agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-10-07 | |
ÎNCEPUTUL DOMINOULUI
Plopeni, 1974 În curtea Grupului Școlar e liniște. Ansamblul arhitectonic e impozant. Sobră, masivă și austeră Școala Veche, inspiră respect. Soarele de mai răspândește o umbră generoasă peste curtea asfaltată. Arar, cu pas timid, aproape furișat, câte un elev se strecoară spre noile clădiri. Atelier-școală, Cantină, Școala Nouă.... Cămine. Deși orașul a fost construit de nemți în incinta pădurii, șoseaua, calea ferată și străzile se scaldă în soare. Strâns de răcoarea pădurii, aerul cald al orașului licărește făcând marginile oricărui orizont să pulseze. În biroul Directorului Grupului Școlar e răcoare. Totuși directorul a transpirat. Stă incomod pe scaunul rezervat oaspeților și privește la lista pe care o ține cu o mână tremurătoare. Pe fotoliul lui de director stă un omuleț dolofan, pistruiat, cu părul aproape roșu. Ia atent notițe într-un caiet școlar. Acesta este de fapt singurul element natural, normal în atmosfera școlii, din tot ceea ce se petrece între ei. Din când în când roșcatul pune întrebări la care directorul răspunde cât poate de concis. Se teme de roșcat. Nu știe bine cine e, dar i s-a sugerat că "dacă-i place postul pe care-l ocupă..." Să-l facă fericit pe roșcat e foarte greu insa. Deja l-a văzut încruntându-se de mai multe ori. "Și nu e rezonabil de loc!" Cum ar putea un director să cunoască personal peste 1500 de elevi? De unde are roșcatul "lista" e un mister, însă directorul nu e de loc curios. I s-a spus doar că Partidul se interesează de acei copii cărora li s-a rezervat un viitor luminos. Treizeci de nume pe o listă! "Săracii copii!" gândește directorul răsfoind acum dosarele de admitere și cataloagele. Pe unii îi știe, de ceilalți nici n-a auzit. Sunt copii buni, dar cine știe ce-o să facă viața din ei! Își șterge ochelarii groși și privește prin ceață la interlocutorul care, tolănit insolent în scaunul lui de director. După un răspuns dat cam în silă, așteaptă acum următoarea întrebare cu un aer plictisit. - Deci, ce pasiuni are elevul Oncescu Ion, clasa a-9-a B? "Pe mă-ta!" înjură directorul în gând. Se abține și, diplomat, răspunde: - Nu a vădit pasiuni de excepție! Dar vădește reale calități și însușiri profesionale. Are note mari la activități practice și la materiile de specialitate. - Așa nu se poate lucra, domnule director! sări roșcatul ca ars. Eu vă întreb de pasiuni, dumneavoastră-mi răspundeți de aptitudini, oftă el și scoase un notes micuț de culoare neagră. Doar ați fost prevenit de venirea mea și de interesele mari pe care le reprezint. De asemeni, asupra faptului că trebuie să vă cunoașteți elevii. Și!? Acum ce facem? dădu el supărat din cap. Nu v-ați făcut temele, dom' director! constată el sec. Fumează? - Poftim? - Oncescu!... Fumează? "Și de unde mă-ta să știu eu?!" se înfurie directorul, dar se stăpâni. - Nu, bâigui el. Adică eu nu am cunoștință de acest fapt. Poate în afara școlii, dar nu cred. - Nu credeți! Hm! , mormăi roșcatul și își aprinse o țigară Snagov. Există un raport al pedagogului de serviciu, în care scrie că un grup de elevi, printre care și Oncescu, au fost văzuți fumând.... se opri el întrebător și amenințător. - La mine n-a apărut nici un astfel de raport, protestă directorul. - Dar la mine a apărut, bătu roșcatul cu pumnul în masă. - Și fumau în școală?! - Nu chiar. Pe poteca din spatele școlii. Dar aici, eu pun întrebările. Mai bine să nu ne enervăm! Sunt un om cu care se poate lucra. Numai cine nu dorește nu se înțelege cu mine, afirmă roșcovanul mulțumit de sine. “S-o crezi tu!” gândi enervat directorul. Roșcatul îl lăsă un timp să se liniștească, apoi adăugă parcă într-o doară: - Dar ce părere aveți despre Petre Cristian Mârza? Directorul se liniștise. “Ete-al dracu’! N-ai mâncat usturoi, nici gura nu-ți pute!” Îl cunoștea pe băiat. Ba chiar îi și plăcea. - Părere? Am o părere excelentă! Doar a intrat primul pe listă la examenul de admitere și de atunci are cele mai bune note. E posibil să devină șeful promoției, preciză apoi afișând un aer didactic. O personalitate remarcabilă! Profesorii îl apreciază, aș putea spune chiar, că îl plac! Și colegii, la fel... Pândindu-l roșcatul oftă și cu un aer dezamăgit se lăsă greu în spătarul fotoliului. - Vedeți, domnule director, cum nu vreți dumneavoastră să ne înțelegem? Dar asta, știam și noi! Așa n-o să ne înțelegem niciodată. Mai bine vă pun eu întrebări ... Ce ziceți? Dumneavoastră sunteți prea evaziv ... Prea diplomat ! Sigur, Petre Cristian Mârza este ... Steaua liceului, știm și noi asta. Se poate domnule director? protestă el de parcă acela i-ar fi subestimat capacitățile intelectuale. Știm și noi că are numai note bune. De fapt, dacă profesorii îl plac... Nu e și normal? insinuă el. - Cred că nu înțeleg! sări directorul iritat. Copilul ăsta are cu adevărat potențiale intelectuale de excepție... Și mare putere de muncă! Are note bune, pentru că le merită, nu pentru că ... îl plac profesorii, accentuă el. Să fie clar! preciză el retezând aerul cu mâna. - Sigur, sigur, îl temperă roșcatul. Iar dacă și colegii îl plac... Spun asta numai pentru că vă citez! Nu era și normal să fie ales secretar general al Comitetului U.T.C. al Grupului Școlar? își încheie el întrebarea retorică. Sigur că era și normal! își răspunse singur. Dar de fapt, nu asta e întrebarea, dragă domnule director. Nu asta e problema, mă înțelegeți? Directorul îl privea acum cu un aer încurcat. - Mă tem că nu! Ajutați-mă să înțeleg vă rog. - Întrebarea noastră este dacă Mârza Petre Cristian este în realitate, un lider? Este, își răspunse el singur. Îl ascultă oamenii? Îl ascultă! M-ați urmărit, domnule director? Abia acum vine întrebarea! Este el Liderul care ne trebuie nouă? Asta a fost întrebarea, preciză el cu un aer savant. - Eu cred că da. Îl cunoașteți? contracară directorul, prea enervat ca să mai fie și prudent. Roșcatul râse în hohote ținându-și burta cu palmele grase și după ce se potoli întrebă. - Nu. Ce-mi mai puteți spune despre el? - Știu că locuiește la Ploiești, cu părinții, se grăbi directorul să răspundă de teama că ezitările lui ar putea fi interpretate. Că face sport de performanță... E chiar membru al Lotului Național de Natație. Aici la școală s-a implicat și a organizat o echipă de volei pe care o și conduce. Mai știu și că are preocupări literare. Face parte dintr-un cenaclu literar de prestigiu, de la Ploiești, iar aici în școală a organizat un cerc literar și o brigadă artistică... - Fumează? îi întrerupse roșcatul enumerarea realizărilor elevului Mârza. - Nu. - Fetele? - Poftim? - Îi plac fetele? Înțelegeți ce vreau să spun! insinuă roșcovanul. - Aș putea spune că e și normal să-i placă fetele, dar precizez că nu-i plac mai mult ca altora, râse directorul mai relaxat și se grăbi să adauge: dar știu cu siguranță că fetele, îl plac! - De unde știți? îl iscodi roșcovanul, cu un aer ușor neîncrezător. - Dar asta se vede! E băiat frumos, genul de bărbat cu succes la femei, explică directorul. E și sportiv... mai știe și poezii ... râse directorul pentru prima dată. - Dar, .. aici în școală, are vre-o prietenă? Directorului nu-i plăcu lucirea iscoditoare din ochii interlocutorului său, așa că răspunse cam în silă. - Nu știu precis, dar sincer să fiu, nu cred. Mai ales că nu a fost văzut cu o singură fată, înțelegeți, deși fetele roiesc în jurul lui. Mai ales cele din vecini, de la liceul teoretic, zâmbi el cam mucalit. - Interesant, se scărpină roșcatul în creștet notând ceva în caietul de școală din fața lui. Când termină, întrebă: Îi cunoașteți familia? - Doar pe mamă, e președinta Consiliului de părinți pe clasă și am discutat de multe ori cu dumneaei. Pare o femei de treabă! Cu mult suflet! - Dar tatăl? întrebă roșcatul extrem de curios. - Nu l-am întâlnit până acum. - Alte rude? - Nu cunosc. Știu că aici, în școală, mai are un văr, într-un alt an, paralel. Dar, zâmbi el ușor stânjenit, nici nu se compară. - Înțeleg! Dar Cristian, credeți că și-a ales bine meseria? Roșcatul se înfipsese de-a binelea cu ochii în privirile directorului, care tuși încurcat și precaut. Vedea ochii celuilalt lucind de interes. “Oare știe mai multe ca mine?” se tot întreba el și instinctiv decise să fie prudent. - Cred că da, răspunse cu mare greutate. - Credeți? Nu sunteți sigur? “Sigură trebuie să fie mă-ta, că a făcut un bou!” înjură directorul aproape ofuscat. Trebuia să fie sincer. “Oricum sunt convins că vei scrie totul în caietul tău jegos și în dosarul meu! Dumnezeu să ne ajute, Cristiane!” - Sunt sigur că noi am făcut o alegere bună, rosti directorul apăsând cam tare pe noi. Dacă și el a făcut cea mai bună alegere, doar timpul ne va lămuri, oftă directorul. - Ești tare Directore! hohoti Roșcatul. Cu asta mi-ai rupt falca! Bravo dom’le! O s-o țin minte p-asta, își șterse el lacrimile de râs. * * * Ieșind pe lângă portarul școlii, Roșcatul o apucă hotărât spre Restaurantul vecin. În urma lui, curtea școlii începea să prindă viață. Elevii ieșeau în pauză. ”Liceu industrial!” scuipă el printre dinți. Oprit în ușa restaurantului, mai privi odată curtea școlii și, de parcă gândul lui era total îndreptățit, remarcă tunsorile scurte ale fetelor și pletele cam lungi ale băieților. “Nici măcar nu au șepci!” mai scuipă el odată și intră pe ușa restaurantului. Gândea că o cafea tare și o bere rece trebuiau să-i curețe praful de școală veche de pe gât. Se așeză la o masă retrasă și după ce comandă răstindu-se la ospătari scoase câteva hârtii mototolite și un pix ieftin, cu care începu să redacteze raportul după o zi de teren. * * * Câteva zile mai târziu Plopeni, 1974 În biroul elegant, cu mobilă scumpă de nuc sculptat, așezați pe scaune grele, tapițate în piele naturală, câțiva bărbați discută liniștiți. Deși îmbrăcați în haine civile, ținuta și umerii lor, dovedeau obișnuința de a purta epoleți și stele. Printre ei doar câțiva erau civili autentici, dar glasurile și atitudinea lor vădeau obișnuința de a comanda, specifică oamenilor partidului. - În concluzie, tovarăși, știm cu toții ce avem de făcut. Mulțumesc încă odată organelor de partid și de securitate pentru ajutorul acordat. Scopurile acestor comisii s-au realizat, aș spune cu succes și de aceea eu propun să votăm. După asta propun să trecem la faza următoare și să începem recrutarea elementelor care ne interesează pentru îndeplinirea programului ce ne-a reunit astăzi aici și pe care îl executăm din rațiuni superioare de Stat. Amintesc că atenția și interesul Tovarășului Comandant Suprem sunt foarte mari și că nu ne este permisă nici cea mai mică greșeală. Interese majore, nu doar de Stat sau politice, ci și economice sunt în joc, tovarăși. Nu vreau să cobesc, dar cred că sunt în asentimentul dumneavoastră când vă amintesc că și carierele noastre depind de succesul acestui program. De aceea, dacă cineva dacă mai are ceva de adăugat, de menționat, sau doar de spus, îl rog să o facă acum și aici. Un individ cu o figură ștearsă, din care nu doar ochii mici, vii și vicleni, semnalau un om periculos, ridică mâna. - Vă ascultăm, domnule comandant! - Tovarășe General! Stimați colegi! Îmi fac datoria să supun discuției, o părere și chiar un punct de vedere strict personale, dar care ar putea avea relevanță și importanță în viitor. Pe scurt, mă refer la candidatul Mârza Cristian Petre. - Tocmai la el! pufni nemulțumit Generalul. - Dați-mi voie, vă rog! Aveți în față dosarul acestui adolescent. Un dosar excelent, beton! Referenții, ca și sursele noastre de altfel, au adus numai lucruri de laudă. Potențialul fizic și mental al tânărului, îl recomandă. Eu vă atrag însă atenția asupra a două aspecte, după cum urmează. În ordinea importanței, primul aspect rezultă și este trecut si în dosar. Concret, mă refer la unchiul acestui tânăr, numitul Stelian Mârza, fratele tatălui său. A fost cunoscut ca tânăr simpatizant socialist, fapt ce a condus la arestarea sa sub regimul burghezo-moșieresc, .. - Știm asta domnule Comandant. Stelian Mârza a fost cel mai bun armurier de la arsenal, zâmbi un individ slab, cărunt, cu o mustață scurtă dar groasă. Se pare că puștiul a moștenit harul, nu? râse acela ușor disprețuitor sub privirile îngăduitoare ale celorlalți. Ori noi asta căutăm! Pe cei născuți cu “iarba fiarelor în degete”, glumi el, iar în jurul mesei grele răsunară hohote, chiar și câteva ”Da”-uri răsunătoare. Știm și asta, și știm și restul! Armurierul a fost adoptat în pușcărie de Mișcarea Legionară. Din păcate însă, a fost cooptat de aripa dură ... și, arestat din nou. A fost eliberat abia în 1964, odată cu ceilalți deținuți politici. Acum ... este o epavă! Păcat! Fusese socialist, încheie Colonelul zâmbind mucalit spre ceilalți. - Dar este o epavă căzută în misticism, protestă Comandantul. O epavă ce are o mare influență asupra tânărului vizat de noi, preciză el insinuant. Sunt vecini și se vizitează! - Copilul își îngrijește unchiul bolnav, știm asta! Ce e rău aici? Chiar proprii lui copii au fost îndepărtați de fosta lui soție, mama lor. Abia dacă țin legătura. - Cu aprobarea șefilor mei, trebuie să vă mai aduc la cunoștință unele date, care nu figurează în dosarului deținutului Stelian Mârza, cu mențiunea că nu au fost făcute publice niciodată și nici folosite în perioada proceselor, preciză vorbitorul cu un aer exagerat de important, Îi privi circular până când realiză că le-a captat întregul interes, apoi adăugă: Mârza Stelian a fost Comandantul Comandoului Legionar ce l-a asasinat pe Ministrul Duca la Sinaia, aruncă el dintr-o bucată, pândind efectul produs pe chipurile lor. - Măi să fie! pufni Generalul. Chiar ne crezi tâmpiți, tovarășe Comandant. - Nu, tovarășe General, dar mă tem ... - Și eu mă tem! Dar tocmai asta e problema. Nu contează de ce mă tem eu. Numai ceea ce fac și rezultatele! Asta contează. Puștiul are un unchi asasin! Cu atât mai bine! Ce crezi că eu o să-l învăț să umble cu flori la ureche? Se zborși Generalul spre Comandant. Treci la celălalt aspect, te rog! Oftând nemuțumit, Comandantul mormăi și se supuse. - Celălalt aspect este aspectul politic, tovarăși. Din anumite motive nu este trecut în dosarul tânărului. Veți înțelege imediat de ce, promise el. Ales o singură dată, la el în Grupul Școlar, datorită sistemului organizatoric al U.T.C., candidatul a avut acces în lanț pe linie ierarhică, la diferite funcții politice și de reprezentare, culminând cu ocuparea poziției de membru supleant al CC al U.T.C. În atare condiții, verificările inerente trecerii în sus prin fazele ierarhice, au lipsit. În acest moment el deține, sau are acces, la pârghii politice dintre cele mai puternice pentru ca, la o adică, să scape de sub controlul nostru. Generalul și Mustăciosul își zâmbiră discret. - Dar cum se poartă acolo, în CC? întrebă cineva. - Aparent totul este în regulă. Fișa lui de la bibliotecă, unde frecventează asiduu Sala de Lectură, dovedesc preocupare pentru a-și forma o cultură politică solidă, serioasă. Însă apare și un mare interes pentru Filozofie, chiar și cea idealistă sau mistică. - Cum vine asta? interveni aceeași voce. - Printre altele, citește și împrumută frecvent lucrări de referință din istoria religiilor și a credințelor religioase. - Și vedeți ceva subversiv în asta? întrebă Colonelul mustăcios. - Dar, vădește preferințe și pentru filozofiile asiatice de tip Yoga, protestă Comandantul nedumerit. - Și care e legătura cu religia? se miră altcineva. Stânjenit, dar plin de el, Comandantul răspunse: - Vedeți dumneavoastră, la asiatici, lucrurile sunt amestecate. Pentru ei o Yoga este în același timp și stil de viață și religie și filozofie. Predominante sunt mai mult filozofii idealiste ca Tao și Zen. - Și puștiul nostru ce preferă? se interesă Generalul. - Mai mult Hata și Tantra Yoga. - Nu ne poți traduce și nouă? se enervă cineva de la capătul rândului. Comandantul pufni plin de sine și continuă. - Așa pe scurt, ar putea fi considerate ... “mai materialiste” între celelalte, dar... - Deci ... e-n regulă! bătu Generalul cu palma în birou. Puștiul rămâne un materialist. Îmi place asta! Va lupta bine pentru țara lui, conchise Generalul sugerând și închiderea discuției pe această temă. - Dar, cu ce elemente din CC întreține, sau are legături mai strânse candidatul, întrebă Colonelul cel mustăcios, parcă ușor preocupat. - Cu cei din anturajul Secretarului cu propaganda. Pe aceia i-a cunoscut de fapt printre primii, deoarece acolo a fost repartizat. Se pare că este apreciat chiar de tovarășul Secretar cu Propaganda, .. hm ... hm .. își drese Comandantul glasul privind în jur. Doar unii zâmbeau, deși toți se priveau în același timp, pentru că vorbeau de Fiul Primului Român, Șeful Statului. - Bine, tovarășe Comandant. Observațiile și poziția dumneata au fost notate. Mai vrei să adaugi altceva? - Nu tovarășe General, aproape că mârâi Comandantul forțelor locale de Securitate. Generalul îl privi aproape disprețuitor, apoi, oftând se adresă celorlalți: - Trecem la discuții. Cine dorește să ia cuvântul? Generalul îi privi pe rând. În final se opri asupra Colonelului cel mustăcios. Știa că era singura părere ce conta cu adevărat. Comisia urma să se dizolve după această ședință, iar răspunderea Programului rămânea pe umerii acestui Colonel, unul din favoriții Comandantului Suprem. În sinea lui, Generalul, era mânios și ar fi fost foarte stânjenit, dacă cineva l-ar fi întrebat ce cuprinde Programul. Habar n-avea. "Dar dacă Colonelul îl preferă pe puști, e treaba lui. Pe răspunderea lui." Generalul știa că dacă lucrurile ar fi mers mai rău, Colonelul ar fi avut mijloacele să-l răstignească pe acest Cristian. Adevărul e că lui nu-i păsa deloc. Ar fi preferat să fie în altă parte, undeva, la munte, cu secretara aia nouă. “Poate mâine!” își zise Generalul și dădu cuvântul Colonelului. - Am să fiu scurt! Mulțumesc tovarășului Comandant pentru onestitate și voi ține cont de punctul său de vedere. Dar știm cu toții, zise el adresând o privire circulară și zâmbitoare celorlalți, în timp ce gândea: “Știm pe dracu’, vă spuneți probabil” după care continuă, - ... că Programul are filtrele necesare îndepărtării unor elemente capabile să vireze de la scopurile lui generoase. Suntem în anii ‘70 domnilor, iar lupta de clasă și-a dezvoltat noi teatre de operațiuni. Însă, și aici îl felicit călduros pe tovarășul Comandant al Securității Plopeni pentru vigilență și competență... “Potlogarule!”, tocmai îl înjura acela în gând. - ... noi nu trebuie să uităm care este prima noastră misiune și nici că dușmanii din interior pot dăuna intereselor noastre... Ale poporului, vreau să spun! Cazul lui Cristian Petre Mârza, dacă va intra în Program... ”Dacă, pe dracu’! Îl vreau în Program și gata!” -...va fi tratat cu toată atenția ca și cum ar fi un caz special, astfel încât nimeni să nu aibă necazuri în viitor, zâmbi el circular spre ceilalți, care dădeau aprobator din cap. Vă mulțumesc! încheie apoi abrupt, spre marea ușurare a tuturor. - Deci, tovarăși, începu Generalul. Propun să trecem la vot. Cine este pentru? CEAÞA DE PESTE ANI București, 1992 Începutul verii sufoca bulevardul Magheru sub valurile toride, de aer supraîncălzit, de automobilele șerpuind pe benzi ca niște trenuri imense, printre vălătucii de fum, de gropi mai mari sau mai mici, de pietoni transpirați, nervoși, grăbiți și imprudenți, ostili fată de agenții de circulație, echipați aproape modern, la fel de neatenți sau inconștienți ca și ei. Se rula încet, pe fondul infernal al motoarelor angajate în demaraje nebune pentru a câștiga încă un metru, al claxoanelor exprimând pe toate tonurile nervii scăpați de sub control, ori invidia fricoșilor, sau pur și simplu neputința, teroarea și spaima, amplificată de scrâșnetul frânelor, al cauciucurilor guițând pe asfaltul prost, înmuiat și încrețit de roțile, fie blocate sub boturile aplecate, fie învârtindu-se nebune sub boturile ridicate amenințător. Specula anului, exprimată concentrat! Goana după un spațiu care să te pună la adăpost! Autoturismele de lux, cu morga blazonului unei puteri inutile, cot la cot cu ultimele rable ale importului de autoturisme ori cu banala Dacie. Șoferi plictisiți, iritați, lac de sudoare. Þigări americane, franțuzești, turcești, arăbești, chiar și românești, fumate într-o gamă înfiorătoare a gesticii și atitudinii își aruncă-n văzduhul sufocant, prin geamurile complet lăsate ale portierelor, vălătucii de fum. Culorile înnebunitoare ale semafoarelor, fluierăturile competente ale polițiștilor de circulație, urletele încă ciudate ale sirenelor poliției, de tip american, inconfundabila agresivitate a motocicletelor de gardă, ultimul model, creează pentru un moment un culoar destul de îngust pentru largile limuzine ale Președinției, alergând nebune, după care se strecoară înnebunite câteva Rover-uri noi nouțe. Profitând de buimăceala generală, o Dacia albă demarează în trombă în urma coloanei. Un gură cască de pe trotuar o privește atent, apoi zâmbește satisfăcut și, îndepărtându-se de bordura aglomerată, pornește spre Universitate. Poartă ghete groase de piele pe piciorul gol, blugii vechi au rupturile înflorite regulamentar în dreptul genunchiului drept și sub fesa stângă, iar pe vesta de piele neagră, are imprimată sigla grupului Iron Maiden. Se oprește, scoate walkmanul de la brâu și întoarce caseta. Ascultă-n căști câteva secunde, după care, aparent nemulțumit îl oprește, scoate din nou caseta și suflând peste capul de redare rostește clar și răspicat: - Vine ! E singur! Terminat. Pune apoi caseta, închide trapa și agață walkmanul cam grosolan, dar pe cine interesa asta, pe centura groasă. Își scoate căștile și mulțumit, își prinde pletele nepieptănate cu un elastic. Apoi pornește pe bulevardul larg. Se oprește-n prima grădină de vară și după ce se scotocește-ndelung prin buzunarele înguste, cumpără o bere rece din care soarbe-ndelung. * * * În același timp În spatele biroului masiv, colonelul îl ascultă atent, cântărindu-i fiecare cuvânt, gest și expresie. Din când în când mormăie aprobându-l, iar Anton se topește de plăcere. E mândru că este aprobat de Șef. Asta-i dovedește că e pe drumul cel bun. Își privește din când în când cei doi colegi. Macedoneanul deja face spume; De! doar el e cel mai mare în grad după șeful cel mare! Dar tocmai a fost făcut cu ou și cu oțet. Dacă voia să ajungă cineva trebuia să fie cel mai bun și tocmai asta simțea acum: că e apreciat! Și doar știe toată lumea cât de greu e de mulțumit cel mai tânăr locotenent-colonel al acestui serviciu, om vechi, hârșit și uns cu toate alifiile, cu un trecut atât de secret în serviciul direct activ, încât se creaseră adevărate legende în jurul lui, pe care dacă aveai curajul să i le povestești, te asculta zâmbind impenetrabil, apoi "te lua în balon" și râdea. Cyrano, nu confirma și nici nu infirma nimic din tot ceea ce se spunea despre el, dar se știa de toată lumea că avea cele mai celebre "trofee" în domeniul arestărilor făcute în regimul comunist de contraspionajul românesc. Încheiat la gât, sub cravata bleumarin de mătase naturală, cu haina impecabilă a superbului său costum de vară așezată cu grijă pe spătarul scaunului rotativ, locotenent-colonelul Mugur Dobrinescu se amuza teribil, alimentând conștient conflictul dintre cei doi subordonați. "Divide et impera" se amuza Dobrinescu. "Ia uite la caraghiosu' ăsta ce gogoși îmi întinde ! Măi securist de operetă, la mine vii tu cu așa ceva?" Însă păstra pe chip masca atenției încordate, iar Anton Udățeanu continua să turuie lin și liniștit. "I-auzi dom'le? Ãsta chiar că mă crede venit cu pluta pe, Dîmbovița! Ce spui, fluturașule, tu chiar l-ai urmărit personal p-ăla? Măi să fie! Lasă că te verific eu!" Negriciosul se ridică și deschise larg geamurile. Nu că s-ar mai fi putut răcori în birou, ori să iasă fumul, pentru că era cunoscut că-n biroul Șefului nu fuma nici măcar Generalul, dar voia să-i arate lui Anton că el își putea permite, ca locțiitor, gesturi care lui, ca simplu subordonat, îi erau interzise. Că între ei doi el, căpitanul Plevenda este Șeful. "Dacă îi convine!" gândi el așezându-se repede sub privirea vădit dezaprobatoare a Șefului. "Ãsta azi, parcă-i ursu' cu buboiu-n fund!" își zise el răsuflând ușurat, când văzu privirea ascuțită ca briciul revenind asupra lui Anton. "Bou' ăsta o să dea de dracu cu Cyrano, dacă mai minte mult! Deja nu-l mai crede, dar cretinul nici nu observă! Treaba lui!" "Mălăescu e cel mai competent. Are stofă băiatul ăsta! Dar exact câtă-mi trebuie mie pentru serviciul ăsta împuțit de șoarece de birou! Ãștia doi se cred pe vremea lui Ceașcă! Dai cu gura, mai dai nițel și din coate, faultezi tot ce prinzi după colt și ... pac! Mai pică o steluță. Pac! Mai pică o primă!" gândea Dobrinescu complet relaxat în timp ce-și privea ceasul de buzunar. "De ce dracu nu mai sună? Sper că nu s-a încurcat nimic! Ar fi păcat!" Surprinde privirile încordate ale celor trei asupra sa și fandează-ntr-o eschivă elegantă, zâmbind. Surprins, locotenentul Anton Udățeanu se întrerupe și se încurcă spre marea încântare a celorlalți. - Măi Antoane, scuză-mă! Mă gândeam aiurea! Repetă-mi te rog finalul acțiunii, că după cum îmi povestești tu, vina că ți-a scăpat, o poartă numai ăla; în timp ce tu, ți-ai făcut datoria pe deplin. Te rog! îl invită el pe tonul irevocabil al unei somații. Mălăescu și Plevenda își făcură cu ochiul, crezându-se nesupravegheați, pentru că Dobrinescu aplecase fruntea, aparent obosit. Dar îi urmărea atent în lentilele ochelarilor de soare. Anton calcula înnebunit o nouă variantă de a-și transforma înfrângerea în victorie. Nu întrezărea nici o șansă, înțelesese că Cyrano știa deja totul, aproape că începuse să se roage, când clopoțelul electronic al telefonului alb de pe birou începu să sune. Dobrinescu ridică receptorul cu un gest calm, neîncetând să-și fixeze subalternul cu privirea-i de gheață. Ascultă aparent neatent, dar un început de zâmbet îi violă colțul gurii. - Bine! rosti cu voce tare și închise. Formă un număr scurt, de interior. - Poți pleca. Da. Să mă suni și să-mi spui și mie la cât închide la cerc! zâmbi el aproape jenat spre cei trei, ce-l urmăreau în diferite atitudini. Remarcă privirea atentă, nedisimulată a lui Mălăescu și continuă să zâmbească cu același aer. "Se gândește probabil la Dănuț!" își zise el în timp ce așeza domol receptorul în furcă. "E groasă!" gândea Anton. “A dat drumul mașinii! Să vezi ce mă freacă d-acu'!" "Mă frate, ce-l mai răsfață p-ăl mic! Precis o să iasă o jigodie din el! Ca și ta-su!" se amuza în gând căpitanul Plevenda. Era cel mai relaxat, pe el n-avea de ce să-l mai frece Cyrano! Tocmai o făcuse! - S-auzim locotenent Udățeanu! spuse Dobrinescu, compunându-și o mască de om care ascultă cu cea mai mare atenție. În timp ce Anton începu relatarea, locotenent Mugur Dobrinescu era deja departe. "Acum să te văd domnule Ovidiu! Domnule specialist în tot ce am eu nevoie! Oare cât de bun mai ești după toți anii ăștia, domnule OM UMBRÃ?" * * * În același timp București Aranjamentul era perfect! Doar o catastrofă mai putea să-l oprească și Bogdan Topliceanu se simțea fericit. Încă o afacere ca asta și avea asigurați cel puțin încă doi ani de funcționare în plin. Zâmbea mulțumit de sine. Și mai ales gândului că mai avea încă atâtea idei de pus în practică. Descuie ușa Daciei și aruncă neglijent scumpa servietă diplomat, format mare, pe bancheta din spate. Dintr-un vechi reflex, aruncă o privire circulară peste vecinătatea locului de parcare. O reclamă îi atrase atenția și simți imediat setea când sub umbrela roșu cu alb văzu inconfundabila ladă frigorifică a firmei Coca-cola. "Rece ca gheața!" strigă ostentativ reclama și Bogdan speră din toată inima că promisiunea se va adeveri. Vânzătoarea zâmbește dulce, aproape la fel de dulce ca produsul pe care-l vinde și desface cu mișcări de spectacol cele două sticle comandate de uriașul în costum de vară. Mulțumește cu o înclinare stilată a capului, când un gest autoritar al mâinii pe care strălucește un ceas de aur, însă din păcate și o verighetă, oprește numărarea restului. Cămașa lui de mătase naturală o extaziază și dă să intre în vorbă, când întâlnește privirea dură, mai rece decât gheața, cu care uriașul supraveghează manevrele de parcare ale unui frumos Ford Scorpio albastru. La volan, în spatele unei perechi de ochelari de soare complet negri, un tinerel manevrează comenzile concentrat, dar cam neîndemânatic. Oprește motorul, dar nu coboară și interesată, tânăra vânzătoare începe să-l fixeze. Pare o pradă tangibilă. Bogdan Topliceanu surâde recunoscând vechiul joc. Începe cea de-a doua sticlă studiind trupul bine făcut al vânzătoarei, pe care aproape că vedea afișul: "De vânzare!". Se amuză un pic fixând-o cu privirea, dar renunță plictisit la vederea zâmbetului comercial de răspuns. "Asta n-o să mai vândă multă Coca-cola!". Se urcă la volan înjurându-se că n-a coborât geamurile cât timp s-a răcorit el însuși. Simte deja porii pielii deschizându-i-se în etuva caroseriei parcate în soare de câteva ore. Vede în retrovizor ușa Ministerului de Finanțe deschizându-se și recunoaște câteva oficialități ale zilei, urcându-se într-o mașină. "I-a să vedem noi unde mai mănâncă barosanii!" se amuză, angajându-se în urmărirea lor. Ajuns pe Magheru, începe să râdă. "Nu s-au schimbat prea mult lucrurile!". Semaforul îi taie elanul, în timp ce mașina oficială se îndepărtează. "Asta e!". Își aprinde o țigară cu mișcări neglijente, leneșe și începe să fumeze plictisit. În acest timp, răcoroasa cămașă de mătase s-a transformat într-un burete. Se simte degajat și nu mai are chef să mai facă ceva pe ziua de azi. "Am să opresc la Privighetori să mănânc" gândește în timp ce demarează lent. Pe trotuarul din dreapta vede câțiva bărbați neînsoțiți mergând nefiresc, cu capetele întoarse și-ncepe să caute cu privirea. Se înscrie aproape din instinct pe banda din dreapta în timp ce aude deja câteva claxoane, dar mai multe în fața, decât în spatele său. Să fi vrut și tot n-ar fi putut să n-o observe! "Rasă pură!" concluzionă el reducând viteza și apropiindu-se de grilajul bordurii. Egală viteza Daciei sale cu cea a superbei femei. Manevra sa stârnii un val de claxoane și abia în acel moment Bogdan realiză că erau destui prin preajmă care-l invidiau. 0 remarcă trivială aruncată prin geamul deschis al unui Mercedes hodorogit o făcu să întoarcă furioasă capul. "E superbă!" concluzionă el accelerând în șuvoiul de mașini și porni să caute un loc de parcare. Coti pe prima stradă la dreapta. Impacientat, parcă total neregulamentar. Sării agil de la volan, dar în timp ce încuia, se trezii lângă el cu un agent de circulație. Privi enervat spre colțul străzii și văzând-o că apare, o urmărea atent în timp ce agentul îi cerea actele cu insistență. Femeia porni spre el și Bogdan zâmbea deja gândind că astăzi este ziua lui norocoasă. Se urcă la volan și se răsti scurt spre polițist: - Gata dom-le, am plecat! Mai e vreo problemă? Femeia traversase strada și tocmai intra într-un mic magazin. Bogdan demară scurt, depăși magazinul și parcă între un camion și un Wolksvagen Passat, în care un bărbat masiv, îmbrăcat ca toți cei care au bătut Turcia, cu degetele groase pline de ghiuluri și inele masive, încărca asudat cutii cu sucuri de fructe. Coborî grăbit și, încuind ușa Daciei sale, gândea cam câte grame ar trebui să atârne lanțul de la gâtul grăsanului aplecat peste cutiile lui. Încă nu-l văzuse, dar îl așteptă pe acela să se ridice, convins că un accesoriu atât de reprezentativ al genului, nu putea să lipsească. "Cincizeci de grame", râse el pornind spre magazinul din care superba femeie încă nu apăruse. Nu se gândea la nimic în mod special și nici nu făcea planuri. Inerția anilor de burlăcie stârnise doar spiritul de competiție cu ceilalți. O văzu apărând și se opri, privind-o direct, fără să se ascundă. Mai mult decât elegantă, într-un costum lemon cu o croială de excepție, într-o linie atât de simplă încât, prin ea însăși, punea în evidență perfecțiunea trupului, înainta spre el cu acel inconfundabil pas al femeilor ce au practicat gimnastica. "Poate c-a fost balerină!" gândea privind-o relaxat, aproape mirat că în el încă nu s-a stârnit dorința. Ceva din el, parcă-l ținea pe loc, parcă-l elibera, împingâdu-l spre ea. Părul lung revărsat pe umerii un pic cam largi, strălucitor și negru, echilibra perfect statura înaltă. Nu-i putea vedea ochii, dar ochelarii fumurii subliniau îndeajuns frumusețea chipului, introducând și acea doză de mister, în fața căruia puțini bărbați mai pot rezista. Femeia înainta impasibilă, dar când îl observă își încetinii aproape imperceptibil pașii. Mutând îngusta servietă din piele gălbuie în mâna stângă, își scoase cu cealaltă ochelarii, studiindu-l aproape la fel de direct ca și el. Doar că el nu-i mai susținea privirea. Îi fixa servieta delicată. Tocmai ridicase mâna să-și pună la loc ochelarii când îl văzu în sfârșit făcând un pas mic spre ea. Aștepta cu un aer de curiozitate amuzată, dar văzându-l că tace, fixându-i în continuare servieta, își continuă gestul iar ochelarii aterizară pe nasul fin, ușor curbat, parcă într-o glumă. Cu un bobârnac expert, îi expedie spre fruntea ridicată deja ostentativ în lungul străzii. Îl simțea interesat, poate chiar interesant și ar fi fost curioasă să-l audă vorbind. Își imagina deja cam ce fel de ton ar trebui să aibă vocea lui. Dar pentru ea situația începuse să fie ridicolă și făcu încă un pas... Dacă nu vrea să vorbească-i treaba lui! Făcu al doilea pas, apoi pe al treilea și aproape că trecuse de el.... Bine că nu m-am oprit și eu în loc!... Dar de ce-mi studiază atât de atent servieta? - Încuietoare electromagnetică? o întrebă el ridicând ochii. Aproape că o bufnise râsul, dar se opri prefăcându-se mirată. - Ce-ați spus? - Are încuietoare electromagnetică? Cu cifru senzorial al amprentei? Servieta... o lămurii Bogdan. - A!… Nu știu! - Dar cum o deschideți? Văzându-i aerul contrariat se grăbi să spună: - Cer scuze, dar e un model pe care nu l-am văzut niciodată, doar am citit despre el și ... M-a interesat în mod deosebit! - Și-atunci cum l-ați recunoscut? - O simplă presupunere, doamnă! Sau domnișoară? - Nu prea contează! - Îmi cer scuze! Sunt de neiertat! Inerția tinereții petrecute între golanii din cartierul prunciei! Vă rog să iertați atitudinea de bărbat ce acostează femeile pe stradă! Mă numesc Bogdan Topliceanu. - Servieta mea e englezească și eu îi spun Milady, pentru că este foarte pretențioasă! Datorită culorii! adăugă ea repede. Vă rog să faceți cunoștință! se amuză întinzându-i servieta cu un aer poznaș. - Touche! începu Bogdan să râdă-n hohote! Milady, mă bucur să te cunosc și sper că tu nu vei fi la fel de grosolană ca mine... și mi-o vei prezenta pe stăpâna ta, continuă el să râdă apucând servieta. Citind mica etichetă de metal galben strălucitor, și cu voce tare, zise: - Irina Hassan! Apoi, apucând cu mâna stângă servieta, se înclină ceremonios și sărută mâna întinsă mai mult în glumă! Încântat să vă cunosc, doamnă! - Nu mai puțin, domnule! se amuza Irina. Cât despre secretele ascunse de... și în Milady, asta-i altă problemă! - Hei păpușă! se auzi o interpelare și Bogdan fulgeră cu ochii spre Mercedesul hodorogit, același, oprit pe cealaltă parte a străzii, de la volanul căruia, un țigan pe jumătate ieșit pe geamul portierei, continuă: - Nu vrei să mergi cu noi? Aș cheltui cu tine și cinci milioane astăzi! Și mâine încă cinci, numa' să vii cu mine, frumoaso !! - Dacă le-ai avea! îi aruncă Bogdan, direct pe țigănește. - Tu ce te bagi mă spilcuitule, ce-am vorbit noi cu tine? îi răspunse acela în aceeași limbă. - Vezi-ți de treabă dacă nu vrei să mă superi! Sunt din gașca lu' Cioabă și am prea multe afaceri cu el, ca să se supere pe mine dacă-ți iau gâtul, chiar dac-ai fi băiatu' lu' Fluieraș ! Ai priceput? - Da' io dă un' să știu barosane? Scuză-mă și să moară copii mei că nu te mai supără nimeni p-aici, în zona mea! Io am tulit-o! Apoi spuse în românește, cu un aer servil: - Săru' mâna doamnă și vă rog mult să mă iertați! Irina privește încă mirată în urma Mercedesului demarând în forță, lăsând în urmă-i un nor de fum albăstrui și praf. Se întoarce spre Bogdan și întrebă: - Ce Dumnezeu ai putut să-i spui? Era speriat! Tu ești ... Þigan? se miră ea sincer. - N-are importanță! râse el. Și nu sunt țigan, dar am copilărit printre ei și le-am învățat limba. Te-ai speriat? Și dacă eram țigan? se miră el amuzându-se de privirea-i stupefiată. Apoi, ca s-o liniștească: - I-am spus să se ducă să-și cumpere o mașină, dacă tot e dispus să cheltuiască niște milioane! - Și de-aia era așa speriat când a plecat? Și ce i-ai spus de Cioabă?... Doar te-am auzit! - Nu era speriat, ți s-a părut! o contrazise el. Speriată văd că ești tu... dar nu de el, că doar el a plecat și nu ți-a făcut nimic. Văd că ești mai speriată de mine... Și nici eu nu ți-am făcut nimic! În afară de faptul că nu mai folosim nici unul pluralul de politețe... nu s-a întâmplat chiar nimic! Și pentru chestia asta i-aș face cinste, dacă l-aș mai găsi! Văzându-i privirea neîncrezătoare nu rezistă tentației și adăugă: - Zău, pă' țigănește!... și începu să râdă. Irina îl privi câteva clipe înmărmurită, apoi îi smulse servieta din mână și porni rapid în josul străzii. Continuând să râdă, Bogdan porni după ea. Începu să pășească alături, cu pași mari. - Te-ai supărat? o întrebă el, încercând să-și îndulcească glasul. - Nu vorbesc cu persoanele suspecte de pe stradă! îi aruncă ea parcă în glumă, dar încă nervoasă. - Nu-ți dă voie mama ta? Continuară să meargă un timp în tăcere până când Irina se opri în loc și se întoarse spre el cu un aer agresiv: - Uite ce este, domnule Bogdan Topliceanu, dacă acesta este numele dumneavoastră cel adevărat ?.. - Scot buletinul! continuă el să se amuze. - ... din acest moment vă rog să mă lăsați în pace! A fost simpatică chestia cu servieta mea, m-a și amuzat, dar din acest moment totul s-a încheiat! - Bine, Irina! o opri el. Nu te mai chinui! Văd că te-ai enervat și n-are nici un sens să continuăm așa. Mi-ai pus cruce, m-ai surclasat social, m-ai stigmatizat și aproape că m-ai și îngropat! Regret situația, aș putea să mă disculp, dar pentru că văd că te agasez, renunț eu, deși nu-mi face nici o plăcere să mă văd, nu doar confundat cu un altul, ci chiar condamnat, pus la zid fără nici un drept de apel, fără nici o șansă de a mă disculpa! În definitiv aici e vorba doar de calitatea mea de om.... așa cum m-ai văzut tu. Uite ce e! Cu tine joc totul pe-o singură carte! Câștig sau pierd totul! Ai cinci minute? Văd mai jos o terasă unde dacă ești de acord, putem discuta liniștiți și putem bea și ceva răcoritor..... eventual chiar o cafea...o invită el. Dacă ceea ce spun nu te interesează de loc, poți să pleci în momentul ăsta și nu te voi mai supăra... Dacă după cinci minute ți se va pare că pierzi timpul cu mine poți face același lucru, dar te rog, fi rezonabilă și nu mă mai privi ca pe un gunoi, că nu merit asta, chiar dacă tu te grăbești să tragi concluzii. Irina se opri în loc, privi un timp în asfaltul înmuiat al trotuarului, apoi își scoase ochelarii, îl privi adânc în ochi, îndelung, oftă și punându-și ochelarii la loc, cu aceleași gesturi spuse: - Îmi pare rău Bogdane! Oftă și adăugă: Poate altă dată, poate în altă situație... totul ar putea să fie altfel! Dar astăzi... Nu! La revedere! - Cum pot să te găsesc? - În nici un fel! Adio! adăugă ea și porni în josul străzii. Privind-o îndepărtându-se, cu mișcări mecanice Bogdan ciupi din pachetul de Gitane una și începu să fumeze enervat. "Mai vedem noi!" promise el cu un aer înciudat, dar totuși amuzat. * * * În aceeași zi Brașov Dan Costan conducea încet. Traficul intens nu permitea o viteză prea mare și se gândea că oricum ar da-o tot prost ieșise, nu putuse stăpâni situația de nici un fel, cum ar fi spus Ovidiu. Dacă ar fi fost aici, poate că el s-ar fi descurcat mai bine în situația asta împuțită! Dar prefera să creadă că nici Ovidiu nu ar fi obținut un preț mai bun! În definitiv, nu semnase încă nici un act, se amuza doar la această idee... "Iar dacă Ovidiu ar dori-o, negocierile ar putea fi reluate oricând. Bine că am săltat gloanțele…" Frână brusc în spatele unui camion, spatele Fordului derapă și auzi clar lovitura jantei roții din spate lovind în bordura înaltă. Coborî enervat și începu să-njure când văzu marginea strâmbă suflând aerul din cauciucul tubeless. Apărută ca din pământ o mașină a poliției rutiere opri și din ea coborâră doi subofițeri. Tocmai prezenta actele pentru control când, venind din spate, apăru și camionul plin cu marfă, pe care o încărcase singur cu șoferul, pentru mai multă discreție. Al doilea subofițer ridică mâna și făcu semnalul de oprire în timp ce lui Dan Costan i se tăiară picioarele. "O belea nu vine niciodată singură, își zise el în timp ce polițistul îi studia atent actele. Celălalt polițist se îndrepta agale spre spatele acoperit cu prelată al camionului. După cinci minute Dan Costan și șoferul camionului erau arestați! * * * Era aproape unsprezece treizeci, când Banca Comercială își închidea porțile pentru clienții săi și Ovidiu Gurău respiră ușurat văzându-se înăuntru. Salută ceremonios câteva cunoștințe, sărută și câteva mâini întinse cu destulă deferență, doar era încă un bărbat bine... și intră în clădire. Își transferă două milioane , aproape toți banii Societății Comerciale "Gurău & Co SRL" al cărei patron asociat era, în contul cecului cu valoare limitată al societății și oftă mulțumit când văzu semnătura de confirmare a operațiunii înscrisă în carnet. Zâmbi cât de încântător putu el operatoarei de cont, înșfăcă grăbit carnetul de cecuri și aruncând un "Time is money!" într-o engleză cu accent de mahala, porni grăbit spre ieșire. Ajuns în stradă, își mai spuse încă o dată, urcându-se în mașină: "Acum sau niciodată! Orice preț ar fi obținut boul ăla de Dan, îmi rămâne destul! Iar cu scumpetea de Bogdan... Am să văd eu peste câțiva ani", se amuză el. Porni motorul și în timp ce se asigura pentru ieșirea din parcare, îi trecu prin minte ideea că totuși s-ar putea să nu-i iasă pasiența, dar alungă gândul cu un gest nervos al mâinii! "Cred că la ora asta deja descarcă! Mâine pe vremea asta voi fi bogat!" începu el să râdă și se simți înfiorat. Când ajunse la firmă, se miră văzând că Fordul lipsește. ”Idiotu’ dracului! Încă n-a apărut!” gândi și simți o strângere de inimă. "Poate că n-a avut destui oameni să încarce!" gândea el în timp ce descuia ușa biroului. Întră în biroul mic, sărăcăcios și înghesuit, deschise fereastra și mai privi o dată în strada prăfuită pe care marile camioane hurducau conștiincios cu viteze reduse din cauza hârtoapelor. Nu văzu nimic să-l intereseze și simți dintr-o dată toată oboseala nopții trecute atât de greu. Căscă îndelung și se întinse alene, apoi se întoarse și se apucă să-și prepare un ness. Zâmbea gândindu-se că poate peste o săptămână îi va da mâna să-și angajeze o secretară... Nu prea tânără, că s-ar ofusca cea de-acasă....Eh! merge și una mai bătrână, că doar face zeama bună, începu el să râdă turnând apa rece în cana de ceramică ieftină. Se așeză în spatele biroului încărcat de dosare. Îl umfla râsul de câte ori le privea, de, le ținea doar pentru impresionarea adversarului! Începu să viseze la milioanele cu care se va juca de mâine încolo. Își propuse chiar să-și cumpere un Mercedes model nou! Apoi va vedea el cum îl vor trata ceilalți! Mai ales Simona de la Societatea aia Germană, care s-a simțit chiar jignită când a invitat-o să cineze împreună. Își amintea perfect zâmbetul disprețuitor cu care l-a gratulat în timp ce se urca în Mazda filfizonului ăla care lucrează pentru Greci! "Mai vedem noi!" amenință în gând imaginea celuilalt și continuă să-și facă planuri. Cumpără mobilă nouă, își construi chiar și o casă la țară... Mai fumă câteva țigări și deodată se înfioră constatând că Dan n-a sosit încă cu marfa. Se ridică și apucă telefonul, formă numărul ce-i încingea deja mintea și așteptă cu sufletul la gură, în timp ce apelurile lungi stârneau ecouri adânci în instinctul său de conservare. Trânti enervat receptorul, apucă servieta diplomat și ieși grăbit pe ușă. Se aruncă-n mașina prăfuită apoi demară nervos. Dacă și de data asta mi-a făcut vreo încurcătură ... Ce mama dracului or fi unii așa tâmpiți? se întreba Ovidiu Gurău în timp ce se înscria pe traseul prescris pentru camionul cu marfă. Ajuns la locul de încărcare simții dintr-o dată că-i fuge pământul de sub picioare. "Să nu ne pierdem cu firea!" își tot spunea el înfrigurat, rulând încet prin fața porților închise. În fața birourilor centrale văzu un Aro al Poliției, în care tocmai se urcau câțiva civili, printre care și cel ce-i intermediase afacerea. “ Aranjamentele lui Bogdan!”... se înfurie el. Opri în parcarea din față și așteptă. În timp ce se deschideau porțile mari, automate, ofițerul blond din dreapta șoferului în uniformă, îl fixa atent. În acel moment, Ovidiu Gurău avu certitudinea că a dat de dracu'. Își aduse subit aminte că a făcut destule servicii acestui organism competent și tocmai trecea în revistă numele celor ce l-ar mai putea apăra în ziua de azi, când văzu pe fața buhăită a ofițerului un zâmbet feroce. Așteptă să vadă Aro-ul plecat și înnebunit de frică întoarse cheile în contact. Își văzu mâinile tremurând și simțea sub frunte o căldură dureroasă. Îi venea să înnebunească! “Totul ar fi putut să fie atât de ușor!” |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate