PERSONAJELE:

DOMNUL EXCELENT POPESCU - 40 ani
DOAMNA ESMERALDA POPESCU - 35 ani
ASPASIA - 35 ani, asistenta doamnei Esmeralda Popescu
ION - 25 ani, valet, șofer
MARIA - 23 ani, fată în casă
MIHU - 12 ani
BOBO - 10 ani
TINA ȘI MINA - 11 ani
SPIRIDUȘUL TIMPULUI
GUVERNATORUL
(Locul: pe Insula Perfecțiunii. Timpul - cine îl mai măsoară?)

TABLOUL I


(Salonul aristocratic din castelul familiei Popescu - șemineu cu sfeșnice aurite, plante exotice,
un lampadar. Deasupra șemineului - un tablou cu domnul și doamna Popescu în tinerețe; între cei doi "zâmbește" un caniș. Fotolii, o măsuță. În fundal - o ușă de sticlă, spre terasă. Intrarea principală - prin dreapta.)


SCENA I
ION, MARIA

(Ionel, lângă intrare, lustruiește de zor cizmele domnului Popescu. Prin ușa din fund, se vede Maria care deretică prin curte.)

ION: (Cântă.) Foaie verde, frunzuliță,
De-aș avea o mândruliță...
Ehe, ...măiculiță, măiculiță... visează, Ioane, visează, că la vise te pricepi, la vorbe e mai greu.... (Sună telefonul.) Alo, da. Reședința domnului Excelent Popescu. Cum? Domnul guvernator? Să trăiți! Regret, domnule guvernator, momentan, domnul Popescu nu este acasă, a ieșit la o partidă de golf. Nu, nici doamna Esmeralda Popescu nu este. Este la o partidă de.... cumpărături. Trebuie să sosească. Cum? Nu mâine, ci... deseară? Sigur, domnule guvernator, am să le comunic, să trăiți! (Închide.) Astă seară?! Așa, pe nepregătite? Ce capricii are și guvernatorul ăsta! Oh, Doamne! Doamna Esmeralda precis că va face o criză... Ce e de făcut?
(Freacă cu peria jobenul domnului Popescu și cântă iarăși, concentrat.)
Foicică de negară...
Și-aș lua-o de soțioară...
Că o cheamă Mărioară....
Dar, dacă te gândești bine, poate că... Sigur că da: Maria! Maria!

MARIA: (Intrând.) Ce-i, măi Ioane? Ce strigi așa, arde ceva?

ION: (Aparte.) Arde, Mărie, încă ce arde... A sunat telefonul adineauri. Domnu' guvernator a spus că nu poate veni mâine, căci are treburi urgente, așa că va veni la cină astă seară la ora șapte fix. Anunț-o tu pe doamna Esmeralda, iar eu am să-l anunț pe domnul.

MARIA: Vai de mine! Doamna Esmeralda o să-nnebunească! Nu e nimic pregătit! Și știi cât ține ca totul să iasă perfect!

ION: Asta așa e...

MARIA: Că de-asta s-au și mutat aici, pe Insula Perfecțiunii, ca să arate tuturor că pot să trăiască o viață perfectă. Mă duc să o caut pe Aspasia...

ION: Cine e Aspasia?

MARIA: Cum, n-o cunoști pe Aspasia? Se vede că ești de puțin timp pe-aici... Aspasia este asistenta doamnei Esmeralda...

ION: E....fru... adică, vreau să zic, e o femeie... cumsecade?

MARIA: Ai să te convingi singur! Mă duc s-o anunț...

ION: (Îi ține calea.) Maria, știi că eu... încă de la noi, de-acasă... Numai pentru tine am... Când te văd...

MARIA: (Înroșindu-se.) Ah, și de-aia mă-ntrebai de Aspasia?... Măi, Ioane, măi... poate că tu n-ai prea multă treabă de făcut , dar eu știu că am... Acuș pică guvernatorul... Grăbește-te. (Iese.)

ION: Cum zici tu, Marie... Ai dreptate,Marie...


SCENA II
DOMNUL EXCELENT POPESCU, IONEL

(Intră din stânga domnul Popescu, în costum de golf. Se așază în fotoliul de lângă șemineu - stânga scenei. Își aprinde tacticos luleaua, deschide ziarul. Vrea să-și toarne niște wisky, dar sticla este goală. Sună din clopoțelul de argint de pe tavă.)


DOMNUL POPESCU: John! John! Adu-mi o sticlă nouă de whisky, John!

ION: La ordinele dumneavoastră, domnule Popescu! Știți, dacă-mi permiteți, eu nu sunt John, eu sunt Ion. Ionel, așa-mi zicea mie măicuța. La noi, la Bucovina...

DOMNUL POPESCU: Vorbești prea mult, John. Toarnă-mi niște whisky, John.

ION: Ion, domnule, știți... vechiul John.... eu...abia de astăzi...

DOMNUL POPESCU: Puțin îmi pasă cum te cheamă, John. Aici te numești John. John este singurul nume perfect pentru un majordom, John. Ionică, Vasilică sau Costică - sunt nume vulgare. Fără clasă. Nu au ce căuta pe Insula Perfecțiunii. Ah, ce mă plictisește să le explic de fiecare dată... Și să nu te mai văd în jiletca asta oribilă. Spune-i Aspasiei să-ți dea vestonul lui John, John! Și un papion!

ION: Am înțeles, domnule Popescu.(Face jonglerii cu sticla de whisky și cântă.) Mă cheamă John! John cu veston! Și cu papion! Yeh...

DOMNUL POPESCU: Oh, Doamne! Taci! (Clopoțind.) Aspasia-a-a !!!...

ION: E plecată cu doamna, la cumpărături, domnule.

DOMNUL POPESCU: Oh, da? Măcar voi avea o după-amiază liniștită...

ION: (Intrându-și în rolul de valet.) Mă-ndoiesc, domnule.

DOMNUL POPESCU: Cum? Există vreun motiv pentru îndoielile tale, John?

ION: Fără doar și poate, domnule.

DOMNUL POPESCU: Știi ceva ce eu nu știu, John?

ION: Cu siguranță, domnule.

DOMNUL POPESCU: Presupun că ai de gând să-mi comunici și mie aceste chestiuni, John!

ION: Desigur, domnule.

DOMNUL POPESCU: Spune, John.

ION: Spun, domnule.

DOMNUL POPESCU: Spune, nenorocitule, nu mă mai fierbe! Spune odată!!

ION: Mi-e teamă să nu vă ieșiți din fire, domnule, ficatul dumneavoastră sensibil....

DOMNUL POPESCU: (Îl înhață de gât.) Spune sau te-mpușc! Pe onoarea mea!!

IONEL: A telefonat domnul guvernator, domnule...

DOMNUL POPESCU: Domnul guvernator? Îmi închipui că nu și-a anulat invitația pe care
i-am făcut-o pentru mâine seară, la cină.

ION: Mă tem că da, domnule.

DOMNUL POPESCU: Mii de trăsnete, John! A menționat vreun motiv pentru aceasta?

ION: Da, domnule. A fost chemat la o ședință extraordinară de președintele confederației Insulelor Fericirii, domnule.

DOMNUL POPESCU: Oh, da! Am scăpat, John. Vizita guvernatorului mă stresa îngrozitor... Cred că și pe draga de Esmeralda... Sau poate nu? Cine știe ce e-n capul femeilor?... Oricum, John, sunt cât se poate de mulțumit. Ce poate fi mai încântător decât să stai seară de seară la gura șemineului, dormitând cu pipa în gură! Esmeralda va fi atât de ocupată cu noile ei rochii încât nici nu va mai coborî pentru cină. Sau...nu? Oricum, John, oricum... Liniștea se va înstăpâni în sfârșit în viața mea, și asta chiar de acum!

ION: (Tușind.) Mă tem că nu, domnule.

DOMNUL POPESCU: Cum, John, ce e așa de greu de priceput? Hai, mai toarnă-mi un pahar. Whisky-ul va fi singurul, înțeleptul și mai ales silențiosul meu tovarăș începând chiar din seara aceasta...

ION: Iertați-mă, domnule, dar e imposibil.

DOMNUL POPESCU: Cum? Îndrăznești? Aspasia, Aspasia, unde l-ai găsit pe imbecilul ăsta? Unde e bătrânul și devotatul meu John?

ION: L-a călcat trăsura, domnule. Chiar în ziua ieșirii la pensie.

DOMNUL POPESCU: Ce lipsă de imaginație, John. Deși a fost cel mai discret majordom al meu, niciodată nu a știut să se retragă cu suficientă demnitate.Chiar joia trecută i-am atras atenția: morgă, John, mai multă morgă! Iar tâmpitul a înțeles că trebuie să ajungă el însuși la morgă! Ei, dar cum spuneam, după ce am petrecut pe terenul de golf o dimineață atât liniștită și de încântătoare, nu-mi doresc decât... Dar ce se aude, John? Mi se pare mie sau s-a pornit ploaia? Vântul?

ION: Ba chiar furtuna, domnule....

DOMNUL POPESCU: Ce vrei să spui, John?

ION: (Deschizând larg ușa și făcând gestul specific.) Furtuna, domnule!



SCENA III
DOMNUL EXCELENT POPESCU, DOAMNA ESMERALDA POPESCU, ASPASIA, ION

(Intră furtunos doamna Esmeralda Popescu, cu o mulțime de pungi de cumpărături în fiecare mână, urmată de Aspasia, care duce printre altele o statuie de porțelan, un lampadar cu picior, o cutie de pălării iar în dinți o agendă.)

DOAMNA ESMERALDA: Excelent iubitule, te sărut de o mie de ori, ca de obicei, dar mă surprinzi.... Mai ești încă în acel fotoliu? N-ai auzit veștile?

DOMNUL POPESCU: Ba le-am auzit, căprioara mea Esmeralda, dar tocmai de aceea. Abia
m-am instalat mai bine și mi-am aprins superba mea pipă din lemn de cireș japonez!

ASPASIA: Observ cu stupoare, domnule, că v-ați turnat chiar și un whisky!

DOMNUL POPESCU: Spiritul tău de observație, Aspasia, este desăvârșit. Îl voi savura în cea mai deplină pace și armonie...

ASPASIA: Dar domnule....Doamnă....

ION: Eu am vrut să...

DOAMNA ESMERALDA: Aspasia dragă, pune jos lampadarul acela și cutia de pălării. Ioane, ține vaza. Așa...Vom lămuri totul îndată. Ioane, nu i-ai spus și domnului Excelent noutățile despre vizita guvernatorului?

ION: Ba da, dar...

DOMNUL POPESCU: Ba da, scumpa mea. Noul nostru majordom - pe care te rog să-l numești de astăzi înainte John - mi-a comunicat fericita veste că domnul guvernator nu mai vine mâine. Nu-i așa, John?

ION: Perfect adevărat, domnule, numai că...

DOMNUL POPESCU: Numai că? Ce vrei să zici?

ASPASIA: Că vine azi.

DOMNUL POPESCU: Cum???

ASPASIA: Azi! Nu mai vine mâine, vine azi. Chiar azi. La șapte fix. Adică peste trei ore.

DOMNUL POPESCU: De ce nu mi-ai spus nimic, idiotule?!!!

ION: Am vrut, domnule..., dar...

DOMNUL POPESCU: Dar ce?

ION: Dar n-am ajuns până la partea a doua...

DOMNUL POPESCU: Mii de trăsnete! Ieși afară John! (Ion iese.) Oh, Dumnezeule, nu mai sunt servitorii de altădată! Unde e bătrânul și devotatul meu John!...

DOAMNA ESMERALDA: L-a călcat trăsura, scumpule.

ASPASIA: Chiar în ziua ...

DOMNUL POPESCU: ...ieșirii la pensie... Știu, știu, întotdeauna aflu primul toate fleacurile și ultimul lucrurile cu adevărat importante... Zi așa, vine azi.... peste trei ore.... Și noi nu suntem deloc pregătiți... Ce ne facem Esmeralda, suflețelul meu? Cum îl vom convinge pe guvernator de viața și de fericirea noastră perfectă? Știi ce greu este de convins!... De cinci ani de când suntem aici, pe Insula Perfecțiunii, fiecare guvernator a avut alte idei despre viața perfectă.... Care mai de care mai bizare...

DOAMNA ESMERALDA: Ai dreptate, iubitule, dar nu sunt eu soția ta perfectă? Totul va ieși perfect, ca de obicei! Mi-a telefonat Maria, de cum a aflat vestea, așa că am mai dat o tură pe la cumpărături, ca să pun totul la punct. Stai să vezi câte chestii superbe am cumpărat!...

DOMNUL POPESCU: Nu mă-ndoiesc, draga mea...

DOAMNA ESMERALDA: Am aflat că guvernatorul nu agreează draperiile mov, ci le preferă albastre. Aspasia, verifică lista: draperii albastre sunt? OK. Nu suportă veiozele, dar adoră lămpile cu picior. Prin urmare: Voila! Lampă cu picior! Are o adevărată alergie la porțelanurile franțuzești, în schimb se topește după cele chinezești. Dinastia Ming. Aspasia, aruncă porcăria aceea de statuetă și așază în locul ei vasul chinezesc. Ei? Deja e alt decor!

DOMNUL POPESCU: Desigur, e cu totul altceva iubito...

DOAMNA ESMARALDA: Excelent dragă, nici nu te uiți, lasă ziarul te rog! Pierzi ocazia să vezi noua mea pălărie!

DOMNUL POPESCU: După câte observ, acela e abajurul, iubito.

DOAMNA ESMERALDA: Abajurul? Ah, da. Aspasia! Dacă în cutia de pălării este abajurul, unde este pălăria?

ASPASIA: Pe lampă, doamnă.

DOAMNA ESMERALDA: Firește. Citește lista. Ca să vedem dacă am luat tot.

ASPASIA: Sparanghel, varză de Bruxelles, somon fumee, medalioane de rață în sos de vin...

DOAMNA ESMERALDA: Pe astea le-a dus deja Maria la bucătărie. Celelalte!

ASPASIA: Una bucată termometru de cameră - este. Una bucată covoraș cu urarea Bun venit - este. Una bucată cleștișor tăiat trabucuri - este. Una bucată copil 12 ani....? Copilul! Am uitat să cumpărăm copil!

DOMNUL POPESCU: Copil? Iarăși?

DOAMNA ESMERALDA: Da, iubitule, ți-am spus că guvernatorii ăștia au tot felul de sticleți în cap. Pentru acesta de-acum, nu există familie perfectă fără una bucată copil perfect, băiat, doisprezece ani. Ce ne facem, Aspasia? De unde să mai găsim noi la ora asta copil?

ASPASIA: Îl trimitem repede pe Ion să facă rost de unul. Mă duc eu să-i spun. (Iese.)

DOMNUL POPESCU: Primul guvernator, cel de acum cinci ani, voia broaște țestoase. Apropo, unde o fi bătrâna noastră Libby?

DOAMNA ESMERALDA: A călcat-o trăsura.

DOMNUL POPESCU: Cum? Și pe ea?.... Curios.... A doilea, de acum patru ani, adora câinii.

DOAMNA ESMERALDA: Așa ne-am ales cu Fifi. Fifi, draga de ea...(Face bezele către poză.)

DOMNUL POPESCU: Da, Fifi.... Apropo... Fifi... și pe Fifi a căl...

DOAMNA ESMERALDA: Crede-mă, dragule, nu vrei să știi...

DOMNUL POPESCU: Iar ultimii trei au pretenție la copii. Ba unul, ba doi, ba fete, ba băieți.....

DOAMNA ESMERALDA: Ne-au zăpăcit de cap....

DOMNUL POPESCU: Exact! Apropo, copiii din anii trecuți.... și pe ei... i-a...

DOAMNA ESMARALDA: Ah, nu, nici chiar așa....

DOMNUL POPESCU: Dar unde sunt?

DOAMNA ESMERALDA: Habar n-am. Aspasia știe.


SCENA IV
IONEL, MIHU, DOMNUL POPESCU, DOAMNA ESMERALDA

(Intră Ionel, împreună cu Mihu.)

ION: Domnule, doamnă, iată copilul.

MIHU: Sărut-mâna, doamnă, bună ziua , domnule!

DOMNUL POPESCU: Dezghețat copil! Câtă promptitudine, John, nu mă așteptam, recunosc. Mă gândesc deja să-ți măresc leafa.

IONEL: Sunteți prea amabil, domnule, dar nu este nevoie.

DOAMNA ESMERALDA: Dar e uimitor! Unde l-ai găsit așa de repede?

ION: L-am comandat pe Internet. Am plătit o taxă cu cardul dumneavoastră și mi l-au livrat în regim de urgență.

DOAMNA ESMERALDA: Adu-l mai la lumină să-l văd. E destul de arătos, e chiar frumușel.
(Îl lustruiește nițel cu mâneca) Ia să vedem cum se încadrează în decor... Hmmm.... e ceva ce nu se asortează cu restul... Hainele sunt cam așa... cam rebele. Și părul....

ION: Doar pe ăsta-l mai aveau, doamnă, a fost cerere mare în ultima vreme....

MIHU: Într-adevăr, eu eram ultima dumneavoastră șansă! Iar hainele...

DOAMNA ESMERALDA: Nicio problemă, tinere, mai e timp. Până sosește domnul guvernator, Ion îți va căuta ceva elegant de îmbrăcare. Trebuie să fi rămas ceva de anul trecut. O să-ți aranjeze și părul, pieptănat frumos, cu cărare pe mijloc...

MIHU: O, nu, doamnă. Părul meu nu va sta niciodată cum i se comandă. Așa e el, mai zbârlit. Flutură în vânt... Iar hainele - sunt exact pe gustul meu. Îmi exprimă personalitatea.

DOMNUL POPESCU: Dar cine are nevoie de personalitatea ta, Junior? Nici guvernatorul, nici eu, nici soția mea Esmeralda, aici de față. Nu-i așa, draga mea?

MIHU: Junior? Cine-i Junior? Pe mine mă cheamă Mihu.

DOMNUL POPESCU: Cui îi pasă, puștiule? Cât timp vei sta aici vei răspunde la numele Junior. Doar nu o să-mi încarc memoria an de an cu alte nume. Ar fi de-a dreptul stupid. La animale m-am străduit să țin minte: Libby, Fifi, căci erau măcar specii diferite, dar la copii? -
m-am plictisit. Cel de anul trecut a fost tot Junior. Iar acum doi ani parcă am avut niște fete, nu? Cum se numeau, draga mea?

DOAMNA ESMERALDA: Stai să-mi aduc aminte... Dacă mă gândesc bine, Excelent dragă, cred că le-am numit pur și simplu "fetele alea". Da, da, "fetele alea".

MIHU: Dar e revoltător! E inadmisibil așa ceva! Fiecare copil are dreptul...

ION: Scuzați-l, domnule. E din lotul cel nou adus pe insulă. Își mai păstrează încă sentimentele.

MIHU: Îmi spune și mie cineva ce am de făcut? Sper că nu vreți să fiu o simplă marionetă care să zică doar : Da, mamă, Da, tată....

DOMNUL POPESCU: Ba chiar așa, Junior. Chiar așa. Ai intuit cum nu se poate mai bine.

DOAMNA ESMERALDA: Exact, tinere. Vei sta pe acest scăunel. La această măsuță - vai, dragă, am uitat să schimb măsuța, aceasta este de mahon, iar domnul guvernator se așteaptă la una de palisandru! - și vei citi din această enciclopedie. Iar dacă vizita se prelungește..... Da, știu!.... Vei juca o partidă de șah.

MIHU: Cu cine? Cu dumneavoastră sau cu domnul?

DOMNUL POPESCU: Singur, tinere, singur. Și vei citi în liniște din enciclopedie, ca orice băiat studios model.

MIHU: Nici gând! Un copil nu învață frumusețea vieții din enciclopedii. Și nici pironit cu orele la un joc stupid de șah cu el însuși. Așa credeți dumneavoastră că este pentru un copil viața perfectă?

DOAMNA ESMERALDA: Mă faci să râd, tinere. Pe cine interesează viața perfectă a copiilor? A noastră trebuie să fie - sau măcar să pară - perfectă! Dar de ce-mi bat capul să-ți explic? Mâine oricum nu vei mai fi aici. Ioane, ia-l.

DOMNUL POPESCU: Ai la dispoziție exact o oră să-l pui la punct, John. Ai făcut o treabă teribil de proastă cu acest copil. Am să-ți tai din leafă!

ION: Cum considerați, domnule... A fost un caz de forță majoră.... Mă duc să-i caut alte haine. (Iese.)


SCENA V
DOAMNA ESMERALDA, DOMNUL POPESCU, MIHU

DOAMNA ESMERALDA: Așa e, dragă. Oricum, acum e prea târziu să mai facem rost de altul. Încep să mă tem că imaginea noastră perfectă este în pericol.

DOMNUL POPESCU: Mai bine-l așezăm pe terasă.

DOAMNA ESMERALDA: Acolo nu e suficient de vizibil, iubitule.

DOMNUL POPESCU: I-am putea face o poză. S-o lipim peste a lui Fifi, în tablou. Cum am făcut și... știi tu când .

DOAMNA ESMERALDA: Ar fi o idee, dar nu cred că e timp, dragă.

MIHU: Frumos tablou! Mama, tata și...cățelul!? Aici i-ar fi stat mai bine unui copil. (Se duce spre tablou.)

DOAMNA ESMERALDA: Nu, nu te apropia!

DOMNUL POPESCU: Pleacă de lângă tablou!

(Mihu pune mâna pe tablou, iar poza câinelui se dezlipește și cade. În locul ei rămâne imaginea originală, a unui băiețel de vreo șapte ani, cu ochelari.)

MIHU: Am avut dreptate! Acestea sunt tablourile tipice cu familia fericită. E un tablou destul de vechi. Cine este copilul? Nu-mi răspunde nimeni?

DOAMNA ESMERALDA: Ce nenorocire! Ce dezastru! Excelent, dragă, fă ceva!

DOMNUL POPESCU: Nu-mi vine nicio idee, Esmeralda mamă....

MIHU: (Privind tabloul în continuare.) Acest copil... seamănă cu cineva... Știți ce cred? Eu cred că este chiar copilul dumneavoastră! Am ghicit, nu-i așa? Oare ce s-a-ntâmplat cu el?...

DOMNUL POPESCU: Tinere, nu-ți mai băga nasul unde nu-ți fierbe oala. Nu faci decât să provoci haos. Ca și copilul din tablou. Da! Era copilul nostru! Era odată, demult. Înainte să venim pe Insula Perfecțiunii. Când am avut marea șansă de a ajunge în acest loc magnific, unde numai puțini aleși de soartă pot ajunge, am fost sfătuiți să nu-l luăm cu noi.

MIHU: Cum? De ce ați făcut asta?

DOAMNA ESMERALDA: Era așa de imperfect, nu-i așa, dragule? Uită-te și tu la el...

DOMNUL POPESCU: Se vede cu ochiul liber... Știi ce făcea? Alerga tot timpul, cădea și se lovea la genunchi.

DOAMNA ESMERALDA: Și plângea!

DOMNUL POPESCU: Îngrozitor! Și punea o mulțime de întrebări!

DOAMNA ESMERALDA: Și era așa de pricăjit... Nu mânca niciodată tot din farfurie!

DOMNUL POPESCU: Da, da, și se mai și îmbolnăvea câteodată și trebuia să-l îngrijim...

DOAMNA ESMERALDA: Și nu se spăla pe dinți decât când îi aduceam eu aminte!

DOMNUL POPESCU: Și trebuia dus în parc, cu tricicleta! Ce pierdere de vreme!

DOAMNA ESMERALDA: Și... și nici măcar nu era blond, cu ochi albaștri. Nu semăna deloc cu copiii din reclame.

DOMNUL POPESCU: Într-un cuvânt, nu era perfect!

DOAMNA ESMERALDA: Exact. Excelent, dragule, ai pus punctul pe "i", ca de obicei.

MIHU: Bine, dar cum ați putut să-l abandonați? Nu v-ați gândit nicio clipă ce avea să se întâmple cu el? Nu-l iubeați?

DOMNUL POPESCU: Iubire? Asta-i doar așa, o vorbă, pentru cei naivi. Cum eram și noi odată. În altă lume. În altă viață. E posibil... să-l fi iubit... Nu-i așa, Esmeralda?

DOAMNA ESMERALDA: Dacă stau să-mi aduc bine aminte, da! Cred că... îl iubeam... Da, da, chiar foarte mult. Ce proști eram! Așa sunt toți oamenii din restul lumii. Dar aceasta a fost tare demult, pe când nici eu nu eram Esmeralda, nici tu nu erai Excelent Popescu, nici nu trăiam pe acest domeniu magnific, unde fiecare zi e la fel de perfectă și nu ai niciun fel de grijă....

DOMNUL POPESCU: Suntem niște aleși, tinere. Când am câștigat la loterie șansa să venim pe Insula Perfecțiunii, am semnat un contract, prin care eram de acord să ni se șteargă toate sentimentele astea nefolositoare.

DOAMNA ESMERALDA: Eram prea extaziați ca să mai acordăm atenție celor scrise. Apoi a venit Aspasia și ne-a făcut instructajul. Nu am avut voie să luăm mai nimic din vechea noastră viață. Și în niciun caz pe Mihăiță. Curios lucru, dragă, mi-am amintit cum îl chema! Prima dată după cinci ani fericiți simt o tulburare care mă sperie. Excelent iubitule, ce se întâmplă?

DOMNUL POPESCU: Sunt sigur că numai din pricina acestui tânăr! Cine știe ce virus poartă și începe să ne contamineze! Mă simt și eu tulburat, căprioara mea, ceea ce mie de cinci ani încoace nu mi s-a-ntâmplat niciodată. Și tabloul! Þi-am spus eu că nu trebuia să aducem tabloul! Mare greșeală!

MIHU: Domnule Popescu, doamnă Popescu, ceea ce n-am înțeles eu este următorul lucru: dacă nu ați avut voie să-l aduceți pe Mihăiță al dumneavoastă, de ce vă trebuie acum prezența unui copil?

DOAMNA ESMARALDA: Un moft al noului guvernator.

MIHU: Oare nu ați spus dumneavoastră că familia perfectă nu are copii?

DOMNUL POPESCU: N-ai înțeles nimic, după cum văd. Familia perfectă are copii perfecți. Unul sau doi sau niciunul. Sau un câine. Sau o broască țestoasă.

DOAMNA ESMERALDA: După cum sună gusturile fiecărui guvernator. Dacă la anul va dori un șarpe boa, vom comanda un șarpe boa. Sau unul cu clopoței. Sau un sconcs, sau un brontozaur sau un porc mistreț!

DOMNUL POPESCU: Sau șapte pitici, cu Albă ca Zăpada inclusă în preț. Odată pe an, ne sacrificăm! Nu-i mare lucru. Important e să ne dea aprobarea. Să ne prelungească contractul pentru încă un an. Așa că, tinere, bagă bine la cap: în următoarele două ore te vei numi Junior, vei citi din enciclopedie și vei juca șah în cea mai mare liniște.Ai priceput, sper.

MIHU: Nu chiar.. Și după aceea? Ce se va întâmpla cu mine după aceea? Doar m-ați cumpărat! V-am costat o mulțime de bani. Și o taxă suplimentară.

DOAMNA ESMERALDA: Ha, ha, ha! Aici nu contează banii. După aceea ne vom dispensa de prezența ta. Doar n-o să ținem permanent în salon un copil care citește din enciclopedie și joacă șah! Ar fi de-a dreptul jenant!

DOMNUL POPESCU: Vei ajunge și tu unde ajung toate lucrurile nefolositoare. Acolo unde au ajuns și ceilalți.

MIHU: Unde? Unde este asta?

DOMNUL POPESCU: Þi-am spus că habar n-avem. Toate astea le rezolvă Aspasia. Știi ce, tinere? M-ai plictisit îngrozitor. Simt că mă ia o migrenă teribilă. Ai vorbit prea mult. Și timpul trece! Hai, Esmeralda, să începem să facem ceva, să rezolvăm problemele! E musai să iasă totul perfect și anul acesta!

DOAMNA ESMERALDA: Vai, e ora cinci și salonul e vraiște! Sunt așa de zăpăcită! Băiete, du-te și așteaptă pe terasă până vine Ion. ( Mihu iese pe terasă.) Excelent, iubitule, nu mă mai descurc! Intru-n panică! Ce-i de făcut? Știu: Aspasia! E cea mai pricepută asistentă din lume. Cu ea totul este prefect. Ea a fost dintotdeauna salvarea noastră . (Sună amândoi din clopoțel.)

AMÂNDOI: As-pa-si-aaaaa!!!

ASPASIA: Am venit, doamnă. Liniștiți-vă, domnule.

DOAMNA ESMERALDA: Aspasia! Spune-ne ce avem de făcut! Vezi dacă totul e-n regulă.

DOMNUL POPESCU: Da, Aspasia, spune-ne tu, ca întotdeauna...

ASPASIA: (Aparte.) Nu... e ceva nelalocul lui, dar nu-mi dau seama ce... Dar are grijă ea, Aspasia, de toate. (Către cei doi.) Mergeți dumneavoastră să vă schimbați pentru cină, mă ocup eu de restul. Mergeți liniștiți. Haideți, haideți...
(Domnul și doamna Popescu ies prin stânga.)


SCENA VI
ASPASIA


ASPASIA: Ha, ha, ha! Ce s-ar face fără mine? Și ei și atâția ca ei!... Sunt prizonierii propriilor amăgiri!... Ei nu doresc nimic, decât încă un an, încă un an pe insula asta a minciunilor, departe de orice griji... departe de casa lor, departe de orașul și rudele lor, departe de viața adevărată, cu rosturile ei, cu bucuriile ei și cu suferințele ei... și mai ales departe de dragostea copilului lor.... Dragoste! Ce ușor se calcă în picioare acest cuvânt! Ce ușor se mototolește și se aruncă la gunoi inima unui copil, pentru câteva promisiuni strălucitoare, pentru niște focuri de artificii colorate care se cheamă glorie, succes, bogăție, ori cum vreți să le ziceți....
Da, aveam totul. Eram un copil care avea totul. O casă de vis, munți de jucării, limuzină și șofer, primeam orice, înainte să cer, orice, în afară de inima părinților mei. În afară de timpul pe care ar fi trebuit să-l petrecem împreună. În afară de mângâierea mamei mele și de surâsul tatălui meu. Mama mea era o actriță celebră. O interesam numai când trebuia să facem poze pentru copertele magazinelor la modă, din care să reiasă viața ei de familie perfectă. În secunda următoare era deja în mașină, vorbind la telefon despre noile ei contracte. Tata era un om extrem de bogat, care trăia exclusiv pentru afacerile sale, pentru jocul la bursă și pentru cluburile sale selecte. Nu-l vedeam aproape niciodată, iar când încercam să-i telefonez, îmi răspundea secretara și-mi spunea că este în ședință. Au murit într-un accident de avion, când se întâlniseră ca să semneze actele de divorț. Făcuseră datorii uriașe, în goana lor pentru a fi fericiți. Am pierdut tot ceea ce aveam. Întâi am plâns, căci mai credeam încă în cuvântul dragoste, pe care nu apucaseră să mi-l rostească. Apoi am râs, am râs ca o nebună de neghiobia mea și a celor care cred în el, mi-am smuls inima din piept și am hotărât să mă răzbun! Da! să mă răzbun!!!
Când am aflat de proiectul ăsta, al Insulelor Perfecțiunii, când am aflat că e condus de un geniu al răului, care dorește să nimicească cu orice preț iubirea dintre părinți și copii, am alergat să mă înrolez voluntară, am făcut niște cursuri de vrăjitorie și iată, i-am adus pe insulă pe nefericiții aceștia care s-au lăsat păcăliți, le-am șters amintirile și de cinci ani îi țin aici, și îmi râd în fiecare clipă de zădărnicia vieții lor și de stupizenia preocupărilor lor mărunte, de prețiozitatea și de vanitatea vieții lor contrafăcute!!! Ce fericită sunt!....
Dar timpul trece și .... uneori... mă...simt așa de singură.... Însă nu sunt eu Aspasia? Aspasia le rezolvă pe toate! Ha, ha, ha! Știu! Singurătatea va lua sfârșit! (Pocnește din degete.)


SCENA VII
ASPASIA, ION, MIHU

ION: (Intră din dreapta, agitat.) Mihu, Mihule, unde ești?

ASPASIA: Ah, John, aici erai?

ION: Da, doamnă Aspasia. Îl caut pe băiatul cel nou, pe Mihu.

ASPASIA: Lasă-l deocamdată pe băiat, John. Vreau sa discutăm ceva. Ceva foarte important.

ION: Desigur, doamna Aspasia...

ASPASIA: Domnișoară! Adică... ai putea să-mi spui simplu, Aspasia....

ION: Vai, dar nu-ndrăznesc, doamnă... ăăă, domnișoară Aspasia....

ASPASIA: Îndrăznește, Johnny, îndrăznește. Pe insula asta suntem așa de singuri.... și tu, și eu... Trebuie să ne înțelegem, să fim mai apropiați, John, ce zici de asta?

ION: (Speriat.) Cât de apropiați, domnișoară Aspasia ?....

ASPASIA: Apropiați... foarte apropiați... Trebuie să ai și tu o inimă, Johnny....

ION: (Gândindu-se la Maria): Am, doamnă....

ASPASIA: Domnișoară! O inimă capabilă de... iubire....

ION: (Privind spre ușa dinspre bucătărie.) Capabilă, da, și încă ce iubire!...

ASPASIA: Știam eu.... (Patetic.) Johnny! Noi doi trebuie să fim împreună....

ION: Noi? Doi?....Dar nu...

ASPASIA: Hai, nu fi timid. Te aștept la o întîlnire romantică, lângă chioșcul de pe malul lacului... Uite, a ieșit din nou soarele. Ah, nu mai am răbdare... Peste... o jumătate de oră... Trebuie să...mă fac frumoasă!... Pentru tine, John!

ION: Dar....

ASPASIA: Niciun "dar", John. E un ordin! Știi bine că aici eu hotărăsc totul. Dacă nu vrei să-ți pierzi slujba, vei fi acolo. Pregătit pentru cele mai pasionale tangouri argentiniene... Punct.(Iese, râzând în hohote.)


SCENA VIII
ION, MIHU

MIHU: (Intrând de pe terasă.) Am auzit tot! Ha,ha,ha! Ai încurcat-o, se pare!

ION: Grozav, Mihule... Ce-ar crede Maria să mă vadă dansând tangou cu-o floare-n dinți pe malul lacului! Cu Aspasia! Brrrr!... Problema e cum scap din încurcătura asta. Dacă mă dă afară, toate planurile noastre cad, Mihule.

MIHU: Vă sunt atât de recunoscător și ție, și Mariei, Ioane, cum nu pot să-ți spun! În sfârșit, după cinci ani, am reușit să ajung la ei! Să-i văd! Să le vorbesc! Chiar dacă ei m-au uitat....

ION: Nu trebuie să te-aștepți la miracole, nu chiar din prima clipă....

MIHU: Știu. Dar trebuie făcut ceva. Cât mai repede. Deseară s-ar putea să fie prea târziu. Însă nu înainte de a-i găsi pe ceilalți copii. Ajută-mă, Ioane.

ION: Cum?

MIHU: Aspasia... vorbește cu ea... repede... Du-te la întâlnire...

ION: Oh, Doamne....

MIHU: Trebuie... Să ne grăbim!....
(Cei doi ies în fugă, prin dreapta. )




TABLOUL AL II - LEA


(În turnul castelului, într-o aripă îndepărtată. Pe o canapea veche, cu arcurile ieșite, stă Bobo, un copil foarte gras, de vreo opt ani, cu o telecomandă de jocuri în mână. În fața lui, o măsuță încărcată cu pungi de chipsuri și bomboane. Un monitor mare, de calculator, emite sunete specifice. Bobo e și el prăfuit, ca toate lucrurile din pod. Mai în fund, la o măsuță cu două scaune, stau Tina și Mina, în rochițe apretate, cu pantofiori de lac, pieptănate cu bucle și fundițe. Un mare cadran de ceas, orologiul castelului, văzut din spate, cu mecanismul stricat, dotat cu o manivelă rotativă, se conturează în fundal. Un spiriduș de tablă ruginit zace într-un colț, lângă ceas. )

SCENA I
TINA, MINA, BOBO

MINA: Tina, ești formidabilă! Mi-ai luat rujul sidefat și te-ai dat cu el! Fără să mi-l ceri! Halal soră!

TINA: "Halal soră" ești tu, Mina! Tu ai început! Mi-ai luat fardul cel roz de obraji, ieri, când îmi lustruiam pantofii!... Credeai că nu te-am văzut!

MINA: Puțin îmi pasă că m-ai văzut! Chiar am și vrut să mă vezi. Ca să pricepi și tu cum e când îți ia altcineva lucrurile - și asta numai din invidie! Oricum, tot eu sunt mai frumoasă!

TINA: Hm!... îți faci și tu iluzii, ca să nu plângi prea tare! Oi fi tu mai "drăguță", dar eu sunt mai stilată! Și la urma urmei asta contează cel mai mult!

MINA: Ba eu sunt!

TINA: Ce?

MINA: Drăguță. Ãăăă... și stilată. Și drăguță și stilată și ... și... într-un cuvânt cea mai frumoasă!

TINA: Ba eu sunt!

MINA: Ce, mă rog?

TINA: Cea mai frumoasă, și mai stilată și într-un cuvânt cea mai.

MINA: Cea mai ce?

TINA: Cea mai cea!

MINA: Ba eu!

TINA: Ba eu!

AMÂNDOUÃ: Ba eu! Ba eu!! Ba eu!!! (Se opresc brusc, se încruntă și privesc concomitent spre Bobo și strigă bătând din picior.) Bo-booooooo! (Acesta continuă să butoneze telecomanda.) Bo-boooooooo!! (Același joc.) BO-BOOOOOO!!!

BOBO: Ce vreți? Ce mai vreți astăzi? Uite, am pierdut partida!...Uf....De ce vă mai certați? Și de ce nu vă certați între voi două și mă băgați pe mine la mijloc?...

TINA: Bobo, Bobo drăguțule, uite, invidioasa asta de soră a mea spune că ea este mai frumoasă decât mine, iar tu știi bine că nu-i așa. Nu-i așa? Spune-i, spune-i Bobo...

MINA: Nu, Bobo, drăgălașule, invidioasa și egoista asta de soră a mea crede că ea este cea mai frumoasă și de fapt tu, care ești așa de deștept și de adorabil...

BOBO: Tăceți! Lăsați-mă! În fiecare zi aceeași poveste, de când am venit aici. Nu sunteți gemene? Semănați așa de mult ca nici nu vă pot deosebi. Nici până astăzi nu știu care este Tina și care este Mina. Și, drept să vă spun, puțin îmi pasă. Mă țineți din joc.

MINA: Și din mâncat bomboane!

TINA: Și din ronțăit chipsuri. Ha-ha-ha!

MINA: Grasule! Ha-ha-ha!

TINA: Bucălatule! Ha-ha-ha!

BOBO: (Furios.) Lăsați-mă, lăsați-mă, coțofenelor! Plecați de pe capul meu, ciocănitorilor! Ei, vreți să știți adevărul? Sunteți urâte amândouă. Sunteți mulțumite așa?

MINA: Parcă te credem!.... Nesuferitule!

TINA: Mincinosule!

BOBO: Gata. Acum încep un joc nou și nu vreau să mai vorbesc cu nimeni. Mă concentrez.(Joacă precipitat, excamând din când în când:"oh,yes!"... "oh, no!"și dându-și cu pumnii în cap.)

MINA: (Scoate o ciocolată din buzunar și-i spune la ureche.) Bobo, uite, îți dau ciocolata asta, numai spune-mi că eu sunt cea mai frumoasă.

BOBO: (Plat, în timp ce joacă concentrat, după ce apucă ciocolata.) Ești cea mai frumoasă.

TINA: (Scoate și ea o ciocolată și se apropie de Bobo) Bobo, am ceva delicios pentru tine, dar spune-mi că eu sunt cea mai frumoasă.

BOBO: (Același joc.) Ești cea mai frumoasă.

(Cele două pleacă satisfăcute, se așază pe două scaune spate în spate, scot oglinjoarele și trusele de farduri și încep să se machieze, fericite. Bobo joacă absorbit total.
*
Muzică - gen cutiuță muzicală. Scena se întunecă ușor. Fascicul de lumină pe spiridușul de tablă, care clipește și suspină neputincios.)



SCENA II
ION, ASPASIA, MARIA, MIHU

(Scena s-a întunecat total. Se poate lăsa o cortină -decor cu imaginea unui lac sau se poate lumina puternic doar avanscena. Un gramofon pe o măsuță,în stânga. În scenă năvălesc într-un tango argentinian tumultuos, cu "figuri", Ion și Aspasia. Aspasia conduce dansul. Nelipsitul trandafir, ținut de amândoi în dinți. Străbat scena de la stânga la dreapta și înapoi. Maria apare din dreapta cu o tavă cu șampanie și două pahare.)

MARIA: Ion? Doamna Aspasia? Oh, Doamne! (Scapă tava și dă să fugă înapoi. O oprește Mihu.)

MIHU: Maria, stai, nu te speria. Du-te cu tava.

MARIA: (Plângând.) Nu pot să cred, Mihule... Ion, care-mi spunea, care-mi jurase.... Și acum?!...

MIHU: Nu, Maria, ai încredere, Ion te iubește. Numai pe tine te iubește. Mi-a spus mie! Te iubește ca un nebun!

MARIA: Și atunci? De ce face asta? Cum să-l mai cred?

MIHU: Face parte din planul nostru. Trebuie să acționăm repede. N-am avut răgaz să-ți explicăm. Ai încredere. Hai, du-te!

(Maria adună sticla și paharele și se duce spre cei doi. Ion face fețe-fețe, dar se liniștește la zâmbetul Mariei și la vederea lui Mihu.)

MARIA: Șampania, doamnă.

ASPASIA: Las-o acolo, Maria. Așa. Acum du-te, du-te că ne stânjenești. Nu-i așa, leopardul meu? (Maria iese.)

ION: Îhî...

ASPASIA: Hai, fii feroce cu pantera ta neagră...

ION: N-ar fi mai bine să bem puțină șampanie?

ASPASIA: Da, să bem, poate mai prinzi curaj. Ești cam molâu pentru un tânăr așa vânjos ca tine. Noroc! (Dă peste cap paharul.)

ION: Noroc! Chiar e un mare noroc să ne aflăm pe aceeași insulă! (Îi umple paharul din nou. Aceasta îl golește cu sete.)

ASPASIA: Da, mare noroc! Tu și eu... într-adevăr...

ION: Doamnă Aspasia,...

ASPASIA: "Aspasia", "Spasy" pentru prieteni, adică pentru tine, tutuiește-mă, dragă John...

ION: Ãăăă... da... Tu....Aspasia.... ești o femeie... atât de... puternică.... Spune-mi, te rog...

ASPASIA: Orice, John... Mai toarnă-mi un pahar, dragule. Astăzi vreau să-mi răzbun toți anii în care am trăit pentru alții! Astăzi vreau să trăiesc la maxim; (Aparte.) am făcut atâtea vrăji pentru alții, astăzi voi gusta din plin vraja iubirii! Merit si eu acest lucru! Să dansăm, John! Oh, șoptește-mi șoapte de amor, John! Șoptește-mi, n-auzi? E un ordin!!!

ION: Aspasia, Spasy, dansezi așa de grozav, dar spune-mi, te rog, tu, care îi ai în puterea ta pe toți de pe această insulă, cum ai reușit? Care e secretul tău? (Îi mai toarnă șampanie. Același joc, până la terminarea sticlei.)

ASPASIA: Ha-ha-ha! Secretul! Secretul este bine păzit. Se află sub cheie! Hi-hi-hi! (Scoate din sân un cerc de chei, apoi îl bagă la loc. S-a amețit.)

ION: Ce vrei să spui? Explică-mi, Aspasia...Ce este cu cheile astea?

ASPASIA: Să dansăm, John.... (Se împleticește.)

ION: Da, să dansăm, dar spune-mi unde se ascunde secretul, unde sunt copiii?

ASPASIA: Þi-am spus odată! Totul este sub cheie, ce-i așa greu de priceput? Leopardule! Hâc! Fii feroce! Hi-hi-hi!

ION: Unde, Aspasia? Spune-mi, măcar arată-mi - unde??

(Aspasia arată undeva în sus, spre clădire, apoi se prăbușește beată, sforăind. Ion se jenează să bage direct mâna după chei. O întoarce cu capul în jos și o zgâlțâie, până cade lanțul cu chei. Îi aruncă lui Mihu cheile și iese, târând-o pe Aspasia. Maria strânge șampania. Ion revine și o îmbrățișează.)

MIHU: Mulțumesc, Maria, mulțumesc Ioane!

ION: În turnul cu ceas! Acolo trebuie să fie! Ai grijă! (Iese, luând și măsuța cu gramofonul.)

MIHU: Câte chei! Și fiecare ascunde un secret! Aspasia este o vrăjitoare! Nu știu cum, dar trebuie s-o înving! Spre turn! (Iese.)


SCENA III
TINA, MINA, BOBO, MIHU

(Scena se luminează treptat sau se ridică pânza cu peisajul lacustru. Același decor din scena II, în turnul cu ceas; Bobo e cufundat în jocul pe calculator, fetele se privesc în oglindă, în tăcere. Mihu intră brusc, cu lanțul de chei în mână. Spiridușul tresare, fericit.)

MIHU: Am descuiat nouă uși! Nouă taine! Ce coridoare întunecate, câte capcane la fiecare poartă! Ce labirint necunoscut! Greu am găsit drumul, dar iată-mă ajuns! Mai am o singură cheie. Cheița aceasta de aur. Ce tare-mi bate inima!...Presimt că în ea stă dezlegarea tainei celei mari. Iar taina se află chiar în această încăpere, undeva... Dar unde? Cum? Cum să procedez? Cine mă va ajuta?...

(Se aude un scârțâit. Spiridușul clipește, dar nu se poate mișca.)

MIHU: Aici este turnul cu ceas.... Aici a dus Aspasia copiii.... Dar unde sunt?... Ah, iată-i....
(Se plimbă printre ei, îi privește, dar ei sunt prea absorbiți de ceea ce fac, de parcă ar fi în lumi paralele.) Iată fetele, gemenele... ce drăguțe sunt... Și iată-l și pe Juniorul de anul trecut.... Sunt în viață! Ce bine-mi pare! Hei! Băiete! Eu sunt Mihu, am venit să te salvez! (Îl zgâlțâie ușor pe Bobo.)

BOBO: Taci! Lasă-mă, că mă-ncurci! Mă faci să greșesc!

MIHU: Oprește-te puțin, hai să vorbim.

BOBO: Liniște! Mai bine mi-ai da niște bomboane...

MIHU: Chiar dacă-aș avea, nu ți-aș da, căci văd că ai mâncat o grămadă de dulciuri! Hai să ieșim mai repede de-aici, până nu se trezește Aspasia. Hai la aer curat, hai la plimbare!

BOBO: Lasă-mă, nu vezi că joc? Vreau să-mi bat recordul! În fiecare zi trebuie să-mi bat recordul! Pleacă! (Mihu se îndepărteză, mergând spre fete.)

MIHU: Bună, fetelor, eu sunt Mihu, v-am găsit așa de greu! Am venit să vă eliberez de-aici, din turnul ăsta întunecos și singuratic. Haideți!

MINA: Tina, vezi și tu ce văd eu?

TINA: Hm, cred că da, Mina, stai puțin, că mi-am dat cu rimel în ochi!

MINA: E rimelul meu! Să mi-l dai imediat!

TINA: Nici nu mă gândesc! Întâi să-mi dai tu lacul de unghii. Și sticluța de parfum pe care ți-am împrumutat-o alaltăieri!

MINA: Era sticluța mea!

TINA: Ba nu!

MINA: Ba da!

MIHU: Fetelor, Mina, Tina, ascultați-mă: sunteți libere! Din acest moment puteți pleca de aici!

TINA: Întotdeauna te-ai crezut mai cu moț!

MINA: Ba tu! Tu te-ai crezut "cea mai cea". Auzi! (Către Mihu.) Nu-i ajungi nici cu prăjina la nas!

TINA: Ba ei!

MINA: Ba ei!

TINA: Să ne spună el!

MINA: Da, să ne spună el!

TINA: Spune-ne!

MIHU: Ce să vă spun?

MINA: Cum ce? Care e mai frumoasă!

TINA: Da, care e mai frumoasă!

BOBO: Bine c-am scăpat eu de ele. Fugi, băiatule, cât te mai țin puterile.

MIHU: Dar nu asta e important!. Important este că sunteți libere, în sfârșit libere....

MINA: Nu vrea să ne spună... E un nesuferit, ca și Bobo.

TINA: E un nesuferit, da. Ar fi mai bine să pleci, băiatule.

MINA: Hai la locul nostru, Tina.

TINA: Da, hai la locul nostru, Mina.

(Copiii își reiau locurile și preocupările, ca în transă.)

SCENA IV
MIHU, SPIRIDUȘUL

MIHU: De-asta am trecut prin atâtea până să vă găsesc? Copii, ascultați-mă, veniți cu mine, iată, ușa este deschisă, dincolo de ea este libertatea. Ce poate fi mai scump decât libertatea?...
Dincolo este viața, viața cea frumoasă, cu familii iubitoare și cu prieteni și cu școală, cu soarele strălucitor și cu nemărginirea cerului, cu flori și cu stele, cu bucurii și cu lacrimi uneori, și cu speranțe și vise, cu drumuri pe care cazi și te ridici și alergi mai departe și simți vântul în plete și simți inima cum îți bate mai tare, da, viața, viața adevărată.... Ce se-ntâmplă cu voi? Ce s-a-ntâmplat cu oamenii aceștia, cu mama și cu tata, cu copiii aceștia... cu toată insula aceasta, așa-zisă Insulă a Perfecțiunii!... Este o insulă de carton, cu vieți de carton și cu marionete în loc de oameni vii... Toate pentru promisiunea fericirii... O fericire de carton... fără viață, fără căldură, fără iubire... da, fără altă iubire decât, poate, iubirea de sine... Acum, când după atâția ani i-am regăsit, trebuie să-i salvez.... pe toți... Cum oare, cum?

(Se așază cu capul în palme, pe o ladă. Clipe de tăcere. Se aude din nou scârțâitul spiridușului de tinichea, care încearcă să se miște. Doar ochii clipesc, rugător.)

MIHU: (Tresărind.) Cheița. Cheița de aur. Sigur! Trebuie să se potrivească la ceva, de aici. Aici e capătul drumului. Se ridică și umblă printre lucruri.) Bătrânul ceas! Ce păcat că e stricat! Mi-ar fi plăcut să-l aud bătând. Dar cheița mea este prea mică pentru un ceas atât de mare! (Se împiedică de spiriduș.) Ah! Mai e cineva aici! Vai, nu, e doar o figurină, un omuleț de tablă... Ce caraghios e! Ah, stiu, am ghicit! E figurina orologiului, omulețul de fier, care anunță orele bătând gongul la fiecare ceas. Ce simpatic e... păcat că... Hei, dar parcă mă privește.... Omulețule, vrei să-mi spui ceva? Cum? Cheia? Cheița de aur? Da, sigur... Îndată! (Potrivește cheia în spatele spiridușului și răsucește cu zgomot. Acesta prinde viață.) Ura!

SPIRIDUȘUL: Ah ce amorțit mă simt! Și cam ruginit mi se pare.... Băiete, băiete, știi, mi
s-a-ntâmplat o nenorocire... în urmă cu cinci ani... (Suspină.) Vaaai de mineeee... S-a-ntâmplat că.... nici nu pot să-ți spun... Ce mă fac? Ce ne facem cu toții? Dac-aș fi știut, dac-aș fi putut.... dar acum... e prea târziu... (Plânge în hohote.)

MIHU: Stai, liniștește-te! Spune-mi cine ești și ce-ai pățit. Și nu mai plânge. Am să-ncerc să te ajut. Hai, fii mai optimist. Întotdeauna există o soluție.

SPIRIDUȘUL: (Plângând.) Nu, nu cred că se mai poate face ceva... Vaaai, vaaaai, vaaai, numai eu sunt de vină, dac-aș fi... dacă n-aș fi...

MIHU: Ei, așa nu ajungem niciunde. Hai să ne lămurim. Uite: eu sunt Mihu. Tu cine ești?

SPIRIDUȘUL: Eu sunt spiridușul timpului. Mai precis al ceasului. Al ceasului din turn. Datoria mea este să am grijă ca timpul să se scurgă normal, ca ceasul să nu se oprească niciodată. Ceasul este inima cetății și dacă inima nu mai bate... viața nu mai decurge nici ea cum trebuie. Amorțește, stă pe loc. Înțelegi?

MIHU: Da, încep să înțeleg. Numai așa se explică lucrurile. Dar bine, ce s-a-ntâmplat acum cinci ani? Știi, viața tuturor de aici, chiar și viața mea, a luat-o razna, a fost deturnată de la rosturile ei și... mi-a fost atât de greu...

SPIRIDUȘUL: Eu am fost adormit. Ce s-a-ntâmlpat cu tine?

MIHU: Hai să-ți spun. Eram un copil normal, cu o familie fericită. Mama și tata mă iubeau nespus, și eu pe ei de asemenea. Desigur, aveam și greutăți, ca orice familie, dar ne iubeam și împreună puteam trece peste orice necaz. Într-o zi însă, s-a anunțat la televizor o mare loterie. Câștigătorilor li se promitea o viață perfectă, absolut perfectă, pe o insulă miraculoasă, Insula Perfecțiunii. Aici aveai să trăiești într-un castel, ca lorzii, să ai tot ce vrei și niciun fel de grijă. Toată lumea a-nnebunit. Oamenii cumpărau bilete de loterie cu nemiluita. Își dădeau ultimii bănuți pentru a cumpăra biletele acestea. Părinții mei s-au lăsat și ei amăgiți. Cred că la început au făcut-o pentru mine. Voiau să-mi asigure o viață fericită, fără griji. O viață... perfectă. Când au aflat că au câștigat - și ciudat, câștigau numai familii cu copii - au plâns de bucurie. M-au sărutat și m-au îmbrățișat de o mie de ori. Dar într-o zi a venit Aspasia, reprezentente agenției și ceva s-a-ntâmplat. Au deschis o sticlă de șampanie adusă de aceasta, pentru a sărbători victoria. Nu știu exact cum a fost, dar din momentul acela părinții mei s-au schimbat. Parcă au uitat de mine. Aspasia i-a convins că nu mă pot lua cu ei dacă vor o viață perfectă...

SPIRIDUȘUL: Știu, știu, a fost o șampanie vrăjită! Aspasia este o vrăjitoare. Una malefică. Ea, ea a oprit ceasul, a oprit timpul. Ea m-a încremenit și pe mine. A șters sentimentele oamenilor. Și amintirile lor. Am înțeles, părinții tăi au fost aduși aici. Dar tu ce-i făcut, cum te-ai descurcat?

MIHU: Norocul meu a fost Maria, vecina noastră. Ea m-a crescut și m-a educat în toți acești ani. Mi-a fost ca o a doua mamă, deși este atât de tânără.

SPIRIDUȘUL: Maria? Maria a noastră, de-aici, de la castel?

MIHU: Da, chiar așa. Este o fată foarte bună și isteață. Când a aflat că se angajează personal pentru insula aceasta, n-a pregetat o clipă sa vină. M-a luat cu ea, m-a ascuns pe vaporul cu care am ajuns până aici. Și după ea a venit și Ion, băiatul care o iubește.

SPIRIDUȘUL: Ion? Ion al nostru? Johnny? Uraaa! Ce frumos! (Bate din palme.)

MIHU: Iar astăzi, când urma să vină guvernatorul, am prins prilejul și...Ta-taaam! Iată-mă!
M-am înființat!

SPIRIDUȘUL: Bravo! Bravo! Excelent! Excelentă poveste!

MIHU: Nu e poveste, e chiar adevărul. Părinții mei nu m-au recunoscut, dar încet-încet încep să-și aducă aminte.

SPIRIDUȘUL: Trebuie să spargem vraja. Uite, pe mine ai reușit să mă aduci la viață. Vai, iartă-mă, nici nu am apucat să-ți mulțumesc... Apropo, cum ai făcut? De unde ai avut cheia?

MIHU: Este o poveste lungă... Important este că v-am găsit. Că am găsit copiii. Dar... sunt puțin dezamăgit. Și ei, ca și părinții mei, parcă au uitat ce înseamnă viața, viața adevărată. Nici nu vor să afle. Nu vor să plece de-aici; nu-i înțeleg...

SPIRIDUȘUL: Și ei au fost vrăjiți, au fost amăgiți. Sunt copii care s-au înscris la loterie fără știrea părinților. Au visat și ei o viață perfectă. Fără școală, fără îndatoriri... Pentru Bobo, viața perfectă era să stea toată ziua în fața calculatorului și să mănânce bomboane, iar pentru gemene - să se admire în oglindă. Și li s-a dat această viață....

MIHU: Cu ce preț.... Stau aici, în întuneric, rupți de realitate, rupți de viață... și nici măcar nu-ți dau seama... Cum să facem? Cum să-i trezim?

SPIRIDUȘUL: Nu se vor trezi total decât când vom porni roata timpului. Ca și părinții tăi. Hai să încercăm. Ajută-mă, sunt atât de slăbit.... (Încearcă fără succes să urnească manivela ceasului.) Mi-e teamă că s-a înțepenit de tot...

MIHU: (Îl ajută.) Nu merge... Bobo, Tina și Mina... trebuie să ne ajute... Trebuie să-i facem
să-și aducă aminte de viață, de natură... Știi ce? Hai să deschidem ferestrele. Să intre aerul. Să se audă cântecul păsărilor. Să se audă vuietul mării...
(Deschide fiecare câte o fereastră, nebănuită până atunci. Scena se luminează, se aud ciripitul păsărelelor și vuietul mării.)


SCENA V
TINA, MINA, BOBO, MIHU, SPIRIDUȘUL

(Copiii își lasă preocupările și se ridică, hipnotizați. Vin în lumină, spre mijlocul scenei.)

TINA: Ce se-aude? Ce se-ntâmplă?

MINA: Ce e muzica aceasta nemaipomenită?...

BOBO: (Frecându-se la ochi.) Și aerul acesta...

TINA: E proaspăt...

MINA: Parfumat...

BOBO: Mi-aduce aminte de ceva... De ceva îndepărtat...

TINA: De ceva ce am pierdut demult...

MINA: De ceva căruia i-am dat cu piciorul...

BOBO: Da... sunt păsările...

TINA: Da, sunt teii înfloriți...

MINA: Ca pe strada noastră...

BOBO: Ca în crângul de la marginea orașului...

TINA: Așa ciripeau în fiecare zi la streașina casei...

MINA: Casa noastră...

BOBO: Acasă...

TINA ȘI MINA: Acasă... aproape că uitasem...

BOBO: Prietenii...

TINA: Părinții...

MINA: Da, mama și tata...

BOBO: Da, mama și tata și frații mei...

TINA: Unde sunt ei?

MINA: Unde suntem noi?

BOBO: Știu, am fugit...

TINA: Și uite unde am ajuns...

MINA: Prizonieri...

BOBO: Ai visurilor noastre neghioabe...

TINA: Mi-e dor...

BOBO: Mi-e cam greu să recunosc dar da, mi-e dor.

TINA: Mi-e dor...

MINA: Mi-e dor de acasă... Să plecăm...


BOBO: (Merge la calculator, îl stinge, aruncă telecomanda.) Fetelor, știți ceva? Aș mânca... o pătlăgică roșie, proaspăt ruptă din vrej! Și cireșe! Da, niște cireșe roșii, pietroase! M-aș sui în cireșul bunicii și aș culege, mi-aș umple sânul de cireșe!... V-aș face cercei de cireșe, fetelor! Ce podoabă mai frumoasă ați putea purta vreodată? (Azvârle cât colo pungile de bomboane și de chipsuri.)

TINA: (Ridică amândouă oglinzile.) Iată. Oglinzile s-au spart.

MINA: Le-a spart briza mării... Ai dreptate, Bobo. Ce ne trebuie nouă toate astea, Mina? Acasă ne împodobeam cu coronițe de flori, culese din grădină... Cum ne învățase mama...

TINA: Îi duceam flori și doamnei învățătoare...

MINA: Ce dor mi-e de școală...

BOBO: De partidele de fotbal... cu băieții...

TINA: Cum vom mai regăsi toate astea, copii? Cum vom recupera timpul pierdut?!...

(Se apropie Mihu și spiridușul.)

MIHU: Ajutați-ne să pornim ceasul.

SPIRIDUȘUL: Să pornim timpul!

(Toți cinci își unesc puterile și strigând "Hei rup!" reușesc să urnească manivela rotativă a ceasului. Lumini intermitente. Se aud bătăi de inimă, dublate de ticăitul ceasului. Deodată scena se cutremură de dangătul foarte puternic al orologiului. Cortina.)




TABLOUL AL III-LEA

(În grădina casei familiei Popescu. La umbra pomilor este întinsă o masă mare, înconjurată de scaune. În fund se vede căsuța familiei, cu ușă de acces. Ciripit de păsărele.)


SCENA I
DOMNUL POPESCU, DOAMNA POPESCU

(Domnul și doamna Popescu așază tacâmuri, farfurii, pahare etc. pentru o masă festivă. Conversatia va avea loc pe un ton vesel, firesc, familiar.)

DOAMNA POPESCU: Hai, dragă, scoate apa minerală din frigider, acum trebuie să vină Mihăiță de la școală. Să nu fie prea rece și să-l doară gâtul.

DOMNUL POPESCU: Da, mamă, acu', îndată. Vai, dar ce frumos ai aranjat totul... Excelent, da, excelent!

DOAMNA POPESCU: Ha,ha,ha, atâta repeți vorba asta, că într-o zi am să-ți spun chiar așa: Excelent. Domnul Excelent Popescu! Ei, ce zici?

DOMNUL POPESCU: Ha,ha! Dar ce: crezi că sunt vreun lord? De fapt știi, draga mea, aici în căsuța asta a noastră mă simt chiar ca un lord, ba mai mult. Căsuța noastră este castelul meu. Și voi, familia mea, sunteți tezaurul meu. Chiar și lorzii ar trebui să mă invidieze pentru atâta fericire.

DOAMNA POPESCU: Ai dreptate, dragul meu. Atâția ani petrecuți împreună, și Mihăiță al nostru... parcă ieri îl ducem la grădiniță... Nici nu știi cum trece timpul....

DOMNUL POPESCU: (O îmbrățișează.) Într-adevăr, nici nu știi cum trece timpul...

DOAMNA POPESCU: Parc-a fost un vis....

DOMNUL POPESCU: Parc-a fost un vis, Esmeralda mea....

DOAMNA POPESCU: Ce-ți veni, dragă? Mi-ai mai spus așa și zilele trecute! Te uiți prea mult la televizor!

DOMNUL POPESCU: Dacă te iubesc...o iubire ca-n filme....

DOAMNA POPESCU: Revino-ți cu picioarele pe pământ. Și știi ceva? Să nu mai îmi spui că mă iubești ca-n filme, că mă supăr. Vezi tu, așa cum ne iubim noi, toți trei, niciun film nu e în stare să exprime. Hai, trezește-te, dragule, că mai avem atâtea de aranjat! A spus Mihăiță că i-a invitat și pe cei trei colegi noi ai săi.

DOMNUL POPESCU: Foarte bine. Grozavi copii. Dar știi, Mihăiță mi-a atras atenția să nu-i mai spunem așa... "Mihăiță". Să-i spunem Mihu. Ca la școală. Acum e băiat mare.

DOAMNA POPESCU: Bine, bine, dar să știi că eu tot Mihăiță am să-i spun și când va avea patruzeci de ani! Până una-alta, hai să mai aducem niște scaune.

DOMNUL POPESCU: Haide. Acum trebuie să apară Maria și Ion. Să-ți spun un secret: cred că ne vor da o veste mare...

DOAMNA POPESCU: Ha, ha, secretul nu mai e un secret pentru nimeni! Mi l-a spus Maria aseară! Astăzi își vor anunța logodna!

DOMNUL POPESCU: Deci e-adevărat! Excelent!

DOAMNA POPESCU: (Reacție la cuvântul "excelent") Iarăși?!!... Da, sunt o pereche minunată! Le-am pregătit un tort mare, cu multă frișcă. O pereche perfectă!

DOMNUL POPESCU : Nu, draga mea, nu le doresc să fie o pereche "perfectă", ci doar fericită. Știi, cuvântul ăsta, "perfect", nu prea-mi sună nici el bine. E cam prea... de fițe!

DOAMNA POPESCU: Ai dreptate! Îi auzi așa, pe unii... am o casă perfectă, o mașină perfectă, o soție perfectă... copii perfecți.... Ce să spun!... Ce-o fi-n capul lor?

DOMNUL POPESCU: Fumuri! Când vrei să fii așa "perfect" parcă nu-ți mai rămâne nimic de făcut. Poți să te tragi în poză și să te pui în ramă. Sau mai bine să te dai la împăiat și să te expui la muzeu: homo perfectus. Specie dispărută pentru că n-a mai avut spre ce să evolueze!

DOAMNA POPESCU: Ha, ha, ha! Parcă văd... Hai, hai în casă, că trebuie să terminăm treburile... (Intră în casă.)

DOMNUL POPESCU: Și totuși, am așa, un feeling, că va mai fi o surpriză....(Intră și el.)

SCENA II
TINA, MINA, BOBO, MIHU,

(Intră toți patru din dreapta, întâi gemenele, cu coronițe de flori pe cap, învârtindu-se vesele, apoi Bobo, în echipament de fotbalist, la sfârșit Mihu. Se așază, obosiți. )

MINA: Ce frumos a fost azi cu școala la pădure!

BOBO: Am jucat și fotbal în poiană! Am dat trei goluri!

TINA: Tot lăudăros ai rămas, grasule!

BOBO: (Se studiază - slăbise mult.) Care gras? Care gras?!

MINA: N-o băga în seamă, Bobo! Þi-a plăcut, Tina?

TINA: Super! dar mie tot mai mult îmi place la noi la fermă!

BOBO: La ferma lui Ion, vrei să zici. Acolo este cel mai fain!

TINA: Până una-alta e și casa noastră!

MINA: Asta până ne vom găsi părinții...

BOBO: Sigur. Mie cel mai mult îmi place mânzul cel nou-născut!

TINA: Și iepurașii....

MINA: Și rațele și gâștele și curcile și...

BOBO: Știți cum îmi plac mie să-i zic mânzului? "Spiriduș"!

MINA: (Bătând din palme.) Da, da, Spiriduș!

TINA: Super!să-l botezăm "Spiriduș"! Ca pe...

BOBO: Ce-o mai face săracul spiriduș....

MINA: Mi-e dor de el...

TINA: Era așa drăguț...

BOBO: Era un tip de gașcă! Pe bune!

MINA: A rămas singur în turn...

TINA: Te pomenești că plânge....


(Intră Mihu, cu un coș mare de flori.)

MIHU: Liniștiți-vă, spiridușul nu plânge. E O.K., e foarte O.K.! A rămas în turn, fiindcă așa a vrut el, acolo e casa lui. Are multe de făcut! Þineți minte că atunci când am plecat de-acolo, eu am rămas puțin în urmă, cu spiridușul. Nici n-am avut vreme să vă povestesc.

TINA: Spune, spune...

MIHU: Îndată ce s-a pornit ceasul, puterile i-au revenit. Ba chiar i-au sporit văzând cu ochii!

BOBO: Și?...

MIHU: Și am stat să punem puțin țara la cale. Trebuia să reparăm tot răul făcut, așa încât să fie bine pentru toți.

TINA: În ceea ce ne privește totul e nesperat de bine! Nici nu știm cum să-ți mulțumim....

MIHU: Nu mie, Spiridușului, lui trebuie să-i mulțumiți. El a făcut să dispară tot ce a fost strâmb și rău în cei cinci ani. A făcut să dispară pentru totdeauna Insula Perfecțiunii și toate insulele asemenea ei, le-a redat oamenilor sentimentele și le-a reconstruit amintirile, fără ca ei să știe prin ce-au trecut.... Doar noi câțiva mai știm adevărul, și asta trebuie să rămână mereu o taină. Am încredere în voi!

BOBO: Jurăm!

MINA și TINA: Jurăm! Jurăm!

MIHU: Și știți ce mi-a mai spus spiridușul? Că atunci când ne e dor de el, e de ajuns să privim sau să ne imaginăm un ceas, iar el va ști și se va gândi și el la noi. Când vom auzi ticăitul ceasului, să știm că acela este inima lui, care bate pentru noi.

TINA: (Îndemnându-i să se ia de mâini.) Să ne gândim..... Hei, Spiridușule!...

MINA: Unde ești, spiridușule? Ne gândim la tine....

( Treptat, se aud bătăi de ceas și de inimă. Se poate proiecta imaginea ceasului și a spiridușului, care le face cu mâna.)

MINA: Mulțumim, Spiridușule! Te iubim!

TINA: La revedere, Spiridușule!

BOBO: Nu te vom uita niciodată, Spiridușule....

MIHU: Rămânem mereu prieteni, dragul nostru Spiriduș...
(Scena revine la normal.)

SCENA III
MIHU, MINA, TINA, BOBO, ION, MARIA, DOMNUL POPESCU, DOAMNA POPESCU, ASPASIA, GUVERNATORUL

(Intră Ion și Maria, ținându-se de mână. Copiii îi înconjoară și-i îmbrățișează. Tina le dă coșul cu flori.)

TINA: Știm! Știm tot! Felicitări!

MIHU: Mă bucur grozav pentru voi!

MINA: Și noi! Și... chiar vă logodiți?

ION: Chiar ne logodim. Maria e o comoară pe care nu o pot pierde!

TINA: Ce romantic!

MARIA: Da, se pare că toate peripețiile prin care am trecut cu toții ne-au adus împreună. Și asta definitiv.

BOBO: Noi tocmai juraserăm. Să păstrăm secretul. Dacă e nevoie, eu jur cu sângele meu...

MARIA: Ha, ha, Bobo, nu va fi nevoie. Oricum nu ne-ar crede nimeni...

MIHU: Părinții mei n-ar crede nici în ruptul capului. Sunt cu totul alți oameni. De fapt, abia acum sunt ei cu adevărat. Cred că mai au treabă cu pregătirile. Mama a zbârnâit toată ziua, ca o albină, îi plac așa de mult aniversările... Cred că a mai invitat pe cineva, dar nu știu sigur pe cine.... Doar dacă nu cumva......

(Din stânga, într-un vârtej, trec, dansând tangou cu figuri, pe o muzică ritmată, Aspasia și guvernatorul, un bătrânel mic, gras și chel. Copiii se retrag îngroziți.)

ASPASIA: (Dansând.) Așa, leopardul meu! Mai flexibil, mai flexibil, din șolduri, tigrule! (Ies prin dreapta.)

BOBO: Aspasia!!!

TINA: Aaaaah! Aspasia!

MINA: Ce ne facem?!

BOBO: Reîncepe coșmarul!!!

MARIA: Nu vă speriați, copii. Aspasia nu mai prezintă niciun pericol.

BOBO: Cuuum?

MIHU: Știți, când am aranjat lucrurile cu spiridușul, înainte de plecare, ne-am sfătuit ce să facem cu ceilalți, cei răspunzători de întreaga grozăvie.N-am vrut să le răspundem la rău cu rău. Ne-am gândit că cea mai bună pedeapsă ar fi să le ștergem și lor amintirile și să-i facem oameni obișnuiți. Să le mai dăm o șansă...

MARIA: În definitiv, Aspasia fusese doar un copil fără copilărie...

ION: Și fiindcă dovedise certe calități la dans... constatate pe pielea mea...

MARIA: Să nu crezi c-am uitat...

MIHU: Am reabilitat-o!

MARIA: A devenit noua instructoare de dansuri argentiniene de la clubul celor singuri, din cartier.

BOBO: (Dându-i un cot lui Ion.) La dans chiar se pricepe!

MIHU: Ah, înseamnă că pe ea a invitat-o mama! Oricum ele se înțelegeau așa de bine și...

MINA: Brrr... Nu-mi mai aduce aminte...

TINA: Văd că și-a găsit și perechea!

(Apar domnul și doamna Popescu, care îi poftesc pe toți la masă, Pupături și îmbrățișări.)

DOAMNA POPESCU : Poftiți, luați loc la masă, dragii mei. Mai lipsește cineva? Ah, nu,
iat-o! E Aspasia, noua noastră vecină. Bine ai venit!

(Aspasia intră în aceiași pași de tangou, cu guvernatorul.)

ASPASIA: Bine v-am găsit. Mulțumesc de invitație. Eu sunt Aspasia, Spasy pentru prieteni.
Acesta este noul meu elev... Cum te numești, dragă? E timid... (Îl mângâie pe chelie, iar acesta salută din cap, fericit.) Nu prea-l ajută memoria... A fost cineva, guvernator, guvernatorul unei insule... Cam uită... Dar e un dulce. Și un dansator... perfect! Nu-i așa, tigrule? (Guvernatorul aprobă, fericit.)

DOMNUL POPESCU: Îmi pare bine. Poftiți la masă. Maria, Ion, poftiți în capul mesei.

DOAMNA POPESCU: Pune , dragă și niște muzică. Ceva vesel, să le placă și copiilor.

DOMNUL POPESCU: Îndată, dragă. Și ia spune, Ioane... e-adevărat?

ION: Așa e. Maria și cu mine vă anunțăm oficial logodna noastră.

DOAMNA POPESCU: Felicitări! Sunteți doi tineri de aur! Și atât de potriviți!...

DOMNUL POPESCU: Să ciocnim în sănătatea logodnicilor !

(Se rostesc în cor : Felicitări! La mulți ani! Să trăiască! și se ciocnesc paharele.)

DOMNUL POPESCU: Ia să punem muzica. Așa. Să-nceapă distracția!

(Dă drumul la casetofon, copiii se ridică să danseze, domnul Popescu își învită soția la dans, Ion și Maria se privesc fericiți, Aspasia îl scutură de mânecă pe guvernatorul pe jumate adormit.)

MIHU: (Aparte.) Cât mi-am dorit clipa asta! Uneori, lucrurile simple se obțin atât de greu!... Dar poate că abia atunci știi să le prețuiești cu adevărat!

ASPASIA: (Reușește să-l ridice de pe scaun pe guvernator.) Așa, dragă, distrează-te! Mai cu viață, dragă, nu fi așa molâu. Distrează-te, am zis! E un ordin!!!


CORTINA