agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-12-01 | |
DECORAÞIA
Dora: gardian plublic Ghiță: poștaș Petrică: doctor Mona: femeie cu credința întărită MarCel: luptător împotriva ființelor mici și verzi. Terasa cafenelei Croco Ghiță și Petrică își beau cafeaua pregătiți să se despartă. Scena I Petrică: Nimeni de pe Valea Someșului nu a luat vreo decorație? Ghiță: Nimeni. Petrică: Niciodată? Ghiță: Nici. Petrică: Da’ înainte, pe vremea răposatului? Ghiță: Alea nu se pun, sunt expirate. Petrică: Atunci e dificil de afirmat că nimeni de pe Valea Someșului nu a luat... Ghiță: Ascultă-mă, alea nu se pun; chiar dacă ar intra în discuție, nu mai ai de unde să le iei, cei care le-au primit, ei sau urmașii lor, le-au vândut străinilor, colecționarilor. Petrică: Înseamnă că sunteți o regiune de tot căcatul. Ghiță: Asta e o răutate, și apoi și astea de se împart acum o să ajungă tot pe mâna colecționarilor; eu am plecat să împart poșta. Scena a II-a Intrarea imobilului în care locuiește Dora. Dora: Ceva pentru mine, domnu’ Ghiță? Ghiță: Nimic, sărut-mâna. Am alergat doar să vă salut. E o aglomerație în centru... Dora: Sunteți așa atent. Ghiță: O prezență ca a dumneavoastră e un privilegiu pentru orice lucrător al poștei, oamenii sunt mai reținuți cu noi acum, de cînd cu pensiile pe carduri. Dora: Nepăsătorii au devenit ursuzi, intră, ies, eu sunt o gardiană sârguincioasă a băncii centrale și nimeni nu-mi vorbește. Un cuvințel blând, nimic. Ghiță: Se strică lumea, se face egoistă. Dora: Și ce mai e nou pe valea noastră? Ghiță: Nimic... a... uitasem, e unul, MarCel. Dora: Un MarCel pe valea noastră? Ghiță: Unul autentic, blond, seamănă cu Rod Stewart. Dora: Cântărețul? Ghiță: El; zice: mă trezesc de două zile, deschid un ochi, cred că stângul - în camera mea o hărmălaie de nedescris. Dora: Nu mai spune, hărmălaie zici? Ghiță: Zice: o sumedenie de bagarici care pe unde, unii în televizorul meu cu lămpi, Snagov, alții mulți pe masă trăgând din cele câteva resturi de slănină din cina mea de ieri. Dora: Vai de mine, domnule Ghiță, m-ai năucit, asta e o ficțiune. Ghiță: Stai ușor, îl privesc cu atenție, mirosindu-l subtil, a băut, dar nu e beat; atunci?... Dora: Atunci... zi, domnule, odată, nu mă mai fierbe. Ghiță: Îi zic: păi bine, domnule MarCel, cu de astea îmi vii dumneata mie astăzi, când îți aduc spre semnat o citație a postului nostru local de poliție? Dora: Poliția asemeni nouă, gardienilor, veghează. Ghiță: El zice: păi aici e neînțelegerea, văzând puzderia aceea de omuleți verzi, am făcut o evaluare rapidă, depășit numeric eram, pe deasupra întins așa pe spate, doar cu un ochi deschis, prezentam o oarecare vulnerabilitate. Dora: Sărăcuțul, postura lui nu era prea fericită. Ghiță: Bine, bine, domnule, îi zic: dacă semnați hârtia vă urez o zi bună. Dar el mă întoarce: bună pentru dumneata, apoi urmează șirul poveștii lui. Mi-am revenit repede, apucând de lângă scrumieră Biblia. Neprețuitei mele călăuze i-am făcut vânt în căpățâna unui necurat; atingându-l, filele sfinte l-au transformat în fum. Dora: Domnule Ghiță, o poveste aproape culmea, de fapt e culmea. Ghiță: Domnule, cu rugăminte, semnați. Stai așa, zice: în câteva ore fumul lor se îndrepta spre cer. Dar unul atât de mic se înțepenise între doi tranzistori, o diodă intrându-i adânc în cur. Urla, se zbătea, ce era să fac? L-am aruncat cu televizorul meu Snagov pe geam. Dora: Sărăcuțul, televizorul bănuiesc s-a fărâmat. Ghiță: De Dacia domnului Șef de post, care mai și susține că acum parbrizul îi e plin de pete verzi. Dora: Ce ar vrea să însemne aceste pete? Ghiță: Aici e treabă de poliție, noi, poștașii, suntem simpli mesageri. Dora: Stranie poveste, domnule. Un gardian public ar trebui să fie pregătit pentru orice situație, dar ăsta e un caz nemaiîntâlnit. A semnat? Ghiță: Semnat, și-mi zice: acum măcar dorm liniștit. Dora: Știi ceva, hai mai bine vino dumneata la un ceai și-mi mai spui o dată povestea asta. Ghiță: La ora 5, negreșit. Atunci, sărut-mâna. Scena a III-a Interior în casa Dorei. Un șifonier de ușa căruia este agățată o uniformă de gardian public, un pat pentru o persoană și o masă cu un scaun. Din când în când din dulapul de haine va scoate o sticlă de alcool din care va bea cu sete. Dora: De ce l-oi fi invitat? Sunt o femeie independentă, singură și puternică. Sigur se gândește, vulnerabilă. Sexual vorbind sunt o vulnerabilă, acum așa suntem multe, numărul mare e o marjă de siguranță că e o direcție bună, asta în care noi am ales liniștea. Puțin îmi pasă ce crede, dar e... chipeș în uniforma lui de voiajor; pentru unele din colegele mele ar trece ca un deșirat, dar mie îmi place, are ceva din delicatețea, fragilitatea modelelor franțuzești, belgiene, germane, italiene...., ugandeze, filipineze, libaneze. Cu geanta lui de piele are un aspect impunător. Puteam să-mi țin gura. Despre ce să vorbim? Acest MarCel și bagaricii lui, un ciudat, bea cu pasiune. Poate mă îmbrățișează. Ar putea să mă înghesuie cu forța lui sălbatică, zbătându-mă sub greutatea lui nesemnificativă de cocostârc în călduri, presându-mi mijlocul cu ciocul grețos pe care și l-a vârât în sumedenie de gospodine corpolente și accesibile. Of, poate ar fi trebuit să te oprești la nimic: atunci pe mâine și mulțumesc anticipat, domnule Ghiță, asta, bineînțeles, dacă a doua zi primeam telegramă. Scoate o cutie din dulap înșirând pe masă câteva medalii. Bea din nou. Numai tu mai lipsești, neprețuita mea, Ordinul Hărnicia Gardiană, câtă onoare înmânată de însuși Domnul Președinte. Ia decorațiile câte una, înșirându-le pe pieptul vestonului. Relele s-au umplut de plozi, neperformante, casnice. Doamnelor colege, pieptul meu e oglinda unei cariere în slujba statului. Viața mea e munca susținută în folosul public și din informațiile mele însuși Domnul Președinte îmi va atârna de piept Ordinul Hărnicia Gardiană. Bea din nou. Zâmbiți, așa, ironicelor, în acestă după amiază la ora 5 voi primi vizita unui poștaș, un om oarecare, vom bea un ceai și va pleca. Atât. Pauză lungă, brusc speriată, privește îngrozită spre veston; medaliile cad una după alta pe podea. Cine-i acolo? Se aude un pocnet scurt în dulap. Dora - atitudine de groază profundă, apoi bătăi în ușă, se repede și deschide ușa cu disperare. Ghiță intră ușor intimidat de atitudinea nervoasă a femeii. Ghiță: Bună seara, mulțumesc. Dora: Credeam că nu o să se mai facă ora cinci. Nu ați văzut nimic pe hol? Ghiță: Pe hol? Dora: Geamul era închis? Adică dumneata pe unde ai intrat? Ghiță: Pe ușă, bineînțeles, ca de obicei când pun scrisorile în cutiile poștale. Portăresei i-am zis că e vorba de o telegramă. Dora: A venit? A întrebat ea ceva? Ghiță: Păi... nu, dar m-am gândit... Dora: Bine, bine, cine nu știe că poșta rapidă lucrează doar până la trei? Bună încercare. Ghiță: Ar fi trebuit să recunosc că e vorba de o ceașcă de ceai. Dora: Sigur, o simplă ceașcă de ceai. Ghiță îi întinde un pachețel. Ghiță: V-am luat puține prăjiturele, un poștaș e ca un atlet, ar trebui să se îngrijească de condiția lui fizică. Dora: Și noi, gardienii. Ghiță: Bunăoară, dacă aș fi un grăsan, cum aș putea atinge scrisorile? Cu mâinile butucănoase, transpirate, cămașa mea albastră pătându-se nu mi-ar mai susține prestanța; eu sunt un voiajor imaculat. Dora: Înainte de a veni dumneata. Ghiță: Oricum, noi, poștașii, aflăm totdeauna primii o tragedie. Dora, speriată: Erau o sumedenie. Ghiță: Bunăoară, acest MarCel. Dora: Þipăt, el se repede și o prinde în brațe, târând-o spre scaunul de lângă masă pe care se prăbușește cu ea. Ai auzit? Lasă-mă. Se zbate fără vlagă. Ghiță: Linistiți-vă, doamna mea, v-ați schimbat așa de parcă ați văzut o fantomă. Dora: O arătare verde, chiar nu ați văzut nimic pe hol? Ghiță: Poate îmi erau ochelarii aburiți, ce era de văzut? Dora: Se ridică din brațele lui arajându-și părul. Ceaiul meu se răcește. Ghiță: Întinzându-i din nou pachețelul de prăjituri. O farfurie? Dora: Întâi ceaiul. Ghiță: Tăcere. Dora : Tăcere. Ghiță: Îi privește pe furiș capotul căruia i-a sărit un nasture, lăsând să i se vadă conturul unui sân. Prietenul meu, Petrică, doctorul, (nu am avut timp să-ți vorbesc despre el) zice că MarCel e așa, adică rău, după o perioadă lungă de beție, lui i-a spus MarCel că și-a răsucit cornete din revista Turnul de Veghe, trimițându-le printr-un tub de berman direct în scăfârlia verzilor. Dora uimită. Dora: Aha, nu s-a ajutat de Biblie. Ghiță: MarCel așa mi-a zis, adică Biblia era acolo, pe scaun, lângă scrumieră, dar Doctorului i-a pomenit de Turnul de Veghe. E o contradicție. Dora: Ideologic vorbind, e tot una. Ghiță: Nu zic nu, dar Doctorul crede că ar fi vorba de altceva. ALCOOLUL. Dora: Beți des ceai? Ghiță: Nu aș putea spune, cum cinez foarte repede... Dora: Vă păstrați statura atletică? Ghiță: Acum că suntem intimi am să vă fac o dezvăluire. Dora privește descumpănită spre dulap și apoi spre ușă. Dora: E evident. Nu mult înainte de a veni dumneavoastră prin cameră se plimbau o sumedenie de.... Ghiță: Împroașcă toată cameră cu ceai. Doamnă! Dora: Este evident că aceste apariții misterioase au legătură... Ghiță: Intimidat. E o iluzie, Doctorul e convins că e strâns legată de alcool. Dora: Alcool în sus, alcool în jos, în casa asta nu se consumă așa ceva. Credeți că veți insinua o astfel de porcărie fără a fi tras la răspundere? Vă înșelați, am o reputație de apărat; însuși Președintele îmi va înmâna Ordinul Hărnicia Gardiană. Ghiță: Se spune că lucruri ca astea aduc noroc. Bineînțeles, și eu visez la un astfel de însemn divin. Dora: Se spun mii de inepții zilnic pe treptele Băncii Publice, eu trebuie să lupt cu mulțimea vocilor din care aș putea-o extrage pe cea a infractorului spărgător. Ghiță: Munca unui gardian al Băncii Publice e o adevărată provocare. Dora: Când cunoști ceea ce faci în sistem, ești un infern pentru orice parazit ce ar pune în pericol tezaurul sau sacii cu monezi, ghișeele cu sclifositele acelea. Fără mine nu și-ar putea apăra nici... Ghiță: Virtutea, virtutea unui gardian stă în puterea lui de a nu întinde mâna. Dora: Lasă. Lasă. Că și un poștaș, protector al sfântului mesaj poștal ar merita o distincție mititică. Ghiță: Într-o zi ne va veni și nouă rândul. Așteptăm cuminți, înaintea noastră sunt: ofițerii superiori, inferiori, activiștii, rezerviștii, preoții, morții... eroii, poeții, maneliștii, etc. Dora: Teroristule, tu faci politică. Ghiță: Exclus. Dora: Atentă, din nou speriată. Dar ce e asta? Se repetă scena în care leșină. Ghiță: O imobilizează brutal pe scaun, sărutându-i pasional sânul. Aici o să-ți pună Președintele medalia. Dora: Fără putere. O mulțime de omuleți verzi zburdă prin pântecul meu. Scena a IV-a Cafeneaua Croco, Ghiță și Petrică - la o masă alăturată, Mona. Ghiță: Doctore, părea posedată. Petrică: Chiar era. Tu ce făceai? Ghiță: Povestea lui MarCel o obsedează. Petrică: Probabil e o contaminare psihologică, femeie singură, acasă - serviciu, serviciu – acasă. Și mai e alcoolul. Ghiță: Alcoolul e exclus, cel puțin pentru moment, propusă fiind pentru o decorație. Petrică: Și mie ar fi trebuit să-mi trimită una, dar toate îmi merg prost. Ghiță: Nu există o posibilitate cât de mică să fie printre noi? Petrică: Ãia mici și verzi. Ghiță: Mici, mari, bagarici, orice-ar fi. Petrică: Alcoolul e singura certitudine din universul ăsta. Mona: Nu vă supărați, aș putea îndrăzni, sunteți medici? Ghiță: Eu sunt... poștaș, domnul e medic. Mona: Aș putea îndrăzni? Ceva intim mi s-a întâmplat în Felix. Ghiță: Și Otilia? Mona: Domnul glumește. Fără să vreau am tras cu urechea; sărmana femeie, iubita sau prietena dumneavoastră, pare nebună. Petrică: Să nu ne grăbim, un bun diagnostic îl propunem după investigații temeinice. Ghiță: Cum ar putea fi iubita mea după un simplu ceai? Mona: Acolo în Felix a început coșmarul. Petrică: Ascult. Mona: Iritația, apoi mâncărimea, după câteva zile o ciupercă, pe trupul meu, mă scuzați, e ceva intim, sunteți doctor? Am îndrăznit... mulți, foarte mulți m-au examinat. Ghiță: Doctori?! Mona: Dermatologi, fără vreun rezultat. Petrică: Și arată cum? Mona dezgolindu-și spatele Petrică: Dar... e un simplu psoriazis, nu are nici o legătură cu Felixul. Mona: Soțului meu îi e frică să nu i se ia și lui. Petrică: Exclus, imposibil. Ghiță: Și nu te mai atinge deloc? Mona: Doi ani. Petrică: De doi ani nu te mai atinge de teamă? Mona: Doi ani și trei luni. Ghiță: Spune-i și tu: atinge-mă, boule, că nu se ia. Petrică: Da, spune-i așa. Mona: Nu se ia sigur? Petrică: Nu, nu se ia. Mona: Dar eu am luat-o din Felix. Petrică: Ai fost stimulată acolo. Ghiță: Apa, soarele sau polenul. Mona: Doi ani, trei luni și șapte zile am trăit împreună, dar singură, neatinsă. Petrică: Aleargă, spune-i că poate să o facă. Ghiță: Avem o certitudine? Petrică: Că nu se ia, da; dar că poate să o facă, nu. Mona: Să-i spun că poate să mă atingă, fug. Și totuși în acel an la Felix am trăit o tragedie. Petrică: Þine-o tot așa, dar eu spun că ai fost doar stimulată acolo. Mona: Dispare grăbită. Mulțumesc. Ghiță: Ce mai ai de spus, doctore? Petrică: Îmi beau cafeaua și merg să dorm. Scena a V-a Interiorul casei lui MarCel. Pat pentru o singură persoană, măsuță pe care sunt risipite câteva piese dintr-un televizor cu lămpi. MarCel: Nu se mai opresc cu întrebările, un bărbat singur neapărat, după mintea lor luminată, e un bețiv; admit, beau o anumită cantitate, dar e una din miile, sutele de mii de cantități băute aici, în tristețea și pustietatea asta someșană, cu nopțile și bezna asta de luncă. Veți spune că așa am ales eu să-mi justific prezența... lor, a bagaricilor, aceste ființe mici și verzi, gălăgioase și umede, despre proveniența cărora nu pot să spun decât ET. Pentru că ei sunt printre noi. O parte, mulți, i-am trimis la ceruri, după unii ajutați de Biblie, după alții folosind un banal tub de berman și multe cornete din Turnul de Veghe. Realitatea e tubul de berman și cornete din revista Hustler, ăsta e secretul, îl spun aici, acum, și niciodată nu-l voi mai repeta. Pentru un bărbat singur sunt suficient de fericit, o medalie din partea autorităților mi-ar aduce un plus de încredere, respectul oamenilor din această vale ar prinde iar cheag. E o minune că mă mai trezesc zilnic, sunt practic liber să dorm nelimitat, să visez nelimitat, știu să lenevesc, îmi place uneori ca o femeie să mă viziteze o oră, două, trei sau o jumătate de oră, sau poate să nu o facă deloc, în bezna asta mi-e totuna. Sunt deranjat de aceste creaturi apărute din senin, înghesuite în intimitatea mea fragilă. Spun fragilă pentru că așa simt că e în acest moment, când așa, fără nici o pregătire prealabilă, m-aș trezi decorat. Scena a VI-a În fața casei, Dora se bucură de primele raze ale soarelui. Ghiță: Poșta.. ziarul. Dora: Doar ziarul? Ghiță: E o criză de corespondență, din ‘89 nu a mai fost un an așa rău. Dora: Da’ ce a fost așa de așa în ’89? Ghiță: Un an catastrofal pentru corespondență. Dora: Stai, că a mai fost ceva. Ghiță: Un ger cumplit. Dora: NU numai. Ghiță: Mama a făcut ultimii ei cozonaci. Dora: Altceva e, îmi scapă. Ghiță: A murit Borzocul, ăla era un Anthony Quinn al Someșului. Dora: Lasă-mă cu sentimentalismul ăsta local. Ghiță: Regele se pregătea să revină în țara lui. Dora: Asta da, e ceva notabil. Ghiță: Regina se pregătea să-l urmeze. Dora: O regină își urmează aproape întotdeauna regele, nici în acel an nu a fost o excepție, bineînțeles că se pregătea. Ghiță: Pe Someș, întunericul era al dracului de negru și MarCel văzuse pentru prima dată bagaricii, acele ființe, mici, verzi. În ‘89 țin minte sigur, nu eram poștaș. Dora: E un eveniment ce le întrece pe toate cele spuse de tine. Ghiță: Mi-am amintit, pe sfârșitul acela de an s-au tras foarte multe focuri de armă. Un cal alb, scăpat liber în beznă, pe lunca aceea albă în ’89, aproape invizibil, împușcat de unii... nu departe mama făcea ultimii nostri cozonaci, MarCel vedea pentru prima dată bagaricii, iar Regele se pregătea să revină în țara lui urmat de Regină. Dora: Ești un cuceritor scârbos. Scena a VII-a Cafeneaua Croco, Petrică și Ghiță, apoi Mona. Petrică: Poate că nu li s-a dat din cauza... glî, glî, glî, glî, o decorație acolo pe vale. Ghiță: Asta nu e un fenomen local, domnule, să-i vezi pe vestici. Petrică: O fac și ei dar mai cu măsură. Ghiță: Ce măsură, prietene? Suta de grame e sută de grame, din Tokio la Moscova. Pe valea noastră e mai vizibilă, că o înfruntăm noi zilnic. Petrică: Strașnică înfruntare. Ghiță: Eroică. Petrică: Poate uneori să ia și aspecte erotice. Ghiță: Ce erotism conține o sută de votcă? Petrică: Medical sau așa ca discuție de cafenea? Ghiță: Și una și alta. Petrică: Medical, alcoolul diminuează erotismul, ca discuție de cafenea îl amplifică întărindu-i mijloacele. Mona - care a tras cu urechea de la altă masă. Mona: Da, era psoriazis și nu se ia; cît privește prezentarea dumneavoastră, lipsește latura divină din abordare. Suta aceea de grame cu tot restul mondial de cantități sunt produsele Satanei. După ce ne-am căsătorit, soțul meu s-a lăsat. Ghiță: Știm, nu vă mai.. Mona: De băut, dar de când nu mă.. Ghiță: Atinge. Mona: Adevărat, nu mă mai atinge, trage la măsea cu o sete de care doar bărbații noștri săraci și înghesuiți de încercări o resimt. Petrică: Din punct de vedere medical acest tip de sete are un remediu bine stabilit, abstinența și multiplele forme de terapie. Mona: De câteva zile îi repet: atinge-mă, atinge-mă că nu se ia, au spus și medicii, e treabă sigură, dar el nu.... Se mai atinge doar de suta lui de grame. Ghiță: Ãsta da erotism, doctore. Mona: Știți, eu sunt o femeie cu credința întărită, altfel aș fi luat-o de mult razna. Ghiță: Credința dumitale întărită ar merita o medalie, un astfel de devotament merită decorat. Petrică: Aparte. Ãștia îs beți turtă. Mona: Gândindu-mă mai bine, chiar în acest moment aș vrea să o iau razna. Se ridică binedispusă. Îmi dați voie? Gata cu singurătatea. Trebuie să fie pe undeva un bărbat dispus să mă atingă și pe mine. Petrică: E hotărâtă, nu zic că nu va reuși. Ghiță: În viața mea de poștaș, astfel de momente devin repere emoționale. Eu, când văd o victimă că se eliberează din jugul opresor, bunăoară printr-o telegramă, trimisă consortului sau consoartei anunțându-și divorțul, îmi vine să plâng. Petrică: Ești un sentimental, voi, voiajorii, prin natura muncii vă contaminați de la cuvintele altora. Un medic cu bisturiul lui alunecă neinfluențat prin labirintul organic în căutarea maladiei, extirpând-o. Un medic adevărat nu are timp de emoții, iar orice sută de grame îi poate aduce un ușor tremurat al mâinii. Uite, a mea e bazalt. Întinde mâna care tremură violent. Ghiță: Eu zic că pentru azi ajunge, să ne bem ceaiul. Scena a VIII-a Dora e întinsă pe patul de o singură persoană din camera ei, cu lucrurile risipite. Petrică și Ghiță. Petrică: O consultă. Respiră, inspiră... inacceptabil e cum unii oameni își aleg să facă pneumonie. Dora: Nu e..., pneumonia e un lux. Un gardian al Băncii Publice nu își poate permite o boală atât de burgheză, un guturai, ceva de o zi. Și mai ales o persoană cu responsabiliatea mea. Privește peste vestonul care zace mototolit pe dușumea. Ghiță: Spune-i tu doctore, epuizată cum e, orice acțiune nesăbuită... Petrică: Aparte lui Ghiță. Poate dumneata ar trebui să-i spui ceva romantic, cred că te place. Ghiță: Sunt un poștaș banal de cartier. Petrică: De cartier dar chipeș. Ghiță: Dora! Dora: Ghiță! Ghiță: Atunci când ți-am vorbit în fața casei tale... Dora: Și mai apoi, seara, cînd am băut ceaiul împreună... Ghiță: Ar fi trebuit să recunosc, ceva era pe hol, dar ochelarii mi-erau aburiți. Dora: Reacție de tuse violentă.Mda. Ghiță: Apoi, în cameră, prospețimea ta, sânul acela agresiv, dezvelit și un du-te vino pe care îl percepeam în acel interior... Dora: Reacție de tusă violentă. Aha. Ghiță: În ‘89 calul acela ucis de un grup de verzi, ruși verzi, români verzi, americani verzi, francezi verzi, unguri verzi. Dora: Reacție de tuse violentă. Hâc-hâc. Petrică: Mai ales români verzi. Ghiță: Nu puteam să-ți spun ieri că și eu cred că arătările acelea mici și verzi, bagaricii, sunt pretutindeni în viețile noastre, în singurătățile noastre. Petrică: Alcoolul! Dora: Reacție de tuse violentă. Ghiță: Și dacă ai fi știut întreg adevărul despre acestă invazie, ce ai fi făcut tu, o simplă gardiană a Băncii Publice, propusă fiind pentru Ordinul Hărnicia Gardiană? Petrică: O pierdem, te rog, ceva romantic. Ghiță: Pentru moment prăbușită fiind în brațele mele, pe acel scaun, am crezut că putem fi, am fi fost, eram noi împreună, apoi prin ochelarii mei aburiți le distingeam siluetele uleioase, târându-se dintr-un fel de orificii din pereți prin toate tipurile de materiale. Aș fi putut să am o atitudine intimă, tandră pe acel scaun. Dora: Reacție de tuse violentă. Petrică: O pierdem, te rog, un cuvânt. Ghiță: Puteam... Pauză lungă. Dacă aș fi avut intimitate în lunca asta întunecată să-ți spun... Pertică: Spune-i acum. Ghiță: Că singurul lucru real din ’89... Petrică: Grăbește-te. Ghiță: Adevărat. Pertică: Se duce. Ghiță: Ai fost... Petrică: Trăgându-i cearceaful pe față. Gata, ți-am zis, pneumoniile sunt riscante, puteai să te străduiești mai mult. Iese. Scena a IX-a Ghiță și Petrică în fața casei. Ghiță: Plouă mărunt. Petrică: Nu e rece. Ghiță: Nu a apucat să se răcească. De-abia a început. Petrică: Eu aș bea un ceai. Ghiță: Sigur, un ceai ne-ar mai întări. Petrică: Ce sfârșit... ai un stil, domnule... Ghiță: Ce sfârșit? Plouă mărunt și cred că a început de dimineață. Petrică: Asta e. Eu plec. O iau pe alee prin spatele bisericii spre camera mea. Ghiță: Și eu o iau pe alee prin fața bisericii spre camera mea. Petrică: Același pat de o singură persoană. Ghiță: Același scaun, șifonier și măsuță. Petrică: Dar trăim într-o sărăcie... Ghiță: Măcar de ar primi cineva o decorație și-n lunca asta întunecată. Pe stradă trece fericită Mona la braț cu MarCel. Petrică: Ia te uită ce cuplu! Ghiță: Nu ce cuplu, în sfârșit un cuplu. Mona: Bună ziua, Domnule doctor. Petrică: Bună și nu prea. Mona: Pentru mine e cât se poate de bună. Uite, Domnul Președinte l-a decorat pe logodnicul meu (am uitat, sunt divorțată, ălălalt n-a vrut să mă atingă) cu Ordinul Lupta Împotriva Bagaricilor. Ne mutăm, e nevoie de el în Capitală, experiența lui împotriva verzilor. Pa și pusi. Petrică: Tu ai auzit? Ghiță: Cum de i-au dat-o ăstuia? Petrică: L-au decorat pe ratatul ăsta? Ghiță: Infractorului ăstuia, căruia chiar eu i-am înmânat o citație a Postului local de poliție? Petrică: Rahatului ăstuia cu ochi i-au dat o decorație? Ghiță: Bețivan, pierde-vreme, inventator de bagarici... Petrică: Trebuia să nu o dea nimănui de aici. Ghiță: Sau dacă totuși se vedeau obligați să facă acest tip de gest politic... Petrică: Mi-o puteau înmâna mie. Ghiță: Sau mie. Petrică: Dar nu unui intoxicat. Ghiță: Ratat. Petrică: Nebun. Ghiță: Însingurat. Petrică: Alcoolist terminat. Ghiță: Am terminat, decorația s-a dat. Petrică: S-a dat nemeritat. Ghiță: Unui retardat. Petrică: Asta e, s-a terminat. Ghiță: Bine, am plecat, dar rețineți, acest MarCel e un inventator neinspirat, iar medalia ce i s-a dat e un gest exagerat. Sfârșit. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate