Puzderia de luminițe ce se intrezăreau la orizont, lui Mircea nu îi era de-ajuns. Înșfăcă o faclă de la unul din oștenii ce vegheau la gura cortului său, încălecă pe murgul său plin de spume și dădu pinteni. Animalul se zbătu scurt și necheză nervos, întinzându-se la galop.
Mânca pământul Decebal, avea doi ani și era în slujba lui Mircea de când îl fătă maică-sa, o iapă sură ce era mândria grajdurilor domnești. Toți o lăudau pe Ruxandra, unii chiar se inchinau în fața ei, parcă prevestind ziua când Decebal se va naște din pântecul ei.
Acum murgul se afla în slujba domnitorului și suporta zalele grele cu stoicism. Cu siguranță că nici el, ori mai ales el, nu i-ar fi crâcnit stăpânului său că mănâncă prea des, ori prea mult. Ori că bea, nici atât! Alerga ca un fulg pe pielea unui cocostârc în zbor.
Se apropiară de granița tacit stabilită de către dușmani. Aceștia nu întrebaseră pe nimeni, așa că cei de dincoace de râu se simțiră lezați: "măcar puteau să ne întrebe si pe noi" se făcu simțită nemulțumirea mulțimii.
Mircea se hotărâ să facă dreptate. Cu buzduganul într-o mână și năframa logodnicei sale adânc înfiptă în mâneca cealaltă, el gonea acum spre dușmani. Nu era o cursă oarecare, era o cursă pentru dreptate!
Peisajul rural se derula prin fața ochilor înlăcrimați ai domnitorului cu repeziciune, iar acesta, din cauza curentului, clipea des. Aproape nu mai avu timp să evite un stejar secular care, ca prin minune, crescuse între timp chiar în mijlocul drumului. Dar iuțeala mișcărilor lui și siguranța în deplasare a murgului îl ajutară să evite un eveniment nedorit, care ar fi încheiat bătălia chiar înainte de a fi început!
Se apropie de râu si își descheie ostentativ primii doi nasturi de la cămeșe. Vroia să își impresioneze inamicii, să ducă un război psihologic cu aceștia, căci cicatricile din trecut erau acum acoperite de un păr stufos, o mândrețe de bărbăție. Avea dreptate să își umilească adversarii așa, mai ales că aceștia erau rași în cap aproape toți, și nu mai aveau păr in rest, deloc.
Primul obstacol și cel mai greu fu că apa era destul de adâncă si rece, numai bună de băut. Iar calul, fiind însetat de la goană, se opri să bea și nu mai voi să plece până nu se sătură de băut. Degeaba dădu cu opincile stăpânul său în crupa calului, degeaba îi șopti vorbe neștiute de alții, în ureche, dorința fu mai puternică.
Dar odată mulțumit de "aperitiv", el se hotărâ să continue cu festinul oferit de baia de sânge pe care falnicul său călăreț și-o promisese în rândurile inamicului!
Așadar, impreună trecură pe o punte din apropiere care fusese așezată din timp acolo, chiar dinainte de bătălie. Ajunseră în mijlocul oștirii și începură să împartă în dreapta și în stânga.
Când se săturară de împărțit, se întoarseră în tabăra lor plini de glorie și urale.
Astfel ne învață cronicarii vremii despre vitejia cu care unii oameni mari au rămas mari în amintirea contemporanilor lor!