Când mă alintă și mă tachinează drept „Sisifa”,
În glumă îi spun „Bolovane”, șmecherește,
Și-mpărtășim secretul nostru bărbătește
Că bolovanu-i bobul meu sfințit
Care mă duce zi de zi în vârf de munte:
De câte ori ajungem sus, mă pune, negreșit,
Să stau într-un picior, flexat,
Iar mâna să mi-o răsucesc la spate, într-un fel de punte
Sub care capul să mi-l vâr, contorsionat.
Astfel privesc, cu doar un ochi deschis, din miez de frunte,
Către mirabil-admirabila, splendida lume, foarte relaxat,
Până mă plictisesc și-i spun grăuntelui sfințit,
Ce pare, în ciudatul lotus, nițel cam adormit:
„Acum, că am venit și am văzut,
Putem să ne învingem impulsul rătăcit
Și să ne-ntoarcem împăcați acasă,
La lucrurile vii ce ne rămân, pe seară, de făcut?”