*

„Ce idee tâmpită mi-au fătat creierii...” Creionul îi alunecă ușor dintre degete, fără a-l simți măcar. Stă de mai bine de jumătate de oră așezată la biroul îngust din lemn de fag, scrijelit până la refuz, cu gândurile împrăștiate în timp și spațiu. „Toate sunt la fel.” În fața ei zace o gamă întreagă de hârtii, foi smulse de prin caiete, hârtiuțe, coli mâzgălite haotic, creioane, creionașe cerate, și o gumă de șters uriașă, înnegrită de urmele de grafit, ce tronează imperial în mijlocul unui morman de mingiuțe de hârtie mototolite. „Cine a lăsat geamul deschis?... Nu au – of, era să uit, și iar dădeam de dracu’...” Scrie ceva repede pe un plic scos cu greu din armata de foi de pe birou, îl ridică în dreptul ochilor, examinându-l cu atenție, apoi îl lasă să alunece. „Creierii ăștia, care până la urmă s-au dovedit a nu fi buni de nimic. Ce folos? – vai, dar frig mai e...”
- Iona! Închide fereastra, te rog, nu mai pot nici să gândesc...
Nici un răspuns.
- Iona!? Unde naiba ești?
Nervoasă, Emilia se ridică brusc și trântește cu dispreț geamul, care vibrează înfricoșător. „Bine, să vedem. De la început... N. De mână sau de tipar? Hmmm.... Care o arăta mai bine?” Rozând cu insistență capătul unui creion galben, se plimbă de-a lungul încăperii, cu privirea fixată pe ridurile înnegrite ale parchetului. Și gândurile iar zboară...
Geamurile largi împrăștie lumină în toate direcțiile. Lumină albă, orbitoare. E din nou ziua aceea – dar când a fost oare? Ieri? Abia ieri? Pare că s-au întors zeci de file din cartea Timpului de atunci - o zi de august fierbinte dincolo de limita suportabilului, ce părea a nu aduce nimic deosebit. Dar cine putea ști?

*

- Vorbești serios? Dar...
- Într-adevăr, probabil ți se pare ciudat, dar eu... înțelegi? Asta-i tot ce îmi doresc.
Lumina învăluitoare, sufocantă, răsucită și îndoită haotic, părea desprinsă dintr-un basm. Un basm în care Zmeul îi cere Prințesei să fie pentru o eternitate numai a lui, a lui, a lui...
- Nu trebuie să-mi răspunzi acum... Voiam doar să știi că...
Stăteau unul lângă celălalt așezați pe marginea unei fântâni publice. În timp ce-l asculta pe Max, Emilia se întindea din când în când și lăsa perdeaua răcoritoare de picături să se prelingă de-a lungul brațului moleșit de căldură.
- Spune-mi, ce te face să vrei așa ceva?
- Nu pricep.
- Pe mine. Ce te face să mă vrei?
- Nu știu cum să-ți explic astfel încât să înțelegi ceea ce simt. Pur și simplu ești atât de diferită de mine, încât de fiecare dată când te întâlnesc am senzația că... exist. Da... asta e. Îmi aduc aminte că exist. Și nu vreau să mai uit.
„Ce ciudat mă privește...” Max își întoarse cu o mișcare aproape inconștientă capul.
- Uită-te la mine, șopti Emilia.
Vocea sună nefiresc de calm, spre deosebire de strălucirea îngrozitoare ce-i stăpânea privirea. Max pur și simplu încremenise, cu spatele la ea.
- Nu pot.
- De ce? Þi-e frică?
De data aceasta, la auzul intonației ironice, el se răsuci încet:
- Da. Ai ochii unui nebun.
- Ha, ha... Nebună... Mda, e posibil, de fapt, e chiar aproape sigur.
- Emilia... de ce faci asta?
- Pentru că te urăsc.
- Am înțeles... ajunge...
Se ridică istovit, și dintr-o dată păru cu zece ani mai bătrân.
- Stai puțin! Nu vrei să auzi și răspunsul la întrebare?
- Mi l-ai dat acum câteva secunde.
- Nu creeeed... nu cred. Da.
Făcuse deja câțiva pași, scârbit, dar la auzul cuvintelor ei, se opri brusc.
- Ce-ai spus?
- Am spus da.
Max își aruncă mirat privirea pe chipul ei, și un fior îi scutură întreg corpul. Plângea.

*

Un vaiet asurzitor se sparge cu disperare de pereți, din ce în ce mai tare. Emilia se trezește brusc, cu un țipăt surprins. E foarte aproape să-și piardă echilibrul și să cadă din pat, dar își recapătă stabilitatea în ultimul moment. „Ceas idiot!” mârâie printre dinți. Cu o singură zvâcnire a mâinii, îl lipește de perete. Alarma se stinge într-un acord disonant. „Nici ăsta n-a rezistat mai mult de două zile...” Expresia feței i se întunecă deodată, și ochii se opresc triști pe rămășițele ceasului. Îl adună încet, cu mișcări blânde supuse parcă unui ritual arhaic, dar totuși mecanice, lipsite de viață. A terminat. Se ridică încet cu ceasul în brațe, iar ochii se umezesc ușor. „Nimic nu rezistă...”
Peste o jumătate de oră, Emilia întoarce în grabă cheia în broască și numai când ajunge la vreo câțiva metri de stația de autobuz încetinește pasul, inspirând adânc pentru a-și recăpăta răsuflarea. Aruncă însă o privire grăbită către ceas, și își dă imediat seama că nu are cum să ajungă la timp. „Ei, iată că nici azi nu o să am plăcerea să-i trântesc ușa Ionei drept în năsucul ăla cârn care mă irită atât...”, gândi ea în timp ce cobora privirea cu un oftat uriaș.
- Ce e, duduițo? Ai pățit ceva?
Emilia se întoarce tresărind. În dreapta ei, o bătrânică dădea din cap dezaprobator.
- Lasă, lasă, că trece ea supărarea. Toate trec, și e păcat să-ți pleci ochii de necaz, cum faci mata. Că doar n-o fi capăt de lume.
Un zâmbet ușor obosit trece fulgerător pe buzele fetei, dar în aceeași clipă, autobuzul se oprește cu un scrâșnet, și ușile se deschid chiar în fața ei. Se urcă repede, încercând să scape în îmbulzeală de glasul compătimitor al bătrânicii, care o căuta din priviri să-i mai spună ceva. „Nimeni nu crede adevărul când le este înfipt în fața ochilor. Poate de aceea cu toții mint atât... Ca să aibă în ce crede. Dar eu, de ce l-am mințit...?”
Autobuzul frână cu un scârțâit prelung. Emilia își face loc cu coatele prin masa de oameni și coboară grăbită. Clădirea cubică a redacției, crescută parcă din norii grei de praf, o fixează cu ochiul amețitor și sticlos din centru.
Înăuntru, căldura este și mai mare. Birourile mici, dreptunghiulare ascund fiecare câte o față asudată și plictisită peste măsură. Emilia se strecoară cu grijă pe ușa pe care scrie cu litere mari, negre, „redactor-șef”, și dedesubt numele ei, și, plictisită brusc, o salută cu o mișcare abia schițată a capului pe Iona.
- Ești deja aici?
- Da, nu credeam că te mai vedem azi, așa că am venit devreme.
- Ei, după cum bine vezi, am venit.
Emilia trântește obosită geanta pe un scaun și se așează încet la masa ei de lucru, plină ochi de foi și dosare.
- Da, văd, dar... Cât ai de gând să stai?
- Cum adică? Programul normal de lucru este de la opt și jumătate la șase și jumătate.
- Bine, dar mâine tu...
- Așa și? Spune-mi, continuă Emilia după o pauză aproape insesizabilă, după cât ești de insistentă s-ar zice că ți-am stricat în vreun fel planurile.
- Nu, nu, nu, nu e vorba de asta, dar nu mi se pare că Max merită așa ceva din partea ta. E... cum să-i spun... aproape... lipsă de interes.
Gândul îi mătură inevitabil mintea. „Îl iubește...”
- Iona, știi ceva... M-am răzgândit... Nu mai stau. Ne vedem mâine, bine? aruncă Emilia cuvintele, trântind ușa din fugă, auzind doar o jumătate de cuvânt, o aprobare ușor mirată, în urma ei.

*

- Și? Ești gata pentru ziua cea mare?
- Ascultă, Radu, ce-ar fi să nu-mi mai pui întrebări stupide?
- În mod normal ți-aș fi trântit telefonul în nas la auzul unui asemenea răspuns... Însă te înțeleg, am trecut și eu prin asta... Emoțiile, teama, ehei...
- Știi ceva, mă grăbesc foarte tare... În zece minute trebuie să plec și nu sunt nici pe departe gata... așa că o să te rog să mă scuzi, dar...
- Bine, ne vedem acolo. Și nu-ți fă griji! Nu-i așa de rău precum umblă vorba. Ha ha ha... Să m...
Max nu mai așteaptă însă sfârșitul propoziției, și trântește violent telefonul.
„De ce nu am plecat? De ce?... Nu trebuia să ascult, nu trebuia să văd, nu trebuia să-mi întorc privirea...”
Lama fugea cu îndemânare de sus în jos, de-a lungul obrazului, în vreme ce ochii mari căutau rătăciți ceva în oglinda apoasă. Dar nu mai era nimic acolo, încă din clipa în care a rămas nemișcat, în fața ei, în loc să fugă la auzul acelui cuvânt blestemat.
Peste câteva minute trântește ușa în urma lui și coboară grăbit scările fumurii, două câte două, cu privirea îngropată undeva departe.
Afară, lumina soarelui pare pentru o clipă mult prea puternică pentru ochii lui.
Prea albă.
Evită un autoturism care huruie în viteză pe lângă el, și așteaptă câteva secunde înainte de a traversa.
Mult prea albă.
Acoperindu-și ochii cu o mână, se îndreaptă spre mașina parcată undeva la umbră, sub un stejar uriaș.
„Oare rochia ei de mireasă o să fie la fel de albă?”
Deodată, un fulger de durere îi traversează șira spinării, și Max aude, mai întâi foarte aproape de el, pornind parcă dinăuntrul lui, și apoi din ce în ce mai slab, de departe, din ce în ce mai departe, un țipăt asurzitor.
Atâta lumină... insuportabil... insuportabil de albă...

*

Nu poate să-și deschidă ochii, oricât ar încerca. Vrea să se ridice, dar ceva îl ține nemișcat. „Sunt... legat?”
- Nu, dar o să fii dacă nu stai cuminte.
„Cum se poate să...”
- C... cine...?
- Lasă, lasă, nu contează cine sunt eu. O să afli oricum cât de curând. E... inevitabil.
„Ce se aude? E atât de încet...”
- E ceasul, Max. Și nu mai pune atâtea întrebări. Sau, mă rog, nu le mai gândi... Devii enervant.
Totul e alb.
Aburul umed se scurge încet, și privirea redevine clară.
Prea mult alb.
Arde.
Albul pur.
Incandescent.
„Ah.... ochii mei! Ochii mei!....” Urletul nu e omenesc. Nu, sunt de fapt globuri, mii de globuri de cristal translucide care se sparg în aer, frânte sub propria greutate.
Și gândul și sunetul și albul, toate se amestecă și dispar treptat, iar el plutește deasupra lor, departe, tot mai departe...

*

Mâna îi tremura ușor. Degetul mic zvâcnea nervos la intervale regulate. Ochiul tulbure se chinuia pe jumătate închis. Buzele uscate delirau, gemând surd. Gândurile se amestecau fragmentate, incoerente.
În timp ce se răsucea de o parte și de alta a patului strâmt, un gust amărui, persistent îl obligă să se trezească. Se ridică încet, broboane de sudoare umezindu-i gulerul cămășii. Își trecu din obișnuință mâna prin părul moale, dezordonat. Pentru o clipă imaginile se amestecară, pentru ca mai apoi să-i rămână spânzurată în fața ochilor una singură, obsedant de reală... Ceasul strâmb de pe perete.

*

Ochii moi se întunecară brusc.
- Destul. Nu vreau să te mai ascult.
- Ești un prost.
- Mă obosești. Pleacă.
- Haide... lasă-te de tâmpenii, bine? îi răspunse Paznicul în mijlocul unui căscat enorm.
- Nu înțeleg ce spui.
- Nu vrei să înțelegi.
Paznicul își întoarse privirea către ceasul elegant agățat strâmb pe perete.
- Poftim, uite cât e ceasul. Târziu, târziu...
- Mereu spui că e târziu. De ce nu pleci odată?
- Pentru mine, așa e întotdeauna. Târzi...
Un nou căscat îi întrerupse cuvântul.
- Dar pleacă! De câte sute de ori vrei să-ți mai spun?
- De mii de ori. Oricum, e prea târziu...

*

Max se ghemuise în patul micuț, cu coatele sprijinite de genunchi și capul în palme.
- Bine, cum vrei să-ți explic altfel? Oamenii mai și mor.
- Te rog, am înțeles... Gata... Și locul ăsta... locul ăsta e... „Anticamera Iadului”, își continuă el propoziția în gând.
- Sau a Raiului... nu fii pesimist... Ha! Ha, ha... Ei, hai, e cam târziu... te mai las puțin să te gândești, bine? Să alegi.
„O amintire. Una singură, pentru totdeauna. Asta-i tot ce mai rămâne după o viață de om. Una singură. Cea mai dragă...”
Privirea i se întoarce involuntar către ceasul strâmb înfipt în perete, și parcă bătăile lui sunt din ce în ce mai grăbite.
- Ea.
- Hmm? Ce-ai zis?
- O zi din viața ei. Din viața Emiliei. E tot ce vreau să-mi amintesc... când voi fi acolo.
- O zi? Nu e cam mult? În fine, cum dorești.
- Dar... nu din trecut. Din prezent. De acum. Vreau să văd cum este ea acum... după ce eu am...
Paznicul cască lung, și apoi dă ușor din cap în semn de încuviințare.
- Da, da... știu... normal că asta vrei.
Și din nou lumina... Lumina albă...
Dar învelișul lăptos se topește repede, și, în locul lui...

*

Zace pe podeaua umedă. Firul e întins, nemișcat, și în spatele lui un altul, încă un altul, altul, altul, altul... Le-a pierdut șirul la 216, dându-și brusc seama că nu are nici un sens să le numere. Știe că trebuie să aleagă, dar nu știe de ce. Poate fiindcă vrea. Poate fiindcă Paznicul rânjește în spatele lui, făcând cu brațul un gest larg, ca o invitație. Îl vede prin oglinda umflată diform. Nu mișcă. Minutele fug pe lângă el, iar apoi din nou acel gest, urmat de un căscat grosolan.
- Ai de gând s-o faci, sau nu? Hai odată, Max, că-i tare târziu...
- Lasă-mă... Nu mă poți obliga...
- Nu pari deloc convins de ceea ce spui. Și atunci, spune-mi, dacă nici tu nu crezi că ai de ales, de ce aș crede eu asta?
- Dar... dacă... accept... Îmi vei arăta totul?
- Totul? Nu e oare mult prea mult pentru cineva ca tine, așa de mic, și de credul și – la urma urmei – așa de prost? Îți voi arăta doar ceea ce trebuie să vezi. Hm? Ce zici?
Max se ridică ușor de pe podea, cu mâna dreaptă întinsă, cu ochii înecați în ochii Paznicului, care zâmbește mulțumit. Ridică brațul zguduit de convulsii și apucă la întâmplare - întreg corpul i-a căzut pradă unui delir sfâșietor - un fir alb, curat. Îi simte suprafața ușor aspră cu vârful degetelor. Ochii se întorc încet către perete. Acolo, ceasul atârnat strâmb își arată amenințător limbile moi de ceară. E târziu...

*

Cafeaua era foarte fierbinte, dar îi făcea bine. Nu avu însă timp s-o bea pe toată, căci își dădu seama că iar o să întârzie. „Poate ar fi mai bine să nu mă duc azi...”
Și totuși iat-o în fața ușii, apăsând încet pe mânerul metalic. Încăperea era plină de oameni. Iona, înconjurată de priviri îndurerate, își ridică privirea dintr-o batistă, ștergându-și lent lacrimile.
- Ah... Emilia...
- Da, eu. Ce faceți cu toții aici? Nu cred că sunteți plătiți ca să stați.
Camera se goli încet, într-o forfotă continuă de glasuri nemulțumite.
- Nu mai plânge, Iona… Ajunge, bine?
Emilia se așeză la birou, cu capul în palme.
- Cum... cum poți spune așa ceva? Chiar nu ai ținut de loc la el? Spune-mi, Emilia, atunci de ce ai acceptat să...?
- Iona, motivele mele nu te privesc. Și faptul că nu fac din ceea ce simt un spectacol pentru cei din jur nu înseamnă că nu-mi pasă... Cine... te crezi, să mă judeci?! strigă ea, fugind afară din cameră. Și, în sfârșit, când ajunse în stradă, nu-și mai putu stăpâni lacrimile.
„Știi de ce am acceptat, Iona? De ce... Pentru că nu pot să iubesc!... Nu pot... nu numai pe el, ci pe oricine altcineva... oricât m-am forțat, oricât am încercat... și asta urma să fie pedeapsa mea...”
Peste o jumătate de oră, Emilia, cu privirea rătăcită și obosită peste măsură, întoarce cu greu cheia în broască și se trântește pe patul uriaș.
- Max... îmi pare rău...
Mâna alunecă ușor, în timp ce ghearele somnului o prind strâns cu firele lor delicate...

*

Max își pleacă privirea încet, fără să spună nimic. Mâna Paznicului se oprește pe umărul lui, apoi se întoarce către perete și mângâie ușor rama argintie a ceasului agățat strâmb.
- Nu mă atinge!...
- Ce ai? întrebă Paznicul ușor plictisit.
- Nimic... doar că...
- Hei, băiete, amintirile nu se schimbă. P-asta ai ales-o, p-asta ai primit-o, și cu asta rămâi.
- Știu, nu despre...
- Atunci despre ce?
Un zgomot surd, și zidul alb vibrează ușor. Max privește cu tristețe firele alburii de tencuială de pe mână, și apoi urma moale lăsată de pumnul său în perete. Și din nou peretele tresare...
- Vrei să-mi dărâmi zidurile? Nu pot să pricep cum voi oam...
Un căscat uriaș îi întrerupe cuvântul. Dar Paznicul renunță să mai spună ceva, fixându-și privirea ușor melancolică pe limbile ceasului...
„Mă doare inima. Atât de tare, atât de tare, încât abia mai pot să respir. O iubesc... Emilia... Nu mai contează. Nimic nu mai contează.”
- Hmmm... Asta era tot? Mă dezamăgești. Mă așteptam la ceva mai... deosebit. Dar nu, vechea poveste cu dragostea... Și dacă nu e dragostea, e ura. Of, of... Dragă Max, să-ți spun un secret: voi, oamenii, nu sunteți complicați deloc... deloc...
- Dar taci odată! Ce poți să știi tu despre oameni? Perspectiva e cam îngustă din camera asta mică, nu crezi?...
- Nu perspectiva contează... Ia uită-te acolo... Ce vezi?
Ochii lui Max se întorc încet către perete. Acolo, ceasul rânjește strâmb, cu limbile atârnând moarte...
- E târziu, Max... Așa că, spune...
- Ce?... Ce?!
- O vrei pe Emilia cu tine, sau nu?
- C... Cum?!!...
- Ha, ha, ha... nu te-așteptai, nu? Să zicem că eu sunt duhul tău din lampă. Numai că-ți voi îndeplini o singură dorință... Ce va fi? Hai, repede, că-i mult prea târziu... În curând... Înțelegi, nu? Hai...
„Nu-mi pasă... nu mai contează... Emilia... Nimic nu mai contează.... Nimic nu mai contează...”
- Da... vreau să... să vină aici... să fim împreună...
Zâmbetul Paznicului se lățește încet, acum nu mai e zâmbet, e un rânjet, un rânjet diform și grosolan, iar în clipa în care Max își întoarce privirea către el, asemănarea îl izbește violent... Ceasul... ceasul strâmb din perete...
Totul începe să se scurgă, să se amestece, să se dizolve, și Max urlă, urlă... „Nu... nu așa trebuia să fie....! Emilia...”
- Hi, hi, hi... Þi-am spus că ești un prost! Incredibil!... Hi, hi... E târziu, Max! TÂRZIU.... TÂ... Z...
Glasul metalic, batjocoritor, se topește și el în lumina albă...
Alb.
Mult prea alb...
„Glasul ei era alb... atunci când... a spus da...”

*

Cearceafurile albe zăceau în dezordine...
Brațele albe, întinse, strângeau într-o încleștare surdă faldurile mototolite.
Rochia albă se desprinsese la un umăr.
Privirea albă atârna, inexpresivă, de ceasul mic de pe noptieră...
În mijlocul patului uriaș, Emilia zăcea albă, răstignită, fără suflare.
Prin draperiile albe, pătrundea o lumină albă, puternică, orbitoare.
Iar ceasul de pe noptieră se oprise... la 2:16 minute...

*

Când deschise ochii, din primul moment îl izbi mirosul înțepător de dezinfectant. Mirosul de spital... Încercă să miște brațul drept, dar o durere fierbinte îl fulgeră brusc. Mâna stângă îl asculta însă, și, îndreptând-o către față, se lovi de o suprafață de plastic. „Mască... de oxigen?... ce...? Sunt... Trăiesc?!!”
Simți pași în jurul lui, și o voce îi spuse cu blândețe:
- Nu te mișca... Odihnește-te... Ai avut un accident de mașină... și ai fost în comă trei zile... Acum însă, e bine... O să te vindeci...
„Emilia!...” Urletul alb, neomenesc răsună îndelung în liniștea bolnavă a spitalului...