Arșița ștergea granițele dintre cuvinte, dintre vietăți, dintre noi și pământ, dintre pământ și cer... Ștergea cuvinte. Așeza altele, altceva în locul lor. Ulița era teatrul bătăliilor decisive. Atât de insignifiantă, de impregnată de acel stigmat al locului „unde nu se întâmplă nimic”, ... mai nimic... Doar praf! Ici-colo, câte un gu-guș-tiuc! al secetei se încăpățâna să proclame timpul. Ostoit, captiv în puf, își împingea cântecul înspre câmpia aridă. Parcă-l mai auzisem cândva... O bucurie firavă și această sfâșiere lăuntrică altfel catifelând petalele trandafirilor rămași tăcuți în așteptarea Rusaliilor.
Cu un ochi proptit în geamul cu perdeluță albastruie, cu altul dincolo de șura înaltă, dincolo de lumea văzutelor, adulmecam. Disconfortul verii prea devreme înstăpânită, farmecul obrăzniciei ei, unduirea între a te opune și a ceda erau protagonistele zilei. Nu analizam. Sensurile se strecurau subtil prin sudoarea imaginației de copil. Eram aici în siguranță, cu mama, tata, cu atâția bunici! Brrrrr...!
Țipătul! „Lingudraglinguuuuuu....!” Și această desprindere de toate ale tale! Chipurile, până mai adineauri atât de familiare, îți pun la încercare capacitatea de a identifica. O iei pe ghicite. Pe ocolite. Te lași păgubaș. Cosmic, sunetul te acaparează. E ceva înfricoșător, dar ispita se adeverește a fi mai tare! Închizi ochi, permiți vertijului să-și facă puțin de cap cu tine, îți vezi îngerul, treci prin propria moarte... Nu-ți amintești dacă ai sau nu ureche muzicală... Neomenesc, țipătul străbate de la un capăt la celălalt viața.

Și cum bunica își sculptase ea o oglindă fermecată în peretele dinspre răsărit al bucătăriei de vară! Cuferele erau ticsite cu comori care mai de care! Uriașe, lanuri de leuștean creșteau înspre cer mireasma rozalie a garofițelor...elor... lor...oorrrrrr...!

Te faci mic-mic, de undeva dindărătul tău privești cu sfiiciune, aproape cu spaimă, te lași te lași la pământ, spui în sinea ta un soi de rugăciune, o chestie care să te facă să reziști, închizi ochii...închizi... închizi...

Numai ele, neobrăzate, cu șorțuri înflorate și cozi ca șerpii de nepotolite, strigându-și nestingherite marfa:

„Linguri, dragă, linguri!” – aud și eu pentru prima oară.

O văd pe bunica grăbind înspre poartă să cumpere vase pentru Moșii de vară.