Personaje: Eusebiu, Amanda, Virgil, Tudor, Domnul Profesor, Igor,

Pe scenă sunt o masă și niște scaune. Un om sta în poziție de fetus (Domnul Profesor), o femeie desenează la șevalet (scenografa, Amanda) și un rus (Igor) care cântă la o chitară pe un scaun. Acesta din urmă stă cu scaunul chiar lângă Domnul Profesor. În scenă intră agitat un tânăr (actorul, Eusebiu).

Eusebiu: (către cei din cameră) Ce s-a întâmplat? Unde e?

Nimeni nu pare dispus să-i răspundă și nici acesta nu-l observă pe profesor.

Eusebiu: (către scenografă) Ce faci? Unde e?

Amanda: (pictează în continuare nedisturbată de acesta) Vezi să nu calci pe el...

Eusebiu se uită în jur și-l observă pe profesor. Vrea să se repeadă către acesta dar rusul din chitară dă câteva sunete amenințătoare și-l face pe Eusebiu să se uite către el.

Eusebiu: (către rus) Ce vrei?

Rusul îi răspunde în rusă.

Eusebiu: (către Amanda) Ce se-ntâmplă aici? (către Domn Profesor) Domn’ profesor!

Amanda: Profu’ vrea să moară.

Eusebiu: Ce?

Rusul se așează la loc pe scaun și-și continuă cântarea la chitară.

Amanda: Vrea să moară. Ce n-ai înțeles?

Eusebiu: (agitat) Cum?

Eusebiu iar vrea să se aproprie de profesor dar rusul face același joc și-l oprește pe acesta.

Eusebiu: (către Amanda) Cine-i ăsta, mă?

Amanda: Vecinu’ de la patru...

Eusebiu: Cine?

Amanda: (se oprește o secundă din pictat) Da’ tu nu pricepi din prima, vrei de fiecare dată să-ți repet...

Eusebiu: Ce să pricep? Ãsta pe care nu l-am văzut în viața mea (arată către rus) zdrăngăne lăuta, tu dai din pensulă aiurea iar domn’ profesor stă întins pe jos în frigu’ ăsta...

Rusul zice ceva în rusește.

Eusebiu: (către rus) Înțelegi ce zic?

Rusu’ nu-i răspunde. Eusebiu se așează pe un scaun.

Eusebiu: Domn’ profesor! ... Domn’ profesor!...

Amanda: (calmă) Mă, da’ căpos ești, nu înțelegi că vrea să moară...

Eusebiu: (nemulțumit) Hai termină cu prostiile astea, să chemăm salvarea, a pățit ceva?

Amanda: Citește și tu hârtia de pe masă...

Eusebiu se uită pe masă și vede o foaie. O ia și începe să citească cu glas tare.

Eusebiu: Testament, azi 15 februarie... (către Amanda, speriat) azi nu suntem în 23?

Amanda: Ba da.

Eusebiu: (dă din cap dezaprobator la replica Amandei)... ok,
azi 15 februarie, eu, Constantin Pătroi, fiul lui Mitică și
al Catrinei, în deplinătatea facultăților mintale am hotărât
următoarele: la vârsta pe care o am consider că sunt destul
de matur să decid ptr. mine însumi ce este mai bine, așa că
m-am hotărât să mor. Nu este o decizie luată în pripă, pur și simplu cred că am trăit destul, am obosit și sunt plictisit de diminețile neîncetate și de serile mereu prezente. Moartea mea reprezintă decizia unui om liber, sau
cel puțin care are senzația că este liber, eu fiind destul de viciat și ancorat în mizeria înconjurătoare. Gata, am făcut ce era de făcut, e timpul să plec, trebuie să părăsesc scena în aplauze și nu cred că mai pot da nimic...de fapt nu mai am cui da… (către Amanda) tu ai citit asta?

Amanda: Da...

Eusebiu: (nervos) Lasă dracu’ pensula aia și vorbește cu mine, nu-mi mai răspunde în doi peri...

Amanda: Citește mai departe...

Eusebiu:... (începe să citească) Trebuie precizat cum vreau să mor. Dacă de luare mea ființă nu m-a întrebat nimeni nimic, de moarte, în schimb, vreau să fiu în totalitatea drepturilor mele ca individ. (lasă testamentul pe masă, se ridică în picioare și se îndreaptă hotărât către profesor, dar îi sare în față rusul)... vrei scandal? Amanda vine între cei doi. Îi dă cu pensula pe față lui Eusebiu murdărindu-l de roșu pe frunte.

Amanda: Cocoș, de ce nu vrei să citești testamentul până la capăt... de ce te grăbești?

Eusebiu: (către profesor) Domn’ profesor asta-i o probă ceva, vă jucați?

Amanda: (se întoarce la șevaletul ei) Citește, citește...

Eusebiu se așează pe scaun și ia din nou testamentul în mână.

Eusebiu: Am să-i rog pe toți cei care vor veni în casa mea
în perioada următoare și probabil mă vor găsi întins pe jos
să nu mă deranjeze, am vorbit deja cu Igor (ridică ochii către rus) să-mi fie luntraș și cu a lui chitară să-i împiedice pe toți cei care vor vrea să interacționeze cu mine. Primul care va veni la mine dintre discipolii mei voi dori să picteze pe șevaletul pregătit din colț tot ce va vedea că se întâmplă aici și să-mi respecte prima dorință, să nu mă deranjeze. De lăsat, nu am ce lăsa în afară de orele petrecute împreună care sper că au transformat oameni sau cel puțin i-au mai conturat puțin. Gata, nu mai pot, nu cred că mai am tuș în minte să mai trasez ceva, mai bine plec și vă las… nu, nu mai am totuși o ultimă dorință...

Eusebiu se uită pe spatele hârtiei să vadă dacă mai e scris ceva după care se uită pe masă după altă foaie.

Eusebiu: (către Amanda) Păi... care e?

Amanda: (zâmbește) Nici nu-ți dai seama cât de mult mă bucur că am venit prima, eu sunt pictorița, voi...

Eusebiu: (zâmbește ironic) Nu... îți spun eu ce întâmplă, e o lecție, e un scenariu iar tu ești naivă și ai intrat într-un joc pe care nu-l înțelegi.

Amanda: Unu’ la mână, dacă îmi mai vorbești impertinent dau cu tine și cu tupeul tău de actoraș de pământ de nu te vezi, doi la mână sunt aici de 2 zile...

Eusebiu: (se agită din nou, se ridică în picioare) Mai, oamenilor ați înnebunit, cum să-l lăsăm să moară? (se duce către Igor, rusul) Ivane, lasă-mă să văd dacă mai are puls...

Amanda: (îl întrerupe) Igor...

Eusebiu: ... (către rus) Scuză-mă, Igore, hai să vedem ce-i cu omu’ ăsta...

Rusul cântă impasibil la chitară și zice ceva în rusă.

Amanda: A zis că nu se poate și că trebuie să-i respectăm ultimile dorințe...

Eusebiu: (către Amanda) Bine, bine da’ spune-i... (mirat) da’ tu de unde știi ce zice?

Amanda: Pentru că înțeleg...

Eusebiu: Știi bulgărește?

Amanda: Rusește, am făcut masterul de scenografie la Moscova 2 ani...

Eusebiu: (se așează pe scaun) Și eu ce fac pentru el?

În scenă intră Tudor (regizorul de film). Are în mână două sticle de vin roșu.

Tudor: Amanda unde-s paharele?

Eusebiu: (bucuros că îl vede) Domnul Vișan, ce faceți? (se ridică de pe scaun)

Tudor: (către Eusebiu) Tinere artist, cu ce ocazie ne onorezi cu prezența?

Eusebiu: (mirat) Cum n-ați aflat de domn’ professor? (arată spre acesta)

Tudor: Ba da ...

Eusebiu: Și cum? Ce facem?

Tudor: (bine dispus) Bem... (către rus) Ilici adu paharele!

Amanda: Igor! Și nu e aici să ne aducă paharele...

Tudor: (către Amanda cu o privire vinovată) Te-ai gândit să faci niște dreptate… (către rus) Ivane scuză-mă…

Eusebiu: (agitat) Eu nu înțeleg nimic… chiar nu cheamă nimeni salvarea?!

Tudor: (se așează pe scaun, către Eusebiu) Fii bun și adu tu paharele, te rog…

Eusebiu se conformează și iese din scenă. Dă din cap dezaprobator.

Amanda: Ai luat demisec?

Tudor: (țipă către Eusebiu) Adu și tirbușonul, te rog… (către Amanda) demisec cum îi plăcea domnului profesor…

Amanda: (cu vocea mai scăzută) Crezi că mai trăiește?

Tudor: (dă din umeri) De unde să știu, nu vezi că nu ne lăsă rusu’ nici pulsul să i-l verificăm.

Rusul spune ceva pe limba lui.

Tudor: (către Amanda) Ce-a zis?

În scenă reintră Eusebiu cu paharele în mână.

Amanda: N-am reușit să înțeleg…

Eusebiu: (entuziasmat) A vorbit domn’ profesor?

Tudor: Ai adus și tirbusonu’?

Eusebiu: Mi-ați zis de pahare…

Tudor iese după tirbușon.

Eusebiu: (către Amanda) A vorbit?

Amanda: Nu, mă, a zis ceva Igor da n-am înțeles.

Eusebiu: N-ai zis c-ai făcut facultatea la ruși?

Amanda: (enervată) Masterul, și n-au fost decât 3 luni…

Reintră Tudor cu tirbușonul în mână.

Tudor: (bine dispus) Hai să bem, să bem, să bem…

Iar zice ceva rusul.

Tudor: (către Amanda) Ai înțeles ce-a zis?

Amanda: (ezită)… Da și nu…a zis ceva că… n-am înțeles… (îi spune ceva rusului pe limba lui).

Acesta râde după care silabisește câteva cuvinte.

Amanda: (către Eusebiu și Tudor) A zis: să bem, să bem, să bem, până nu mai putem.”

Tudor: (dezamăgit) Asta-i tot… zdrăngăne chitara aia și în loc să bage și el un aforism, un adevăr, o înțelepciune în limba lui Dostoievschi, el face rime?

Amanda: Asta a zis, eu ce vrei să-i fac?

Tudor: Și n-ai înțeles o rimă din prima, n-ai lucrat la Kiev?

Eusebiu: A stat doar 3 luni…

Tudor: (către Eusebiu) Ce?

Amanda: (se răstește la Tudor) Am făcut masterul la MOSCOVA și dacă nu-ți convine, nu mai traduc nimic….

Tudor nu mai zice nimic și desface sticla de vin.

Eusebiu: (mirat) Dumneavoastră chiar vreți să bem?

Tudor: (meșterește la sticlă) Tu nu vrei?

Eusebiu: (se ridică hotărât în picioare, cu voce gravă) Nu, e clar: (se uita pe rând la cei prezenți) Doamna scenograf, domnule regizor, rusule, ați tâmpit cu toții, eu mă duc să chem Poliția, voi îl lăsați pe domn’ profesor să moară!

Tudor scoate dopul sticlei care produce zgomot.

Tudor: (serios, îi întinde testamentul de pe masă) Ai citit asta?

Amanda: L-a citit da’ pare că nu vrea să priceapă…

Rusul baga un accent din chitara.

Tudor: (către rus) Tu înțelegi românește?

Rusul nu-i răspunde.

Tudor: (către Amanda) Pricepi, mă?

Eusebiu ia foaia de pe masă și o mototolește.

Eusebiu: Am citit-o și e o prostie!

Tudor: (către Eusebiu) Tu cum vrei să fii înmormântat?

Eusebiu: … Nu m-am gândit… incinerat!

Amanda: (curioasă) De ce?

Eusebiu: (cu jumătate de voce) Sunt claustrofobic…

Tudor: (calm și liniștit) Bun așa, și dacă tu ai lăsa asta cu limbă de moarte iar copiii tăi, să zicem, o să te bage intre scânduri și o să-ți bata cuie să te izoleze după care îți vor da drumu’ în pământ sub nivelul mării…

Eusebiu se așează ușor pe scaun.

Tudor: Acceptă! E dorința lui!

Eusebiu: (mai domolit) Da’ m-a învățat tot ce știu, mi-a fost… îmi e drag!

Amanda: Atunci respecta-l!

Eusebiu: (hotărât, se ridică de pe scaun) Nu mai plec de aici până nu se duce … dincolo….

Se îndreaptă spre domn profesr și vrea să se așeze lângă el pe jos dar rusul se ridică și face același joc de opoziție pe accente de chitară.

Tudor: (se ridică și-l ia de braț pe Eusebiu) Vino, mă, și
stai la masă, respectă-l, respecta-i procesiunea, că n-a scris acolo că vrea să muriți amândoi (îl conduce pe Eusebiu la loc pe scaun iar discuția dintre ei pare mai degrabă o convorbire actor-regizor) Tu ești acum aici iar domn’ professor o să-ți simtă prezenta, gândurile, nu fă tușe groase, să ne bucurăm simplu și sincer de el, nu crea un personaj, e de ajuns să simți… Tudor îl așează pe Eusebiu pescaun și se așează și el.

Amanda: Ce frumos ai vorbit regizore, parcă îmi vine și mie

să mă opresc din pictat.

Tudor: Nu, tu fă ce a zis maestru’… (toarnă vin în pahare)

Se ridca și dă fiecăruia câte un pahar inclusiv rusului. Amanda plimba vinul prin pahar să-i simtă buchetul, Tudor ia o gură mare pe care o înghite cu nesaț, rusul da paharul pe gât ca pe apă iar Eusebiu toarnă puțin vin pe jos.

Amanda: (înspre profesor) N-aveți gusturi rele…..

Tudor vede ca rusul a terminat paharul dintr-o înghițitură.

Tudor: (către Amanda și Eusebiu, cu voce scăzută) Asta îl bea ca pe apă și eu am dat 5 milioane pe sticla…..

Eusebiu: (retoric) Știți ce-i ciudat?..... Acum cred că o săptămâna am vorbit cu domn’ profesor și mi-a zis că și-a pierdut creația... Normal că n-am înțeles ce a vrut să zică, și după mi-a spus că vrea să-și caute ideea în lumea sufletelor pierdute…

Tudor: (ironic) Probabil că nici asta n-ai înțeles la ce se referă…

Amanda: Lasă-l, măi…

Rusul începe să-l acompanieze cu chitara. Lumina se stinge de pe celalalte personaje și rămâne doar pe Eusebiu.

Eusebiu: Mi-a spus că a intrat într-o clădire care mirosea
a toamnă iar zgomotul pașilor lui grăbiți ce răsunau cu ecou în holul rece îi ascuțeau toate simțurile. Avea impresia că, dintr-un moment în altul, cineva îl va împinge de la spate și-i va pune piedică, îi și vedea pe toți cum râd pe seama firii lui poticnite. A intrat în prima încăpere din fața lui unde roșul și verdele erau nuanțele dominante, totul aducea a bar irlandez iar aerul era înțepător de la mirosul berii la butoi. La bar, pe scaunele înalte stăteau toate ideile lui pierdute și ale altora, unele erau transparente, altele vineții, niciuna nu inspira creație dar musteau… La o distanță de nici doi metri de el era un domn înalt și prezentabil, a bănuit după costum că ar fi om de afaceri sau oricum într-o funcție de conducere dar totuși ce cauta în salonul minții lui? S-a apropriat de el, era bucuros că rămăsese singur iarăși zăvorât în salonul împuțit. L-a salutat respectuos dar acesta nu i-a răspuns. Șoptea ceva, a crezut că vorbește cu el, așa că a mai făcut câțiva pași ca să-l înțeleagă….”În oceanu’ Pacific, am găsit un pește mic și pe coada lui scria”… N-a intels ce făcea și, când se pregătea să-i vorbească din nou a simțit cum cineva îl trage de haina. S-a întors brusc și răsărind din întuneric s-a conturat lângă el silueta unui tânăr la vreo 20 de ani, cam neîngrijit care și-a lipit buzele de urechea lui și i-a șoptit pe un ton mustrător să nu-l deranjeze pe domnul de lângă el pentru că face selecție.

Lumina se reaprinde pe toată scenă.

Amanda: Selecție? Ce fel de selecție?

Tudor: Selecție de idei, le-a pierdut pe ale lui și alege unele nerevendicate...

Eusebiu: (surprins) V-a povestit și vouă?

Lumina iar cade pe scenă și se aprinde doar pe domnul profesor care începe să vorbească și se ridică de jos.

Domnul profesor: Sigur nu i-am lăsat tânărului o impresie prea bună pentru că reacția mea la cele auzite nu a fost una tocmai normală... știu doar că am rămas câteva secunde cu o grimasă tâmpă, așteptam să-mi spună că glumește însă când am văzut că mă privește mirat m-am întors brusc și am plecat. Mai târziu am înțeles în ce situație disperată era domnul în costum însă pe moment ceea ce auzeam era peste capacitatea mea de înțelegere... de fapt ceea ce simțeam era panica de a nu ajunge și eu în aceeași situație de a trăi cu idei care nu erau ale mele. Am bâjbâit vreo cinci minute haotic prin încăperile slab luminate ale clădirii cu miros puternic de igrasie; întotdeauna mi-a fost frică de întuneric și mai mult de atât mi-a fost frică să stau singur, să fiu singur… chiar și acum la vârsta mea râd prietenii de firea mea ciudată... Am ajuns pe un coridor cu foarte multe uși închise. Pe partea dreaptă și după vreo câțiva pași, pe la a patra ușă am auzit pe cineva plângând. Am bătut încet, plânsul s-a oprit brusc și ușa s-a deschis.

Un reflector se aprinde brusc pe Amanda care plânge. Domnul profesor își trage un scaun și se așează lângă ea.

Domnul profesor: (către public) Niciodată nu am știut cum să reacționez în situații ca asta… parcă aveam mâinile legate…
Amanda mai plânge preț de câteva secunde după care se
întoarce spre domnul profesor.

Amanda: (pe un ton cald) Trebuie să vă fie greu, nu?

Domnul profesor nu zice nimic. Amanda îi ia mâinile și începe să i le mângâie. Domnul profesor începe să plângă.

Amanda: (către domn’ profesor): Nu mai plângeți, o să fie bine și eu sunt în aceeiasi situație…

Domnul profesor: (plânge) Tu?

Amanda: Cred că e contagios.

Domnul profesor: (se oprește din plâns) Ideile nu fac rău...

Amanda: Când sunt prea multe trebuie să te închidă, să le selectezi (același ton scăzut) altfel poți muri…

Domnul profesor: Cum să mor, eu le-am pierdut pe toate, mi-am pierdut motivația, mă simt sec! Vreau să le găsesc… le-am pierdut, le-am piedut pe toate… dracu’ știe unde sunt…

Amanda: Nu, doar dumnevoastră știți!

Lumina se stinge de pe Amanda iar Domnul profesor se ridică de pe scaun.

Domnul profesor: Când am părăsit cameră luminată am simțit că mă prăbușesc. Eram în același punct de unde plecasem (se aude plânsetul doamnei din cameră). Treceam dintr-o cameră în alta dar nici urmă de sufletul meu, doar voci stinse și umbre grăbite mă făceau să mă opresc din când în când. Cu cât înaintam însă, vocile deveneau din ce în ce mai puternice și erau acum singura mea busolă până când am ajuns în fața unei uși mari de lemn care adăpostea un vacarm îngrozitor. Am urnit-o cu greu și am pășit într-un amfiteatru cu pereții tapetați în vișiniu întrerupți din loc în loc de motive florale albe. Din tavanul imens atârnau candelabre iar scaunele căptușite erau toate ocupate. Nimeni nu îmi observa prezența, nici măcar o privire nu s-a întors în momentul în care am intrat. Ciudat, dintr-o dată, se făcuse liniște și toți erau concentrați. Cortină a fost trasă și a dezvăluit scena pe care se aflau trei domni, mai în vârstă, îmbrăcați foarte sobru, de fapt îmi părea că purtau toți aceleași haine. Un reflector îl luminează pe Eusebiu.

Domnul profesor: (către Eusebiu) Ce se întâmplă aici?

Eusebiu: (pe un ton rece) Sssst, începe licitația!

Îi întinde domnului profesor niște hârtii. Lumina se stinge de pe Eusebiu.

Domnul profesor: Mi-a dat pliante, pliante lucioase cu idei ce vor vândute iar în dreptul fiecăreia era trecut prețul. Nu am fost uimit de sumele uriașe care se licitau ci de cât de nefericiți trebuie să fi fost cei ce le cumpărau și în aceeași măsură cei care le vindeau... însă un lucru este cert... de aici puteai pleca cu o idee mare. (Domn profesor se reașeză la loc în poziția fetusica de la început de pe dușumea) M-am hotărât să părăsesc salonul, acum mult mai liniștit decât atunci când îi trecusem pragul.. inspirația
mea sigur nu era aici, simțeam asta prin toți porii…..

Lumina se reaprinde pe scenă și totul e ca la început. Intră regizorul de teatru, Virgil. Nu pare deloc contrariat de ce vede ba dimpotrivă pare că ar cunoaște situația. Îi salută pe cei de pe scenă și se îndreaptă direct către rus pe care îl ridică de pe scaun.

Virgil: Hai, lasă chitara!

Rusul nu protestează, dimpotrivă se conformează și se ridică, îi lasa chitara după care se îndreaptă spre masa unde stau ceilalți.

Eusebiu: (mirat de atitudinea rusului) Nu pot să cred....

Tudor: (către Virgil) Îl știi?

Virgil începe să zdrăngăne la chitara neștiind să cânte.

Virgil: Pe Igor?!

Amanda: Pe ei nu i–a lsat nici măcar să se apropie de domn profesor....

Virgil: (retoric) Foarte bine, n-ați citit ce-a lăsat scris?

Tudor: Ce mai faci? Ai terminat piesa?

Virgil: N-am avut când, a avut treabă (arătă către Eusebiu)....

Eusebiu: (către Virgil, cu voce spăsita) De luni sunt 24 din 24 la dispoziția ta....

Tudor: (către Eusebiu) Ce treabă ai avut? Reclame?

Eusebiu: (o da cotită) Nu...am avut și un proiect studențesc de scurt-metraj...

Tudor: Hai, mă, că mi-a spus Laurențiu că ai filmat la telefoane....

Eusebiu: (descoperit) Care Laurențiu, ce telefoane?

Tudor: Nu fă pe prostu’ și nu teatraliza, reclama ptr. TeleBox....

Eusebiu: (ușor enervat) Nu înțeleg de ce vă băgați, eu m-am înțeles cu Virgil....

Tudor: (către Virgil) Ce regizor de teatru ești, mă? Îți face programu’ un actoraș?

Eusebiu: (afectat) De ce mă diminutivați?

Tudor nu-l băga în seamă.

Virgil: (înțelegător) Lasă-l, am vorbit cu el, mi-a spus....

Tudor: (îl întrerupe pe Virgil, către Eusebiu) Cât ți-au dat?

Eusebiu: (ridică tonul) Nu–i treaba dvms.....

Tudor: (aspru) Alo, lasa vocea jos și nu juca mâhnirea... (către Virgil) Dă-l afară, ia altu’, găsești o sută ca el....

Virgil: (conciliant) Știi și tu că nu-i chiar așa....

Tudor: (aceeași atitudine) Dacă îmi întârzie un minut la cadru, l-am dat afară, ei sunt plastilina ptr. noi....lut...

Amanda: Directore da’ ce ai cu omu’?

Tudor: (către Amanda, cu voce ridicată) Cum adică director?

Amanda: (indiferentă) Nu se spune “director” în engleză?....

Tudor: (zâmbește, către Virgil) Vezi... ea are voie să vorbească, ea și directorul de imagine, ..... restu’... Liniște!

Eusebiu: (ironic) Nu mai țin minte când ați avut ultima premiera...

Tudor: (nu-l băga în seamă, către Virgil) Ce tupeu are....

Virgil: Exagerezi, ai băut vin... știi și tu foarte bine ca echipa contează, noi doar o îndrumam ....

Tudor: Contează pe dracu’... câțiva oameni trebuie să gândească restul să execute, democrație democrație dar regizorul hotărăște!

Virgil: Recunoaște că uneori, de multe ori îți trebuie ăla, figura, interpretarea, EL, fără el nu poți...

Tudor: (ironic) E, nu poți, îi faci lu’ ăsta (arătă către Eusebiu) ficatu’ mare, poți și fără el, da’ ești tu mai tolerant...

Virgil: Da’, n-am ce face, eu lucrez cu cuvântu’, cu el (arătă spre Eusebiu) tu lucrezi cu imaginea, lucrezi cu ei (arătă și spre Amanda)....

Tudor :(sta puțin pe gânduri) .... Corect!.... Și când ți-ai programat premiera?

Virgil: Am tot amânat-o, mi-a convenit ca și el a avut treabă, nu știu, nu mai iese....

Tudor: Tu nu vrei vin?

Virgil: N-am mâncat nimic....

Tudor: (către Eusebiu) Te duci să iei de mâncare?

Igor: Mă duc eu!

Eusebiu: Înțelegi românește?

Virgil: (surprins) E de zece ani în țară....

Tudor: (către Amanda) Tu știai că pricepe?

Amanda: Bănuiam....

Eusebiu: (către Igor) De ce ai vorbit în rusește până acum?

Igor: Așa mi-a venit.

Tudor: (către Virgil, îl imită pe Igor) Așa mi-a venit....

Eusebiu: (către Tudor) Așa i-a venit...

Toți pufnesc în râs.

Tudor: (către Igor) Te duci, mă, să iei de mâncare?

Acesta dă din cap aprobator.

Virgil: Iei de jos de la Aviko?

Igor: (sec) Da.

Eusebiu: Eu vreau un piept de pui....

Tudor: Mie ia-mi copane....

Virgil: Poate o lăsăm mai întâi pe Amanda să zică...

Amanda: Cavaleri, cavaleri...

Tudor: (spăsit) Scuze, ce vrei?

Amanda: Nu mi-e foame...

Virgil: Da’ nu luăm mai bine un pui întreg la rotisor, bine rumenit, cartofi și salată și îl....

Eusebiu: (îl întrerupe) Îmi lasa gura apă....

Tudor: (către rus) Ia un pui, cartofi și salată....

Scoate bani din portofel și-i da rusului. Acesta iese din scenă.

Tudor: (ptr. el) Ce-i mai plăcea puiu’ lui domnul profesor....

Virgil: (uitându-se către domn’ profesor) Știi ce-i ciudat, apropo de piesa, acum vreo ... nu știu, o săptămână cred, m-a sunat și mi-a zis că și-a pierdut creația....

Tudor: Tocmai ce am discutat, și nouă ne-a zis același lucru...

Virgil: Da? Eu vroiam să zic, apropos de piesa, că parcă și eu simt că am secat, că ... sunt nisip, mă imprasti unde bate vantu’...

Tudor: Vezi, d’asta nu înțeleg eu teatru, filmu-i simplu, schimbi unghiul și îți vine inspirația.....

Virgil: Nu fii superficial, că nu-i așa....

Tudor: (cade și el pe gânduri) Știu....

Virgil: Nu-mi găsesc emoția... pasiunea... parcă nu mai am ce să insuflu (arătă către Eusebiu) D’asta te-am și lăsat să te duci la reclame....

Eusebiu: (nevinovat) Am făcut și un proiect studențesc...

Virgil: Taci, mă, cu studenția ta, ai filmat ptr bani, te înțeleg....

Amanda: Ce mai face Maria?

Virgil: (către Amanda) Bine, mulțumesc de întrebare, da’ ce legătură are?

Amanda: Copiii?

Virgil: (suspicios) Bine și ei, da’ tot nu înțeleg....

Tudor: (către Virgil) Familia, Virgile, familia... ea îți dă putere să mergi înainte, (ironic) așa cred femeile....

Amanda: (neutră) Iubirea, nu familia...

Virgil: (enervat) Vorbiți pe șleau, Amanda, ce vrei, ce zici?

Amanda: (cu aceeași calmitate) Spun că te-ai putea regăsi prin iubire, prin iubirea dată celorlalți și primită de la ei....

Virgil: (nervos) Eu spun că-mi lipsește inspirația și tu îmi dai cu iubirea, ce dracu’....

Amanda: (superioară) Gândește, nu te enerva, întoarce-te la lucruri simple care sunt pline și bogate....

Virgil: (pe un ton calm) Tu ai vrut să devii sculptoriță, nu?

Amanda: (aceiași stare) Nu văd nicio legătură....

Virgil: (calm și el) Când l-ai cunoscut pe Radu?

Amanda: (ușor enervată) Nu are nicio legătură una cu alta....

Virgil: Când?

Amanda nu-i răspunde.

Tudor: (curios) În facultate?

Eusebiu: (ca un povestitor) În ultimu’ an când să-și aleagă specializarea s-a îndrăgostit de ăla, Radu, de la scenografie și .....

Virgil: (mirat) Da’ tu de unde știi?

Amanda: (cu un ton calm) Dacă n-am fi fost în această împrejurare m-aș fi ridicat de la locul meu, ți-aș fi trântit pânză în cap și ți-aș fi scos ochii cu pensula, dar în aceste condiții...

Eusebiu: (nevinovat) Scuză-mă, nu știam că nu trebuie să zic, știe toată lumea....

Virgil: Eu nu știam, adică știam ceva cu Radu asta.....

Tudor: (către Eusebiu) Ai gafat-o, taci din gură....

Eusebiu: N-am gafat-o, (către Amanda) foarte bine că te-ai îndrăgostit și foarte bine că te-a părăsit, astfel ești cine ești....

Pe replica lui Eusebiu, Amanda calmă pune mâna pe pânza și vrea să vină spre Eusebiu. Se ridică brusc de la locul lui Tudor.

Tudor: (speriat) Lasa măcar pensula jos....

Amanda se calmează și-și reașeza pânza.

Virgil: (către Eusebiu) Taci.

În scena intra Igor cu două pâini în mâna și o sticlă de vodcă. Toate privirile sunt îndreptate către el.

Tudor: Unde-i puiu’?

Eusebiu: (dezamăgit) Salata...

Igor: N-am găsit.

Virgil: (contrariat) Cum n-ai găsit, mă, când am venit aveau în geam...

Igor: (se așează la masă) Abia îi puseseră în țepușa...

Eusebiu: De ce n-ai luat altceva?

Igor: (indiferent) N-ați zis că vreți pui?

Virgil: Măcar luai salata...

Tudor: Ce-ai mai luat vodca, n-avem vin?

Amanda: Nu vreți să-l lăsați în pace, după ce că a coborât....

Igor: (către Tudor) Vinu-i ptr. obrazuri fine, mie îmi place tăria.

Amanda: Mâncăm pâine și bem vin...

Virgil: E cam grosieră trimiterea....

Tudor: (către ceilalți dar cu voce tare) Nu cred că merge rusu’ așa departe...

Igor: (își desface sticla de vodcă) Poate așa a vrut maestrul.

Eusebiu: (se ridică în picioare bucuros) Știi care-i ultima dorință?

Igor nu răspunde nimic.

Virgil: (ușor ironic) Oricât de drag mi-ar fi domn’ profesor, nu cred că pretindea sau ca pretinde aluri dumnezeiești...

Eusebiu: (bucuros, către Virgil) Am înțeles ce vroia să zică Amanda, întoarce-te la iubire, la Dumnezeu să-ți găsești inspirația!

Virgil: (cu jumătate de voce) Nu prea văd legătura lui Dumnezeu cu inspirația, dar ....

Eusebiu: Cum? Asta e! Asta e ultima dorință a domnului profesor! Iubirea, Dumnezeu....

Virgil: Nu mergi cam departe cu creștinismul ăsta...?

Eusebiu: (cauta aprobarea celorlalți) Nu asta e? Nu asta vrea să ne spună domn’ profesor....

Amanda: Eu mai degrabă îi sugeram să se întoarcă la el, la familie, la sinele înconjurător, să se liniștească...

Eusebiu: (hotărât) Nu, asta vrea domn’ profesor, asta-i ultima dorință, să ne întoarcem la iubire, la Dumnezeu!

Virgil: (ironic) Nu încerca să înțelegi ce nu poți, nu încerca să arzi din etapele formării, ai răbdare, încă nu poți pricepe o ultimă dorință a cuiva cum e domn’ profesor.

Eusebiu: (către rus) Igor, am dreptate?

Igor: (rece) Nu.

Eusebiu parcă e lovit cu un pumn în plex, nu mai zice nimic.

Virgil: (către toți cei prezenți) Plus că nu are a face creația cu Dumnezeu.

Tudor: Și tu, cum să nu aibă legătură?

Virgil: Din punctul meu de vedere nu are....

Tudor: De unde îți vine inspirația?

Virgil: Din creier.

Tudor: Da, ok, și creierul nu ți l-a dat Dumnezeu?

Virgil: Intrăm în intimități, nu vreau să te conving de nimic....

Amanda: Eu nu cred în Dumnezeu.

Eusebiu, Tudor și Igor întorc privirea spre ea.

Virgil: (ptr. sine) Fată deșteaptă.

Tudor: Cum nu crezi?

Eusebiu: Da’ tu ești femeie!

Amanda: (amuzată) Așa... și?

Eusebiu: Cum și? Prin tine Dumnezeu dă viață!

Amanda: (sec) Bine.

Tudor: (nemulțumit de răspuns) Și tu în ce crezi? Trebuie să crezi în ceva?

Amanda: Vorbă lui Virgil intrăm în intimități, hai să schimbăm subiectul....

Eusebiu: (se ridică în picioare) Eu cred că voi sunteți invidioși pe mine că doar eu am înțeles ultima dorință a domnului profesor.

Tudor: (ironic) Stai, mă, jos că ești plictisitor.

Eusebiu se uita pe rând la toți cei de pe scenă după care se așează la masă și-și scoate o foaie de hârtie pe care începe să scrie ceva.

Tudor: (către rus) Cânta și tu ceva.

Igor îl privește fix, preț de câteva secunde ca și cum se pregătește să-l refuze.

Igor: (hotărât) Bine.

Se ridică de pe locul lui și se așează în locul lui Virgil și-i ia chitara din brațe. Virgil se așează lângă Tudor la masă. Rusul începe să cânte. După câteva acorduri se oprește brusc.

Igor: Vreți să știți ce părere am eu despre voi?

Iar începe să cânte la chitară.

Virgil: Spune.

Igor se oprește din cântat se uita pe rând la fiecare după care fără să spună nimic se reapuca de cântat.

Tudor: (ironic, către Virgil) Hai, mă… Ãsta nici nu știe să citească… vrea să facă pe interesantu’, ce naiba!

Virgil: (către toți) Nu vi se pare ciudat, ca toți suntem ce nu vrem în jurul domnului profesor?

Nimeni nu răspunde.

Tudor: N-am înțeles, fii mai explicit.

Virgil: (rupe o bucată de pâine) Tu ce-ai vrut să devii?

Tudor: (sta puțin pe gânduri) Când eram mic?

Virgil îl privește dezamăgit.

Tudor: Scenarist.

Virgil: Și?

Tudor: (mândru) Regizor de film!

Amanda: Nu mai țin bine minte ultimul tău film...

Virgil: (râde spumos) Touche!

Tudor: (lovit în orgoliu) Dacă nu am făcut până acum nu înseamnă că n-am să fac sau că nu-mi doresc....

Virgil: (râde în continuare) O să te mănânce televiziunea...

Tudor: (înfipt) Da’ tu? Tu ești mai breaz?

Virgil: (resemnat) Nu, tocmai ce mă confesam că-mi lipsește inspirația.... și sunt mediocru... sunt ca alții, cu sau fără mine nu lipsește nimic din teatru...

Tudor: (către Amanda) Ești de acord cu el?

Amanda: (își vede de șevaletul ei) Da, eu am vrut să creez formă din nimic și am ajuns să creez forme din forme...

Tudor: (sta puțin pe gânduri) N-am înțeles…

Virgil: (către Tudor) A vrut să fie sculptorița!

Tudor: (tâmp) Așa.

Virgil: Și ce e?

Tudor: (ezită să nu greșească) Scenografă...

Virgil: Ce nu înțelegi?

Tudor: (nu prea pare că a priceput, către Eusebiu care scrie) Tu ce zici, mă?

Virgil: (ironic) Scrie... e singurul dintre noi care momentan e ceea ce vrea să fie.

Amanda: Altcineva.

Amanda și Virgil rad amândoi, Tudor nu a priceput dar râde și el ca râde lumea.

Virgil: (către Eusebiu) Ce proiect studențesc ai avut, mă?

Acesta nu răspunde, scrie în continuare.

Virgil: Spune-le și lor că nu ți s-a sculat!

Se face liniște pe scenă. Rusul se oprește din cântat. Eusebiu ridică ochii din foaie. Tudor se uită mirat către Virgil. Amanda se oprește pentru un moment din pictat.

Virgil: (răutăcios) Nu vrei să povestești?

Eusebiu: Am să-i spun lui domn’ profesor....

Tudor: (către Virgil) A fost la femei?

Virgil: Dacă nu vrea să spună, îi respect decizia, dar .... (vorbește cu ceilalți tare să-l audă și Eusebiu) parcă îmi vine să-i stric elanu’, să-i spun ce nu mi-a spus nici domn’ profesor, că avem o viață întreagă înaintea noastră dar ....

Tudor: Toți ajungem niște ratați....

Igor se oprește iar din cântat.

Igor: (zeflemitor) N-ați obosit să vă plângeți de milă?! Așa făcea și maestrul în ultimu’ timp.... (îl imita) “nu mai am oameni, nu mai am ce să creez, nu mai e material...”

Tudor: (superior) Ce înțelegi, tu, din ce zicea domnul profesor?

Igor: (se reapuca din cântat) Mai nimic, oricum sunt vorbe în vânt, atâta timp cât familia e bine și are ce mânca, eu sunt fericit!

Tudor: (către Virgil) Om simplu, de la țară....

Igor: (se oprește din nou din cântat) Ce rămâne după tine?

Virgil: (parcă trezit din transă) Creația, piesele, semnătură în istorie!

Igor: (reîncepe să cânte la chitara) Astea nu au sânge...

Tudor: (cu același aer de superioritate) Duci discuția atât de jos, noi vorbim de creație și tu... de carne....

Amanda: (ușor ironică) Ce te-ai umflat în pene, așa, fiecare om are dreptul la o părere, și oricum el e criticul exprimării tale...

Nimeni nu mai zice nimic.

Igor: (către Tudor și Virgil) Singura care-i cu adevărat ratată, și nu din cauza ei, ci din iubire....

Virgil: (ușor enervat că rusul le dă lecții) Ce știi tu despre iubire? Ce tot predici atât?

Igor: (se oprește din nou din cântat) Da’ voi ce știți? Eu pe femneia pe care am iubit-o, am luat-o și sunt mândru de copiii noștrii! Voi? Bateți apa în piua cu creația și nu apreciați lucruri cu adevărat valoroase! (reîncepe să cânte)

Amanda: (se oprește din pictat) Da’ tu rusule ce ai vrut să fii?

Igor: Ce sunt!

Amanda: Lasa vanitatea! Ce ai vrut să fii?

Igor: Am uitat, ce importanță mai are....

Virgil: Ce rămâne în urma ta?

Igor: (mândru) Copiii, două fete și un băiat!

Virgil: Și cât pot să trăiască?

Igor: Atât cât o să-i țină Dumnezeu pe pământ....

Virgil: Vezi, tu, o creație e fără vârstă, dacă îți iese o dată poate rămâne cât exista omenirea, poți deveni nemuritor....

Tudor: (către Igor) Tu ce alegi?

Igor: Am ales deja și nu mă ascund ca voi în spatele iluziilor de frică de a-mi trăi viața....

Eusebiu: (se ridică de la masă) Gata! (începe să citească de pe hârtia pe care tocmai a scris) Vreau să devin un univers,
vreau să mă topesc în asfalt, vreau să mor și să înviu, vreau să prind aripi și să bâzâi în văzduh, vreau să plâng, vreau să mă prăbușesc în mine și să mă umplu, vreau să fiu. Spatele îmi este brăzdat de nervuri cărnoase din care se naște o pereche nouă de aripi. Mă înalt deasupra orașului și văd lumina nopții. Cad în picaj iar vântul îmi poartă zborul spre nord. O autostradă plină de mașini și un accident. Mulți oameni curioși și câțiva morți. Plec mai departe, am mai văzut asta. Bat de două ori din aripi și ajung în zorii zilei. Soarele îmi mângâie fata în timp ce mă plimb pe plajă pustie. Mestec nisip. Melcii de pe picioarele mele se desprind ușor și pleacă spre apă. Mă opresc o clipă și mă uit la imensitatea albastră. Nu pot să mă emoționez, eu sunt apa, mă las pe burtă și încep să mă târăsc spre recele ei. Primul val îmi uda capul. Îmi dau urechile pe spate și dau din brațe. Mă scutur puțin și mă sui la volan. Deschid torpedoul mașinii și-mi pun cd-ul preferat. Calc accelerația ca niciodată. Muzica răsună din toată puterea boxelor. Trec dintr-o treaptă în altă pană pedala îmi ajunge la fund iar vitezometrul nu mai are unde să se ducă. Copacii zboară pe lângă mine, tai virajele ca pe unt. Simt fierbintelea cauciucurilor și-mi transpira palmele. Nu mă pot abține și deschid portiera, îmi las aripile să se întindă și zbor din mașină, nimic nu mă poate încorseta, eu sunt. Plec în zbor către alte planete. Vreau să fiu într-un sicriu, vreau să devin om, vreau să cad în praf și să tușesc. Eusebiu se seaza la masă istovit.

Eusebiu: Mi-e sete. Dați-mi să beau.

Tudor îi toarnă un pahar de vin fără să vorbească.

Eusebiu: Merg de cinci zile și mestec nisip. (râde ca un debil mintal) Mi-a căzut o unghie iar un ganglion a devenit purulent. (se liniștește și se uita către Amanda) Tabloul tău miroase a verde?

Aceasta nu-i răspunde.

Eusebiu: (se uita către domn’ profesor) Profesorul meu.... n-am învățat nimic, nu știu să prețuiesc, nu am un taler al valorii, nu știu, nu pot înțelege asta, am zis că-i ușoară, oricine vrea să fie artist, actor de film, să îl știe lumea, să dea autografe... da’ nu e asta.... (către Igor) au dreptate, am vrut să joc într-un film porno... (începe să râdă iar ca un alienat) N-am putut.... era atâta lumină și oameni, m-au pus să mă dezbrac, să joc, să-mi sărut partenera pasional și intim, să o penetrez cu ... cu ce? (iar râde bolnăvicios) Nu a mers, nu se ridica, o voce în cap îmi spunea că pot s-o fac, doar sunt actor, mă pot detașa, voi câștiga bani, mă relaxez, mă simt bine, și simt că se ridică, se ridică.... nimic nu se ridică... (către ceilalți) Râdeți cât vreți!

Toate personajele rămân nemișcate pe scenă. Din poziția fetusala se ridică în poziția de ghemuit domnul profesor ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

*în timp ce acesta vorbește cu D.P ceilalți stau nemișcați.

Domnul profesor: (ptr. sine) Cred că-i cinci deja....

Tudor: (vesel) E trecut de șase, domn’ profesor!

Domnul profesor: (își pune mâna deasupra ochilor că și cum ceva l-ar orbi) Tudor?

Tudor: Da.

Domnul profesor: Ce zi e azi?

Tudor: Luni. Ați vorbit cu doamna de la televiziune?

Domnul profesor: Cu cine?

Tudor: Cu domna de la televiziune.... Stoica parcă...

D.P: (dezamăgit) D’asta ai venit?

Tudor: (în off-side) Nu, și să vă văd, să văd ce faceți, cum merge cu noua generație...

D.P: Când faci filmul?

Tudor: (prins în corzi) Îl fac, îl fac, mai întâi mai bag ceva televiziune, să strâng fonduri, relații și după o să fac și film....

D.P: (da din cap dezamăgit) Mi-am pierdut degeaba anii cu tine, n-ai prins nimic....

Tudor: (surprins) Cum domn’ profesor ? N-am spus că renunț la film, am spus că-l aman puțin...

D.P: De ce?

Tudor: (surprins) De ce? E mai comod....

D.P: (enervat) Ce fel de regizor ești tu? Ce fel de creator dacă te încântă ca eu vorbesc cu x și y să mai faci niște prostii... (ptr el) Nu, da eu sunt de vină, mă iau după tine și încă cred că mai poți când tu deja te-ai îngropat....

Tudor: Stați domnul profesor că mai am timp, acum încă mă mai formez.

D.P: Da, dar depinde unde, când ai venit la mine ce te-am întrebat?

Tudor: (încurcat) Nu mai știu.... ce vreau să devin, cred...

D.P: Nu! Cât timp mai ai să devii ce vrei!

Tudor: (superficial) Am timp, domn’ profesor... am că pot!

D.P se ridică în picioare și se îndreaptă către scaunul pe care stă Tudor.

D.P: Pleacă, du-te...

Tudor: (entuziasmat, se ridică de pe scaun) Deci ați vorbit?

D.P: (se așează în locul lui) Nu, tu ești de vină, eu.... eu înseamnă că nu mai pot.... du-te, lasă-mă....

Tudor: (bucuros) Mâine mă duc la madam Stoica și vă sun!

Iese din scenă. D.P sta cu capul lăsat în piept.

D.P: În cât om fi azi?

Amanda: (vorbește relaxată ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat) Marți, 12.

D.P: (ridică capul spre aceasta, părintește) Ce faci, copilă?

Amanda: (ușor supărată) Mai nimic...

D.P: (intrigat) Ce vorbă-i asta?

Amanda: L-am părăsit pe Radu.

D.P: Iar?

Amanda: Cred că e pentru ultima oară....

D.P: Dacă... crezi și nu ești convinsă probabil că o să te împaci cu el.

Amanda: (convinsă) Nu, nu,... de data asta a atins... a spus ce mă putea face să sufăr cel mai tare....

D.P: Atunci înseamnă că ai luat decizia cea mai bună.

Amanda: (începe să plângă) Nu pot, domn’ profesor, nu pot... și eu îmi doresc da’ nu pot....

D.P: De când ai venit aici ți-am spus că-ți va fi greu....

Amanda: (aceeași stare) Da’ nu înțelegeți că și eu vreau numai că nu pot, când aș mai avea timp ...

D.P: (o întrerupe) Nimeni nu te poate obliga să faci ce nu poți iar el dacă n-a înțeles că nu poți și nu că nu vrei, nu merita nicio lacrimă cursă...

Amanda: (se oprește din plâns) Și dacă am să mă ratez și nici copii n-am să fac?

D.P: Cu ce te-ar împlini ei pe tine?

Amanda : Aș fi normală, aș fi femeie....

D.P: Și așa ești, și așa sunteți!

Amanda : Ar trebui să sculptez... (nervoasă) să las dracului toate rahaturile din jurul meu și să fiu EU, (către domn’ profesor) așa cum m-ați învățat!

D.P: Ce te oprește?

Amanda: Mi-e frică de eșec... dacă sunt chiungă, dacă trebuia să mă îndrăgostesc de ăla ca să mă pot privi în oglindă și viața să nu-mi pară irosită?

D.P: (o privește îndelung) Dacă ar fi mai mulți ca tine...

Amanda: Ce faceți cu șevaletul ăsta? (se referă la cel din fața ei)

D.P: Îl țin ca să-mi aduc aminte că pot dacă vreau....

Amanda: (copilăroasa) Mă lăsați pe mine să pictez?

D.P: Ce să pictezi?

Amanda: Ce văd aici?

D.P: Și dacă nu mai e nimic de văzut?

Amanda: Atunci pictez din memorie, din ce m-ați învățat.

D.P: (trist) Nu mai am culori...

Amanda: (mai veselă) Mă duc să cumpăr.

D.P.: Lasă, le aduci data viitoare când vii.

Amanda: (se uită la ceas) Bine, oricum trebuie să plec acum ... (cu jumătate de voce) trebuie să mă întâlnesc cu Radu.

D.P: Trebuie?

Amanda: (debusolată) Nici eu nu știu... (se ridică de pe scaunul din fața sevaletului) îmi pare rău că prin felul meu de a fi simt cum vă ratez și pe dumneavoastră ...

D.P: (surprins) Mă ratezi? Tu nu ai cum.... (cade pe gânduri)

Amanda: (iese din scena) Vă sun mâine!

De pe scaunul lui se ridică Virgil care vine spre domn’ profesor. Îl zgâlțâie ca și cum vrea să-l trezească.

Virgil: (în șoaptă) ‘Neața ! Ce faceți?

D.P: (trezit ca din somn) Ce zi e?

Virgil: (se așează pe scaunul din fața profesorului) E miercuri.

D.P: (bucuros că-l vede) Ce faci, Virgile?

Virgil: Nu așa bine ca dumneavoastră...

D.P (îl bufnește râsul): Bună replică, n-am mai auzit demult asta.

Virgil: Am luat o pauză...

D.P: (surprins) Nu mai faci piesa?

Virgil: (ușor dezamăgit) Nu, o fac, o fac, numai că nu pare să iasă...

D.P: L-ai distribuit pe Eusebiu în ea?

Virgil: (nu prea încântat) Da, da...

D.P: (încântat) Este că are talent?

Virgil: (nu prea încântat) Da .... are...

D.P: (mirat) Ce răspuns e astă, fără forță, are sau n-are?

Virgil: Nu, nu, se vede mâna dumneavoastră, ce l-ați învățat a rămas bine învățat numai că....

D.P: (trist) E superficial…

Virgil: Nu, cred că e și din cauza mea, piesa asta nu vrea să se nască....(curios) V-a plăcut celălalt spectacol?

D.P: (ezitant) ... Da....

Virgil: (atacat) Ce nu v-a plăcut?

D.P: (enervat) Nu-i vorba de plăcut sau de neplăcut că nu așa te-am învățat să te exprimi....

Virgil: (intervine) Nu, nu, vroiam să zic în sensul artistic, ce n-am făcut bine?

D.P: (dezamăgit) Ai făcut ce te-am învățat.

Virgil: (intrigat) Cum, și nu e bine?

D.P: (furios) Cum să fie? Spectacolul ăla trebuia să fie al tău, să ai puterea viziunii, creației, să spargi tipare și să dai încrederea celor din spate...niciodată gândirea nu se prăfuiește!

Virgil: V-am dezamăgit.

D.P: Nu m-ai dezamăgit, m-ai întristat.... (retoric) Știi ce mi-a spus Amanda ieri? Ca ea crede că mă ratează.

Virgil: Din ce mi-ați spus până acum se pare că toți facem asta.

D.P: Nu toți... ultimii...

Virgil: Și eu sunt printre ei?

D.P: Ce înseamnă că e superficial?

Virgil : Diplomat răspuns. Eusebiu?

D.P: Da.

Virgil: Nu știu, după discuția asta cu dumneavoastră cred că și eu sunt superficial....

D.P: (convins) Nu, cred că m-am înșelat în privința ta, ești netalentat.

Virgil: (copilăros) Hai domnule profesor, vorbiți serios, după atâția ani îmi spuneți!

D.P: Amanda m-a pus pe gânduri, dacă ea mă ratează și eu v-am învățat înseamnă că eu vă ratez, poate nu mai văd, poate am obosit, poate...

Virgil: (enervat) Nu știu de ce plecați urechea la ce zice Amanda, serios acum, iar s-a despărțit de vreo unu’ ca nu poate creea?

D.P: (surprins) Și iei în glumă, asta?

Virgil: (da înapoi) Nu, nu, da’ vreau să zic....

D.P: (îl întrerupe) Ce vrei să zici?

Virgil: Vreau să zic că ați lăsat o urmă artistică în spate dumneavoastră și n-avem cum să vă ratăm noi.

D.P: (înflăcărat) Nu, nu, eu v-am ratat pe voi, eu sunt cel care nu mai vede, eu sunt cel care a obosit de același dimineți plictisitoare și aceleași seri mereu prezente, nu mai pot creea, nu mai am tuș să las o urmă în urmă.

Virgil: (hotărât) Domn’ profesor, vă las, azi sunteți deprimat, vă sun și ne vedem altă dată.

Virgil iese din scenă. Domnul profesor rămâne cu privirea ținta către acesta care iese. De pe scaunul lui se ridică Eusebiu cântând.

Eusebiu: Love of my life, you hurt me / You broken my heart

Domnul profesor îl aude și-și întoarce privirea spre el.

D.P: (îl întrerupe din cântat) E joi azi?

Eusebiu: (vesel și bine dispus) Toată ziua!

D.P: Nu repetam azi, nu pot...

Eusebiu: (același tonus) Stați liniștit că nici eu nu pot...

D.P: (ușor înfuriat) Cum adică nu poți? N-aveam repetiții?

Eusebiu: (încurcat) Ba da ... dar vroiam să vă rog să nu facem....

D.P: Și de ce mă rog ai mai venit?

Eusebiu: Vroiam să vă rog ceva?!

D.P: (dezinteresat) Ce să mă rogi?

Eusebiu: Nu cred că mai pot să vin săptămâna viitoare deloc....

D.P: (enervat) Cum? De ce?

Eusebiu: Mi-au intrat niște proiecte în care să joc și...

D.P: Dar nu aveai repetiții și cu Virgil?

Eusebiu: Aveam, aveam, da’ vorbesc și cu el.... și-l rog să-mi dea liber...

D.P: Cum adică? Pe el îl rogi și pe mine mă anunți?

Eusebiu: (rămâne o clipă pe gânduri) Nu...nu...și pe dumneavoastră vă rog.

D.P: Cum să mă rogi când ai venit cântând să mă anunți că nu vii o săptămână!

Virgil: Domn’ profesor da’ trebuie să mă înțelegeți și pe mine, vreau să ies, să mă expun, vreau glorie!

D.P: (dezamăgit) Vrei glorie... (retoric) tinere încă n-a terminat să-ți crească barba și tu vrei expunere?

Eusebiu: (hotărât) Da!

D.P: (curios) De când știi de proiectele astea?

Eusebiu: (încurcat) Ieri am aflat....

D.P: Ești sigur?

Eusebiu: Vă jur!

D.P: Îmi juri, ce juri?

Eusebiu: (iar încurcat)...că nu știam de proiecte...

D.P: Și cu repetiția noastră cum rămâne?

Eusebiu: Păi...azi oricum nu mai pot să stau...ne vedem ...nu lunea asta, lunea viitoare....

D.P: Și nu repetam...(încearcă să calculeze zilele)... atâtea zile?

Eusebiu: Haideți domn’ profesor ca în două zile dau gata textu’.

D.P: În două zile?

Eusebiu: Da, domn’ profesor....

D.P: O să poți în două zile să asimilezi un text?

Eusebiu: Păi îl învăț, ce are?

D.P: Nu. Să-l asimilzi, să-l înțelegi să-l gândești și să te înconjoare și să nu poți dormi noaptea din cauza personajului în care trebuie să te transpui, să înveți să mănânci ca el, să dormi ca el, să respiri ca el, să nu mai fii tu....

Eusebiu: Domnule profesor da’ tot repetăm, trebuie să mai și ies, să mă vadă lumea....

D.P: (îl întrerupe) Dar aici nu te vede?

Eusebiu: Ba da, dar puțini, sunt gata să cuceresc scenă după scenă!

D.P: Ești pregătit? În ce proiecte joci?

Eusebiu: (o dă la întors) Eeee... nu-s chiar cine știe ce, dar...e și un proiect studențesc...

D.P: Bine.

Eusebiu: Plec?

Domnul profesor nu-i mai răspunde și rămâne cu privirea pironită în podea.

Eusebiu: Păi atunci plec, vă sun eu!

Eusebiu iese din scenă. Domnul profesor după ieșirea lui Eusebiu se uita pe masă și vede testamentul mototolit, îl ia și-l întinde după care se apuca și scrie pe foaie (recontureaza litererele deja scrise). De pe scaunul lui se ridică Igor și se îndreaptă către domnul profesor, se așeză pe scaunul din fața lui. Își ține chitara în brațe. Începe să cânte. Domnul profesor ridică privirea spre el și parcă nu înțelege de unde vine zgomotul.

D.P: (după secunde de liniște) Taci!

Igor: (se oprește din cântat) Suntem morăcănos azi?

Domnul profesor își vede de scris fără să-l mai bage în seamă. Igor mai sta câteva momente după care se ridică de pe scaun și da să plece.

D.P: (ridică privirea spre el, mirat că pleacă) Ce faci?

Igor: Plec.

D.P: (contrariat) De ce?

Igor: (se oprește pe loc) Eu am venit să văd ce faceți, dacă dumneavoastră nu mă băgați în seamă, plec.

D.P: (încurcat) Scuză-mă, ia loc.

Igor se întoarce și se așează.

Igor: (curios) Ce scrieți?

D.P: (ezitant) Nu-ți spun că după aia iar zici că dramatizez... de ce ai venit?

Igor: (mirat de întrebare) Nu v-am spus, să văd ce faceți.

D.P: Cum adică, să vezi ce fac?

Igor: N-ați ieșit de 3 zile din casă și eram curios....

D.P: (îl întrerupe) Dacă am murit?

Igor: (contrariat de întrebare) Nu.

D.P: De trei zile n-am ieșit... ce zi e azi ?

Igor: Sâmbăta.

D.P: Și ai venit doar să vezi ce fac?

Igor: Da...și m-a rugat și administratora să vă citesc apometrul ca niciodată nu-l dați la timp, și nu poate să...

D.P: (îl întrerupe) Stai, stai, că nu mă intereseză...

Igor: Și, mă gândeam poate vreți să vă cumpăr ceva, să nu muriți de foame...

D.P: Nu mai cânți la chitară?

Igor nu zice nimic și începe să cânte.

D.P: Vreau să te rog ceva....

Igor: O să citesc apometrul.

D.P: (încurcat de cuvânt)Ce? Nu, nu asta, nici nu știu ce-i ăla...altceva vreau să te rog... vreau să... să mor...

Igor: (indiferent) Pot să vorbesc cu niște băieți...

D.P: (enervat de răspuns) Ce să vorbești, tu chiar nu înțelegi niciodată ce-ți vorbesc?

Igor: Nu ! vorbiți așa... cu mai multe înțelesuri... ce-i aia vreau să mor, oamenii nu mor când vor ei, mor când mor.

D.P: (mirat de răspuns) Cu mai multe înțelesuri?

Igor: Da ‘ nu spuneți... nu înțeleg, întotdeauna există o chestie pe care nu o pricep....

D.P: Și de ce nu mi-ai zis până acum?

Igor: Ce să vă zic?

D.P: Ce tocmai mi-ai spus.

Igor: N-are rost, așa sunteți dumneavoastră, și am văzut că și... tinerii care vin pe aici, la fel... discută despre lucruri fără sens...

D.P: (mirat) Mă Igore, ce spui acolo?

Igor: Asta spun, că nu înțeleg de ce vă bateți capu‘ cu lucruri care nu au... cum să zic... nu țin de viață, de... de viață de zi cu zi.

D.P: Dar tu de ce tot ai grijă de mine, de locul ăsta?

Igor: (gânditor)...Nu știu...să știți că și eu m-am întrebat... și nu știu... de fiecare dată vin cu inima plină și plec cu sufletul rănit...

D.P: Cum ai zis?

Igor: (jenat de metafora exprimată) Vedeți încep să vorbesc ca dumneavoastră... de fiecare dată când vin aici, vin dornic să înțeleg, să... și... și după plec dezamăgit că... nu știu... știu că ce se întâmplă aici e frumos dar parcă aveți cu clopot de cristal și numai unii pot vedea înăuntru... eu nu pot decât să privesc, dar de multe ori cristalul e opac.

D.P: Vreau să te rog ceva.... cum ți-am spus și mai devreme chiar vreau să... să mă duc...

Igor: Adică să muriți?

D.P: Da.... și vreau să te rog ...

Igor: (îl întrerupe) De ce vreți să muriți?

D.P: (se gândește preț de câteva secunde)... Cristalul începe să fie opac și din interior spre exterior și nu cred că mai văd pe nimeni afară pe care să-l poftesc înăuntru... nu, nu... EU nu mai văd pe nimeni.

Igor: (puțin gânditor)... Cred că am înțeles...

D.P: Sunt sigur că ai înțeles... mi-am scris testamentul și l-am greșit, abia când am ajuns la ultima dorință mi-am dat seama (ia testamentul de pe masă) ca asta... nu vreau să știe nimeni că mor... vreau ca tu să te ocupi de toată procesiunea și să-mi juri că o să-mi respecți ultima dorință, vreau să mor dar să nu știe nimeni că m-am dus, vreau să mor așa cum m-am născut... în liniște...

D.P: Gândește-te la ce ți-am zis și ai să poți....

Domnul profesor se ridică de pe scaun și se reașează în mijlocul scenei pe podea în poziție de fetus ca la început. Igor se ridică de la masă și se duce în partea dreaptă a scenei pe unde au ieșit cu toate personajele. Rămâne un singur spot de lumină pe domnul profesor în timp ce partea din dreapta a scenei se luminează și-i vedem pe toți (Tudor, Eusebiu, Virgil și Amanda). Aceștia stau pe jos turcește. Igor se așează și el în fața lor cu chitara în mână.

Igor: Înainte să moară m-a rugat... mi-a cerut să-i jur că-i voi îndeplini ultima dorință, și m-a pus să mă gândesc la ce mi-a cerut, n-am înțeles și am lăsat ușa deschisă și testamentul pe masă...jur că am să-i împlinesc ultima dorință și se va duce dincolo în liniște fără ca nimeni să afle. Eu am să îndeplinesc toată procesiunea și ritualurile care se cuvin dar vă cer vouă, să jurați că nu veți spune nimănui...doar noi suntem cei care vor știi și vor accepta această ultimă dorință. Igor începe să cânte la chitară.

Eusebiu: Jur.

Amanda: Jur.

Tudor: Jur.

Virgil: Jur.

Virgil: (către Igor) Ce vei scrie pe cruce?

Igor se oprește din cântat și se gândește preț de câteva secunde.

Igor: Născut și mort pe 1 aprilie.













- SFÂRȘIT