Eu sunt poetul cel mai trist
Pe care lumea nu-l cunoaște
Și dacă, totuși, mai exist,
E pentru că în ochi îmi naște

Mereu o lacrimă ascunsă,
Mereu un cântec de albastru.
Cu pana mea, de sânge unsă,
Pretind că sunt bardul sihastru.

Să n-aveți voi chiar nicio grijă
Atât cât eu am să vă scriu,
Pe urmă, de mă rupe-o schijă,
Să-mi faceți din condei sicriu.

Ce-adâncă liniște-i pe mare,
Că nu mai am vreo tresărire!
Dar vă mai plâng pe fiecare,
Iubiții mei! Să nu vă mire...

Vă plâng în tihnă și cu milă,
Acum, cât încă vă iubesc
Și-mi zboară-n suflet o acvilă
Când văd că numai eu greșesc.

E bine, nu-i vreo supărare,
Bastonul, iată, mă mai ține
Când pasul meu urcă-n cărare
Spre ninsele vârfuri andine.

Da, sunt poetul cel mai trist
Pe care lumea nu-l cunoaște
Și dacă, totuși, mai exist,
E pentru că un vers mă naște,

Și mă încântă, mă descântă
Același cântec de albastru
Și-n ochi o lacrimă-mi stă frântă.
Pretind că sunt bardul sihastru!