agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-11-23 | | Înscris în bibliotecă de Timothy Iargo Miguel
CAIN1
Un Mister „Șarpele insă era cel mai [șiret dintre toate fiarele de pe pămînt, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu." FACEBEA, Cap. III, 1. Lui Șir Walter Seott, Baronet ii este dedicat acest Mister al lui Cain, de către prietenul său devotat și servitorul tău credincios, Traducere de VIRGIL TEODORESCU ADTOBULI PREFAÞÃ3 Scenele care urmează se intitulează un Mister, în conformitate cu numele dat în vechime dramelor cu subiecte similare, care erau numite Mistere sau Moralități*. Autorul nu și-a permis însă aceleași libertăți cu privire la subiect, cum se obișnuia în trecut, în piesele analoge, cum poate observa orice cititor suficient de curios pentru a studia acele producții profane, fie în engleză, franceză, italiană sau spaniolă. Autorul s-a străduit să păstreze personajelor sale un limbaj care să le caracterizeze; și acolo unde el este (și aceasta se în-tîmplă doar rareori) împrumutat din Scriptură, el a făcut, chiar și în cazul cuvintelor, modificări infime, doar în măsura în care o cerea ritmul. Cititorul își va aminti că în Facerea nu se precizează că Eva a fost ispitită de un demon, ci de „Șarpe"; și aceasta numai pentru că el era „cel mai șiret dintre toate fiarele de pe pămînt"5. Orice interpretare ar fi dat rabinii sau Părinții bisericii acestui fapt, eu trebuie să iau cuvintele așa cum le găsesc și să răspund, împreună cu Episcopul Watson6 într-o ocazie similară, cînd Părinții bisericii i-au fost citați în școlile din Cambridge, „Cercetați Cartea!", le-a spus el arătîndu-le Biblia. Trebuie să ne amintim, de asemenea, că subiectul meu nu are nimic de a face cu Noul Testament, la care nu se poate face aici nici o referire fără a fi anacronic, în ultimul timp, nu îmi sînt cunoscute poeme ca subiecte asemănătoare celui din Cain. De cînd aveam douăzeci de ani nu 1-am mai deschis pe Milton, dar îl citisem atît de mult înainte, încît faptul acesta nu mai con¬tează. Moartea lui Alei de Gessner7 nu am mai citit-o de la Aber-deen, pe cînd aveam op; ani. Impr-esia generală pe care mi-o amin¬tesc este aceea de încîntare; dar despre conținut mai știu doar că soția lui Cain se numea Mahala și cea a lui Abel, Thirza; în paginile care urmează le-am numit Ada si Zillah, primele nume de femei care 344 apar în Facerea. Ele erau cele ale soțiilor lui Lameh8; soțiile lui Cain și Abel nu sînt chemate pe nume. Dacă, deci, o coincidență a subiec¬tului ar fi putut produce și una a expresiei, nu știu și nici nu mă in¬teresează. Cititorul este rugat să nu uite (ceea ce prea puțini binevoiesc să își amintească), că nu se face nici o aluzie la vreo viață viitoare în nici una din cărțile lui Moise și nici, de fapt, în Vechiul Testament. Pentru a găsi o explicație a acestei extraordinare omisiuni, el va putea consulta Divina Moștenire a lui Warburton9; fie că va fi sa¬tisfăcătoare sau nu, dar nimic mai bun nu ni s-a oferit pînă acum. De aceea, eu am considerat această revelație nouă pentru Cain, fără, sper, să fi denaturat cumva Sfînta Scriptură. în ceea ce privește limbajul lui Lucifer, mi-a fost greu să-l fac să vorbească cum o fac preoții despre aceleași subiecte; dar am făcut ce am putut să îl mențin în limitele politeței spirituale. Dacă neagă că ar fi ispitit-o pe Eva luînd înfățișarea unui Șarpe, aceasta este doar din cauză că în Facerea nu apare nici cea mai infimă alu¬zie la ceva asemănător, ci numai la Șarpe în capacitatea sa șer¬pească. Notă: — Cititorul va remarca în acest poem că autorul a adop¬tat, parțial, teoria lui Cuvier10, conform căreia lumea a fost distrusă de mai multe ori înainte de a fi creat omul. Speculația născută din cercetarea diferitelor straturi și oseminte de animale uriașe cunos¬cute și necunoscute găsite în ele, nu contravine concepției mozaice, ci, dimpotrivă, chiar o confirmă; deoarece încă nu au fost descope¬rite oseminte umane în acele straturi, cu toate că osemintele multor animale cunoscute sînt găsite lîngă resturile celor necunoscute. Afirmația lui Lucifer că lumea pre-Adamită a fost și ea populată de ființe raționale mult mai inteligente decît omul și avînd o putere proporțional asemănătoare celei a mamutului etc., etc., etc., este, bineînțeles, o licență poetică inventată de Lucifer însuși pentru a-l ajuta să își atingă țelul. Ar trebui să adaug că există o tramelogodie a lui Alfieri11, numită Abele. N-am citit-o niciodată, cum n-am citit nici una dintre scrie¬rile postume ale autorului, cu excepția Vieții sale. Ravenna, 20 sept. 1821* * Traducerea Prefeței de Lia-Maria Pop. PERSOANELE BiRBAÞII ADAM CAIN ABEL FEMEILE EVA ADAH ZILLAH DUHURILE . ÎNGERUL DOMNULUI LUCIFER ACTUL i SCENA 1 Pămlntul în preajma Raiului. Zorii zilei. ADAM: O, Doamne necuprins și-atotputernic, Tu ce-ai făcut, din beznele adinei, Cu un cuvînt, lumină peste ape, Fii lăudat cu zorii ce se-ntoarnă! EVA: Tu ce-ai dat nume zilei și-ai desprins De noapte, zorii, îmbinînd în caer Valul, de val, și în lucrarea ta Cuprins-ai firmamentul — slavă ție! ABEL: O, Doamne, tu ce-ai dat la toate nume- Pămînt, ocean, văzduh, amiezi și nopți • Și zămislit-ai lumi spre-a fi umbrite Sau luminate, și-ai creat făpturi Spre-a te-ndrăgi în fapta-ți — slavă ție! ADAH: Părinte-al tuturora, Doamne veșnic, Făpturi iscat-ai preafrumoase, dulci, Legîndu-le prin dragoste: mă lasă Să te ador prin ele — slavă ție! ZILLAH: O, Doamne, tu ce-ai binecuvîntat Tot ce-ai făcut, dar 1-ai lăsat pe șarpe Să intre-n Rai și să-mi alunge tatăl, Ferește-ne de rele — slavă ție! ADAM: Tu, fiu întîi născut, de ce taci, Cain? CAIN: De ce-aș vorbi? ADAM: Spre-a te ruga. CAIN: Voi, oare, Nu v-ați rugat? 347 ADAM: Ba ne-am rugat fierbinte.; CAIN: Și foarte deslușit. V-am auzit. ADAM: Poate și Domnu-n mila lui. ABEL: ' Amin. ADAM: Tu, fiul meu dintîi, tu taci întruna. CAIN: , E mai cuminte-așa. ADAM: 'De ce? CAIN: Eu n-am Nimic să cer. ADAM: Și nici să lauzi? CAIN: - Nu. ADAM: Cum? Nu trăiești? CAIN: Dar n-o să mor? EVA: ' Vai! Iată Pomul oprit a dat în pîrg, iar rodul Se scutură. ADAM: Și-o să-l culegem iar. _-•.,--.. O, Doamne! Pentru ce sădit-ai pomul Cunoașterii? CAIN: Și pentru ce, atunci, ./ , Ați despuiat de poame pomul vieții? Să-l f i lăsat în pace. ADAM: Fiul meu! Să nu hulești: sînt vorbe pentru șarpe. :J CAIN: El adevăr grăit-a! Căci a fost ; Pomul cunoașterii și pomul vieții. ' • ' t *" Intr-adevăr. Cunoașterea nu-iTîuTt, ' Nici viața nu-i. De ce-au adus blestem? EVA; f Cîrtești asemeni mie, fiul meu, *!'l? « \ ,Cînd tu pe lume nu erai. Nu vreau » T Prin tine să greșesc a doua oară. l Eu m-am căit. Iar cel născut din mine Nu vreau să eadă-n cursele întinse Sub zidurile Raiului, capcane Pe care-n Rai le-au întîlnit părinții. ^^-Nucăuța_ce_iiu_-i. Erai ferice ^"^ Ue^ânTfTfăcut așa, o, fiul meu! r rt ADAM: Fiind sfîrsită ruga, truda noastră Se cade s-o-mplinim. E fraged încă s >#*- , Pămîntul si e darnic. Nu prea greu • "t îl facem să rodească. 348 ' -^ ' • . . . . ' • . rij,- EVA: Fiul meu! Ia pildă de la tatăl tău; supus Și plin de voie bună fii, ca dînsul. Adam și Eva ies. ZILLAH: Ai alte gînduri, frate? ABEL: Pentru ce Þi-ntuneci fruntea, cînd tu știi prea bine Că nu stîrnești decît mînia Celui Atotputernic? ADAH: Cain, dragul meu! Și-n fața mea te-ncrunți? CAIN: ' Nu, Adah. Nu. Aș vrea să fiu o clipă singur. Abel, Mi-e sufletu-ntristat. Dar o să-mi treacă. Purcede, frate. Te-oi urma curînd. Și voi, surori, nu-ntîrziați în preajmă. Cuvîntul greu rănește gingășia. V-ajung curînd. ADAH: De, nu, am să mă-ntorc Și-am să te iau de-aicea. ABEL: Pînă-atunci Te aibă Domnu-n paza Lui, o, frate. Alei, Zillah și Adah ies. CAIN (singur): Ce^iviața? Trudă. Ș'i.de ce-aș trudi? --»Pentru că tatălmeu pierdut-a Raiul? Dar care-i vina mea? Eu nu eram Și n-am cerut să fiu. Că m-am născut Și că trăiesc nu-s fericit. De ce Făcu pe voie șarpelui, femeii? De le-a făcut, de ce-a fost pedepsit? Ce-a fost la mijloc? Pentru cine-a fost Sădit copacul? Pentru ce Adam S-a nimerit să fie el, în preajma Acestui mîndru pom din Rai? De-ntreb, Mi se răspunde veșnic: „El e bun! Și fost-a voia lui!" De ce? De unde Atotputinte-nseamnă-a fi și bun? La temelia judecății mele Stau roadele amare-ale greșelii De care eu străin sînt. Ce zăresc? Un fel de înger, dar cu chip mai aspru 349 LUCIFER: CAIN: LUCIFER: CAIN: LUCIFER: CAIN: LUCIFER: CAIN: LOCIFER: CAIN: Și mai smolit. De ce să-mi fie teamă De el mai mult decît de alte duhuri Care-și înalță sabia de foc La porțile unde ades întîrzii, în asfințit, ca să-mi arunc privirea în marile grădini, ce-ar trebui Să fie ale mele, pînă cînd, Peste aceste ziduri interzise Și arborii ce-și clatină frunzișul Deasupra meterezelor păzite De heruvimi, coboară, iarăși, noaptea? Și dacă nu mi-e teamă-n fața celor Cu săbii de văpaie, pentru ce Aș șovăi acum? Pe cit se vede întrece-n frumusețe și putere Tot ce-am \azut și totuși mi se pare Că-i mai prejos pe cît a fost cîndva Și-ar fi putut să fie: întristarea întunecat-a chipu-i veșnic. Oare, Așa să fie? Deci nu numai omul E mistuit de suferinți? Sosește. Intră Lucifer. • Un muritor! O, spirit! Cine ești? Mai mare peste duhuri. De-i așa De ce cobori lîngă pămînt? Tărjnji i îi știu durerea. . Gîndul mi-l cunoști? — l Da, ți-l cunosc. Se zbate nemurirea; f într-insul.12 Nemurirea? O, nu cred. Noi n-am aflat-o. Pomul vieții-a fost Pierdut pe totdeauna din greșeala , Tatălui meu, iar pomul cunoștinței, Din graba mamei mele, prea din timp S-a scuturat si fructul lui e moartea. Te-au înșelat; tu vei trăi. muri. Și nu-nțeleg dece Mi-e hărăzită moartea: doar atît » Că irnam jiăscut^pxe_a-ijluji drept tjniă. Și nu-i scăpare. Demn sînt de dispreț Căci darul vieții îl urăsc și, totuși, / Eu nu-i curm firul, ci trăiesc. Mai bine N-aș mai Ii fost. LtJCIFKBtSK Jrăiesti. Si-ai să trăiești întotdeaunaJu-ncerca să crezi \ Că tmpul tău cioplit în lut înseamnă întreaga viață. El pieri-va, însă, \ Tu vei trăi nu mai puțin ca azi. CAIN: Nu mai puțin? Mai mult de ce nu? \ LUCIFER: ' Poate: \ Atunci ai fi ca noi. GAIN: Ca voi? Adică? LUCIFER: Njernariter. CAIN: Și sînteți fericiți? / LUCIFER: Sîntem puternici. CAIN: Fericiți? l LUCIFER: . ' Nu. Oare, Tu ești? CAIN: Cum aș putea? Priveste-mi chipul! LUCIFER: Bietjut! Te crezi nefericit! CAIN: ' ^ Tu ce ești, Cu marea ta putere? LUCIFER: Sînt acel Ce-a năzuit să-ți sufle ție viață Făcîndu-te într-altfc-l. CAIN: Ah! Tu pari Un zeu, aproape. LUCIFER: Zeu nu sînt. Căci iată N-am. izbutit, să'f iu și sînt ce sînt. Kl -m-cLJ^^r'nlL_lJ£C^să^nnTnftasca_. CAIN: Cine? LUCIFER: Zămislitorul lui Adam. CAIN: Și-a toate Cîte-s în cer și pe pămînt. Așa I-am auzit cîntînd pe serafimi Și-apoi si tata spune-așa. LUCIFER: Eu spun, Ce-ar spune el, de-ar fi, printr-o pedeapsă, Ce-s eu în cer și tu ești pe pămînt: Că zămislit-a spirite și oameni. CAIN: s,; Ce-s spiritele? 350 351 LUCIFER: CAIN: 352 Duhuri ce cutează Să-si folosească nemurirea, duhuri Care-ndrăznesc să-nfaunte^pe jiraa în veșnicia lui, să-i spună-n față 'Că răul lui e rău. De ne-a făcut, Precum se spune — n-am văzut și nu șthtiii*: *> Dar dacă ne-a făcut, rămîne-asa: Sîntem nepieritori. Poate-a voit Să fim așa ca să ne-ncerce. Fie! El e stăpîn — ci-n măreția sa "V El nu-i mai fericit ca noi, înfrînțiLj De ce făcut-a rău, cînd nici un rău •• < ; Din bine nu urmează? Deci, domnească, Pe tronul lui, înalt si singuratic, Și zămislească lumi spre-a risipi a: Urîtul veșniciei ce-i apasă '/..;• Nemărginirea vieții lui pustii. • ii a De-ar grămădi o lume peste alta ,:« Nu poate fi mai mult ca un tiran ,;ia ,' Atotputernic si nenfrînt. Ar fi, De s-ar zdrobi el singur, cea mai mare Din toate binefacerile date Vreodată nouă. Dar domnească-n pace. Sporindu-se prin chin. Noi: oameni, duhuri, Sîntem în chin alături, cel puțin, Și laolaltă suferim: amarul Ni-l îndurăm mai lesne, însă, el? Nefericit în slava-i se frămîntă 7 împins de rîvna de-a crea mereu.13 j . Dai glas acelor lucruri ce, de-o vreme,'^'- Mi se arată-n gînd. N-am izbutit Să-mpac nicicînd vederea cu auzul, Tata si mama despre șerpi vorbesc, Spun despre pomi și poame, dar eu vM Cum heruvimi cu paloșe de foc Păzesc intrarea Raiului, de unde I-au izgonit, gonindu-mă, și simt Povara trudei lor din orice clipă, Simt gîndul ce-i încearcă — si zăresc /Ui iiO'J '\ în jur o lume-n care nu-s nimica Y Si-Ti. ftarft jirnjg^ mea-ax-Ji îa-Stare C^ă_^țăpjnească_țotuL- Doar pe mine Mă roade gîndul ăsta, iar durerea LUCIFER: CAIN: LUCIFER: CAIN: LUCIFER: CAIN: LUCIFER: CAIN: LUCIFER: E doar a mea. Căci tata s-a supus, Și pentru mama, potolită-i setea Ce ghes îi dă să afle taina, chiar Cu prețul unui blestem veșnic. Astăzi E frate-meu păstor14 și din mioare Pe-ntîile născute le jertfește Acelui ce țărînii-i poruncește Nimic să nu rodească fără trudă. Soră-mea, Zillah, mai devreme chiar Ca pasările-n zori își nalță imnul, Iar Adah, preaiubita mea, de-asemeni Nu-mi deslușește gîndul. Niciodată^ ^^ Mai bine văd că mă-nțeleg cu duhuri. Dacă prin firea ta n-ai fi menit Să te-nțelegi, n-ai fi aici; un șarpe Te-ar fi vrăjit, ca mai demult. Deci tu Ai ispitit pe mama? Jsgitesc ^Cu adevăruLjcjoar : nu era pomul, ^Pomul cunoașterii? Și nu era Copacul vieții plin de roade? Oare, Eu i-am spus Evei să se-nfrupte? Eu Am pus, ce-a fost oprit, la îndemîna Unor făpturi nevinovate-n care Creștea dorința? Zei v-aș fi făcut! El însă v-a-mbrîncit, v-a dat afară: C „Ca voi să nu gustați din pomul vieții, o Schimbîndu-vă în zei!" Nu sună-ntocmai " Cuvîntul lui? Pe cît am auzit S-a pogorît cu trăsnet. £u_diaitalul? Nu el, ce v-a răpit De-a pururi bucuria de-a cunoaște? O, ar fi fost mai bine să fi smuls Sau fructele-amîndouă, sau nici unul. Unul e-al tău de pe acum. Cellalt Mai poate fi. Anume cum? Fiind Voi înșivă, în încercarea voastră. 353 23 — Opere IV — Byron CAIN: LUCIFER: CAIN: LUCIFER: CAIN: LUCIFER: 354 Nimic nu stinge mintea eînd e trează Și-a centrul lumii, căci menirea ei E sa domine. Tu mi-ai ispitit Părinții? Eu? Biet muritor! De ce Să-i ispitesc și cum? Se tot zvonește Că șarpele-a fost duh. Și cine-a gpus? N-a stat scris sus: „Cel fără-asemănare Fățarnic nu va fi, deși împins De teama și de strimta vanitate A omului, ar fi putut s-arunce Pe veci asupra minții lui oprobriul Greșelii sale"? Șarpele n-a fost Pe care-i ispitea, dar mai isteț De vreme ce le-a insuflat dorința Fatală-a bucuriei lor mărunte. Crezi c-as fi luat un cliip sortit pieirii? Nu se-ascimdea în el un diavol? Nu. Trczitu-l-a, eu limba-i spintecată, Pe cel_ascuns în cei ce-l ascultau. "Era atît: un șarpe.15 întreabă heruvimii ce păzesc Pomul ispitei. Cînd vor trece veacuri Peste cenușa seminției tale Și peste-a ta, cei care vor veni Vor tălmăci păcatul lor dinții învinuindu-mă c-am luat un chip Ce-mi face silă, precum silă-mi fac Toți cei care-l slăvesc și i se-nchină, Căci el i-a zămislit spre-a fi doar robii Posacei lui singurătăți, pe veci. Cunoaștem adevărul și-l vom spune. Părinții tăi, momiți de-o tîrîtoare, S-au prăbușit. Căci duhurile, spune-mi, La ce i-ar ispiti? Și ce era De pizmuit pentru aceste duhuri Ce rătăcesc prin hău, în strimtul loc Al Raiului? Dar îți vorbesc de lucruri CAIN: LUCIFER: CAIN: LUCIFER: CAIN: LUCIFER: CAIN: LUCIFER: CAIN: LUCIFER: CAIN: LUCIFER: CAIN: LUCIFER: CAIN: 355 23* Pe care, cu tot pomul cunoștinței, Nu le-nțelegi. Ba cred că sînt în stare | Să înțeleg orice: sînt însetat / Să aflu tot și-s hotărît s_ă aflu. _ ȘTlî^ăi sa" te-nspăimînți aflînd? Þi-o dovedesc. De vrei Să vezi CU De pildă,-a îndrăzni N-afost Pînă-acum ' Totuși te pîndește. Tata-mi spunea că e cumplită; mama, Cînd pomenești de moarte, plînge: Zillah Cată-n tărînă îngînînd o rugă ) O O Și Abel către cer privește; Adah Se uită mută-n ochii mei. Iar tu? De negrăit, se zbat în mine gînduri, Ca niște vîlvătăi, cînd pomenesc Despre nendurătoarea l^oajte care Se pare că ne-așteaptă^negresit. S-o-nfrunt! Dar cum? Cînd mai eram copil M-am luat la trîntă-n joacă cu un leu Și el, urlînd, mi s-a smucit din mînă. j Ea n-are chip, dar tot ce-i zămislit 'l Din lut și prinde formă, nimicește: Credeam că-i o făptură. Cum, altfel, E-n stare să strivească o ființă? Să-ți dea răspuns NjrmcijaiuJL-- ljr " " yCine? Atoatefăcătorul,_zi-i cum vrei. Cel__ce jddește spre-a surpa. _ CAIN: LUCIFER: CAIN: LUCIFER: CAIN: LUCIFER: CAIN: LUCIFER: CAIN: LUCIFER: 382 Așa făcut-am. Tot ce-i frumos e mai frumos de-aproape. E-o amăgire. Spune-mi ce-ai văzut ~ Crescînd în ochii tăi privit de-aproape? Văzui pe Adah. Stelele cerești, Albastru-adînc al miezului de noapte Cu globu-i luminos, la fel c-un spirit Sau un sălaș al lui, amurgul ros Sau răsăritul soarelui, sau clipa De nedescris a coborîrii lui, Cînd lacrimi fericite-mi umplu ochii, în vreme ce se pierde-n gol și simt Că inima-mi plutește, lin, de-a lungul Acelui rai de nouri din amurg, Crengi verzi, umbritul codru, glas de paseri, Cînt al iubirii, seara, împletit Cu cîntul heruvimului, pe cînd Se-nchide ziua peste Eden, toate în ochii mei și-n sufletu-mi nu-nseamnă Nimic pe lîngă chipul ei: mă-ntorc De la pămînt și cer, privindu-i fața. E proaspătă ca și plăpînda spiță A omenirii în întîii zori, Ca-ntîia înflorire a țarinei Rodind la-mbrățișările dintîi Ale iubirii, si cu toate astea E-o amăgire. Știu: tu nu-i ești frate, De-aceea nu-nțelegi. Biet muritor! SîntJ;rate cu cei sterpj. Atunci, cu noi N-ai cum să fii tovarăș. S-ar putea Să-mi fii tu—^mie. Dacă ești stăpînul Făpturii mai frumoase întru toate, De cee§li4«±rislat? De ce trăiesc? De ce ești tu nefericit? JDtajy Sînt toate-așa cum sînt? De Zămislitorul, trebuie să île~ Nefericit, însuflețind făpturi Nefericite? CAIN: LUCIFER: CAIN: LUCIFER: CAIN: LUCIFER: CAIN: LUCIFER: CAIN: 383 Să -.creezLfăptoi Sortite nimicirii nu-i o faptă Ce-aduce bucurie; tata^Tiisă, îl socotește-atotputinte. „RăuL.^ ~ De «ide vine dacă el e bun?" L-am întrebat pe tata. Mi-a răspuns Că^ăjiracesta-i^calea cătrebme. MTs-a~paruT ciudat ca'lzvorășt'e ^_ . v Din nempăcatul lui vrăjmaș. Mai ierF Văzui un miel mușcat de-un șarpe. Bietul Sugaci se întinsese la pămînt însîngerat, pe cînd sărmana oaie :XI/,'> Zadarnic behăia, iar tata,-atunci, Cules-a buruieni si, oblojindu-l, t :l'31iy'j,f Neputinciosul miel s-a-nviorat "' Și-apoi, înzdrăvenindu-se cu-ncetul, :':..;• S-a ridicat și-a prins să sugă iar La ugerul oiței. „Fiul meu, A zis Adam, e,/ S Ce-ai răspuns? 1 _ Nimic, îmi este tată. însă îmi spuneam ->, Că pentru bietul miel era mai bine / Să nu fi fost mușcat defel, în loc L Să-și dobîndească, iar, plăpînda viață f Cu prețul unuj_cjun_s|îsietpr ' l Desi-amorțit de leacuri. ^ Dintre toate Spuneai că mai presus ți-e dragă ea, Care-a-mpărțit cu tine sînul mamei ;i Și-ți alăptează pruncii. Da, spuneam: Căci ce-aș fi fără ea? Eu, ce sînt? Oare, Tu nu iubești nimic? Stăpînul tău^ Iubește, oare? \ După spusa tatei, ~1 El e iuMrjiiJnjăsi. Dar socot, j Pfîvmcnn jur, că n;ii_pxeajioyedește. LUCIFER: CAIN: LUCIFER: CAIN: LUCIFER: CAIN: LUCIFER: CAIN: LUCIFER: CAIN: LUCIFER: CAIN: LUCIFER: CAIN: LUCIFER: CAIN: Asemenea tu nu poți să-ți dai seama Dacă iubesc sau nu, afară doar De o pornire largă-n care tot Ce-i mărunțiș, menit e să dispară Asemenea zăpezilor. Ce-or fi Zăpezile? Fii mulțumit că nu știi Ce vor afla urmașii-ntr-un tîrziu Și bucură-te azi de cerul cald Lipsit de gerul iernii. Vreun chip Asemeni ție nu ți-e drag? Kăspunde-mi: Făptura ta ți-e dragă? Da. Mai mult Mi-e dragă însă cealaltă făptură Care-i deasupra mea și mă ajută Să-mi duc povara vieții. O iubești Pentru că-n ochii tăi e minunată Ca măru-n ochii mamei tale. Dar Cînd frumusețea-i va păli, iubirea Și-aprinsa ta pornire se vor stinge. Să-i piară frumusețea! Cine-o fură? O fură timpul. Timp trecu destul Și-Adam și Eva tot frumoși sînt astăzi Nu ca Adah și serafimii, însă, Oricum, frumoși. Sînt lucruri trecătoare La ei ca și la ea. îmi pare rău. Cu toate astea-i voi păstra iubirea Și-atunci cînd frumusețea ei păli-va. Făuritoru-a tot ce e frumos Va fi mai păgubit ca mine: el Va pierde o podoabă fără seamăn. Þi-e drag un lucru pieritor. Te plîng. Și eu te plîng; tu nu iubești nimica. DiFîrâTe-tău, ți-elFag și el? De ce Nu mi-ar fi drag? 384 LUCIFER: CAIN: LUCIFER: CAIN: LUCIFER: CAIN: LUCIFER: CAIN: LUCIFER: CA IX: LUCIFER: CAIN: LUCIFER: CAIN: LUCIFER: CAIN: Și tatăl tău și Domnul 385 25 — Opere IV Bine. îl au în cinste. j E o dovadă că te pleci. Mă plîng? E-al doilea născut și-i slăbiciunea Iubitei tale mame. Nu-i nimic. De vreme ce întîia oară-un șarpe S-a bucurat de ea. Prea bine. însă, Ce spui de tatăl tău? Ce-mi pasă! Oare Dacă li-i drag să nu-l iubesc? lehova, îndurătorul Domn și Ziditorul Acelui Bai pierdut, și el privește, Zîmjbijid, îa Abel. Niciodată eu Nu 1-am zărit și nu știu de-i zîmbeștc. Zărit-ai îngeri. Ear. Destul de des Ca să-ți dai seama că-l iubesc pe Abel: Oricînd e jertfa lui primită. Fie. De ce-mi vorbești de toate-acestca? Știu Că te-ai gîndit la ele mai-naintc. De-ar fi așa, cu ce drept mi-amintești Gînduri de cari... (Se oprește tulburat.) O, spirite! Noi sîntem Aici, în lumea ta, deci nu-mi vorbi De lumea mea. Tu m-ai făcut să văd Minuni : preadamiții cc-au călcat Pămîntul vechi a cărui rămășiță E cel de azi; mi-ai arătat puzderii De lumi stelare-al căror șters tovarăș, Pierdut printre planete, este azi Byron LUCIFER: CAIN: LUCIFBR: CAIN: LUCIFER: CAIN: LUCIFER: CAIN: LUCIFER: CAIN: LUCIFER: CAIN: LUCIFER: 386 Pămhitul nostru: am zărit și umbra Acelui lucru mult-temut adus De tatăl nostru: Moartea; felurite, Nenumărate lumi văzui; as vrea Să-l văd pe lehova în Raiul său, Sau Raiul tău: în ce ținut se află? Aici și peste tot. Tu n-ai sălaș? Un loc al tău, ca orișice ființă, Cum muritorii-și au pămîntul lor, Și alții —• alte lumi? Doar tu-mi spuneai Că sufletele pieritoare-și au Un loc anume, iar acelea care De mult s-au petrecut din lumea noastră, Sălașul lor. Și lehova și tu O Aveți sălașe. Stați, oare,-mpreună?/ Ba nu. Stăm fiecare-n altă, parte. \ Domnim însă-mpreună. Bine-ar fi De-ar fi doar unul domn. Atuncea, poate, Ar duce toate către-un singur țel Și n-ar mai fi-ntre lucruri vijelia Ciocnirilor de-acum. Dar nu-nțeleg Cum'duhuri mari ca voi si înțelepte Se vrăjmășesc. Nu sînteți înfrățiți Prin slavă și putere? Tu nu ești, Cu Abel, frate? Frați sîntem și astfel Vom fi mereu. Dar chiar dacă n-am fi, Nu-i duhul nostru pieritor ca trupul? Nu-i nemurirea-atotputernicia? De ce să se-nvrăjbească aducînd în lume-atîta chin? Pentru-a domni. Te-am auzit spunînd că sînteți veșnici. } t Așa e. ' » Și din cele ce-am văzut Imemitatea-albastră-i nesfirșită". Așa e. Nu vă este de ajuns Pentru-amîndoi? De ce nu vă-nțelegeți? Domnim și eu și el. CAIN: LUCIFER: CAIN: LUCIFER: CAIN: LUCIFER: CAIN: LUCIFER: CAIN: LUCIFER: CAIN: LUCIFER: CAIN: LUCIFER: 387 25* E totuși, unul Din voi ce-aduce răul. Care? Tu! Căci omului de poți sâ-i faci vreun bine De ce nu-l faci?24' E treaba celui care Te-a zămislit. Nu eu am fost acela: i ailui Atunci, Lasă-ne-n seama lui de vreme ce El ne-a făcut, sau dacă nu, arată-mi Sălașul tău și-al lui. De-aș vrea, acum Te-as duCe să le vezi pe amîndouă. Ci cînd suna-- va ceasul vei intra într-unul dintre ele, pe vecie. Acum, de ce nu? Omeneasca minte Abia de poate să cuprindă-n ea Puținul ce-a văzut și tu rîvnești S-ajungi acum la marile Mistere, La dublele Principii și-ai dori Să le zărești pe tronurile lor Ascunse ție. Omule, răbdare! Căci de-ai vedea oricare dintre ele Ar însemna sfîrșitul tău. Aș vrea Să pier spre -a le vedea. Acum vorbit-a „Feciorul celeia ce smnls-a mărul. Te-ai prăpădi fără să-ți satur ochii: Spre-a le zări ești nevoit să treci Pe alt tărîm. Al morții! Prkna,.poartă A trecerii. Mi-e teamă mai puțin Aflîndu-i calea. Să purcedem dară Spre lumea ta, iinflfi.-jum)sfl-vp.i noamnL, întemeiat de-Adam, mîncînd și bînd, CAIN: LUCIFER: CAIN: LUCIFER: CAIN: LUCIFER: CAIN: 388 Trudind și tremurînd, rîzînd, plîngînd, Dormind și-apoi pierind. De ce, atunci, i»'> ,: Văzui aceste locuri? , '/ N-ai dorit Să afli? Și prin cele ce-ai văzut N-ai izbutit să afli? ;' ..', Vai! îmi jjare \ ,Că nu mai sîntjiimic.25 " J —^- ——.-.; Aceasta este "j it s Chiar suma cuj.pjțin^ejo£:£,||;t]._â|li- \ NjmicjiKîa2]|irJL.omenfisti. -^ învățătura las-o moștenire Copiilor și-ai să-i scutești de chin. • ' : * l Duh încrezut! Grăiești cu fală, însă, - Și tu ai un stăpîn. Eu nu! îți jur Pe cerul stăpînit de el, pe-ntinsul Noian de lumi si suflete pe care Le stăpînim deopotrivă. Nu! E drept c-am fost înfrînt, dar nu-i sînt slugă. I se^lnchinăi toți..,. EjLJții. Mă luptj ' Și îl înfrunt, "cuni m^aBtîTuptâTpe^rremuri în cerul nalt.țDe-a lungul veșniciei, • în Hades, prin prăpăstii fără fund, Prin veacurile lungi și nesfîrsite, Necontenit mă voi lupta cu el Și stea cu stea și lume după lume Vor tremura-n balanță, pînă cînd Războiul va-nceta, de va-nceta, Dar nu mai înainte ca din noi Să cadă unul. Cine poate stinge Neîmpăcata ură sau zdrobi Nemuritoarea viață? El învins-a: *' Deci Răul, pentru el, e cel învins. Ce-i Binele adus de el? Căci dacă L-as fi înfrînt spuneam că el e răul în tot ce-a zămislit. Ce daruri, oare, Trimis-a muritorilor abia înfiripați în lumea lor îngustă? i O, prea puține. Unele din ele" Cu gust amar. LUCIFER: Hai înapoi, atunci, Către pămînt să te înfrupți mereu Din marea binefacere cerească Ce-ți fericește neamul. Rău-i rău Și binele e bine si nu el Le-aduce-n lume. Dacă face bine Nunuți-l bun. Dar dacă face rău Nu spuneți că-i al ni eu, mai înainte De a-i afla izvorul. Nu vă luați După cuvinte, chiar atuncea cînd Sînt duhuri mari în joc, ci socotiți. După vieața voastră, după cum Ar trebui să fie. Oricum, mărul Ispitei v-a adus în dar un. lucru 1 Neprețuit: gîndirea voasjjâ. Fie j Ca niciodată "silnice 'porunci Să n-o clintească, fie să nu credeți, împinși de teamă, împotriva voastră, Nesocotind dovezile. Răbdați Și cugetați, alcătuind o lume Lăuntrică în care cea de-afară Să n-aibă cum pătrunde. Doar as_a Veți căpăta o fire mai înaltă Și ghidul vostru va putea supune fărîna-n care-a fost întemnițat. **"' _________ i, \^ Se fac nevăzuți. ACTUL AL lll-lea SCENA 1 Pămîntul în preajma Raiului, ca în primul act. Intră Cain și Adah. ADAH: CAIN: ADAH: CAIN: ADAH: CAIN: ADAH: CAIN: 390 Sst! Cain! Calcă-ncet. Dar de ce? Enoch, Micuțul nostru, doarme, iată, colo, Sub chiparos, pe un culcuș de frunze. Sub chiparos26! Copacul ăsta parcă Jelește cînd dă umbră. Cc-ți veni Să culci sub el copilul? Umbra lui, Ca bezna nopții deasă, tocmai bună-i Să-i privegheze somnul. Cel mai lung Și cel din urmă! Hai să-l văd. (Se apropie, împreună, de copil.) îmi pare Nespus de fraged. Obrăjorii lui în înflorirea lor curată,-ntrec Petalele de roze, presărate Sub căpătîi. Și gura-ntredeschisâ Cit c de dulce! Nu. Să nu-l săruți! Sau nu acum. Curînd o să se scoale, Căci ceasul de odihnă s-a-mplinit. Ar fi păcat să-l tulburi pînă cînd Nu se trezește singur. Ai dreptate. ADAH: CAIN: ADAH: CAIN: ADAH: lini voi struni dorința. L-ai văzut Cum a zîmbit prin somn? O, dorini, zîmbește, Vlăstar al lumii ee-a-iiflorit abia, Dormi și zîmbește, cuci a ta e vremea Zîmbirii și-a odihnei, buni tovarăși Nevinovați și veseli! N-ai cum ști Că trupul tău e gol: tu n-ai cules Opritul fruct. De ce să vină-ceasul... Cînd f i-vei pedepsit pentl-un păcat \ Ce nu-i al tău și nu 1-am făptuit j Nici tu, nici eu? Acuma dormi în pace r Obrajii lui se înTOșesc pe cît I se-adînccște zîmbetul, se zbat, Ca niște aripi, lungile lui gene La fel de-ntunecate ca frunzișul Copacului stufos, și-albaștrii ochi Surîd, senini, subt pleoapa-ntredeschisă. Ce vede-n vis? Visează Raiul! Da. Visea/ft, Kaiul f-el pierdut dc-a pururi. Copilul meu, o doar un vis! Nici tu, Nici fii tăi, nici strănepoții voștri Nu vor călca vreodată-n acel loc Oprit, al bucuriei. Dragă Cain! De ce jelești peste culcușul lui Atît dc-amar trecutul? Pentru ce Tînjești atîta după Rai? N-ai vrea Să înjghebăm noi altul? Unde? Chiar Aici, sau unde vrei. Cînd sînt cu tine Eu nu duc lipsa Raiului pierdut, Nu-mi ești aproape tu, copilul, tata, Frate-meu, Zillah — dulcea noastră soră — Și Eva care ne-a adus pe lume Și-i datorăm atît de multe? Da. Și moartea printre altele. O, Cain! Preamîndrul duh ce te-a purtat prin nori Þi-a adîncit mîhnirile. Credeam Că-ntrezărind minunile rîvnite, Vedenii, pe cît spui, și-acele lumi 391 C A IN: CAIN: ADAH: C A IN: ADAH: CAIN: ADAH: CAIN: ADAH: 392 De azi și din vechime, potoli-va Neastîmpărata-ți minte și dorința De a,cnaflaște. Văd că ntrnTaTTătr Þî^aduse călăuza ta. Eu, totuși, îi mulțumesc că te-ai întors curînd. Curînd ai spus? Curînd. Sînt două ceasuri De cînd plecat-ai. Două ceasuri lungi De așteptare, totuși, după soare Doar două ceasuri. Și-n acest răstimp Eu am ajuns la soare și-ain văzut ^ V Acele lumi pe care altădată ^t^1 Le lumina și care pentru veci Rămas-au fără el, și lumi nicicând De raza-i dogorite! Socoteam Că-s ani de cînd lipsesc. Doar două ceasuri. Deci mintea noastră socotește timpul Doar după cele ce vedem și după Priveliștea măreață sau măruntă, După plăcere sau urît. Zărind Lucruri care se pierd în fund de vremuri Făpturi nemaivăzute, stinse lumi, Cu vesnicia-n față, eu credeam Că îmi împrumutase-un veac sau două Din nesfîrșirea ei. Dar văd acum ^ Cît sînt de mic. Spusese bine duhul \ Că nu-s nimic. „j Cum de-a grăit astfel? Căci lehova n-a spus-o. Nu. N-a spus-o. Lui i-e destul să crească-n noi nimicul. Și amăgind țărîna cu fugara Vedere-a Raiului și-a nemuririi, 0-ntoarce în țărîna iar. De ce? Păcatul părintesc, o știi preabincj De ee să-l îndurăm? L-au făptuit A Deci ei să moară. N-ar fi drept. Acum Prin gura ta grăiește duhul care Te-a însoțit. O, de-aș putea muri Ca să trăiască ei! CAIN: ADAH: CAIN: ADAH: CAIN: ADAH: CAIN: ADAH: CAIN: ADAH: CAIN: ADAH: Și eu spun astfel. De-ar fi să-ndestulăm cu-o jertfă numai Pe cel nesățios să frîngă vieți Și pruncu-acesta care doarme colea, Nevinovat, ar fi ferit să guste Din moarte și durere, și-n urmași Să li se piardă, pe vecie, urma. Poate că jertfa asta într-o zi O să ne mîntuiască neamul. Jertfa Q Acelui fără vină-n locul celui Care-a greșit. Ce tîrg ciudat ar fi! J Neprihăniți sîntem! Cu ce greșit-am Pentru-a plăti păcatul făptuit Cînd încă nu eram, si pentru ce Să ispășim mereu, răscumpărînd Păcatu-acela tainic, fără nume, Dacă păcat se cheamă setea dup£ Cunoaștere? Păcătuiesti si-acum O, Cain, dragul meu. Nelegiuite Sînt vorbele ce-ascult. Atunci mă lasă Si du-te! Niciodată. Dumnezeu Te-aude, însă. Ce se vede-aicea? Altarele de jertfă către Domnul De Abel înălțate, cît lipsit-ai, Pentru-a jertfi-mpreună. Nu-s grăbit S-aduc, ca Abel, ardere si jertfă în fiecare zi, plecîndu-mi fruntea Cu o smerenie în care teama înlocuiește dragostea, iar slava Se schimbă-n bir. E bine să jertfești. Ajunge un altar. Eu n-am ce-aduce. întîii muguri care sparg pe ramuri Și poamele dinții, învoalte flori, 393 CAIN: ADAH: CAIN: ADAH: CAIN: ADAH: 394 Toi ce-a rodit mai minunat pămîntul, Să-i ducem Domnului prinos, cu suflet Smerit și blînd.27 Eu am muncit pămîntul Și-am asudat în arșiță, precum A rînduit. blestemul. Sîut dator Și altceva? De ee-aș fi blînd? Nu-i smulg Ogorului bucata mea de pîine? Și recunoscător de ce să fiu? rNu-s pulbere, nu-n pulbere mă scald \STn-am să fiu iar pulbere? Să niint_ CîruTștiu că si'nt nimic, să mă prefac~ Că-s mulțumit că-ndur? Să fiu smerit Că tatăl meu a săvîrșit păcatul..' Pe care-l ispășim, scrîșnind, și-n veac Va fi cu prisosință ispășit De neamul nostru? Bietul nostru prunc Ce doarme surîzînd, nu știe, bietul, Că poartă-n el sămînța unui chin Ce-n miriade de făpturi va trece. Ar fi mai bine, somnoros, să-l iau Și să-l strivesc de stînci decît să-l las Să viețuiască pentru... Doamne sfinte! Să nu te-atingi de el... Copilul tău Și-al meu, o, Cain! Cain! Nu te teme! Nici pentru toate stelele din cer, Pentru puterea ce le raînă-n haos, N-aș pedepsi mai aspru-acest copil Decît cii-o-mbrățișarc părintească. De ce mă-nfricosezi cu vorbe? Iată Spusei c-ar fi mai bine de-ar pieri Decît să-ndure chinul și să-l lase Drept moștenire altora. Dar dacă Aceste vorbe te mîhnesc, voi spune Că ar fi fost mai bine pentru el Să nu se fi născut. Nu spune asta! La bucuria, mamei nu gîndești? Să-l alăptezi, să-l priveghezi, să-l mîngîi. CAIN: ADAH: CAIN: ADAH: CAIN: ABEL: CAIN: ABEL: 395 încetișor. Se scoală. Dulce Enoch! (Se duce spre copil) Privește-l, Cain! Iată ce vînjos Și fraged e, cît de frumos si vesel. îmi seamănă și-ți seamănă, cînd ești Cu sufletu-mpăcat: atuncea toți Sîntem la fel, așa e, Cain? Tată, Copil și mamă, chipurile noastre Se-oglindă unu-ntr-altul ca și cum S-ar oglindi-ntr-o apă lină-atunei Cînd ele-s împăcate, potolite Și tu ești bun. lubestc-ne, deci, Cain! lubește-te de dragul nostru. Vai! Iată-l cum tinde brațele, cum rîde Și cum deschide-albaștrii ochi cercînd Să-ți prindă ochii, ca și cum ar vrea Să-ți dea binețe, iar plăpîndu-i trup Tresaltă-naripal de bucurie. Să nu-mi vorbești de chin. Chiar heruvimii, Cei fără de copii, te-ar pizmui Că îi ești tată. Binecuvîntcază-l! Nu știe cum să-ți mulțumească, dar Inima lui cu-a ta se împreună. Fii binecuvîntat, copile! Dacă Așa te poate-un muritor feri De ispitirea șarpelui. Vezi bine! Căci binecuvîntarea părintească îl va feri de șarpele viclean. Mă îndoiesc. Dar nu mă dau în lături. Fratele nostru vine-ncoace. Abel, Fratele tău. (Intră Abel.) O, frate, bun-venit! Coboare pacea Domnului asupră-ți! Bun găsit, Abel! îmi spusese Adah Că ești plecat departe, însoțit De-un duh înalt, departe de hotarul Obișnuit. Era dintre acei CAIN: ABEL: CAIN: ABEL: ADAII: ABEL: C AIX: ABEL: CAIN: ABEL: CAIN: ABEL: C AIX: 396 Pe care i-am văzut, și-am stat de vorbă Cum stăm cu tata? Nu. De ce te-ai dus Cu duhu-acesta? Poate-i un vrăjmaș Al Celui-preaînalt? Și un prieten Al omului. Cel-preaînalt, de vrei Să-i denumești așa, a fost vreodată? Să-l denumesc! Ciudate vorbe, frate! Lasă-no-o clipă singuri, soră Adah, Să ne gătim de jertfă.28 Bine. Plec. Eămîi eu bine, scumpe Cain. Iată, îmbrățișează-ți fiul. Duhul lui Fără prihană și smerita slujbă A fratelui meu Abel să te-aducă Pe calea Păcii și-a Credinței. (Adah iese, purtîndu-și pruncul.) Tu Pe unde-ai fost? Nu știu. Dar ce văzut-ai? Văzui răpusele, far' de hotare, Puternicele, nepătrunse taine Din spațiu, sumedenie de lumi Ce-au fost și sînt, amețitor vîrtej De sori, pămînturi, luni, rostogolite Pe-orbitele sonore, bubuind în jurul meu, așa încît, acum, Ar fi nepotrivit să stăm de vorbă. Lasă-mă, Abel. Văd în ochii tăi Un licăr nefiresc și-ți văd obrajii Aprinși de-o nefirească-mbujorare Și îți aud cuvintele ciudate. Ce-nseamnă asta? Că te rog să pleci. Nu .înainte de-a aduce jertfa Și-a ne ruga. Jertfește singur, Abol. lehova te iubește. ABEL: CAIN: ABEL: CAIN: ABEL: CAIN: ABEL: CAIN: ABEL: C A IN: ABEL: CAIN: ABEL: CALN: ABEL: CAIN: 397 Te rog Pe-amîndoi. Pe tine mai ales. Dar nu, nu-mi pasă, Tu ești mai potrivit să-l proslăvești, închină-i-te dacă vrei, dar singur, Sau fără mine. Frate, n-aș fi demn Să mă numesc feciorul tatei, dacă Nu te-as cinsti pe tine, cel mai vîrstnic Din fiii lui, chemîndu-te să nalți, Cu mine-alături, jertfa către Domnul, Și nu ți-as da întîiul loc de preot în împlinirea sarcinei, căci el Þi se cuvine. Nu-mi aduc aminte Să-l fi cerut. Cu-atît mai rău. S-o faci acum. Pari chinuit și jertfa Te va-mpăca în cuget. J Nu. Nimic Nu-mi poate-aduce pacea. Niciodată N-a pogorît în sufletu-mi, deși Se-mpacă-ades și firea. Abel drigă, Ar fi mai bine să mă lași. De nu înalță singur jertfa ta pioasă. Nu spune-așa. Se cere împreună Să înălțăm prinosul. Nu pleca. Dacă se cere,-atuncea, fie! Spune-mi Ce-am de făcut? Alege un altar. Alege ta în locul meu. La fel sînt: Un pumn de piatră, iarbă și pămînt. Alege tu! Mi 1-am ales. Altarul Cel mai semeț. L-ai nimerit: tu ești Doar cel mai mare. Pregătește-ți jertfa. Tu ți-ai gătit-o! Da. întîii miei Ai turmei mele. Nensemnate daruri De biet păstor. Eu sînt plugar, n-am miei. De-aceea voi jertfi ce-mi dă pămîntul în schimbul trudei mele: rodul lui. Crengi înflorite, felurite poame Ce-au dat în pîrg. ABEL: Se cade tu să-ncepi, Ca cel mai mare, sfînta slujbă. CAIN: Abel! Nepriceput mă simt. Arată-mi cum, Iar eu te voi urma. ABEL: O! Doamne sfinte! Tu, ce ne-ai zămislit și ai suflat Asupra noastră viață, Tu, ce-ai fost Preamilostiv cu noi, căci n-ai sortit Pe fiii tăi pierzaniei, cum cere Păcatul părintesc, ci-n mila ta Tu ne-ai cruțat și ne-ai iertat greșeala De neiertat, tu, singurul stăpîn Al binelui, al slavei și-al veciei, Luminător a toate cîte sînt, Preabunule ce ne ferești de rău Și ne arăți cărarea către bine, De-a pururi nepătruns, primește-mi jertfa, Smeritul meu prinos, întîiul miel Al turmei mele, biet prinos, căci nimeni Nu-ți poate mulțumi îndeajuns, Primeste-o ca pe-un dar din partea celui Ce-și pleacă în țărînă fruntea sa Și-n fața tronului ceresc se-nchină Spre slava ta în veci de veci. Amin. J ' CAIN fiară a îngenuncneccjîn timpul rugii): O, duh, sau orice-ai fi, atotputernic Pe cît se vede și, pesemne, bun, De vreme ce ți-s faptele scutite De orice rău, tu, dumnezeu în cer Și pe pămînt lehova, cunoscut Fără-ndoială și sub alte nume Pe care ți le dau, după-nsușiri, Supușii tăi nenumărați primește Și ruga mea dacă dorești să fii Prin rugi înduplecat, iar dacă e Prin jertfe să te-mbun, primește-mi jertfa. Două făpturi jertfesc. De ți-e pe plac Prinos de sînge, iată-aci altarul Păstorului, la dreapta-mi fumegînd, însîngerat, spre slava ta, căci el 398 Jertfit-a-ntîiul miel al turmei sale Ce aburește-acum împrăștiind Spre cer miros de sînge și tămîie. Iar dacă-ți sînt pe plac aceste roade Dulci ale gliei, pururi mîngîiate De blîndele-anotimpiiri, așternute Pe iarba nepătată, sub lumina Care le-a copt, primește-le, căci ele, Necunoscînd durerca,-nchipuiesc O pildă-a faptei tale, mai degrabă, Decît smerite rugi. Dacă-un altar Lipsit de jertfa sîugeîui tc-mbună, întoarce-ți ochii! Cel ce 1-a-nălțat E-ntocmai cum 1-ai zămislit. Nu-ți cere Să-i dai nimic în schimb. Dacă e bun Fă cum ți-e vrerea: cruță-l sau lovește-l, De vreme ce tu singur hotărăști Ce-i binele și răul, care sînt După voința ta orânduite. De-i rea sau bună fapta mea eu nii știu Căci nu-s stăpîn și nu-s îndreptățit Să-l judec pe stăpîn, ci doar să-ndur Pflrunca-i cît de aspră, fără murmur. (Pe altarul lui Abel, rugul aprins izbucnește într-o coloană de flăcări luminoase spre cer, în vreme ce un vîrlej de vini răstoarnă altarul y lui Cain, aruncînd roadele în lărînă."g) >ld): închină-te, o, frate! Căci lehova S-a mâniat pe tine. CAIN: Pentru ce? ABEL: Prinosul tău zace-n țărână. CAIN: Lasă-l. Zace-n țărînă cave 1-a rodit Și-o să rodească iar în primăvară. Jertfa-ți de carne-ncinsă e primită, Căci cerul, iată, soarbe cu nesaț Văpăile-mbibate-n sânge. ABEL: Cain, Nu te gândi la jertfa mea. înalță, Degrabă, alt altar. CAIN: Ba nicidecum. Mi s-a scîrbit să mai înalț altare. / ît 399 ABEL: O, Cain, ce-ai de gînd? CA IN: Să prăbușesc Neghioaba întocrnire-a jertfei tale Supus plecată cerului. Altarul] Stropit cu sîngele nevinovat [ Al mieilor tăiați. ABEL: Stai! Nu te-atinge! Și nu-ți îngreuia nelegiurea Prin vorbe fără rost. Altaru-acela E binecuvîntat căci Cel-de-sus, în marea-i milă, mi-a primit prinosul. CAIN: în marea-i milă! S-a gîndit el, oare, Cînd ți-a primit prinosu-nsîngerat Și aburind al cărnii, la durerea Behăitoare-a bietelor mioare Jelindu-si pruncii căsăpiți? La chinul Jertfiților nevinovați răpuși De cuțitoiul tău pios? Ferește! Nu voi lăsa să se răsfețe-n soare Această sîngeroasă mărturie Care-njosește viața. ABEL: înapoi! N-ai să zdrobești în nebunia ta Altarul meu. Slujește-te de el Și-ncearcă să înalți o altă jertfă. CAIN: 6 altă jertfă! Dă-te la o parte! Sau jertfa asta s-ar putea să fie... ABEL: Ce vrei să spui? CAIN: Dă-mi drumul! DomnulJăii E iubitor de _s|n£e. Vezi! Ia seama! Să nu-T îndestulez acum. Dă-mi drumul! ABEL: în numele-i preasfînt, eu te opresc S-atingi altarul ocrotit de ceruri. CAIN: De ții la viața ta, ferește-n lături Si lasă-mă să-mprăstii iarba asta Peste țărîna ce-o rodește, altfel... ABEL (împotrivindu-se): Iubejc_p_e_TJomjmIjna^2£isus ca viața- CAIN (izbindu-l în tîmplă cu o bucafâ de lemn pe care a smuls-o din rugul aprins): ••:- Na! Du-i-o-n dar stăpînului tău lacom De vieți. 400 ABEL (prăbusindu-se) : Ah! Ce-ai făcut, o, frate, frate! CAIN: Da! Frate! ABEL: Dumnezeule, primește Pe robul tău, iar ucigașul iartă-l, Căci n-a știut ce face. Cain! Frate! Dă-mi mîna, dă-mi... iar bietei Zillah spune-i,.. CAIN (după o clipă de uimire): Cum? Mîna mea! E înroșită de... (După o lungă pauză, privește, pierdut, în juru-i.) Unde mă aflu? Singur! Unde-i Abel? Și unde Cam? Eu să fia acela? Trezeste-te, o, frate! Ce-ai rămas Atît de galben? Azi de dimineață Erai doar zdravăn. Abel! Nu, te rog Nu-ți bate joc. Lovitu-te-am năprasnic, Dar nu din vina mea. De ce mi-ai stat în cale?' Poate-ncerci să te prefaci Ca să mă sperii? Te-am lovit. Atîta. Clinteste-ți mîna doar! Clintește-ți mîna! Așa. Răsuflă! Suflă-asupra mea! O, Doamne! Doamne! Cine 1-a chemat Pe Dumnezeu? ABEL: CAIN: ABEL: CAIN: 401 26 Eu, ucigașul. __ Domnul Să-l aibă-n pază. Caia, să te-nduri De biata noastră Zillah: nu mai are Decît un frate-acum. (Atei își dă duhul.) Iar eu nici unul. \ »>'* Cine-mi răpește fratele? Deschiși Sînt ochii săi. Deci n-a murit. Căci Moartea E ea -ujLgpmn și somniL-Jichide ochîT" își ține gura-ntredeschisă, deci Răsuflă. Dar n-o simt. Mă plec s-ascult Dacă-i mai bate inima. Se pare Că s-a oprit. E-o nălucire! Altfel \ Din lumea asta am făcut un iad. ZILLAH: 402 Pămîntul parcă so-nvîrtcste: mîna Mi-e umedă... (își duce mîna la frunte, apoi prin fala ochilor.) Dar nu de rouă. .Nu. E jilavă do sîngele frățesc, Al meu si-al lui, vărsat acum de mine. Ce rost mai are viața cînd răpui Făptura ta în altul? Nu se poate Să fi murit! Tăcerea-nseamnă moarte? Se va trezi. Mal bine să rămîn La căpătîiul lui.LNu-i cu putință Să fie-atît de slabă viața-ncît S-o-năbuși într-o clipăl Mi-a vorbit Mai adineauri. Ce să-i spun? O, frate! Nu. Dacă-l chem așa n-o să-mi răspundă Căci frații nu se-ncaieră. Și, totuși, Vorbește-mi, o, vorbeste-mi! De-as putea Să mai aud o vorbă doar rostită Cu blîndu-i glas, o, de-as putea să-i dau A doua oară glasul. Intră Zillah. Parcă-aud Un zvon de glasuri. Cine-o fi! E Cain... Stă și-mi veghează soțul. Dar ce faci Acolo, frate? Abel doarme? Doamne! De ce-i așa de galben și ce-nseamnă Firul de sînge de pe tîmplă? Nu. Mă-nșel: nu-i sînge. Nimeni n-ar putea Să-i facă rău. Ce-nseamnă asta? Abel! Ce s-a-ntîmplat ? E-nțepenit. Nu suflă. Mîinile-i cad într-ale mele, moi, Ca niște pietre fără viață. Cain! Om fără suflet! Cum de n-ai sărit Să-l scapi de la pieire? Trebuia, Ca cel mai tare, tu să te ridici Și să-i dobori vrăjmașul. Tată! Eva! Veniți încoace! Vino, Adah! Moartea-Se află printre noi. Zillah iese chemîndu-i. CAIN (singur): ADAM: EVA: ADAM: EVA: ADAM: ADAH: 403 26* Cine-a adus-o? Eu sînt acela, eu care-o urăsc Atît de-adînc că numai gîndul ei Mi-a-nveninat vieața mai nainte De-a ști măcar ce fel de chip avea, Eu am adus-o aici, eu 1-am împins Pe frate-meu în brațele ei reci Și fără de iertare, ca și cum Ea nu putea și singură să-și ia Cumplitul bir. Cu-ncetul mă trezesc Din visul greu ce-mi luase mintea, însă El nu se va trezi în veci. Intră Adam, Eva, Adah și Zillah. Venii Chemat de Zillah cu suspine. Oare, E-adevărat? Dar ce văd! Fiul meu! (Către Eva) Iată, femeie, s-a-mplinit blestemul Pe care 1-ai stîrnit prin fapta ta! O, nu-mi aduce-aminte! Simt si-acum Colții de șarpe-n inimă. Oh, Abel! Iubitul meu fecior! Pedeapsa asta întrece, Ichova, păcatul meu. Mi 1-ai răpit pe veci! Grăiește, Cain! Doar tu ai fost de față. Cine e Săvîrsitorul? Poate că vreun înger Vrăjmaș lui lehova? Sau poate-o fiară Sălbatică din codru? Ah! Zăresc O rază albă cum străpunge norul! Văd reteveiul ars și-nsîngerat Smuls din altar, mînjit de fum și roșu De... Hai, grăiește, fiul meu! Alungă bănuiala ce-adîncește Nenorocirea noastră. Spune, Cain, Că nu ești tu făptașul. O, ba da! E limpede, căci iată cum și-nclină, Ca vinovații, fruntea, și-și ascunde Cu palmele însîngerate, cehii Pagini și crunți. ADAH: Nu, mamă! Pe nedrept Arunci asupra-i vina. Spală, Cain, învinuirea înfricoșătoare, De suferință smulsă mamei noastre. E VA: O, lehova, ascultă-mă! Pogoare Asupra lui al șarpelui blestem în veci de veci, căci el e mai aproape De seminția lui. Pustie fie-i Pînă la moarte viața! Fie... ADAH: Mamă! Nu-l blestema căci e feciorul tău! Nu-l blestema, o, mamă: mi-e bărbat Și frate mi-e. EVA: El te-a lipsit de frate, Pe Zillah de bărbat, de-un fiu pe mine, Deci blestemat să fie și să piară Din ochii mei pe veci. Fărîm acum, Așa cum el făcut-a-n cel de colo, Firescul legămînt. O, Moarte crudă! Eu, cea dinții, chematu-te-am, de ce Nu m-ai ales pe mine? Pentru ce întîrzii să mă iei? ADAM: Nu-ngădui, E va. Durerea ta de mamă s-o preschimbi într-un blestem. De mult ne-a fost menită O soartă grea. Acum că s-a-mplinit Se cade s-o-ndurăm ca robi supuși Ai Domnului și-ai sfintei vreri din ceruri. EVA (arătîndu-l pe Cain): E vrerea lui! E vrerea-acestui duh Cu chipul Morții, pe pămînt adusj De maică-sa, spre-a-l înveli cu leșuri. O, fie-i viața blestem! Remușcarea Să-l mîie prin deșert, cum fost-am noi Goniți din Rai, pînă în ziua-n care Copiii lui îi vor întoarce fapta Ce-a săvîrșit-o el. Iar heruvimii Cu aripe și paloșe de foc 404 ADAM: ADAH: ADAM: ZILLAH: ADAM: Să-l hăituiască zi și noapte. Șerpii Să-i taie calea; roadele atinse De gura lui să se preschimbe-n scrum; Să mișune-n culcușul lui de frunze înveninate scorpii și în somn Să i se-arate cel ucis, iar treaz Să fie bîntuit de groaza morții. Cînd buza-i arsă întîlni-va apa Să se preschimbe rîu-n sînge, fie Să îl alunge firea, tot ce-atinge Să-și schimbe fața, să trăiască-n chinuri Pînă în ceasul morții lui, iar moartea Să-i fie mai cumplită ca omorul Prin care-a coborît-o între noi! Să pleci de-aici omorîtor de frate! De-acum încolo, pînă-n fund de vremi, Cuvîntu-acesta însemna-va Cain. Și te-or urî urmașii tăi, deși Le-ai fost părinte. Să pălească iarba Sub talpa ta; copacii să te-alunge; Pămîntul să te frigă iar țarina Să-și lepede mormăitul; să n-ai parte Nici de lumina soarelui și nici De cerurile sfinte. Eva iese. Du-te, Cain! N-ai cum rămîne printre noi. Deci pleacă Și lasă mortu-n grija mea. De azi Eu nu mai am feciori, căci niciodată Nu vreau să te mai văd. O, nu-l goni Cu-aceste vorbe, tată, nu spori Cu-al tău blestem pe cel al Evei. Fată, Eu nu blestem, căci el își poartă-n suflet Nelegiuirea. Zillah, să plecăm. Vreau să-mi veghez bărbatul mort. Ne-ntoarcem Cînd n-o mai fi aici acela care Ne-a dat cumplita sarcină. Acum, Hai, Zillah. 405 ZILIAH: ADAH: CAIN: ADAH: CAIN: ADAH: GLASUL: ADAH: GLASUL: ADAH: ÎNGERUL: CAIN: ÎNGERUL: Stai să mai sărut o dată Sărmanul lut și buzele ce-au fost Fierbinți cîndva. O, inimă răpusă! O, inimă! Adam și Zillah se duc, suspinînd. Tu auzit-ai, Cain? Ne izgonesc. Deci să plecăm. Sînt gata. Am să gătesc copiii. Să plecăm Cît nu coboară soarele, n-aș vrea Să colindăm deșertul stingheriți De bezna nopții. Dar vorbește-mi! Mie Care-s a ta. Nu. Lasă-mă. Nu vezi Că toți plecat-au? Tu de ce mai stai? Au nu ți-e teamă să rămîi cu-acela Ce făptuit-a un omor? Deloc. Mi-e teamă doar să nu pleci fără mine, Chiar de-ai păcătuit prin fapta ta Care-mi răpește fratele. Dar asta Nu-i treaba mea, căci numai Cel-de-sus îți poate fi judecătorul. (Dinăuntru se aude un glas, slrigînd. Cain! Ai auzit chemarea? Cain! Cain! :?> Parcă-i un glas de înger. lutră îngerul Domnului.30 Unde-i Abel, Fratele tău? Sînt, oare, eu, străjerul Fratelui meu? r> '— O, Cain! Ce-ai făcut? l Cum strigă glasul sîngelui vărsat / De mîna ta, spre Domnul, din țărînăl f. j Pămîntul care s-a deschis să soarbă, ^-Cu-amărăciune, sîngele frățesc 406 ADAH: CAIN: ÎNGERUL: ADAH: ÎNGERUL: CAIN: ÎNGERUL: CAIN: ÎXGERUL: Zvîrlit pe ol de mîna ta pripită, Te blestemă și oricît 1-ai trudi El va rămîne sterp, vfj rătăci Fără popas de n./i încolo-n lume. . j m&itv; J De pretutindeni izgonit.^1 Pedeapsa E prea nendurătoare: să-l alungi Din loc în loc, să nu zărească fața Lui Dumnezeu, să-l hăituiești mereu Pînă veni-va ziua cînd, aflat, Va fi ucis. O, de-ar veni odată! Dar cine fi-vor ucigașii mei, Și unde sînt pe acest pămînt pustiu, Lipsit de oameni? Þi-ai ucis un frate. Deci cine-o să te poată apăra De fiul tău? O, înger luminos! >?» îndură-te și nu-mi grăi că sînul Acesta-ndurerat hrănește-acum , s Un ucigaș în fiul meu: pe-acela iv,', Ce-o să-și ucidă tatăl. El ar fi : Ce-i tatăl său și-atîta. Sînul Evei Nu 1-a hrănit pe cel din fața ta, . Mînjit de sînge? Cine își ucide Un frate poate naște paricizi. x Dar n-avem teamă. Cel Atotputernic Mi-a poruncit să pun pecetea sa Pe chipu-acestui om, spre-a fi ferit De orișice primejdie. Asupra : Aceluia ce s-ar încumeta Să-l nimicească, răzbunarea sa Va pogorî de șapte ori. Deci, vino! Ce vrei cu mine? Să te-nsemn pe frunte ™) Că ești ferit de fapte ca aceea Pe care-ai săvîrșit-o.32 Vreau să mor. Nu-i cu putință. Am să-ți pun pecetea. 407 C A IN: ÎNGERUL: CAIN: ÎNGERUL: ADA1I: CAIN: AUAH: CAIN: 408 îmi arde fruntea. Totuși e-un nimic Pe lîngă focul dinlăuntru. Spunc-mi, N-ai isprăvit? Nu-i prea ușor! Ursuz Și încăpățînat ai fost de cînd Erai un plod în pîntecele mamei, Asemenea ogorului pe care De azi încolo-l vei munci. Dar cel Ucis de tine era blînd ca mieii Din turma lui. Venit-am prea curînd După ce-au fost goniți din Rai părinții, Cînd mama încă mai gîndea la șarpe Și tata, la pierdutul Eai. Deci, sînt Așa cum sînt. Eu n-am cerșit vieața Și nu mi-am dat-o singur. De-aș putea Cu moartea mea să-l înviez pe-acela Ce zace sub țarină! De ce nu? El să învie si să-i iau eu locul Căci astfel Dumnezeu va dărui Celui de el iubit din nou suflare, Iar eu voi fi scutit să mai îndur Povara unei vieți' apăsătoare. Să învieze mortul? Nu. Omorul S-a săvîrsit și-așa rămîne. Mergi De-ți împlinește soarta și nicieînd Să nu mai săvîrșești asemeni fapte. îngerul piere. Pierit-a. Hai să mergem, îl aud Pe Enoch suspinînd la noi în casă. De-ar ști de ce suspină! Eu nu pot Să vărs măcar o lacrimă, deși Vărsat-am sînge. Nu cred c-ar spăla Cugetul meu nici cele patru rîuri33. Tu crezi că va răbda copilul meu Să-mi vadă fața? De-as avea un pic De îndoială doar, as fi în stare... Nu blestema: destul m-au blestemat Pe mine astăzi. Du-te la copii! Te voi urma. l A DA H: C A ÎN: ADAH: CAIN; ADAH: 409 Să mergem împreună, N-am să te las cu mortul singur. Oh! Nemuritor și fără viață martor Al cărui sîngc strigă din țarină Spre cer și nu se șterge, ce ești tu în clipa asta? Nu pot ști. Dar dacă Tu vezi ce sînt, atunci îl vei ierta Pe-acel ce nu găsi-va,-n Cel-de-sus Și-n sufletu-i, iertare niciodată. Rămîi cu bine! Nu-ndrăznesc s-ating Nensuflețitttl trup. Eu, care-am fost De-același sîn hrănit si care-adcs Te-am strîns la piept cu dragoste frățească, Eu n-am să te mai văd și nu cutez Să-ndeplincsc ce tu ai fi-mplinit în locul meu: să-ți pregătesc mormîntul. Da, cel dinții mormînt săpat De-un muritor. Dar cine-a fost groparul? Pămîntule! Pămîntule! Mi-ai dat, în schimbul trudei, rodul tău si, iată, Cu ce te răsplătesc! Si-acum să mergem. ^Pustiul ne asteaptaX Adali se pleacă și sărută chipul lui Atol. Greu sfîrșit Și timpuriu sfîrșit, o, frate. Iată Ce ți-a fost scris. Din toți cîți te jelesc Doar eu n-am lacrimi. Căci de azi încolo Mi-e dat să le usuc, nu să le vărs. Și totuși eu jelesc mai mult ca nimeni Căci te jelesc pe tine și-l jelesc Pe cel ce tc-a ucis. De astăzi, Cain, Vom împărți povara-n două. Hai! S-o luăm spre răsărit de Rai: acolo Unde pămîntu-i sur si mohorît, La fel ca soarta mea.34 Călăuzește-ți Femeia și copiii. Tu vei fi f C A IN: ADAH: CAIN: Nădejdea mea, și Dumnezeul nostru Va fi și-al tău. Kidică pruncii. Cel Ce zace colo n-a avut copii Și am secat izvorul unui neam De oameni blînzi ce-ar fi cinstit culcușul De nuntă-abia nălțat, și-ar fi-nmuiat Nepotolitu-mi sînge prin unirea Pruncilor noștri cu-ai lui Abel. Abel! Cu el să fie pacea! Dar cu mine? Yes. si. XII A CER Șl PÃMÎNT Un mister „întemeiat pe următorul pasaj din cartea Facerii, cap. 6: «Atunci au văsuț fiii lui Dumnezeu că fetele oamenilor sînt frumoase și și-au luat de neveste, din toate, pe acelea pe care și le-au ales...»." „Femeia pltngea după demonu-i drag." COLEKIDGE1 Traducere de PETRE SOLOMON Nota lui Byron I. p. 495 De Rabenstein, frîngîndu-ți însumi gîtul. Rabenstein — Piatra Corbului este, în Germania, stînca spînzara-ților, și își trage numele de la mulțimea de corbi care stau cocoțați pe ea. SCHIMBAREA SCHILODULUI Poem dramatic Avertisment: Această lucrare are parțial la bază intriga unui roman apărut cu mulți ani în urmă sub titlul Cei trei frați1, roman din care s-a inspirat și M. G. Lewis cînd a scris De¬monul pădurii3. O altă sursă de inspirație a fost Fausi al lui Goethe. Ceea ce se publică acum reprezintă doar primele două părți ale piesei noastre, precum și corul introductiv al celei de-a treia. Restul s-ar putea să apară ceva mal tîrziu8. Traducere de PETRE SOLOMON PARTEA l PERSOANELE STRÃINUL, numit ulterior CEZAK ARNOLD BOURBON PHILIBERT CELLINI BERTHA OLIMPIA Duhuri, soldați, cetățeni ai Romei, preoți, țărani eto. SCENA 1 O pădure. Intră Arnold BERTHA: ARNOLD: BERTHA: ARNOLD: BERTHA: și mama acestuia, Berlha. Afară, cocosatule! Păi, mamă, Tu m-ai născut așa...4 Năpastă, piei! Din șapte fii, ești singuru-avorton! Mai bine m-ai fi lepădat, decît Să văd lumina zilei! Da, mai bine, Dar pentru că-ai văzut-o, treci la treabă! Þi-e numai bună de poveri spinarea — E mai înaltă, chiar de nu-i la fel De lată ca a celorlalți... ARNOLD: îmi port eu Povara, însă oare nu-i prea grea? Eu te iubesc, sau te-am iubit, oricum, Și numai tu ai fi în stare, mamă, Să îndrăgești un om pocit ca mine. Tu m-ai crescut, nu mă ucide-acum! BERTHA: Da, te-am crescut: tu mi-ai fost primul prunc Și nu știam dacă-o să am vreun altul, Nu tot pocit ca tine... Dar hai, du-te De strînge vreascuri! ARNOLD: Da, mă duc, dar vreau La-ntoarcere s-aud o vorbă bună Din parte-ți. Nu mă mai disprețui! 566 567 Deși nu-s nici voinic și nici frumos Ca frații mei, nici sprinten ca vînatul Gonit de ei, ani supt același lapte! BERTHA: Da, ca ariciul care suge, noaptea, Din ugerul unei juninci, sieindu-l Și vătămîndu-l zdravăn! Să nu-mi spui Că-s mama ta, căci te-am adus pe lume La fel cum o găină fără minte Clocește-un ou de șarpe!... Piei, năpîreă! (Bertha iese.) AENOLD (singur): O, mamă!... A plecat și-s nevoit Să-i fac pe plac. Deși sînt ostenit, O s-o ascult, nădăjduind în schimb O vorbă bună... Ce-aș putea să fac? (începe să taie lemne, dar se rănește la o mină.) Am isprăvit cu munca mea de azi! O, cum mai curge blestematu-mi sînge! Un îndoit blestem m-așteaptă-acasă... Ce fel de casă? Eu nu am nici casă, Nici rude. Nu-s ca alții plămădit Și nu cunosc plăcerile lor. Oare Să sîngerez ca ei?... O, de-ar ieși Din fiecare strop de sînge-un șarpe Să-l muște-așa cum m-au muscat și ei! Sau barem de-aș fi drac cu-adevărat— De ce să n-am și forța lui, nu doar înfățișarea: toț_zic ei că-i seamăn! E drept că n-am voința lui: ajunge Să-mi spună maică-mea o vorbă bună Ca să mă-mpae cu urîțenia mea... Ia să-mi spăl rana! (Arnold se duce la un pîrîiaș. Aplecindu-se ca [tă-ți spele mina, tresare speriat.) Da, ei au dreptate! Oglinda Firii îmi arată chipul. Nu vreau să-l mai privesc-abia cutez Să mă gîndesc la el! Pocit mai sînt! Pînă și apa-și bate joc de mine, 568 Vădindu-mi chipul: demon aciuat în fundul ei, ca să alunge chiar Și vitele venite să se-adape! Să mai trăiesc așa, ca o povară Pentru pămînt și pentru mine însumi, — Rușinea celei care m-a născut?! Tu, sînge care, dintr-o zgîrietură, Curgi din belșug, dă-mi voie să-ți deschid Un drum mai larg, ca să te scurgi cu totul O dată cu durerea mea-n pămînt: Vreau înapoi să-i dau această slută Alcătuire de atomi, luîndu-mi Un chip de șarpe chiar, bun să hrănească Prăsila miriadelor de viermi! Cuțita-acesta! Ia să văd, e-n stare A;* reteza din lume-aeest trup hîd — O mătrăgună veștedă-, așa cum A retezat această creangă verde? (Arnold înfige in pămînt cuțitul, cu vîrful î« sui.) Acum pot să m-abat peste cuțit! Dar vreau s-arunc o ultimă privire Frumoasei zile, care n-a văzut Chip mai pocit, și-acestui soare blînd, Ce m-a-ncălzit zadarnic.-O, ce vesel s E trilul păsărelelor! Prea bine,— Nu vreau să mă jelească! Trilul lor Prohod să-mi fie, frunzele căzute Să-mi fie monument, iar elegie Să-mi fie șopotul acestui șipot! Și-acum, cuțitule, primește-mi trupul! (Tocmai dnd se repezea spre cuțit, i se păru că apa șipotului e agitată.) Se mișcă apa, fără pic de vînt! Dar freamătul unui izvor să-mi schimbe Voința? Nu! Și totuși, iar se mișcă! Se-a^ită apa, nu de vînt mînată, Ci parcă de-o putere din adînc! Dar ce văd? Doar o negură? atît? (Din șipot iese un nor. Arnold U privește fintd. Norul se spulberă, făctnd loc unui lărbat înalt ș\ negricioi, tare se îndreaptă spre Arnold.) 569 ABNOLD: STRÃINUL: ARNOLD: STRÃINUL: ARNOLD: STRÃINUL: ARNOLD: STRÃINUL: ARNOLD: STRÃINUL: ARNOLD: Vorbește! Ce dorești? Ești om sau duh? Și om și duh, la fel ca orișicare. Ai chip de om, dar ai putea fi diavol. Atîția oameni par, sau trec drept diavoli, încît poți, dacă vrei, să mă socoti Sau om sau diavol, fără-a mă jigni. Dar hai, voiai să te omori, fă-ți treaba î M-ai întrerupt... Ce fel de hotărîre-i, De poate fi-ntreruptă? Dae-aș fi Chiar diavol, află că, luîndu-ți viața, Ai încăpea pe mina mea, în veci. Și totuși, te-am salvat, venind aici. N-am zis că ești un demon, ci că pari. Nu poți să știi cum pare, de nu-i stai în preajmă (iar tu nu ești, cred, deprins Cu-o societate-atîta de aleasă!) Cît despre chip, privește-l pe al tău în apă, iar apoi pe-al meu, și spune Care din ele-i seamănă mai mult Aceluia căruia țărănoii îi zic „împielițatul"? îndrăznești A-ți bate. joc de urîțenia mea? De-un feivoji de mi-aș bate joc, privindu-i Copita despicată cum e-a ta, Ori de mi-aș rîde de un dromader Că are-o ghebă-n spate, cum ai tu,— S-ar bucura"ăceste~Hbbitoace Și totuși amîndouă sînt mai tari, Mai sprintene, mai bine pregătite Să-nfrunte viața, decît ești tu însuți Și semenii tăi mai frumoși... Ti-e chipul Firesc, atîta numai, că Natura L-a înzestrat pe om cu-anume daruri Ce-s ale altora... Atunci, dă-mi forța Ascunsă în copita unui bivol, Cînd scormonește-n pulbere, sub ochii Dușmanului... Sau dă-mi repeziciunea Cămilei răb durii, fără-de-cîrmă Corabie-a deșertului! Atunci 570 STRÃINUL: ARNOLD (mirat) STRÃINUL: ARNOLD: STRÃINUL: ARNOLD: STRÃINUL: ARNOLD: STRÃINUL: ARNOLD: STRÃINUL: ARNOLD: STRÃINUL: ARNOLD: STRÃINUL: Þi-aș înfrunta cu o răbdare sfîntă Batjocura drăcească... îți voi da! .' Ai fi în stare? Poate. Ce-ai mai vrea? îți rîzi de mine?! Cîtuși de puțin! De ce să rîd de ceea ce rîd toți? Ar fi o glumă proastă, mi se pare. Vorbindu-ți în al oamenilor grai (Căci încă nu poți să-l pricepi pe-al meu), Sînt ca un vînător care aleargă Nu după iepuri, ci după mistreți Sau lupi, ori lei, lăsînd vînatul mic în seama micilor burghezi, ce ies Din casă-odat' pe an, pentru a-și umple Căldările cu-asemenea nimicuri, își rîd de tine cei mărunți la suflet, —/ Eu însă, pot să rid de cei puternici! Atunci, cu mine vremea nu ți-o pierde: De tine n-am nevoie. Gîndul tău De mine nu-i departe. N-are rost Să mă alungi: cu greu pot fi chemat Să fac o faptă bună... Ce-mi propui? Să schimb înfățișarea mea cu-a ta, De vreme ce te supără atîta! ;0ri să-ți dau orice altă-nfățișare. înseamnă că ești diavol: nimeni altul N-ar vrea să-ș! ia înfățișarea mea! O să-ți arăt cele mai strălucite Din chipurile cunoscute lumii, Ca să-l alegi pe cel care-o să-ți plrfcă. Cu ce condiții? O, ce întrebare! Acum un ceas ai fi dorit să-ți dai Și sufletul, spre-a fi la fel cu ceilalți, Și-acum refuzi să semeni c-un erou! Așa e: nu vreau sufletul să-mi vînd! Ce suflet, vrednic de-acest nume,-ar vrea Să locuiască într-un trup ca ăsta? 571 ARNOLD: STRÃINUL : ARNOLD: STRÃINUL: ARNOLD: STRÃINUL: ARNOLD: STRÃINUL : Un suflet nobil, oricît de umil Ar fi bordeiu-n care locuiește. Dar spune ce fel de-nvoială vrei? Cu sînge trebuie s-o iscălim? Dar nu cu-al tău. Cu-al cui, atunci? Vorbi-vom Despre acestea toate mai tîrziu. îți cer un preț modest, fiindcă văd în tine lucruri' mari. Drept chezășie Vreau doar Yninț* ta; vei fi dator Cu fapta doar. Ești mulțumit acum? Mă-ncred în vorba ta. La treabă, deci! (Străinul se apropie de finttnă, httordndu-se eu fa(a spre Arnolă.) Un pic din al tău sînge... Pentru ce? Ca să-l amestec cu această apă Și astfel, vraja să lucreze-n plin. ARNOLD (întinzîndu-i brațul rănit): la-mi sîngele, întreg! STRÃINUL: A, nu acum! Ajunge, deocamdată,-un strop sau doi. (Străinul lasă să picure in palma lui dțiva ttropi dm sîngele lui Arnold, pe care îi scutură apoi tn ftnitnă.} Umbre-ale tăriei Și-ale frumuseții, Ceasul datoriei • Bate: deschideți-i! Din fîntînă-afară Ieșiți ca uriașul Nor care pogoară Peste Hartz5, trufașul. Veniți, ca să poată Ochiul să privească, în văzduh, curată, Forma, ce-o să crească, Luminoasă cum e 572 Irisu-n eter Cînd privește-anume. (arătînd spre Arnold) El vrea, eu vă cer! Demoni, cin eroic Care, în vechime, Purtați măști sublime De sofist, de stoic Sau de împărat-De la Machedon La cei ce-au luptat Pentru-al Romei tron! Umbre-ale tăriei Și-ale frumuseții,-Ceasul datoriei Bate: deschideți-i! (Din apă ies tot felul de fantome, care trec pe rtnd prin fața Străinului și a lui Arnold.) ARNOLD: Pe cine văd? STRÃINUL: Pe-acel Roman cu-ochi negri Și-un plisc de vultur între ochii-aceștia Ce n-au privit nici un cuceritor Și nici o țară nesupusă Romei, în timp ce Roma i se supunea, Fiind a lui și-a celor care-aveau Să-i moștenească gloriosul nume.8 ARNOLD: Fantoma asta-i cheală, iar eu caut Un chip frumos... Aș vrea să-i moștenesc Și faima, nu doar unele cusururi. STRÃINUL: Era încinsă fruntea lui cu lauri Mai mult decît cu păr... Vezi cum arată: Alege-l sau respinge-l, cum poftești! Nu-ți pot promite decît trupul lui. Cît despre faimă, luptă pentru ea! ARNOLD: Mă voi lupta, dar nu car un fals Cezar! O fi el chipeș, dar nu-mi e pe plac. STRÃINUL: Ești, văd, mai mofturos decît chiar sora Lui Cato7, mama bună a lui Brutus Sau Cleopatra, la ani șaisprezece8 573 ARNOLD: STRÃINUL: ARNOLD: STRÃINUL: ARNOLD: STRÃINUL: ARNOLD: STRÃINUL: ARNOLD: STRÃINUL: ARNOLD: STRÃINUL: O vîrstă cînd iubirea-i cîntărită Nu doar cu inima, ci și cu ochiul. Dar fie! Piei, fantomă! (Fantoma lui Iuliu_Qezar_ dispare.) Cum se poate Ca omul care-a zguduit pămîntul Să piară, far' să lase nici o urmă? Greșești, căci a lăsat în urma lui Destule suferințe și morminte Și prea destulă faimă spre-a-i păstra Memoria. Cît despre umbra lui, E ca a ta—e drept, ceva mai lungă Și mai puțin sucită. — Uite-un altul! (Apare al doilea duh.) Acesta cine-i? Cel mai brav și chipeș Dintre atenieni9. Privește-l bine! Da, pare mai frumos decît cel'lalt. E al lui Clinias fiu cîrlionțat. Vrei chipul lui? O, de m-aș fi născut Cu el! Dar rnai arată-mi,' de-i pe-alese! l. (Duhul lui Alciliade dispare.) Privește, deci i Acest satir mărunt Și oacheș, cîrn, cu nările umflate, Cu-o mutră de Silen10, și crăcănat?! Mai bine să rămîn așa cîim sînt! Și totuși, el întruchipa cîndva Virtutea, ca și cugetul ales!... Nu-l vrei, deci? De-aș putea, cu fața lui, Să capăt și-nsușirile alese Ce te făceau s-o uiți... Nu-ți pot promite Așa ceva, dar n-ai decît să-ncerci Și poate că te vei simți mai bine în trupul lui, sau chiar în trupul tău. 574 ARNOLD: Nu! Nu-s născut pentru filozofie, Deși de ea nevoie aș avea... Să plece! STRÃINUL: Piei, bețive de cucută! _i (Fantoma lui Sacrale11 dispare. Apare alia.) ARNOLD: Acesta cine-i? Parc-ar fi Hercule12, Cu fruntea-i lată, chipul bărbătesc Și barba creață, deși ochii lui Rîd mai degrabă precum ai lui Bacchus Decît ca ochii triști ai celui care Purificase lumea infernală Și o privea, proptit în bîta lui, Cu scîrba unuia care-și dă seama Că s-a luptat pentru niște nemernici13. STRÃINUL: E cel ce, pentru-o dragoste,-a pierdut Străvechea lume...14 ARNOLD: A Nu-l învinuiesc, [Căci sufletul mi 1-am primejduit /Tocmai fiindcă nu găseam iubirea... STRÃINUL: Vrei chipul lui, dacă socoti că-i semeni? ARNOLD: Nu. Dacă tot mă lași s-aleg, fac mofturi; Măcar să-i văd pe-acei eroi, pe care N-aș fi putut să-i văd nicicînd altminteri Pe acest țărm al neguroasei ape, De unde se întorc plutind spre noi. STRÃINUL: Te-așteaptă Cleopatra, triumvire!16 L((Fanioma lui Anioniu dispare, făcind loc alleia.) ARNOLD: Acesta cine-i? Pare-un semizeu, Cu pletele-i de aur și cu trupu-i Nemuritor în armonia lui, Deși nu cred că-i mai înalt decît Al unui muritor. Frumos și-l poartă — Cum soarele își poartă-a sale raze. Parc-ar avea un nimb, dar e doar spectrul Unei lumini și mai strălucitoare. A fost doar om vreodat'? STRÃINUL: Numai pămîntul îți poate spune dac-au mai rămas Atomi din el, sau cel puțin din urna De aur, care i-a primit cenușa. 575 ARNOLD: Și cine-a fost acest bărbat ilustru? STRÃINUL: Rușinea Greciei în timp de pace, Dar scutul ei în vreme de război — £ Demetrius. macedonianul16. spaima Cetăților... ARNOLD: Mai vreau să văd o umbră. STRÃINUL (adresîndu-se fantomei, lui Demetrius Poliarcetes); Te du în poala Lamiei17! (Umbra dispare, fâctnd loc alteia.) N-ai grijă, Ghebosule, o să-ți găsesc ceva. De nu-ți plac umbrele unor eroi Adevărați, voi ști să-nsuflețesc Chiar marmora, doar-doar 'o să se-mpace Truditu-ți suflet cu-al său nou veșmînt. ARNOLD: Oprește-te! M-am hotărît. STRÃINUL: E bună Alegerea-ți: feciorul lui Peleu Și al zeiței mării18. Are-un păr Frumos ca apele chihlimbarii Ale bogatului Pactol19, curgînd Peste-un nisip de aur, încrețite De vînt și parcă-anume dedicate Lui Sperheos^l Privește-l! Tot așa Stătea alăturea de Polixena21, îndrăgostit și îmblînzit, în fața Altarului, cu ochii la mireasa-i Troiană, dar cuprins de remuscări Din pricina lui Hector, cel ucis, Și a lui Priam, cel scăldat în lacrimi; Aceste remuscări se-amestecau Cu dragostea-i fierbinte pentru dulcea Fecioară,-a cărei mînă tremurase în mîna ucigașului cumplit Al fratelui ei dragi Privește-l bine, Așa cum Grecia-l privise-n clipa Cînd Paris slobozea spre el săgeata Menită să-l doboare. ARNOLD: îl privesc, De parcă-aș fi eu însumi al sau suflet, Iar trupul lui mă va-nveli, curînd. 576 STRÃINUL: Ales-ai bine. De-i adevărat Proverbul omenesc, că se ating Extremele22, atunci să facă schimb Suprema frumusețe cu suprema întruchiparc-a monstruozității! ARNOLD: Grăbeste-te, căci sînt nerăbdător! STRÃINUL: Ca fata care-și vede în oglindă Ceea ce încă nu-i decît un vis. ARNOLD: Să mai aștept? STRÃINUL: Ar fi păcat. Atît doar: E-nalt de doisprezece coți. Te-ai vrea, în vremurile astea, un Titan? Sau — în limbaj canonic — ai dori Să fii din stirpea lui Anak23? ARNOLD: De ce nu? STRÃINUL: Ambiție, îmi place în pitici Să te privesc! Un filistean uriaș Și-ar fi schimbat statura lui de Goliat24 Cu cea a unui David, însă tu, Momîia mea, nu vrei să fii erou, Ci să te umfli-n pene... Treaba ta, Să știi însă că, rămînînd de-o seamă Cu ceilalți, ai putea să-i stăpînești Mai lesne, căci acum toți vor sări Asupră-ți, ca-mpotriva unui monstru, Iar blestematele lor tunuri grele Și alte-asemenea mașinării îi vor străpunge mai ușor armura Prietenului nost', decît săgeata Cu care Paris i-a străpuns călcîiul Nebotezat în Styx de către Thetis25. ARNOLD: Să fie-așa cum crezi că e mai bine! STRÃINUL: Vei fi frumos ca umbra ce o vezi, Puternic cum fusese, și... ARNOLD: Nu-ți cer Curaj, căci urîțenia-i vitează: Pe ceilalți vrea din urmă să-i ajungă, Spre-a fi egalul lor, sau a-i întrece. în mersu-i poticnit e un imbold De-a deveni ceea ce nu pot ceilalți Și-a compensa în acest fel zgîrcenia Naturii, mumă vitregă. Prin fapte 577 37 — Opere IV — Byron STRÃINUL: ARNOLD: De vitejie, cei mărunți fac curte Fortunei și, adesea, precum Timur2*, Tătarul șchiop, îi cuceresc un zîmbet. Frumos grăit-ai! Vei rămîne, deci, Așa cum ești. Mă pot lipsi de-o umbră Ce trebuie să prindă trup, spre-a-nehide Acest brav suflet, care-ar fi în stare Și fără el de fapte vitejești. Da, chiar de nu mi s-ar fi dat prilejul Unei schimbări, m-as fi silit să fac Tot ce-i în stare-a săvîrși un suflet Strivit, cum e al meu, de-un trup scălîmb, —îl simt ca pe un munte ce-mi apasă Și umerii și inima, un munte în care cei mai fericiți ca mine Văd doar un mușuroi urît și jalnic. în fața Frumuseții-ntruchipate De sexul slab (căci doar prin el visăm Sau știm ce-i Frumusețea!) eu oftam — Nu cu iubire, ci cu deznădejde! N-aș fi-ncercat să cuceresc vreo fată, Știind că nu mă poate îndrăgi La rîndul ei, din pricina acestei Poveri urîte, ce mă osîndește La grea singurătate. Dacă mama Nu m-ar fi alungat de lîngă dînsa, Aș fi putut s-o-ndur. Lingîndu-și puii, Ursoaica le mai slefuiește trupul, Dar maică-mea, văzîndu-l pe al meu, Nădejdea și-a pierdut-o. —O, măcar De m-ar fi azvîrlit, precum Spartanii27, Pînă s-apuc să știu ce-nseamnă viața,— Aș fi ajuns un bulgăr de țarină, Mai fericit decît sînt azi! Dar chiar Fiind așa bicisnic si urît Ca nimeni altul, poate că-ndrăzeala Și stăruința ar fi scos din mine Ceva, așa cum au făcut din alții, La fel de sluți, niște eroi... Văzuși Mai adineaori cura, stăpîn pe viața-mi, Eram pe cale să o părăsesc: Un om stăpîn pe viața lui supune Ușor pe cei care se tem de moarte. 578 STRÃINUL: ARNOLD: STRÃINUL: STRÃINUL: Alege-ntre ce-ai fost și ce vei fi! ARNOLD: Am și ales, căci mi-ai deschis în față Zări noi, plăcute sufletului meu. fAșa cum sînt acum, pot stîrni teama, jKespectul, admirația, iubirea ) Oricui, dar nu și-a celora din jur, (Deși m-aș vrea iubit de ei. — Aleg, Deci, trupul ce-i în fața mea acum. Grăbește-te! STRÃINUL: Dar eu, ce chip să-mi iau? ARNOLD: Cînd ești stăpîn pe chipurile toate, îți poți alege-un chip mult mai frumos Decît chiar cel al lui Ahile, care Ni se înfățișează-acum, — sau însuși chipul Lui Paris, ucigașul lui, ori cel Al zeului poeților, el însuși Frumos și-armonios ca Poezia28.'-' f': M-aș mulțumi cu mai puțin, căci sînt Și eu nerăbdător de o schimbare. Þi-e chipu-ntunecat, dar nu urît...29 Pot fi mai alb, de vreau, dar mai degrabă îmi place negrul: mai cinstit îmi pare, Căci nu roșește de rușine, nici De frică nu pălește. Dar îl port De prea mult timp, așa că o să-l lepăd Ca să iau chipul tău. ARNOLD: Al meu? STRÃINUL: Da. Tu Vei face schimb cu al lui Thetis fiu, Iar eu cu fiul mumei tale, Bertha. De, fiecare după gustul său... ARNOLD: Grăbește-te! Grăbește-te! STRÃINUL: prea bine! (Străinul ia puțin pămînt și-l frâmtnli in iarbă, apoi ii vorbește duhului lui Ahile) Fecior al lui Thetis Adormit în iarba Care peste Troia își răsfiră barba, Din țărna roșcată Chipul ți-l frămînt, 579 37* Cum pe-Adam, alt' dată, L-a făcut Cel Sfint.30 Tină, strălucește Pină ce bujori în obraji i-or crește, Proaspeți, rumeori. în ochi vă prefaceti, Viorele, voi! Sehimbă-te în sînge, Apă, clar șuvoi! Aceste zambile în loc de păr creaseă-i Și peste sprîncene — Șăole umbrească ! (jiniiml să-i fie HârnTura pe care Din stîneă am rupj::o, — Dar ca o eintare PjLJ&sen măiaslre wocea lui #£ fio! rfcrească pe coaste l nilă die ca tina în care-si împlmtă Crinul rădăcina, Beat de rouă sfintă. Zvelte mădulare Să iasILdin lut Și ui\chip/cum altul Nii s-a mai văzut ! Stihii-apropiate, Ajutor să-mi dați! Cînd vă chem pe toate, Să v-amestecați ! Razelor de soare, Deșteptați Natura ! Gata e făptura, Loc în lume are! (Arnold leșină. Sufletul lui trece in trupul lui Ahile, care se ridică, în timp ce fantoma lui dispare cu încetul, pe măsură ce trupul se înfiripă din țarină.) ARNOLD (în STRÃINUL: ARNOLD: STRÃINUL: ARNOLD: STRÃINUL: ARNOLD: STRÃINUL: 580 ARNOLD: STRÃINUL: ARNOLD: STRÃINUL: ARNOLD: STRÃINUL: 581 »!'?«:?. lui înfățișare) : Iubesc, voi fi iubit eu însumi. Viață, Abia acum te simt! O, duh ilustru! Oprește-te! Vesmîntul lepădat — Cocoașa Mda pe care-o purtaseși, Ce-o să devină? Cui îi pasa? Lupii Și vulturii s-o ia, dacă poftesc! Dae-au s-o ia și n-au să se-nspăimînte, Vei crede că e pace și că nu-i Pe cîmp ceva mai bun... Le-o las acolo, Orice-ar păți! Nu e frumos din parte-ți: Cocoașa asta ți-a adăpostit Atîta vreme sufletul! Așa cum într-un morman de bălegar se poate Ascunde-un juvaer, rnenit să fie în aur încrustat. Dar dacă-ți dau O altă formă, vreau prin schimb cinsit, Nu prin hoție. Căci acei ce fac Bărbați, făra-ajutorul unei mame,31 își au rețeta lor, si nu le plac Contrabandiștii... Diavolul e-n stare Să ia, dar nu să facă un bărbat, Deși culege uneori folosul Lucrării-originale. De aceea, . Se cade a găsi pe cineva Care să intre-n pielea lepădată. Păi, cine-ar vrea? Nu știu. Drept care, eu. Tu?! Þi-am mai spus-o, pînă te-ai vîrît în noul tău lăcaș, atît de splendid. Adevărat, în nona-mi bucurie, Uit totul... Peste cîteva momente, Voi fi precum ai fost: te vei vedea j Mereu în umbra ta nedezlipită. ARNOLD: De-âceasta m-aș lipsi... STRÃINUL: Dar nu se poate. Cum?! Nu mai vrei acum nici să te vezi Precum ai fost? ARNOLD: Fă cum socoti că-i bine! STRÃINUL (către trucul neînsuflețit a lui Arnold întins pe pămînt) : Lut fără suflare, Mei un muritor Nu te vrea, ci numai Un nemuritor. Pentru spirit, lutul E bun, cum o fi! Iată focu-n care Nu poate trăi Decît salamandra Din poveste32, sau Sufletele care Eătăcesc și n-au Nici un strop de apă Setea să le-aline, — Focule, stihie Ce topești în tine Orice vietate — Paseri, pești și fiare, Cruțînd numai rima Cea nemuritoare, — Focule, întîia Odraslă a Firii, Dar și fiu sălbatec Menit nimicirii, — Focule, mă-ajută Să suflu iar viață în acest trup rece Care-mi stă în față! învierea lui Atîrnă de mine Precum și de tine, — Cu-o scînteie-l pui Iarăși pe picioare. 582 în loc de suflare, Pe mine mă are! (O flăcăruie zloară prin pădure și poposește pe fruntea celui culcat. Acesta se ridică, in timp ce Străinul se face nevăzut.) ARNOLD (în noua lui înfățișare): Ce groaznic! STRÃINUL (cu chipul de mai înainte al tui Arnold) : Tremuri? ARNOLD: Nu. Doar un fior... Unde-a zburat înfățișarea ta De mai 'nainte? STRÃINUL: în tărimul vast Al umbrelor. Dar hai să ne întoarcem La ce-i acum. Deci, unde vrei să mergi? ARNOLD: Să mă-nsoțești e musai? STRÃINUL: De ee nu? Au soți mai răi chiar semenii-ți mai buni... ARNOLD: Mai buni? STRÃINUL: A, văd că noua ta înfățișare Þi s-a urcat la cap. Mă bucur foarte. Dar ești ingrat-ceea ce iar e bine. Te schimbi rapid: abia intrat în pielea Cea nouă, pari deprins de-o veșnicie Cu vechile purtări lumești. Fii sigur Că-ți pot fi de folos în drumul tău! Dar spune-mi unde vrei să mergi? ARNOLD: Acolo Unde-i mai multă lume, ca să văd Ce-o mină... STRÃINUL: Asta-nseamnă-acolo unde Eăzboiul și Femeia-și fac de cap. Ia să vedem. Italia și Spania, Și noua lume-Atlantică33, sau poate Chiar Africa, de Mauri locuită. Nu prea ai, zău, de unde-alege. Lumea Se sfîșie, ca de-obicei... ARNOLD: La Roma Aud că s-ar petrece lucruri mari. STRÃINUL: Alegerea-i grozavă: pe pămînt Nu-i loc mai bun, de cînd a ars Sodoma34, Iar cîmpu-i larg, căci astăzi Francii, Hunii l 583 Și Spaniolii, prin urmașul nobi! Al vechilor Vandali, se războiesc Sub soarele acelui paradis.35 ARNOLD: Cum vom purcede? STRÃINUL: Ca niște viteji, Pe cai! O, caii mei de luptă-s buni Cum n-au mai fost pe Juma do cînd Faeton A fost zvîrlit în Pad36. —Sînt buni si pajii! (Intră doi paji, cu patru cai negri ca pana corbului.) ARNOLD: Ce nobilă priveliște! STRÃINUL: Mai nobil Li-e neamul. Nu găsești astfel de cai Nici în Barbaria37. Nu se compară Cu rasa arăbească din kochlini38! ARNOLD: Sub aburii care le ies din nări Se-aprinde aerul! Ca licuricii Dansează-n jurul coamei lor scîntei, Cum se rotesc gîngăniile-n amurg în jurul unor cai de rînd... STRÃINUL: Stăpîne, încalecă! Te vom sluji, cu toții! ARNOLD: Dar acești paji cu ochii negri? — care Li-e numele? STRÃINUL: O să-i botezi tu însuți. ARNOLD: Cum? în aghiazmă? STRÃINUL: De ce nu? Cu cît Mai păcătos, cu-atît mai sfînt e omul... ARNOLD: Prea sînt frumoși spre a putea fi demoni! STRÃINUL: E-adevărat că diavolu-i urît, Iar frumusețea voastră nu-i drăcească... ARNOLD: Pe pajul chipeș, care ține goarna De aur, îl voi boteza Huon?9. Căci seamănă cu-acel flăcău frumos Care s-a rătăcit într-o pădure Și n-a mai fost găsit. Iar celuilalt — Mai oacheș, mai posac, mai gînditor, Ce nu zîmbeste niciodat' și pare întunecat ca noaptea, dar senin, I-oi spune Memnoni0, ca acelui rege Etiopian, al cărui monument Odat' pe zi se schimbă într-o harfă. Dar ție, cum să-ți zic? 584 STRÃINUL: ARNOLD: STRÃINUL: ARNOLD: STRÃINUL: ARNOLD: STRÃINUL: ARNOLD: CE.ZAR (eîntind). Am zece mii De nume, iar cît despre însușiri, De două ori pe-atîtea! Dar cum port Un chip de om, dă-mi nume omenesc! Mai omenesc decît această față Care a fost, cîndva, a mea...' Atunci, Dă-mi numele de Cezar... Păi, e-un nume Legat de-o-mpărăție și purtat Doar de stăpînii 'lumii! Potrivit Tocmai de-aceea unui drac mascat — Cum mă socoti, de nu cumva preferi Să mă consideri Papă... Bine, Cezar, Așa-ți voi spune. Eu, rămîn tot Arnold. Adăugind un titlu —cel de „conte" Nu sună rău si-o să arate bine Pe-un bilețel de-amor... Sau pe un ordin Către soldații de pe-un cîmp de luptă. Pe cai! Negru-mi armăsar Tropăie, abia-l strunesc! Știe el, mai bine chiar Decît calul arăbesc Pe cine să poarte-n șea! Urcă dealul, tot mai iute, Fără ca-napoi să dea Ori să stea prin bălți stătute. Nu se-oprește la izvor Să se-adape, ci gonește înaintea tuturor, •— Nicicînd nu se poticnește Fie-n alergări că zboară, Fie-n lupte. Nu-l doboară Nici o caznă, nici măcar Anii! Nu-i un armăsar, Ci un vultur cu copite — într-im grajd nu-l poți închide! Hai la drum, au să ne poarte Caii noștri negri-n zbor, — 585 Au s-ajungă-n Caucaz, trecînd deasupra Alpilor Uimiți de-atîta zor! (încalecă amînâoi și se fac nevăzuți.) SCENA A 2-a Un bivuac în fața zidurilor Romei. Arnold și Cezar. CEZAR: ARNOLD: CEZAR: ARNOLD: CEZAR: ARNOLD: CEZAR: ARNOLD: CEZAR: ' ARNOLD: CEZAR: 586 Poți spune c-ai intrat. Dar am trecut Peste cadavre: ochii-mi văd doar sînge! Păi, șterge-i și-o să vezi atunci mai clar! Ești un cuceritor, un cavaler Ales de fostul mare conetabil Al Franței, un Bourbon41, drept bun tovarăș. Acum, te pregătești să fii stăpînul Orașului ce-a fost stăpînul lumii Sub împărații săi, iar azi — schimbîndu-și Doar sexul, nu și sceptrul, e stăpîna Hermafrodită-a vechii lumi. Cum, veche? Mai e și-o lume nouă? Pentru voi! Vei ști curînd că-i nouă, prin recolta-i Bogată, prin bolesnițele-i noi, Prin aurul ei... lumea asta nouă — Numită astfel de o jumătate A celei vechi —voi o cunoașteți, doar Cu ochii si urechile, măcar Că-s martori îndoielnici... Eu le dau Crezare! N-ai decît! Minciuna dulce-i Mai bună decît adevăru-amar... Taci, cîine! Omule! Un diavol ești! Și prea supusa-ți slugă! ARNOLD: CEZAR: ARNOLD: CEZAR: ARNOLD: CEZAR: ARNOLD: CEZAR: ARNOLD: CEZAR: ARNOLD: CEZAR: 587 Ba, stăpîn! M-ai amăgit, tîrîndu-mă încoace Prin scene de măcel și de dezmăț! Unde-ai fi vrut s-ajungi? Unde e pace. Dar unde-anume-i pace? Tot ce-i viu Pe lume, de la stea pînă la vierme, Se mișcă. Iar a fi mișcat înseamnă A ști ce-i viața. Cîte o planetă Se tot rotește, pînă cînd devine Cometă si, dînd iama printre stele, Se stinge. Bietul vierme se hrănește Din moartea altor jalnice făpturi Dar, ca și ele, trebuie să moară, Supus aceleiași puteri, stăpîna Pe viața și pe moartea tuturor. Dator ești să respecți, ca fiecare, Severa lege a Necesității: Revolta împotriva ei dă greș. Cînd, însă, nu dă greș... Nici nu-i revoltă. Acum, va izbuti? A dat Bourbonul Porunca pentru-asalt, așa că-n zori Va fi de lucru... Dar se va preda Cetatea? Văd uriașa catedrală A Domnului și-a bunului Sîn Petru — Se profilează domul ei pe cerul Spre care s-a-nălțat Isus Cristos Drept de pe crucea din care făcuse, Prin sîngele-i, un semn de har și slavă (Cîndva, unealtă de tortură pentru Mîntuitorul oamenilor, fiul Lui Dumnezeu!) E-acolo, și va fi întotdeauna! Ce anume? Crucea Și, dedesubt, altarele. Mai văd Pe ziduri niscai tunuri, archebuze Și alte arme de-acest fel, precum \ ARNOLD: CEZAR: ARNOLD: CEZAR: ARNOLD: CEZAR: ARNOLD: CEZAR: Și oamenii chemați să le sloboadă Asupra altor oameni, spre-a-i ucide. Cădea-vor și arcadele acelea — Amfiteatru-n caro împărații Ca si supușii lor (romani ei înșiși!) Priveau cum leul, regele pădurii, Se bate cu dușmanii săi colțoși, Din inima desertului aduși Să lupte în arenă (cu dușmanii Cu chip de om, sfîrsiseră demult!) Da, pînă și pădurii îi cereau Tribut de viață, cum și-ai Daciei fii Fuseseră sortiți eternei morți, Spre-a le-oferi o clipă de distracție — Pînă la gladiatorul următor... Cădea-va oare? Cine? ce? — Orașul Sau amfiteatrul? catedrala, poate? Le cam confunzi... La cea dintîi cîntare-a Cocosului, în zori, va-ncepe-asaltul. Asaltu-acesta, de se va sfîrși Cu cea dintîi privighetoare-a serii, Va fi o noutate în istoria Asediilor: căci de obicei Trudește mult pentru o pradă, omul... Apune soarele la fel de lin Și, poate, mai frumos decît în ziua Cînd Eemus peste-al Eomei zid sărise. Eu 1-am văzut : Tu? Da. Pesemne uiți C-am fost un duh pînă să intru-n pielea-ți, Luîndu-mi și un nume, mai rău încă! Sînt deopotrivă Cezar și ghebos. Ei bine, primul Cezar, fiind chel, Þinea la lauri ca la o perucă, Mai mult decît ca la un semn de slavă. (Așa spun cronicarii). Asta-i lumea! Dar să rămînem veseli! L-am văzut Pe Romulus al tău, înjunghiindu-l Pe fratele său geamăn, pentru că Sărise peste-un șanț (nu erau ziduri ARNOLD: CEZAR: ARNOLD: CEZAR: ARNOLD: CEZAR: ARNOLD: CEZAR: 583 Pe vremea ceea!) Cel dintîi ciment Al Romei a fost sîngele frățesc, Dar chiar de va mai citrge-al Eomei sîrige Pînă ce Tihnii, galben, o s-ajungă Să fie roșu, tot nu va schimba Culoarea Oceanului și cea a Pămîntului, din care marii hoți — Feciori ai paricidului — făcură O scenă pentru cruntele masacre Ce nu mai contenesc, de-atîtea veacuri! Dar ce-au făcut urmașii lor de azi, Care-au trăit în pacea si-n lumina Cerească a evlaviei? Dar cei Pe care i-au răzbit năvălitorii Romani? Ei ce-au făcut? — Dar ce se-aude? E cîntecul nesăbuit pe care Soldații-l cîntă în ajunul morții Care-i așteaptă, poate, și pe ei. De ce nu ar cînta și ei, la fel Ca lebedele? Lebedele negre... Ești, văd, și învățat... Am învățat ! Gramatica, firește. Am urmat \ O școală de_monahi. Ba, într-o vreme, l Eram expert in limb_a. azi uitată, \ A vechilor etrusci: le-aș desluși Hieroglifele, dac-aș dori, Mai bine decît literele voastre. De ce n-o faci? Ar fi mai nimerit Să se întoarcă la hieroglife Chiar alfabetul: ele au clădit — întocmai ca pontifii, proorocii, Politicienii, filozofii, vracii Și alhimiștii voștri, turnuri Babei Mai multe decît cele ce-au ieșit Din apele Potopului, miloase, Ca să se risipească-apoi în lume. Și pentru ce, mă rog? Pentru că nimeni Nu se înțelegea cu-al său vecin! Azi, oamenii-s mai înțelepți: o vorbă, Chiar ne-nțeleasă, n-o să-i mai despartă! 539 Ba, se-iîfrățesc în numele Cabalei*2, Coranului*3', Talmudului*1 sau al ȘibbokP5-ului lor: e cărămida Cea mai solidă, din care-și clădesc... ARNOLD (lnlrerupîndu-l) : Taci, batjocoritorule! Ascultă Cum cîntă ostașii: glasurile lor înalță parcă-un imn, în depărtare... CEZAR: Am auzit al îngerilor cîntec... ARNOLD: Și urletele demonilor... CEZAR: Chiar Și urletele oamenilor. Dar Să ascultăm: îmi place orice cîntec. 590 Cînteeul soldaților Negrele armate Cu Bourbon în frunte, Din Alpi revărsate Peste Pad fac punte. Ne-am bătut în lege, Tot victorioși, Am prins chiar un rege48-Să cîntăm, voioși! Cu Bourbon-nainte Să pășim mereu! încă-un zid ne-asteaptă: Să-l trecem nu-i greu! Cu Bourbon în frunte, în zori ne vom strînge La poarta cetății Și zidu-l vom frînge Sau îl vom sări, Chiuind pe trepte. Mută de uimire, Moartea o s-astepte! Peste-ai Komei muri Vom sări, grămadă. Ne așteaptă-acolo O frumoasă pradă! Așadar, sus crinul47! Jos cheia48! La noapte Vom petrece-n Roma Cu coline șapte49. . CEZAR: ARNOLD: PHILIBERT: BOURBON: PHILIBERT: BOURBON: PHILIBERT: BOURBON: 591 Străzile-i și Tibrul Fi-vor înroșite. Sfintele-i lăcașuri Fi-vor zguduite. Bourbonul, Bourbonul!50 Trăiască Bourbonul! Cîntecele noastre Să-i țină isonul! Vin în avangardă Spaniolii, iată! Nemții-apoi, cu tobe Ce pornesc să bată. Lăncii îndreptate Către maica lor Au Italienii, Iar conducător Ni-i un fiu al Franței, Certat cu-al său frate, Un Bourbon pe carc-n A Romei cetate îl urmăm cu toții, S-o prădăm ca hoții! Nu cred că e un cîntec ce le place Acelora de dincolo de ziduri. Da, mai ales de s-o adeveri... Dar iată că viteazul general, Cu oamenii-i de-ncredere, sosește! (Intră conetabilul Bourbon, cu suita lui.) Prea nobil prinț, nu ești prea vesel, văd. De ce aș fi? Mai toți ar fi-n ajunul Unei victorii cum s'e-anunță-a noastră. O, de-as fi sigur! De soldații noștri Nu te-ndoi! Ar frînge-aces'te ziduri, Chiar dac-ar fi de fier. Doar știi că foamea E-o artilerie grea... Eu nu mă tem Că ar putea să șovăie, sau chiar Să se retragă, căci în fruntea lor E un Bourbon și pofte mari îi mînă. De-ar fi acele ziduri vechi un munte Și zei de-ar fi cei care le păzesc, M-aș bizui pe-acești Titani ai mei. Acum, însă... PHILIBERT: Ei nu sînt decît oameni Care se bat cu alții-asemeni lor. BOURBON: E-adevărat. Dar zidurile-acelea Au cunoscut mari epoci de-nflorire Și-au zămislit minți strașnice. Trecutul Pămîntului, ca și năluca Romei Imperiale, se trezesc sub pașii Eăzboinicilor, care par că zboară Pe meterezele cetății-eterne Și, întinzîndu-și mîinile-nroșite De sînge, îmi fac semn să plec de-aici! PHILIBERT: Te temi de umbra amenințătoare A unor umbre? BOURBON: Nu mă-amenință pe mine. Aș fi putut să-nfrunt amenințarea Unui nou Sylla51, dar aceste duhuri, Prîngmdu-si mîinile întunecate, își ațintesc asupră-mi ochii stranii, A căror fascinație sporește Prin tremurul ciudatelor lor fețe. Privește i Văd un parapet înalt. Și-acolo! Nu se vede nici un paznic. Se-ascimd sub parapet, să nu-i atingă Vreun glonț răzleț, tras de ostașii noștri. Ești orb! Dacă-a vedea doar ce se vede înseamnă să fii orb, atunci sînt orb... Timp de-un mileniu, zidurile-acestea Au fost păzite de eroi. îl văd Pe Cato-cel din urmă52 — cum își smulge Din pîntec măruntaiele, decît Să mai trăiască, fără libertate, în Koma asta, pe care si eu Vreau s-o-nrobesc... îl văd, pe metereze., Și pe întîiul Cezar, neînvins. 592 ' PHILBIERT: BOURBON: PHILIBERT: BOURBON: PHILIBERT: / BOURBON: PHILIBERT: încearcă să-l întreci în măreție! Da, cucerind aceste ziduri vechi, De Cezar cucerite. BOURBON: O voi face! De nu, pieri-voi! PHILIBERT: N-ai cum. Moartea însăși, într-o asemenea împrejurare, E mai degrabă pragul veșniciei... (Contele Arnold și Cezar se apropie.) ^ CEZAR: Asudă oare și acești soldați Sub soarele atît de arzător Al gloriei? BOURBON: Bineveniți să fie Ghebosul cîrcotaș și prea viteazul < Și chipesu-i stăpîn! Pentru-amîndoi Se va găsi de lucru, pînă-n zori. CEZAR: Desigur și pentru-nălțimea voastră! BOURBON: Voi fi-naintea tuturor, să știi, Gheb osiile! CEZAR: Fiind la spate, gheba Mi-o tot vedeați, ca general plasat în spatele armatei, dar dușmanii Nicicînd nu o văzură... BOURBON: Bun răspuns! L-am provocat eu însumi. — însă pieptul Unui Bourbon a stat si va mai sta Drept în primejdie, la fel cu-al tău, Chiar de-ai fi diavol! CEZAR: De-aș fi fost, puteam Să nu mă ostenesc venind aici. BOURBON: De ce? CEZAR: Păi, jumătate din această Vitează oaste, bucuros se duce La dracul, iar cealaltă îi va fi Trimisă grabnic și la fel de sigur. BOURBON: Arnold, ghebosu-amic al dumitale E ca un sarpe-n vorbe ca si-n fapte. CEZAR: Vă înșelați mult în privința mea: întîiuî șarpe-a fost lingușitor — Ea nu-s. Cît despre fapte, eu nu mușc Decît cinci sînt muscat... 593 38 BOURBON: CEZAR: PHILIBERT: CEZAR: BOURBON: CEZAR: BOURBON: CEZAR: PHILIBERT: CEZAR: BOURBON: ARNOLD: BOURBON: ARNOLD: 594 Ești curajos, Și mi-e de-ajuns. Mai mult decît atît: Ești iute și la vorbă și la faptă, Iar eu nu-s numai un oștean, ci și Prietenul oștenilor. O, sire, Greșiți amarnic, pentru că soldații Se poartă și mai rău cu-ai lor prieteni Decît cu inamicii lor vremelnici... Amice, ești obraznic, întrecînd Măsura-ngăduită unui clovn. Spunînd, adică, adevărul... Bine, Atunci vă mint și mă veți lăuda Că v-am făcut „erou"... ' Hai, Philibert, Dă-i pace! E viteaz, întotdeauna A fost în frunte, cu-acești umeri lați Și-această față oacheșă,-în luptă Ori în furtună. A răbdat chiar foamea. Cît despre limba-i, tabăra e plină De inși spurcați la gură... Eu prefer împunsăturile-unui pișicher Decît insultele posomorite Ale-unui sclav bicisnic și flămînd, Ce nu se lasă-nduplecat decît De-o masă bună și-un pahar cu vin, Un pui de somn și niște marafeturi Prin care se închipuie bogat... De-ar cere doar atît și prinții lumii, Cebine-arfi! Taci! Leneș nu-s la gură... Dar ia-ncercați și dumneavoastră, sire, Să euvîntați! Prea multe vorbe n-aveți... Ce-i flecăreala asta insolentă? Ia, trăncănesc și eu, ca alți profeți!' De ce-l insulți? N-avem noi, Philibert, Atîtea de făcut? — Ascultă, Arnold, Asaltul va începe mîine-n zori. Știu, sire. Și ne vei urma? Firește, De vreme ce nu pot să fiu în frunte... BOURBON: CEZAR: BOURBON: CEZAR: BOURBON: CEZAR: BOURBON: CEZAR: BOURBON: CEZAR: E necesar pentru al oastei noastre Moral, nu prea înalt, ca șeful ei Să-și pună, cel dintîi, picioru-n prima Din treptele primejdioasei scări. Sper să ajungă-n vîrf, ca să-și primească Eăsplata ce o merită, din plin... A lumii grandioasă capitală Va fi a noastră, poate mîine chiar. Cetatea de pe cele șapte dealuri Continuă să domine și astăzi Popoarele. Cezarii s-au supus Lui Alaric53, iar Alaric la rîndu-i Pontifilor... Komani, sau Goți, sau Papi, Sînt tot stăpînii lumii. De aceea, Civilizată, sacră, sau barbară, Cetatea veche a lui Eomulus E inima unei împărății. Prea bine! Ne-a sosit și nouă rîndul Și să sperăm că vom lupta la fel De bine ca și ei, dar vom conduce Chiar și mai bine. Fără îndoială Că oastea-i școala drepturilor noastre Cetățenești. Ce plănuiți să faceți Din Koma? Ceea ce fusese-odată. Sub Alaric? Nu, sclavule, ci-n vremea întîiului cezar, al cărui nume îl porți, la fel ca alți mîrlani... Și regi! E-un nume bun pentru copoi... Un demon Se-ascunde-n limba ta de șarpe! Nu vrei Să fii serios? Nu în ajunul luptei: N-ar fi o atitudine-ostășească! Doar unui general îi sade bine Să fie gînditor; aventurierii De teapa mea, sînt mai voioși din fire. De ce-am gîndi? Zeița tutelară La care ne-nchinăm, întruchipată într-un conducător, ne poartă grijă. 595 38* De gînduri țiueți-i pe-ostași departe! Dac-am începe să gîndim și noi, Ar trebui să spargeți singur zidul! BOURBON: Cum zeflemeaua nu pare-a-ți știrbi Curajul ostășesc, ți-o-ngădui, fie! CEZAR: Vă mulțumesc — e singura răsplată Pe care o primesc, de cînd mă aflu în slujba voastră. BOURBON: Mîine vei plăti Tu însuți! Ia privește—• acele turnuri: în ele stă comoara mea ascunsă... Dar, Philibert, să ținem sfat! îți cerem Să fii și dumneata de față, Arnold! ARNOLD: Eu, Prințe, vă slujesc atît pe cîmpul De luptă, cît și-n sfatul de război. BOURBON: în ambele ți-c prețuită slujba, Iar mîine-n zori îți vom încredința O treabă de răspundere. CEZAR: Dar mie? BOURBON: Un singur lucru: să-l urmezi în drumul De glorie, pe Bourbon... Deci, noapte bună! ARNOLD (către Cezar): Să-mi pregătești armura pentru-atac, Apoi să mă aștepți în cortul meu. (Ies Bourbon, Arnold, Philibert, etc.) CEZAR (singur): în cortul tău?! crezi că te las, de-ndatâ Ce-am dispărut? Sau că-acest trup scălîmb Ce cuprindea principiul vieții tale, înseamnă pentru mine altceva Decît o mască? — Să mai zici că ăștia Sînt oameni! Căpetenii și eroi, Cei mai buni fii — bastarzi —• ai Iui.Adam l Așa-i cînd dai materiei putința De-a cugeta! Tot încăpățînată Rămîne, tot haotic i-este gîndul, La fel ca fapta, și mereu se-ntoarce La elementele dinții. Ei bine, Cu-aceste jalnice păpuși mi-e dat Să mă distrez: e joaca unui spirit, 596 Cînd n-are de făcut ceva mai bun... Dacă-obosesc, am treabă printre stele, Pe care-acești nenorociți le cred Făcute-anume pentru ochii lor! Ce-ar fi să trag în jos o stea dintr-astea în furnicarul lor, și să-i dau foc? Cum s-ar mai risipi, sărind ca arse, Furnicile si, încetînd de-odată Să-și surpe cuiburile, ar începe Să-nalțe-o rugăciune-n cor! Hal Ha! (Iese Cezar.) ! PARTEA A ll-a SCENA 1 în fața zidurilor Romei. Asaltul: armata în mișcare, cu scări pentru escala¬darea zidurilor, în prim plan Bourbon cu o eșarfă albă peste armură. CORUL DUHURILOR ÎN VÃZDUH: Zorii vin, dar parcă-i seară. Ciocîrlia-ncotro zboară? Da ce-i soarele cernit? Ziua chiar să fi venit? Ochiul Firii-ntunecat e Peste falnica cetate, Dar se-aude-un aprig zvon Care i-ar trezi din somn Și pe sfinții ei, precum Și eroii făcuți scrum, Lingă apele gălbuie Ale Tibrului. — Cît nu e Prea tîrziu, în astă noapte Vă treziți, coline șapte! II Þii, ce tropot! însuși Marte54 Parc-ar trece mai departe! Cum urmează valul luna, Pașii-au o cadență, una! Spre moarte mărsăluiesc, 598 599 Zici că se rostogolesc, Dar în bună rînduială, Ca marea cînd țărmu-l spală, Peste diguri revărsată. Auziți larma turbată A armurilor! Priviți La războinicii suiți Pe scara ce-i poartă-n cîrcă, Vărgată ca o năpîrcă! III Priviți zidul înțesat Cu arme, în lung și-n lat — Lăncii lucii, tunuri zvelte, Cu bot negru, si muschete, Așteptînd, toate, să tragă: Vechea panoplie-ntreagă, Basca armele mai noi, Căci se duce și-un război între vechi și nou! — Pe-nguste Ziduri, vezi nori de lăcuste! S-a-ntors, Eemus, ceasul rău Al crimei fratelui tău! Sub altarul creștinesc Creștinii se războiesc — Soarta lor să fie, oare, între ei s& se omoare? IV Mai aproape, încă, încă! Cum, suind din stîncă-n stîncă, La-nceput lin ca un val, Cutremurul surpă-un deal,— Oastea se rostogolește! De eroii ei vorbește Lumea că-s nemuritori. Ei sînt doar primele flori Ale pajiștilor roșii Ce-ncing Roma: i-s strămoșii îngropați acolo, poate, Dar Romanul n-are-un frate! Alte nații duc război Și vă smulg laurii, — voi, Dormiți însă! Lacrimi varsă Pe Cartagina, că-i arsă, Doar fricoșii! — Nu mai plîngeți, Pe dușman de vrețisă-lfrîngeți!55' Multe neamuri buzna dau. Demult pîine nu mai au. Se reped spre zid, minate De ură și jind. — Cetate Glorioasă, numai milă Vrei să ne inspiri, și silă? Luptă, prin toți fiii tăi! Decît Alaric mai răi Sînt tîlharii unși cu smoală Ai Bourbonului! Te scoală, Cetate nemuritoare! Decît călcată-n picioare De aceste oști străine, Dă-ți foc singură mai bine! VI Ce fantomă-nsîngerată! Nici un Hector56 nu se-arată în această Troie, printre Ai lui Priam fii. — Părinte Bun le-a fost, iar ei frați buni, Nu ca ai Romei străbuni: Romulus pe al său frate L-a ucis! Umbra-i se-abate, Uriașă, peste zid. în clipa cînd 1-a sărit, Þi-a și profețit căderea. Cine-ar mai avea puterea, Azi, să curme-aî său asalt? Peste turnu-ți cel mai 'nalt, Remus limpede îți spune C-a venit să se răzbune! VII Mînioși te-nfruntă-acum: Zvon de iad, și foc, și fum 600 Te-nconjoară-n toată partea. Þi-a pătruns în ziduri moartea! Oțelu-n oțel izbește, Seara, vai! se prăbușește Cu soldați cu tot. — Hai, sus! Fiece ostaș răpus E înlocuit de-un altul. Tot mai crîncen e asaltul. Eoma-n șanțurile-i strînge Al Europei roșu sînge! Cade zidul, cînipul însă Va-ndrăgi recolta strînsă După-un astfel de potop. Dar o, Romă, încă-un strop De curaj dacă mai ai, Luptă — așa cum te luptai! VIII înc-o dat', bătrîni Periați57, Casele nu le lăsați Stăpînite de vreo Ațe58! Un Nero59 străin nu poate Să vă facă decît rău! Un Roman pe-un frate-al său Dc-l răpune, tot Roman e, Pe cînd Brennus80 un dușman e! Deșteptat i-vă, martiri! Aveți sfinte-ndreptățiri: Zeii tot mai au putere, Chiar cînd mîndrul templu piere! Ctitori de străvechi altare, Zdrobiți ostile barbare! Tibrule, prin tine Firea Să-și arate-mpotrivirea! Ca un leu prins în capcană Sară inima romană! Roma, chiar de n-o fi vie, A Romanilor să fie! BOTJRBON: ARNOLD: Bourbon, Arnold, Cezar și ceilalți ajung la poalele] zidu¬lui. Arnold se pregătește să-și arunce scara. Stai, Arnold! Eu sînt primul! A, nu, prințe! 601 BOUKBON: CEZAR: ARNOLD: BOURBON: ARNOLD: BOURBON: CEZAR: -BOURBON: ARNOLD (către CEZAR: ARNOLD: BOURBON: îți poruncesc! Urmează-mă! îmi place Să fiu urmat, dar nu să fiu condus î (Bourbon își fixează scara și începe să urce.) Hai sus, băieți! (Bourlon cade, atins de un proiectil.) Și jos! Puteri eterne! Vor fi-ngroziți soldații... Răzbunare! Dă-mi mîna! N-am nimic. (Bourbon ti apucă de mină -pe Arnold ți se ridică, dar cade din nou, tncercînd să-și vîre piciorul *n scară.) S-a zis cu mine, O, Arnold! Tu ascunde-mi prăbușirea Și totul va fi-n ordine, aruncă Asupră-mi pelerina, ca s-acoperi Ceea ce în curînd se va preface în pulbere. Să nu vadă soldații! Să vă mutăm de-aici, cu ajutorul... A, nu, băiete, moartea e aproape. Ce-i, însă, viața unui om? Prin duhul Bourbonilor, va dăinui puterea-mi! Ai grijă ca soldații să nu afle, Cit n-au învins, că-s doar uri boț de lut. N-ați vrea să sărutați, alteță, crucea? N-avem aici un preot, dar e bun Chiar și-un mîner de spadă: folosit A fost și-n cazul lui Bayard61, îmi pare... Tocmai acum îmi pomenești de el, Bicisnicule? Dar o merit... Cezar): Taci, Nemernicule! Cum? Cînd un creștin Dă ortul popii, eu să nu-i ofer Un foarte creștinesc „Vade in pace?"62 Taci! Oehii-aceștia, care nu vedeau în lume un egal, sticloși îmi par! O, Arnold, dacă-n Franța te vei duce... Dar ce se-aude? Lupta se încinge... O, dacă-aș mai trăi un ceas, o clipă, Ca să mor dincolo de zid! Hai, Arnold, Nu-ți pierde vremea, altfel fără tine Vor cuceri ei Roma... ARNOLD: Dar si fără Domnia voastră! BOURBON: Nu, căci eu prin spirit îi voi conduce. Hai, ascunde-mi lutul Și nu sufla o vorbă despre faptul Că mi-am pierdut suflarea. Du-te, dară, Și biruie! ARNOLD: Nu, nu vă pot lăsa! BOURBON: Ba, trebuie! Adio! Sus, băieți! Biruitoare-i lumea! (Bourbon moare.) CEZAR (către Arnold): Hai la treabă! ARNOLD: Da, ai dreptate. O să plîng pe urmă... (Arnold, acoperă cadavrul Bourbonului cu o mantie, apoi se urcă pe scară, strigtnd) Bourbon! Bourbon! Băieți, a noastră-i Roma! CEZAR: Ai fost bărbat, alteță. Noapte bună! (Arnold, urmat de Cesar, ajunge pe meterez; amtndoi, insă, stnt doborîți.) CEZAR: Grozavă tumbă! Conte, ești rănit? ARNOLD: Nu. (Se urcă din nou pe scară.) CEZAR: S-a înfierbîntat copoiul ăsta! Și nu-i o joacă de copii! Acum Pe meterez i-e mîna, îl cuprinde Ca pe-un altar... își pune si piciorul! Dar ce-mi văd ochii ?Un Roman? RÃNITUL: 603 (Cade un om.) Oricum, E prima pasăre din cîrd, căzută Afar' din cuib... Ce-i, omule, cu tine? Un strop de apă! CEZAR: Nu-s, pînă la Tibru, Alte lichide, în afar' de sînge! RÃNITUL: Mor pentru Koma! (Moare.) CEZAR: Și Bourbon muri Tot pentru ea, dar altfel... O, acești Nemuritori, și nobilele țeluri Ce-i mînă!... Dar e vremea să mă duc La tînăru-mi discipol: o fi-ajuns în Forum... înainte, înainte! (Cezar se urcă pe scară. Cortina.) SCENA A 2-a In oraș, lupte de stradă 'mire atacatori și asediați. Locuitorii fug in dezordine. Intră Cezar. CEZAR: Nu-mi pot găsi eroul: o fi-n gloata Ce-i urmărește pe fugari, sau poate. Se bate cu cei deznădăjduiți. Dar ce-mi văd ochii? Niște cardinali Ce nu par dornici de vreun martiraj... Þii, cum mai fag prelații! De-ar putea Să-și lepede ciorapii, cum și-au scos Și mitrele, le-ar fi mult mai ușor — I-ar ocoli si hoții! Las-să fugă! N-au cum să-și mai păteze-acum ciorapii, Căci si noroiul este purpuriu... Intră un grup de soldați care se lat între ei. Arnolă, in fruntea atacatorilor. • Iată-l că vine, cot la cot cu Gloria Și geamănul ei, Sîngelo... Stai, conte! Ferește! Nu vreau să le dau răgaz. Nu te pripi! Unui dușman ce fuge, îi faci un pod de aur... Eu ți-am dat Un trup frumos, scutit de-anume boli Trupești, nu și de cele ale minții, Căci minte nu pot da! Iar de ți-am dat 604 ARNOLD: CEZAR: ARNOLD: CEZAR: ARNOLD: ROMANUL: ARNOLD: ROMANUL: CEZAR: ARNOLD: ROMANUL: CEZAR: 605 Al fiului lui Thetis trup, în Styx Nu te-am muiat, iar inima-ți vitează N-am cum invulnerabilă s-o fac Mai mult decît călcîiul lui Ahile... Socoate-te, deci, încă muritor Si fii prudent! Păi, cine-ar mai lupta Dacă s-ar socoti invulnerabil? Ce luptă-ar fi si aia? îți închipui Că umblu după iepuri, cînd rag leii? (Arnold se aruncă în luptă.) Grozavă mostră de umanitate! De, sîngele i s-a urcat la cap, Și chiar dacă-si va pierde cîțiva stropi, îi va mai trece poate fierbințeala! (Arnolă se bate cu un soldat roman, care se retrage spre un portic.) Predă-te, sclaviile! Te voi cruța! Prea ești pripit la vorbă... Și la faptă! Sînt cunoscut pentru cuvîntul meu. La fel voi fi și eu, prin fapta mea. (Cei doi se luptă din nou. Cezar înaintează.) Te-oprește, Arnold! Ai în mîna ta Un artizan ilustru, sculptor strașnic, Mînuitor de săbii și pumnale... Stai. mușchetar e!... El 1-a doborît Pe vajnicul Bourbon... Atunci, înseamnă Că și-a sculptat el însuși monumentul! Sper să-l sculptez pe-al unora mai vrednici Ca tine! Bine zis, pietrare! Meșter Ești și la vorbă, nu doar la cioplit Iar cel ce va-nccrca să te omoare Se va căzni, cum te-ai căznit și tu, Cellini63, dînd în marmora Carrarei64. (Arnold îl dezarmează și-l rănește ușor pe Cellini; acesta scoate un pistol și irage, apoi se face nevăzut, ieșind prin portic.) CEZAR: ARNOLD CEZAR: ARNOLD CEZAR: ARNOLD CEZAR: ARNOLD CEZAR: ARNOLD CEZAR: ARNOLD CEZAR: ARNOLD 606 Dar ce-ai pățit? îmi pare c-ai gustat Din vinul roșu al Bellonei65... (clătinindu-se): A, E doar o zgîrietură. Dă-mi năframa! Nu, n-o să-mi scape-așa! Unde ți-e rana? în umăr, dar nu-n brațul care luptă... Destul! Mi-e sete! O, dac-aș avea Un coif cu apă! Greu de căpătat E-acest lichid, la mare preț acum... Mi-e sete, vai, din ce în ce mai tare! Dar voi găsi un mijloc s-o astîmpăr. De nu vei fi astîmpărat tu însuți... Vom da cu zarul și vom hotărî: Egali ni-s sorții... Dar vorbind, pierd vremea. Mai repede, te rog! (Cezar ii leagă năframa în jurul brațului.) De ce ești leneș Și nu te bați? Păi, filozofii voștri Priveau ca niște simpli spectatori A lumii scenă, cum ar fi privit Și Jocurile-Olimpice. Eu, unul, Cînd văd o pradă pentru care face Să te și bați, pot deveni un Milon89... Te-ai bate c-un stejar... Și cu-o pădure, Dacă-mi convine: ori mă bat cu-o gloată, Ori nu mă bat de loc!... Vezi-ți de treabă, Iar eu îmi voi vedea de treaba mea, Privindu-i pe-acești jalnici lucrători Care-mi vor strînge fără-un ban recolta. Ești încă demon... Iar tu, om... N-aș crede Că-arăt a om! CEZAR: ARNOLD: CEZAR: De ce? Ba, ești, cu-adevărat. Pentru că simți, pentru că vezi. (Arnold iese, avlniîndu-se in luptă, care continuă între grupuri răzlețe. Cortina.) SCENA A 3-a Catedrala Sf. Petru. Interiorul ei. La altar, Papa. Preoți etc. tnlr-o mare înghesuială, spontă de cetățenii care se refugiază înăuntru, urmăriți de sol¬dați. Intră Cezar UN SOLDAT SPANIOL: Tovarăși, jos cu-aceste candelabre! Dați-i la cap chelbosului de colo! Mătănii de-aur are! UN SOLDAT LUTERAN: Eăzbunare! întîi ne răzbunăm, pe urmă jaful! Acolo-i Antichristul! CEZAR (intervenind): Ce poftești, Schismaticule? SOLDATUL LUTERAN: Ca un bun creștin, Vreau capul Antichristului trufaș!87 CEZAR: De și-ar putea vedea învățăceii, S-ar lepăda de propria-i credință Chiar fondatorul ei!... Mai bine'p^adă! SOLDATUL LUTERAN: E-un diavol! CEZAR: Taci! Păstrează taina asta, Altminteri te socoate printre-ai săi... SOLDATUL LUTERAN: De ce vrei să-l salvezi? Repet, e-un diavol, Sau solul diavolului pe pămînt! CEZAR: Așa, deci! Vrei adică să te bați Cu cei mai buni prieteni? Stai'cuminte, Băiete: încă nu i-a sunat ceasul! 607 SOLDATUL LUTERAN: Se va vedea! (Soldatul luteran se repede înainte, dar un soldat 'din garda papală trage în el, făcîndu-l să se prăbușească în fala Mărului.) Þi-am spus eu c-o pățești! f CEZAR: SOLDATUL LUTERAN: Și n-o să mă răzbuni? CEZAR: A, nu! Doar știi Că „Eăzbunarea-i a lui Dumnezeu" — Nu-i plac mijlocitorii... SOLDATUL LUTERAN: De-l loveam, Aș fi ajuns în cer, încununat De-o glorie eternă! lartă-mi, Doamne, Nevolnicia brațului prea slab Și-ndură-Te de' robul Tău! — E, totuși, O biruință: Babilonul piere, Iar tîrfa de pe cele șapte dealuri68 Și-a pus în locul rochiei roșcate Cenusă-n cap! (Soldatul luteran moare.) ,f\ $j.£ CEZAR- Da, dar amestecată Cu propria-ți cenușă! Bravo, Babei! (Soldații din garda papala se apără cu disperare, în *'$• timp ce pontiful fuge, printr-un coridor secret, spre Vatican și castelul St. Angelo._) p CEZAR: Frumoasă luptă! Popii și soldații — Aceste vechi vocații omenești — Se iau de gît! N-am pomenit o farsă r>8 Mai comică, de cînd vestitul Titus69 , mai-iunie 1822 (Herbort Read, Byron, Londra, 1951, p, 30), ceea ce demonstrează oâ -î e ocupa o perioada relativ compacta a creației poetului. 1 Martin K. Numi. op. cit., p. 101. 1 Vezi Saraue] C. Chew, cp. di., p. 81. sl -t văluie mai brutal, e mai greu de rezolvat decît în oricare dintre operele dramatice ale lui Byron. Dogele Faliero, protagonistul celei dinții drame, la început slăvit de ceilalți nobili ai Veneției, apoi azvîrlit de ei în dizgrație, se răzvrătește, pornește o răscoală, e trădat și de ceilalți, e prins și deca¬pitat pe treptele Marii Scări a Palatului Dogilor. Destinul lui reflectă viziu¬nea încă ezitantă a celui care aderase la o conspirație, întemeiată, totuși, pe participarea unor clase sociale diverse: neîncrederea lui în mulțime exprimă poziția „unui aristocrat", credincios ideilor revoluției, iubind sincer libertatea, dar care nu credea în puterea celor mulți"1. Cealaltă „tragedie venețiană", Cei doi Foscari, reia tema, dar cu o intensitate sporită, de vreme ce purtătorii ideilor antagonice — patria, înțeleasă ca rațiune supremă a existenței și lealitatea față de clasa căreia îi aparține individul — sînt, ca în opozițiile teatrului lui Corneille, fiul și tatăl. Tînărul Foscari se jertfește pentru Veneția, socotind că datoria pentru țară e datoria fundamentală a oricui; bătrînul doge pedepsește această abatere a fiului său de la obligația de a rămîne credincios ierarhiei aristo-cratice. Conflictul are, însă, o puternică tentă romantică și nu vom fi sur¬prinși să îl legăsini — ca și pe acela al lui Manfred — printre izvoarele de inspirație ale picturii lui Delacroix. „Nicăieri în altă parte Byron nu a dezvăluit nia-' clar separarea dintre dorința sa de libertate, de dreptate firească, și sentimentul că e, totuși, necesară o autoritate ordonatoare"2. Sardanapal — scris, ceva mai devreme, în același an — proiectează acțiunea pe un fundal cu totul diferit, acela al istoriei străvechi — Asiria din vremea regelui care a lăsat amintirea setei sale mereu nepotolite de fast (și el erou al unei foarte semnificative compoziții a lui Delacroix). Regele din Kinive se lasă în voia dorințelor voluptoase și, cu toate că păs¬trează în adîncul sufletului intenții dintre cele mai generoase, nu poate să se împotrivească răscoalelor pe care nepăsarea lui le provoacă, la fel ca și violența nestăpînită a lui Faliero. în viziunea lui Byron, Sardanapal e modelul suveranului luminat, brav, supunîndu-se intereselor supușilor făi; „în ceea ce privește temperamentul, omenia, curajul mergînd pînă !a sacrificiu, Sardanapal ilustrează idealul comportării unui conducător, în sistemul byron;an de valori"3. Dacă aceste trei drame au eșuat în încercarea lui Byron de a transforma teatrul englez și de a întemeia o tradiție clasică engleză, aceasta s-a în-tîrnpiat, negreșit, pentru că „ele au apărut în momentul de culme al ro¬mantismului și pentru că, în spiritul lor, erau mai curînd europene și ita-iienești decît clădite în sensul tradiției naționale"4. Indiferent dacă Marino 1 E.D.H. Johnson, „A Political Interpretation of Byron's Marino Faliero''. în Modern Language yuarterly, Iii (1942), p. 425; citat în Paul G. Trueblood, op. cil., p. 105. 1 M.K. Joseph, op. cit., pp. 114—15. •Paul G. Trueblood, op. cit., p. 105. ' W.J. Calvert, op. cil., p. 172. 1 Faliero reprezintă punctul cel mai înalt al eforturilor lui Byron de a crea o dramă clasică, așa cum crede Rutherford, sau dacă această calitate o înde¬plinește Sardanapal— pe care o preferă Joseph —, criticii sînt, aproape în unanimitate, de acord că toate cele trei drame laolaltă constituie o etapă importantă în încercările continue ale lui Byron de a descoperi forme poe -tice noi, adecvate exprimării unor complexe stări de spirit. „Se cuvine să-l recunoaștem pe Byron ca pe un pionier al epocii sale: lui îi revine me--ritul că, în plin romantism, s-a integrat în neîntreruptul efort ce a marcat istoria literaturii engleze de la Shakespeare pînă în zilele noastre de a așeza drama poetică «pe un temei contemporan funcțional»1. Asemenea lui Elioi sau lui Yeats, în secolul nostru, Byron „a înțeles nevoia de a regîndi și a reformula chestiunea expresiei dramatice și de a-i găsi noi modele; la fel ca succesorii săi, el merită să i se acorde acest credit, indiferent de succesul sau eșecul cutărei sau cutărei piese"2. Și să nu uităm că, dacă premiera lui Marino Faliero nu a însemnat neapărat un succes, fără să fie nici un eșec, în scliimb Cei doi Foscari, bene¬ficiind, în 1838, de interpretarea lui Macready, cel mii de seamă actor englez al vremii, a reprezentat un adevărat triumf: „asistența, în picioare, a ovaționat, fluturîndu-și batistele"3, iar psste cîțiva ani Verdi va compune o operă al cărei libret era bazat pe textul dramei lui Byron. Și Sardanapal, pus în scenă tot în 1838, de Charles Kean, a fost, foarte bine primit de pu¬blic, deși, din nefericire, tăieturile operate în text diminuaseră mult sem¬nificația morală și, o dată cu aceasta, și interesul tematic al dramei. Să constituie dramele din 1821 dovada unei paradoxale anticipări a gustului spectatorilor din perioada în care se conturaseră îndeajuns de precis direc¬țiile unei reacții antircmantice? Ultima dramă terminată de Byron (1821—22) este Werner, dedicată lui Goethe; în prefața ediției din 1822, poetul mărturisea că, în 1815, începuse să scrie o piesă care era, de fapt, adaptarea unei povestiri gotice, Krvits-ner, citită de el în copilărie4. După șapte ani, el se întorcea la povestirea germană și crea o veritabilă dramă gotică, în care apar bandiți, castele ruinate, uși secrete, neașteptate schimbări ale destinului, misterioase în¬rudiri descoperite miraculos, un fiu pierdut și regăsit, un personaj ale cărui dimensiuni eroice „sînt prea mari pentru a se potrivi cu viața adevărată"5. Cu alte cuvinte, o întreagă recuzită caracteristică întru totul convenției goticului, culminînd cu. spectaculoasa dezmințire a așteptărilor specta¬torului care încearcă să-l ghicească pe criminal. 1 Paul G. Trueblood, op. cit., p. 105. 1 31.K. Joseph, op. cit., p. 112. 'Martin K. Xurrai, op. cit., p. 104. 4 Vezi Francis M. Doherty, Dijron, Londra. 1968, p. f). Ibii. 706 Drama nu se limitează, desigur, la efectele realizate în tradiția nara¬țiunii gotice; ea conține o dezbatere privitoare la păcat (în speță, la păcatul moștenit, ceea ce aruncă lumină asupra unei dureroase obsesii a lui Byron). Contrastul dintre tatăl care detestă violența și fiul —ucigaș cu sînge rece — e caracteristic drimelcr byrcniene, iar exegeții au crezut că pot iden¬tifica surse elisabetane (Henrie al IV-lea, Partea întîi și Eenric al V-lea ale lui Shakespeare1). Și, mai presus de orice, ei au apreciat fără rezerve versul energic, fluent, adesea scînteietor. ScristoMn 18gg fdarjmMcat. cum se știe, în 1824), fragmentul dra-JmA '.kMu^.mteipretat adesea ca „o appTă rejr.cheie perioada dramelor "concepute în spirițul_«n'sfcÞe?or"2. In realitate, chiar șî așa cum Ira rămas~3e~te-B7TTJTÎ7 cele cîteva scc^ieTiără să închege o ac¬țiune dramatică, spun, totuși, mai mult. Povestea propriu-zisă e_simplă, un amestec de roman gotic și de drgmă~lavigtiana: un ghebos, Arnold. e_ T vizitaț_de~TTrăvbl care-i TJTOpumTun schimb bizar: un trup superb pentru^ "că/rin a r. 111 in; cnrp cocoșat. Cei doi, într-un cuplu care le-a evocat unora " pe _Don_Quiioțeși pe Rfl.-nrjin3, pnme,sc. să făptuiască isprăvi de vitejie^ drnrniil loTlîîicîndlît7Þ"1îăTaEoma, la asediul șijajejuirea căjeiajanidpă. „Dar, încă din prima scenă, ascultăm cuvintele grele ale nn_eijmame_ce-i *""rppTnsRa.7ă. l^iița1^b^TifiTÞrnțațfia:_£OYada tristă că _ocara pe care j-a ăzvîriîse~o"dinioară proprîaTa mamă îl uimirea pe Byron după atîția ani. Cu toate că A^noldjiu e deloc un erou byronian: el suferă îngelTftrgr.-fnră-să se răzvrătească și socotește, la un moment dat, că singura rezolvare " e sinuciderea (dar e salvat de „un bărbat înalt și negricios" care apare, "~cu un efect tipic romantic, din pîcja adunată în jurul unei fîntîni). S-a 'oEservat cu dreptate că, dintre cei doi, Diavolul — suav, spiritual, arogant, disprețuitor — se apropie mai mult de portretul poefiihiy Cu tnatp. ț-.ă si_ la Arnold se deslușește clar un_grgoli_u_a_I infiimită'tji(dț pildă, o sinmifi-•^TTafivă evocare a, luijnrrmr_£cl Șchiop, cei care a putut să învingă natura ' potrivnic â, evocare ce păstrează ceva din mîndria cu care Evron își amintea r"""fle izbînziie sale sportive din anii de școală). Schimbarea schilodului urma să încheie o direcție a dramaturgiei byroniene inaugurată de Manfred și care se dezvoltase paralel cu piesele istorice de factură neoclasică. Cu un an înainte de a fi început să scrie drama lui Arnold și a transformării sale, Byron compusese două „mi stere", reinterpretări ale unor legende biblice cuprinse în cartea Geneici. Ur.a dintre ele, Cer și pămînt, e socotită de unii comentatori a fi „prima parte a unui poem neteiminat"4. Istoricii literari au pus în lumină influența lui 1 Vezi ibid.; M.K. Joseph, op. cit., p. 101; \V~.J. Calvert, op. cil., p. 'Vezi M.K. Joseph, op. cit., p. 104. 3 Vezi Franeis M. Doherty, op. cil., p. • Idim, p. 122. 708 l . 100. Siielley, evidentă mai ales în stilul coral al dramei1. Tema centrală e aceea a dragostei vinovate, prezentă în multe poeme ale sale; aici, ea e tratată îndeajuns de confuz și nu se poate ști ce pedeapsă le așteaptă pe fiicele lui lafet care au păcătuit cu îngerii. Singurul lucru care se poate bănui e că ele sînt sortite nimicirii, de vreme ce sint urmașe ale lui Cain, ce] care stîrnise cîndva mînia neiertătoarei divinități. Speranța lui lafet de a vedea lumea salvată din ucigașul potop e spulberată de Duhurile răului, a căror ironie sardonică e, parcă, o prelun¬gire a aceleia din Ghilde Harold: crîncena pedeapsă nu va schimba nimic și omenirea va avea parte de aceleași dureri, va fi supusă acelorași păcate, iar sancțiunea și răsplata vor fi la fel de nedrepte. Dumnezeirea e implicit învinuită de cruzime, hotărîrca ei de a distruge lumea cu toate frumusețile ei fiind un păcat cu mult mai greu decît acela pe care ar vrea să-l pedep¬sească. Blestemul pe care îl aruncă Dumnezeirii o mamă ce-și știe pruncul osîndit să piară în cataclismul dezlănțuit de o mînie rece și trufașă e grăitor pentru înțelesurile acestui „mister", în esență foarte puțin scenic. Deși se pare că a fost scris înainte d&Cerji^pămînt (tot în cursul lui 1821, dar imediat după Cei doi Foscari ciuzie a unei meditații privitoare la destin'ii orrmiui confruntat cu neîndu-^rarea forțelor mai puternice decît firava lui făptură, supusă suîerîntei si morții.Modelul este, evident, mai curînd cel al misterelor medievale decît al tragediei neoclasice pe care îl urmaseră dramele compuse cu puțină vreme mai înainte. DSr sursele interpretării filosofice pot fi identificate în gîn-direa raționalistă a secolului al XVIII-lea, care se deslușește sub aparențele romantice ale multora din scrierile sale. în prefața dramei, Byron însuși Jși_recunoaste ca puncte de pornire Genesc^Moarlea lui Alei de Soloraon ^ Gessner jj — dj?"^"_~:teoria catastrofelor a lui Cuvier. Răzvrătirea împotriva divinității dcspotke era preluată, cu 'siguranța, din ParadiguT ~ 'călarrorleiprin spațiile stelare se afla în Gînăurile de — -f ?LÎL^^^-^2iJLl3li-Sh.eJLky, La fel de amalgamate sînt și sugestiile filosofice pe care Byron și-a clădit drama: jelcmente disparate ale dogmei calvine^ viziunea atomistă a, iui Lucretiu.s7lîelsmurTui Pope, ideeajjlurîtătii lumilor a Iui'. Bernard de_ Fontenclle, „degenerarea organică" a lui Buffon, „preadamismul" „că¬lugărului" Lewis și, firește, așa cum preciza el însuși, teoria cataclismelor ciclice a lui Cuvier2./Cat« e scrisă într-o vreme ce despărțea prăbușirea credințelor fundamenTStfste, șjmjinită cu adîn.că pioșenie pe textul biblie, dejțpjjjiția sintMplnr hinlngjf.n și ort.ningjf.p alp. Ini Darwin și Charles Lvell. byronian, cu sensul implicit al vastului spațiu cosmic, e esentia.]-mente modern"3. 1 Herbert Read, op. ciL, p. 33. 'Vezi M. K. Joseph, op. cii., pp. 117 — 21. 1 Pau! G. Trueblood, (.p. cit., p. 109. M Asemenea lui Manfred și lui lafet, Cain e mistuit de întrebări\pri¬vitoare la sensul destinului uman. El este eroul corîliillilaui dintic bum ftrabu- s.sindu-se sub povara ei; încercarea lui_de a rezolva conflictul dintre injus-ii.tia~cosm.ică"și propriul ^saTT'gMț dedreptate e zadarnică. I se par odioase și cruzimea Divinității și cea a sacrificiului pe care dăruiește drept ofrandă. Cain e un fanatic al rațiunii inflexibile. aduce_ pe_ lume moartea: și cea dinții moarte e o crimă. Evoluția ideilor lui Byron, de-a lungul celor cinci ani care despart compunerea celui de-al treilea cînt al lui Ghilde Harold de publicarea lui Cain (Werner și Cer și pămînt, scrise la scurtă vreme după aceea, reflectă atitudinea filosofică și morală ce definește „misterul" din 1821) conturează despărțirea de panteismul romantic și respingerea hotărîtă a viziunii unei „naturi binevoitoare", adoptarea unui pesimism evoluționist în Cain și în dramele care îl vor urma (Don Juan, scris, cum se știe, în aceeași pe¬rioadă, va consemna aceeași semnificativă devenire a personalității poetu¬lui). Protestul violent care a întîmpinat publicarea lui Cain, in decembrie 1821, învinuirile de „blasfemie" reprezentau, de fapt, opoziția aristocra¬ției conservatoare și a puritanismului față de întreaga operă a unui poet răzvrătit. Dramaturgia lui Byron cuprinde, la fel de expresive și de semnificî-tive ca și poemele lui, înțelesurile unei ireductibile revolte împotriva ponci¬furilor, a injustiției și a prejudecăților morale și sociale. Dan GRIGORE8CU |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate