împartă amândoi. Una mie, una ție, una lu’ popa Ilie, alta colo-n pălărie... Fata se măritase în primăvară, nu avea nici șaisprezece ani, și după o lună maică-sa murise. În ograda lor, unde își petrecuse atâtea veri frumoase, strecurându-se printre ostrețele prinse numai într-un cui, era acum stăpân bărbatul de patruzeci de ani. A fost argat la boier, vara avea în seamă și treierătoarea, îl învățase neamțul care o adusese acolo, a lucrat apoi o vreme la colectivă; acum e mecanic pe undeva la oraș, pleacă dis-de-dimineață și se întoarce târziu, behăind un cântec murdar. Știe tot satul că e cu voie bună. Intră în casă, izbește, strigă și... ceva se întâmplă acolo, de se umple noaptea cu icnete și cu gemete. Bărbatul horcăie gros și, mai la urmă, Smaranda slobozește un țipăt subțire, de pasăre rănită. Apoi, liniște... În zori, alte zgomote, scârțâitul porții, și viața o ia de la capăt. Câteodată, după astfel de întâmplări, fata abia se mișcă prin ogradă, de parcă toată noaptea a cărat sacii cu nuci din pod în tindă... Alteori, saltă veselă și toate au spor. Curăță ograda, suflă spuza de pe cuptor, aduce în mijlocul curții o balie mare și începe să frece albiturile la zolitor. O dată, numai, deși era deja vară, a ieșit din casă cu basmaua trasă pe ochi și înnodată dușmănește sub barbă. A întâlnit-o la fântână și ea s-a ferit din calea lui, dar a avut vreme să vadă urma loviturii sub tâmpla stângă...










2.


De toate acestea își aduce aminte acum, privind tavanul murdar al camerei ieftine de hotel. Chiar deasupra lustrei cu două brațe și un glob spart – pricină pentru care stă periculos într-o parte, ca o corabie care se scufundă –, s-a lățit o pată de mucegai. Labirinturi croite de monștri ciudați, cu trupuri micșorate înadins, pe care nu-i vezi decât străduindu-te și numai cu ochii minții, îl absorbeau în jocul lor fatal, în încercarea nefinită de a ajunge, cândva și cumva, dinspre periferiile propriei vieți la un centru ipotetic... Ca de fiecare dată când se deda trăirilor acestora josnice, în aceeași cameră îngustă de hotel, exista un moment în care labirintul de mucegai îl avertiza că încă nu și-a parcurs adevăratul destin, că nu a fost atent la revelarea strictei lui geometrii, din valurile suprapuse de arabescuri... Și neputința îl paraliza, ca otrava paingului musca prinsă în plasă. De multă vreme însă el nu mai are nici măcar zbaterea aceea din urmă a insectei care-și dă seama că e fără scăpare...
Cu ultimele picături de apă încă prelingându-se pe piele, femeia se lipi puternic de el. Gestul îl scoase din reverie, cu o bruschețe pe care o resimți până în fundul creierului. Sărutarea ei, pe lobul urechii stângi, mâna care i se strecură pentru câteva clipe prin părul cenușiu de pe piept și un îndemn șoptit, de a cărui vulgaritate a înțeles că nu se poate ascunde („e rândul tău să te speli”), îi fixară, pentru moment, reperele reale ale pământenei lui identității. Statutul său de „mare poet al neamului”, membru în jurii și comisii, consilier al câtorva reviste literare, vânat de fetișcane nurlii și muieri răscoapte, dornice să ajungă, prin contactul atât de frust, de direct cu trupul lui sleit de prea multe amoruri, să-și vadă tipărite numele și versurile gângave...
Cea de acum nu avea nici măcar vârsta fiicei lui. A cunoscut-o cu câteva zile în urmă, la Festivalul Poeziei Tinere. Concurs minor – unul dintre zecile care răsăriseră dintr-o dată după Revoluție, peste tot în țară –, era ținut cu oarece eforturi în viață de forurile locale dintr-un târg uitat, cu lume pestriță și obiceiuri cuminți, căreia i se inoculase credința că organizarea unui eveniment cultural ar fi putut scoate orașul, fie și numai pentru trei zile, din anonimat. Credință și speranțe inutile. Căci numai despre „intrare în atenția nației” (cum declamase unul dintre politicienii locului, „invitat de onoare”) nu se putea vorbi, dacă luai în seamă cele două-trei știri aruncate într-un colț de pagină al gazetei vetuste, de provincie, ori al vreunui ziar mai pricopsit din Capitală. Singurul „câștig” era tot al lor, al scriitorilor cu state mai vechi. Se mai întâlneau, mai disecau o bârfă sau un poem, scuturau fustele vreunei fetișcane ce se uita cu pioasă evlavie la ei și, mai ales, se îmbătau bine, cu vin și tărie din belșug, prefăcându-se că iau în seamă vreun târgoveț cu pretenții de mare artist încă necunoscut. Sincer vorbind, el îi aproba adeseori fără să fi ascultat prea bine ce spun și, în orice caz, cum se numesc nu și-ar fi amintit niciodată, oricât ar fi scormonit în tainițele minții, pentru că nu făcuse vreodată efortul de a le depozita numele în memorie. Erau niște oameni acolo, și ei, pentru care astrele s-au oprit în loc exact de vineri, ora unsprezece și cinci, când invitații de la București au sosit în gara prăfuită a orașului, până duminică la douăzeci și trei și treizeci, când, cu greu, cu burțile și ochii umflați de băutură, erau urcați în trenul de noapte care îi returna Capitalei.
Fata „se lipise” de el încă din momentul când, programat de directoarea bibliotecii să înmâneze diplomele tinerilor poeți laureați, anunțase că ei i se decernase premiul pus în joc de Litera nouă, revista al cărei trimis era în juriu. O vreme, n-a înțeles de unde a apărut, în rochia ei de seară extravagantă, în mijlocul celorlalți poeți tineri, îmbrăcați în jeanși, tricouri și cămăși cadrilate, șifonate de drumul prea lung. Era o prezență insolită, parcă din alt secol. Apoi și-a amintit că o zărise și în prima zi, doar că atunci nu se deosebea cu nimic de pluton. Blugi roși în genunchi, un tricou cu mâneci scurte, răsucite „după ultima tendință a modei”, jiletcă tot de blugi, părul strâns într-o coadă de cal, fără pretenții. Așa fusese și la concertul din prima seară, din sala de conferințe a primăriei, unde interpretaseră fragmente din opusuri celebre doi tineri, studenți – el, la violoncel, ea, la fagot –, glorii viitoare ale muzicii, pornite tot din orășelul lor... Ar fi trebuit să cânte și un al treilea, pianist, dar, din nefericire, nu se găsise un acordor pentru vechiul clavir, uitat în spatele scării, la Casa de Cultură. Și, dacă tot nu puteau folosi pianul, „gospodarul cetății” a cerut să i se acorde onoarea organizării concertului chiar în sediul primăriei, ca prima dintre finanțatoarele de drept ale festivalului.

Se ridică mai întâi în capul oaselor, în patul cu salteaua tare, îmbrăcată în cearșaful ce purta urmele recentei tăvăleli. O pată vâscoasă se lăfăia chiar pe mijloc și, privind-o, simți un ușor disconfort. Se întrebă, cu un început de groază, dacă nu cumva fata avea vreo boală, ori poate chiar el să fi dobândit una mai demult, într-o altă aventură obscură, și s-o fi transmis astăzi mai departe, ca pe un soi de ofrandă adusă neputinței lui creatoare... La vârsta lui, se simțea ridicol să umble cu prezervative în buzunar, necum să le deruleze pe mădularul încă pe jumătate flasc, înainte de a începe sfânta cotrobăială în pântecele vreunei iubiri de ocazie. Conta însă, e adevărat, pe mai buna prevedere a partenerelor pe care poezia și gloria lui i le aduceau dinainte, în astfel de momente de mahmureală a spiritului și a trupului. De data aceasta, femeia nu avea nici ea asupră-i strania mănușă chirurgicală cu un singur deget. Poate că nici nu era atât de versată pe cât o bănuise în compartimentul trenului care-i aducea, cu legănări de odaliscă lascivă, la București.
O vreme, în semiîntuneric, continuaseră dialogul despre noile tendințe literare, început în restaurantul decent, unde s-a întins masa de adio, în cinstea juriului și a premianților, și care, la ora la care ei se îndreptau spre gară, ajunsese deja să ia proporțiile unei nunți grotești. Ea a spus ceva despre nevoia de a restructura canoanele literare ale veacului XX¸ iar el nu știa dacă să o suspecteze de însușirea tezei respective – al cărei enunț lui îi era vag cunoscut –, fără să-și fi construit propriile argumente, ori să dea credit puterii ei de introspecție și motivare a subiectului. Oricum, conversația devenise la un moment dat mult prea specioasă și savantă pentru ca el să găsească puterea de a o urmări și de a-i replica, așa că până la urmă abandonaseră acest fir și se cufundară în tăcere. Pentru un timp, i-a ascultat respirația regulată. I s-a năzărit că urechea decelează un susur abia perceptibil, poate un ușor sforăit. Sunetele se deslușiră apoi din ce în ce mai puțin, drept pentru care el crezu că fata a adormit și se pregăti să se scoboare el însuși în somn. Și e probabil chiar să fi ațipit, pentru că nu-și aduce aminte când s-a lipit, provocatoare, de el, respirând, cu nările umflate ca de o mare dorință, peste gura lui. Simțea pe buze jetul pe care îl expulzau nările ei, fierbinte, agresiv, mușcător, încât își închipui că așa trebuie să sărute un spirit al focului. A prins-o atunci de ceafă, într-un elan erotic, de care nu mai avusese de multă vreme parte, zdrobindu-și buzele de dinții ei, aspirându-și unul altuia limbile, până la rădăcină, cu o frenezie războinică, sufocantă, până ce gustul sângelui le umplu gura și un bulgăre de foc se înstăpâni în golful dintre șolduri, urcă vertiginos prin vintre, oprindu-se o fărâmă de vreme în plex, de unde inundă coșul pieptului, căutându-și loc de ieșire o dată cu aerul expirat. De i-ar fi văzut cineva atunci, un călător somnambul ori conductorul trenului ce continua să spintece noaptea, ar fi fost uluit de flăcările pe care le scoteau, pe gură și pe nări, doi dragoni dominați de patimă...




3.

Femeia își sprijinea ușor capul brobonit de sudoare de umărul lui. Nările-i inhalau cu nesaț mirosurile amestecate, de busuioc, de nucă amară, de transpirație, și băiatul simți cum gura i se umple cu o licoare cu gust dulceag și amețitor... După încordarea teribilă a ceasului din urmă, emoții și nedumerire, dorință, o teamă cumplită care se cuibărise în vintre, valuri de căldură și transpirații reci și din nou foamea aceea de nestăvilit, care-l făcea să înainteze ca un început de uragan spre femeia ce îl privea liniștit, atât de liniștit încât numai privirea ei îl făcea stană de piatră; după acestea toate și cele care se mai întâmplară după aceea și care nu-s de povestit, băiatul (ori poate mai nimerit ar fi să spunem bărbatul tânăr) avea senzația că trupul întreg îi era cufundat în apa curată a unui râu podit cu ierburi de mătase. Și apa curgea mângâietoare peste el, și totul era numai pace, și ultima vlagă se scursese din el, și doar bătăile încă iuți ale inimii îi aminteau că un lucru mult prea serios se întâmplase. Își întoarse pe jumătate capul, doar atât cât să poată privi chipul femeii: pe cele câteva fire argintii se odihnea o rază de lună. Zâmbi. Și zâmbetului acestuia fermecat vru el să-i zică o vorbă, cu care se îneca întruna, de-i ieșea pe gâtlej numai o bolboroseală ciudată. Cu o sforțare neomenească, băiatul rosti deslușit: „Mulțam frumos!”. Și atunci ea începu să râdă, ca un zurgălău în serile de Crăciun, și-i spuse ceva care-l făcu să simtă cum casa întreagă se năruiește peste el: „Așa zice și taică-tu!...”

Toată vara trăise cu gândurile aninate de vrâstele Smarandei. O chemare, nedeslușită la început, dar pe care începuse s-o ghicească, să-i afle izvoadele și rostul, creștea în lăuntrul lui. Când a înțeles ce se petrece cu el a roșit, de parcă toată lumea i-ar fi ghicit gândul. Cu toate că nimeni altcineva nu era prin preajmă, a roșit și s-a ascuns după haina veche atârnată în cuiul din tindă. A stat așa, ascuns, cu fruntea lipită de peretele ce mirosea a pământ, a bălegar, a paie și a văruială proaspătă, până către seară, când s-a întors Maia din sat și l-a strigat, neliniștită că nu-l vede niciunde. O vreme, a ocolit-o pe fată. Nu mai răspundea, peste zi, când ea îl chema și îl îmbia la căpșune și zmeură, ca-n verile bune de altădată. Nu mai ieșea la fântână, să-i cumpănească ciutura și să o tragă afară, șiroind de apă. Se retrăgea cuminte în șopronul bătrân, printre uneltele vechi, cu flori de rugină, unele rămase de la bunică-su, pe care nu-l cunoscu-se, altele de la tatăl lui. Lua câte o bucată de lemn aruncată în vreun colț și rindeluia la ea până ce nu mai rămâneau decât așchiile...
Într-o zi au intrat în curte doi flăcăi, să-l cheme la scaldă, căci soarele dogorea atât de tare, încât numai în apa râului ce-și croise albie prin clisa albastră se mai puteau ostoi de căldură. Și-a luat de pe culme o pereche de izmene, albe, de in subțire, și a plecat cu ei... Da’-n vara aceea băieții n-au mai tras către scăldătoarea copiilor, s-au avântat acolo unde era apa mai mare, și flăcăii se întreceau în voinicii dinaintea fetelor, care-i priveau râzând întruna, de pe malul înalt. Câte una, mai nestăpânită, se arunca și ea în undă, alături de ei, iar, când se ridica deasupra, cămeșa străvezită de apă lăsa să se vadă unduirile unui trup intrat abia în anotimpul coacerii. Cei doi cu care venise se răcoreau deja în râu, în vreme ce el încă se mai codea. Stătea pe buza stâncii fierbinți, privind apa învolburată de jocul tinerilor, când îl văzu pe unul dintre ei urcând pe mal, cu pielea creață și învinețită de frig, tremurând, și cu izmenele ridicate în față, de părea că un ciot se prinsese de ele, ca de năvoadele pescarilor. Fetele chicotiră și lui iarăși îi fu rușine, pentru el și pentru ei, de întâiele semne, prea evidente, ale unei bărbății venite parcă pe neașteptate...
În altă seară, pe șanț, cineva îi strecură la ureche o vorbă. Secret știut numai de feciori, și numai într-o anumită vară a vieții lor. E acolo, în sat, o casă unde ziua nimic nefiresc nu se întâmplă, un loc al altor deveniri, un teritoriu magic, unde băieții se transformă peste noapte în bărbați. Un templu al unor inițieri păgâne, al unor taine atât de adânci, încât nici nu pot fi rostite. El întrebă, puțin năuc, puțin speriat, „unde? cine?” și nu știu dacă acela a fost un răspuns, un nume sau numai șuieratul vântului. Porfiria!... Porfiria!...

Dogoarea se înmuiase peste sat și, o dată cu sunetul lung al tălăngilor care aduceau cirezile de la islaz, răsăreau pe cer și primele stele. Maia aprinsese deja lampa cea mare, atârnată în găvozdul din tocul ușii, de unde împrăștia o lumină galbenă și moale peste ogradă. Acolo, sub mărul de-o vârstă cu ea, care se încăpățâna să-și dea în fiece an obolul lui de roade, întinsese masa, cu față albă, țesută în casă. La cele două capete, puse feșnicarele de tablă argintată – le-a adus omul ei din războiul dintâi, i le dăruise un ofițer, după ce-l salvase de sub ploaia de obuze. Le așeza ori de câte ori feciorul i se înturna acasă (așa zicea ea, deși Pavel locuia la o aruncătură de băț de dânsa) și se înfrupta din bucate, zicând mereu cât de bune sunt și cum nu li s-a schimbat gustul, cu aceeași uimire în glas ca în anii în care, ținut la școlile de la oraș, venea prin sat numai în vacanțe.
Maia, vădană de multă vreme, își crescuse singură băiatul, pe Pavel, tatăl feciorului aista mai mic, pe care tot în ograda ei l-a văzut înălțându-se. Când a fost de s-a însurat Pavel, ei nu i-a plăcut de Costina. Era frumoasă, nu-i vorbă, cu ochii ei cei negri și codați, cu părul bogat, ridicat într-o cunună, de culoarea pământul mănos, deasupra frunții înalte. Dar și tare mândră de frumusețea ei era. Și Maia în mândria asta a ei a văzut primejdie mare. „Pavele, femeile de pe la noi mai știu ține și capul plecat. Mai știu și roboti cu mâinile, mai cu acul, mai cu suveica și spata. Dar muierea asta a ta, prea se încrede în ochii ei cei frumoși și în zâmbetul care-i dezvelește dinții ca laptele de albi”... Pavel n-a zis decât: „Eu o iubesc, mamă”. Și Maia a tăcut. Iar când a primit veste că e plodul pe drum, s-a mai îmbunat, a crezut că o să fie și Costina muiere ca toate muierile. Mamă la copii, soață în casă și stăpână peste acareturi. Atunci le-a dat locul de pe ulița Hogii, unde a fost casa răzbunului ei – rămăseseră numai fundațiile și beciul săpat direct în lutul moale al dealului –, să-și facă acolo gospodăria lor. Până să vină copilul pe lume, casa cea nouă era deja gata. Pereții văpsiți cu sineală, prispa înaltă, coperișul în ape de șindrilă. Și toată lemnăria de la uși și ferestre o făcuse Pavel, cu mâinile lui. Tot el, și leagănul pruncului. Să-i fie somnul vegheat de îngeri și liniștit. Maia le-a dat zestre – lăzi întregi cu horbote, așternuturi, cuverturi și covoare, păretare țesute de ea, șervete și mileuri ca la casele boierești, lucrate în serile lungi de iarnă, cu iglița și cu acul. Parcă măritase fată, nu însurase fecior... Dar în casa cea nouă liniștea nu a durat mult. Pruncul nici nu începuse a merge, încă nu te puteai înțelege cu el din vorbă, că maică-sa s-a dus de vreo două ori la oraș, la soră-sa, măritată cu un jăndariu, și o dată a plecat și nu s-a mai întors. A așteptat-o Pavel până a înțeles că ea înapoi nu mai vine. Pe Costin l-a adus la ea, la Maia, dar el nu a mai vrut să se întoarcă în casa fecioriei lui. A rămas acolo, pe ulița Hogii, să împartă anii cu nucul bătrân din ogradă și cu tocănitoarea ce-și făcuse cuibul în el. N-a lipsit decât trei ani și jumătate, vreme trecută pe front, mai întâi pe cel de răsărit, apoi pe fronturile izbăvitoare, spre apus, până în Munții Tatra. Despre asta nu vrea să povestească nimic. Câteodată, numai, când dinspre livezi se aud loviturile sacadate ale păsării cu penajul roș-verde, simte cum teama se strecoară în suflet.
Dar în seara asta nu era timp pentru temeri.
În casa cu tamarisc de la marginea satului, casa spre care mergeau toate drumurile fecioriei lui, îl aștepta, ca odinioară, femeia anilor lui tineri... Bărbatul tremura și acum rememorând prima lor îmbrățișare, primul sărut, pe coasta albăstrită de toporași a dealului. Era atunci înainte de Paște. Ea s-a strâns toată în el și o lacrimă fierbinte, de rușine sau de fericire?, i se prelingea pe obraz. A cules-o cu buzele și nici vinul cel mai tare nu i s-a părut atât de îmbătător ca lacrima ei. În seara aceea, lunecând printre miresmele toporașilor, s-au iubit până când, istoviți, au avut senzația că pământul se unise cu ei, într-o sfântă beatitudine. „Tu, Porfirie, tu, nu plânge! La vară, când termin școala, ne luăm și nimeni niciodată n-o să ne mai despartă”. Fata a dat din cap, semn că a auzit și înțelege, s-a atârnat de gâtul lui și, printre lacrimi, sărutul care a urmat părea să nu se mai termine... În primăvara aceea s-a mutat la altă gazdă și, cu toate că i-a scris de mai multe ori, scrisoare de la ea nu a mai primit. Vara, când își dădea examenele, a venit Maia în oraș. Au mers la profesorul Tașcă și acolo l-au convins să nu se întoarcă în sat, să învețe și să se înscrie, din toamnă, la școala silvică, să mai facă doi ani de învățătură. Boierul se oferise să-l țină în școli și mai departe, iar când s-o întoarce să știe îngriji mai bine ca oricine de pădure și de terenul de vânătoare. A venit acasă abia de Crăciun și n-a mai găsit-o pe Porfiria în sat. Plecase, din toamnă, la niște rude, nimeni nu știa exact unde. Și i s-a părut lui că de câte ori întreba de ea, lumea ocolea răspunsurile, de parcă o rană mare și adâncă săpase timpul, în viața ei, cât el lipsise din sat.
Când a terminat și cursurile școlii silvice, Porfiria se întorsese și ea în sat, dar nu mai rămăsese nimic din fata rumenă și voioasă care îi furase sufletul. Umbla pe uliți cu mințile rătăcite, susurând câte un cântec ale cărui cuvinte numai ea le auzea. De câte ori îl întâlnea, îi evita privirile și nu dădea răspuns întrebărilor lui. A întâlnit-o apoi pe Costina și a crezut că își va putea face un cămin cu ea, însă viața a vrut să fie altfel...
Și într-o seară n-a mai răbdat și a bătut la ușa Porfiriei...






4.

De câte ori se întorcea, ca acum, seara, din drumurile lui, întâlnea, mai tot timpul în aceleași locuri, aceeași oameni. Cel dintâi, chiar la colț, acolo unde e acum minimarketul Fulvia, îl saluta, grav, regizorul. Subțire, străduindu-se să-și țină trupul cât mai drept, ca la o imaginară paradă, îmbrăcat într-o sahariană aproape la fel de bătrână ca și el, cu pălăria albă, prea mare acum pentru tidva atinsă de alopecie. Își făcea, ca mai toți de pe stradă, pensionari din veacul trecut, plimbarea de seară. „Pentru sănătate și viață lungă”, preciza bătrânul, oricui îl întreba cum de se încumeta, la cei 95 de ani, să mai iasă din casă. Azi avea ochii scânteietori și, la salutul lui, „Bună seara, Maestre”, s-a arătat dornic de vorbă. Da, e bine, numai căldurile cele mari de peste zi îl stânjenesc. El ce-a mai citit? A mai fost la teatru? Maestrul e încântat că nu l-au uitat confrații, actorii, uite, unul dintre ei, ajuns acum directorul teatrului celui mare, l-a invitat la viitoarea premieră. A auzit el ceva despre ea? Nu? Ce păcat! I-ar fi plăcut să știe cum merg repetițiile, ce ingenioasă idee are regizorul adus cu bani mulți și grei tocmai de peste Ocean, din America. Și tot din America venea și marea bucurie a bătrânului... „Artur, fiul meu, v-am mai povestit despre el, vine săptămâna viitoare în țară... L-au ajuns dorurile... Când te văd pe dumneata, parcă mă uit la el, tare bine mai semănați!...” Și cu vorbele astea chipul regizorului își înmuie parcă și mai mult trăsăturile, iar lui i se năzări că vede aievea fața tatălui său, Dumnezeu să-l odihnească!, în zilele când, după luni de uitare, se întorcea în sat, în bătătura veche unde crescuse. Þărani sau fini intelectuali, tații tot tați rămân... murmură numai pentru sine. Și se întrebă dacă și el așa va fi arătând în atât de rarele întâlniri cu băiatul lui din căsătoria dintâi, Costin cel tânăr, plecat, asemeni, de o vreme în Occident.

De la Costin primise veste că în țara aceea, depărtată și civilizată, și-a găsit pereche. „O fată de pe la noi”, îi scrisese, iar el intuise sub aceste cuvinte o tandră șuguială. Cununia s-a făcut repede, parcă le-a fost teamă să nu se piardă unul de altul în vălmășagul acela de lume. Dar nu au de ce să fie întristați... „La toamnă venim în țară să facem și nuntă în toată legea, așa cum se cuvine...” Din scrisoarea lui a înțeles că pe o fată o cheamă Smaranda... Și numele l-a făcut să tresară, ca atunci când atingi din nebăgare de seamă o rană veche, ce nu vrea să se treacă...

Bătrânul continua să vorbească. Își dădu seama că nu l-a mai auzit, un timp. „Poete”, îi spuse el – și interpelarea îl făcu atent, măcar din curtoazie – „eu cred că ai putea să te înțelegi bine cu Artur... În fond, chiar dacă el e cu patru sau cinci ani mai în vârstă, ați parcurs multe etape comune. Preocupările lui din adolescență mă făceau să cred că va ajunge, cândva, un scriitor bun. A și publicat versuri în câteva reviste. În ultimul an de liceu l-am pregătit pentru examenul la teatru, la actorie. A picat cu brio. Nu era de ajuns să fie fiul meu. În vara aceea l-am surprins de câteva ori în sala unde repetam pentru spectacolele noii stagiuni. Căuta un fotoliu mai bine luminat și, acolo, doar cu un caiet de desen și un creion în mână, imagina decoruri pentru piesa pe care o montam. L-a văzut Penescu, scenograful cu care lucram atunci. Era și profesor la institut. El l-a încurajat și, uite, azi e unul dintre scenografii apreciați la New York și pe toată coasta de est.”

Își aminti că, într-o zi, coana Lenuța, femeia care îi făcea curat în casă – destul de bătrână și neputincioasă, de altfel, la care nu renunța din comoditate, chiar dacă îi plăcea să creadă că face asta pentru a-i oferi ei șansa supraviețuirii într-o lume tot mai haină –, îi povestise ceva despre regizor. (Pe care ea îl cunoștea de ceva mai multă vreme, căci Poetul se mutase în acest cartier select doar la puțini ani după Revoluție.) Oare ce era important din ce spusese coana Lenuța? A, da, un amănunt, căruia atunci nu-i dăduse nici o importanță: Artur nu era fiul natural al bătrânului. Femeia îi povestise că aflase și ea, de la o fostă servitoare a familiei regizorului, că într-o zi, înainte de război, în casă venise o rudă depărtată a stăpânei, o fată săracă de la țară. Era cu burta mare și nu voise în ruptul capului să spună cine este tatăl plodului nenăscut. Cu toate că erau căsătoriți de o sumă de ani, regizorul și soția lui nu aveau copii. El a susținut de la început că e vina lui, nici nu a acceptat să repete analizele – atât cât puteau ști și face medicii pe atunci – căci se temea că ea, sensibilă, ar putea face o criză de nervi, sau de inimă, dacă s-ar ști vinovată. Venirea sărmanei fete în căminul lor o înțelesese de la început ca pe o ocazie unică de a readuce veselia în casa cu tamarisc. Numai el știa câte seri a stat de vorbă cu fata, părintește, convingând-o că e spre binele ei și al copilului să i-l lase lor, să-i dea numele lor și o creștere aleasă. După ce s-a născut băiatul, maică-sa, sărmana fată de la țară, a locuit acolo aproape un an, cât l-a alăptat. Când pruncul a refuzat sânul, a plecat și nu s-a mai întors niciodată. Deși femeii de demult, servitoarei, i s-a părut că, pe când băiatul se făcuse mare, era de-acum licean, a zărit-o seri la rând în umbra zidurilor roșietice. Numai o amintire din fata fragedă de odinioară...




5.

Dinaintea mămăligii aburinde, pe care Maia o taie în șase cu ață albă de mosor, băiatul stă ca pe ghimpi, privind pe sub sprâncene la taică-su.
Pavel nu pare a ști nimic din neliniștile băiatului. Ori le pune pe seama verii ce stă să se termine. Asemeni lui, cu mulți ani în urmă, Costin o să lase în urmă pacea și tihna satului și va merge mai departe, la liceu. Băiatul e dezghețat, prinde iute orice învățătură și a fost cel dintâi în toți anii. Bărbatul își aduce aminte de toamna în care a început el lungul drum spre marele oraș. Boierul venise primăvara în sala îngustă, cu bagdadie joasă, unde cei mai înalți dintre flăcăi mergeau gârbovi, ca niște bătrâni storși de vlagă, și-i îndemnase să învețe bine, să nu se lase pe tânjală. Pe cei mai bravi voia să-i trimită la școală mai departe și, dacă o fi să fie, peste ani, chiar la universități. Băieții priveau, în lumina puțină ce se strecura prin fereastra cu un ochi spart, profilul subțire, cu fruntea boltită și nas ascuțit și nervos, sub care buzele se mișcau cu fermitate, apăsând pe unele cuvinte, ca și cum astfel ele ar fi ajuns mai ușor în mintea lor și înțelesul le-ar fi fost mai deslușit. Dascălul i-a spus boierului numele celor mai buni la carte, printre ei era și el, Pavel Noapteș, orfanul... În septembrie, era singurul care avea să părăsească satul. Maia îi pusese rufe curate în bocceaua de lână, cu vrâste roșii și verzi, și-i mai făcuse un băgăjel cu de-ale gurii. Stătea în poartă, lângă ea, și numai rușinea îl oprea să nu se arunce la pieptul ei, mereu mirositor a busuioc și-a măr dulce, unde să-și ostoiască neliniștea într-un hohot de plâns. Femeia îi tot așeza, mecanic, o șuviță rebelă și-l îndemna întruna: „Să fii sănătos, băiatul maichii. Să fii cuminte, să-ți cauți de carte și să nu faci supărare la nimeni...” El și-a aruncat boccelele în căruța lui moș Þicu, s-a urcat și el pe inima hărăbaiei și, în trap mărunt, cu sufletul pe jumătate spăimântat, pe jumătate doritor de întâmplări noi, s-a pornit spre anii ce urmau să vină. La marginea satului, dinaintea casei cu tamarisc, o zvârlugă de fată s-a oprit din joc să-și fluture mâna...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!