|
Biografie Djamal Mahmoud
"Condeiul meu visa-n cerneală
Că-noată-n cer purtat de versuri
Gingașe aripi de petală
Crăiese ce adie-n mersuri".
București-2006
(Djamal MAHMOUD)
Djamal MAHMOUD,( Gamal Mahmoud) născut la dată de 04/Mai/1962, în orașul Rakka-Siria, unde a copilărit și a terminat liceul în școlile acestui oraș.
A urmat cursurile de pregătire de limba Română în orașul Craiova, după care a absolvit facultatea de medicină generală din Cluj-Napoca,România.
Debut editorial, volumul de versuri, "DECE", editura, Daco-press, Cluj-Napoca,România, 1995.
Publică în:
Revista "Tribuna"-Cluj-Napoca.
Revista Haiku al societății române de Haiku.
Revista literară "Vatra veche"-Târgu-Mureș.
Revista de cultură "Viața de pretudindeni", condusă de Sabin Bodea.
Cotidianul Mureșan "Cuvântul Liber"-Târgu-Mureș.
Revista "Actualitatea literară".
Revista "Oglinda literară".
Revista "Citadela"-Satu Mare.
Revista "Feed Back-Iași".
Revista Litere-Târgoviște.
Revistă "Singur"-Târgoviște.
Revista "Ecoul" ARP.
Revista "Tânărul scriitor",ARP.
Revista "Viața literară".
Revista "Nova Provincia Corvina"-Hunedoara.
Revista "Climate literare", Târgoviște.
Revistă "Fereastra".
Revista "Aromonii culturale".
Revista "Regatul cuvântului".
Revista"Nomen Artis – Revistă de Cultură Universală
~ Dincolo de Tăcere
Revista "Spații culturale".
Afilieri:
-Membru al Societății române de Haiku, București.
-Membru al Asociației mondiale de Haiku(WHA), World Haiku Associations, Tokyo.
-Membru al Asociației scriitorilor de limbă română din Quebec, Canada.
-Membru al orginazației arabe"Poeți fără frontiere".
-Membru al ligii scriitorilor "Foenix-Aaram-Siria".
Antologii&Volume colective:
-Prezent în antologii din România și din străinătate:
1-World Haiku 2009, No5, în care sunt antologați 177 de haijini din 25 de țări, din România: Mahmoud Djamal, Magdalena Dale, Vasile Moldovan, Marius Chelaru și Valentin Nicolițov, cartea a fost editată de directorul și co-fondatorul asociației mondiale de haiku( World Haiku association) profesorul Ban,ya Natsuishi, editura Shichigatsudo-Tokyo-Japonia,30-01-2009.
2-A două carte a întâlnirilor, coordonată de poetul și publicistul Eugen Evu-editura Astra-Deva-România,Decembrie-2008.
3-Antologie de poeme și comentarii, coordonată de valentina Becart-editura-Paneurope-Iași-România2008.
4-Antologia "Virtualia 7", coordonată de Alina Manole,editura Pim-Iași-România-2008.
5-Mișcarea culturală din Rakka, o carte bibliografică
coordonată de scriitorul Sirian Subhi Dsuki صبحي دسوقي
publicată la editura Kiwanhouse-Damasc-Siria,2008.
6-A treia carte a întălnirilor de poetul Eugen Evu, seria Corvina, Deva, România-2009.
7-Antologia "Virtualia 8", coordonată de Alina Manole, Editura Pim-Iași,România, 2009.
8-Antologie de poezie, 55 de poeți contemporani(Pagini alese), coordonată de Valentina Becart, editura Arhip Art, Sibiu, România, 2010.
9-"Primul Cocor", volum colectiv de haiku, Ed.Grinta-Cluj-Napoca,România,2009.
10-"Diminețele cocorilor", volum colectiv de haiku, Ed.Grinta, Cluj-Napoca, România, 2010.
11-"Când greierii tac", antologie română de haiku, realizată de actualul președinte al societății române de haiku, poetul Valentin Nicolițov, cu prilejul împlinirii a 20 de ani de haiku în România, editura societății scriitorilor români, București, 2010.
12-"Apus de soare", antologie de haiku în limbă franceză, unde sunt prezenți: 64 de poeți, din Canada, Franța și România, dintre care subsemnatul Djamal Mahmoud, poet sirian de expresie română, cartea a fost coordonată de către poetul și președintele societății române de haiku, Valentin Nicolițov, Editura societății scriitorilor români, București, 2010.
13-Antologie "Romeo Julieta"-la Mizil-2011.
14-Antologie "Vama literară"-2012.
15-Antologie "Confluențe lirice"-2012.
16-Meridaiane Lirice, Aripi de vis, Antologie a poeiezie contemporane-2012, Editura Aromonii culturale.
17-Cele mai frumoase poezii(confluențe Lirice 2013).
Cărți publicate:
1-"DECE", volum de versuri, Ed.Daco-Press, Cluj-Napoca, România, 1995.
2-"Pe muchiile cercului", volum de versuri, 112 pagini, Ed.Brumar, Timișoara, România, 2010, prefața: Eugen Evu, coperta4: Felix Nicolau, editor de carte: Robert Șerban.
3-"Albe&reci", volum de versuri, 122 pagini, Ed. Vinea, București, România, 2010, Prefața:Șerban Foarță, postfața: Alex Ștefănescu, Gheorghe Grigurcu, Octavian Soviany, Florin Caragiu,clapeta1:Nicolae Tzone, redactor de carte: Nicolae Tzone.
4- "Le Berger des rochers"(Păstorul de stânci), volum de versuri în limba franceză, tradus de Nicole Pottier, Editions Clapas, France, 2010, Preafața:Nicole Pottier,Eugen Evu, Postfața:Angela Nache Mamier, redactor de carte:Poetul francez Cristophe Liron.
Premii:
-Premiul doi la concursul internațional de Haiku, (secțiune română), organizat de Societatea română de Haiku(Revista Haiku), 2010.
-Mențiune, la concursul din cadrul festivalului internațional de poezie din Mizil, 2011.
Referințe:
Șerban Foarță, Alex Ștefănescu, Gheorghe Grigurcu, Florin Caragiu, Octavian Soviany, Nicolae Tzone, Felix Nicolau, Eugen Evu, Angela Nache Mamier, Nicole Pottier(Prefețe&Posfețe),
Florin Grigoriu (în filele din istoria Haiku-ului, colocviul național de Haiku din Constanța, Mai, 2010), Eugen Evu(în A doua carte a întâlnirilor, Despărțiri De Plural sau Ieșiri Din Sistem, revista Agero, Nova Provincia Corvina, Revista Zona@literară-nr.1-2,2011), Cezarina Adamescu(Agero, Sferaonline, Cotidianul Cuvântul Liber, revista Slova Creștina), Ionuț Caragea(O lacrimă pură în deșertul poeziei contemporane,Revista Singur, Sferaonline, Luceafărul și în cartea sa esențe lirice), Cella Negoiescu(Slova Creștina, cetatea lui Bucur, antologia 55 poeți contemporani, etc),Paul Gorban(Djamal Mahmoud sau despre poezie într-un timp al terorii, Revista Feedback-Iași,NR.5-6, 2010,(pagina 28), Ioana Geacăr(Djamal Mahmoud&Pe muchiile cercului, Revista Noua), Liviu Ofileanu(Albe&reci-Djamal Mahmoud, Revista litere,nr.2(131)febrauarie2011), Constantin Buiciuc(În ziarul actualitatea, nr.671 din 12-18 Martie, 2010).
-Cartea mea, Albe&reci, a fost prezentată la târgul cărții de poezie, 2010, uniunea scriitorilor din România, bookfest 2010, București, etc.
-Volumul de versuri Păstorul de stânci, tradus în franceză de poeta Nicole Pottier, a fost prezentat la festivalul de poezie din Franța, Lodeve,(Voix de la Mediterranee), unde au fost recitate câteva poeme de către poetul francez Christophe Lirone și care au fost destul de apreciate de publicul prezent, așa cum afirmă dânsul într-un mail trimis mie azi 29 iulie, 2010(I had the pleasure to read yours poems in Lodeve and they have been appreciated by the presents persons!!!)
Cordialement
Christophe Lirone
Poetul-medic este unul sobru și de-o acuratețe exemplară, – cu-atât mai mult cu cât, se înțelege, graiu-i matern e, față de română, unul exotic pe de-a-ntregul.
Tot exemplară, pe cât cred, este și buna lui credință: Djamal Mahmoud nu are nici urmă de cinism (contrar multora dintre confrații săi români).
Ceea ce admir, însă, mai cu seamă, la acest poet ce, simultan, e și „de aici”, și „de acolo”, ar fi subtilele notații, imaginile fulgurante, revelațiile cutărei simplități ținând de ochiul său onest, „concret”, discret și, totodată, clair-voyant: „pleoapele încă se desfac/ da da încă se desfac/ ochii îmi privesc în tăcere/ clipele ce se crucifică pe liniile palmei [...]/ mâinile mă ajută și acum/ să-mi acopăr ochii/ între plecăciuni/ tăcerea/ vine într-un șervețel alb/ să-mi șteargă petele”.
După cum vede-se cu ochiul liber, ultimele trei versuri aduc a hai-ku involuntar (Djamal Mahmoud fiind, altminteri, și hai-kuist, să zicem, atitrat), ca și, de altfel, într-o poemă, alta, ultimele două (în care nu atât rafinamentul e, îndeosebi, evidențiabil, cât pertinența/per-cutanța asocierii: „m-am foit puțin/ ai simțit/ închideai fermoarul/ rochiei tale albe/ voi tăcea ca un sâmbure/ în tine”.
A se vedea, nu mai puțin și versurile următoare: „dumnezeu este o pernă/ pe care îmi adorm iluziile [...]/ cearceaful alb/ e mormântul în care mor în fiecare zi”.
N-aș încheia liniile acestea, prea-sumare, fără să semnalez un text cu totul admirabil, și anume: „în fiecare palmă/ aveam câte o piatră/ le frecam una de alta
până când/ îl vedeam pe dumnezeu/ alergând roșu/
printre copaci”, – în care Epoca Silexului, dacă vreți, face casă bună cu „dumnezeul roșu”, ieșit, parcă, din penelul lui Gauguin.
(Șerban Foarță)
Pentru Djamal Mahmoud poezia este calea(nu doar cea mai plauzibilă, dar și cea mai sigură) de a ajunge la miracol, de a-l prevedea și "vedea", altfel spus de a/l presimți, de a-l trăi și retrăi. Când scrie:"sunt regele apei acum/la comanda mea i se mișcă valurile/când obosesc o usuc bătând din palme doar/o transform în mormânt/și mă înfig în el", el este deopotrivă un poet și valoros și autentic.
Viziunea aceasta denotă și(o suspectă, dar greu de atins în ordine strict poetică)familiaritate cu tragicul.
Modul cum personajul poemului devine din "Regele apei"(care la numai un gest al său-miraculos, altfel cum?-își "mișcă valurile")stăpânul unul "mormânt regat"-cred că pot utiliza această sintagmă-nu poate fi "scris" decât de cineva care vorbește fără efort cu poezia și care "aude" vocile secrete ale acesteia.
(Nicolae Tzone)
Djamal Mahmoud – poet român
Francezii oferă premii străinilor care scriu în limba lor. Noi îi ignorăm pe autorii originari din alte țări capabili să se exprime în română. Mi-aduc aminte ce mult m-a impresionat un chinez, Gao Xing, care vorbea limba noastră mai bine decât mulți dintre noi deși nu fusese niciodată în România. O învățase exclusiv din cărți. L-am întrebat de ce anume a făcut această alegere. Mi-a povestit că, adolescent fiind, învârtise la întâmplare butonul aparatului de radio și auzise deodată pe cineva vorbind într-o limbă complet neinteligibilă pentru el, dar melodioasă. A hotărât atunci, pe loc, să se dedice limbii care îl cucerise cu muzicalitatea ei. Dacă ar fi fost după mine (dar niciodată nu e după mine), i-aș fi oferit o medalie pentru opțiunea lui (și, bineînțeles, pentru traducerea a zeci de scriitori români în chineză).
La fel de mult mă impresionează faptul că sirianul Djamal Mahmoud, originar din exoticul Rakka, scrie poezii direct în limba română. Și încă într-o limbă română aleasă. Ar fi bine dacă toți autorii români ar stăpâni la fel de bine ca el cuvintele românești.
Sensibilitatea poetului diferă totuși, într-o oarecare măsură, de a noastră. Autorul sirian este mai atent la peisaj decât sunt poeții noștri de azi. La noi, însăși noțiunea de „natură” pare demodată și ne face să ne gândim mai degrabă la cauza pentru care luptă ecologiștii decât la alunecarea norilor pe cer sau la zbaterea calmă a mării. Djamal Mahmoud pare să trăiască direct „în lume”, nu într-o locuință meschină, este un fiu al naturii, pe care o simte oriunde s-ar afla. El evocă marea sau cerul spontan, chiar și când își portretizează mama:
„nu spune nimic valului / lasă-l să se izbească de mal / să danseze ca un șarpe în brațele stâncilor / până vei cădea-n tăcere // cerul are pliscuri de porumbei / cerul are pliscuri de șoimi / mama are fruntea tăcută”.
Se mai observă în versurile citate și o cruzime delicată, de pensulă subțire, a observației, specifică spiritului oriental.
Dar Djamal Mahmoud nu este doar un oriental, este Djamal Mahmoud. El se distinge de alți poeți prin discreția elaborată a poeziei sale. Nu este vorba, cu alte cuvinte, de acea discreție inevitabilă și dezolantă care le este proprie autorilor lipsiți de temperament artistic, ci de capacitatea de a ordona elegant trăirile cele mai răvășitoare, de a le comunica ritualic, pentru a obține maximum de receptivitate din partea cititorului:
„trag perdelele / nimeni nu-mi ține de urât / doar fumul de țigară / târâș intru în ecranul computerului / n-am învățat mersul pe vârful degetelor încă / târâș intru în căutarea unei poezii / a unui dumnezeu / târâș până îmi tocesc / genunchii coatele / până adorm cu tasta între buze”.
Se mai poate remarca și ironia fină – o irizație de ironie, abia sesizabilă – practicată de poet:
„două lucruri insistă de atâta vreme / să le definesc / patria și religia / fiți cât se poate de atenți / la mișcările mele de mâini și de buze / cred că am găsit în sfârșit / cea mai corectă definiție / și totuși mă întreb în afară de arbori / oare va exista cineva / care să înțeleagă exact ce vreau să spun”.
Să-ți fie teamă să le vorbești oamenilor despre patrie și religie, întrebându-te dacă nu cumva doar arborii te vor înțelege, iată un mod de o gingășie fără seamăn de a-i ironiza pe semenii angajați într-o slujire violentă, zgomotoasă și de multe ori demagogică a țării și a divinității. Pe de altă parte, însuși faptul că în acest poem poetul nu definește patria și religia reprezintă o definire diafană.
Mă întorc însă la bucuria de a citi versurile unui sirian scrise direct în limba română. Ce proprietate a termenilor! Ce simț al nuanțelor semantice!
„pleoapele încă se desfac / da da încă se desfac / ochii îmi privesc în tăcere / clipele ce se crucifică pe liniile palmei / fiecare înviind din moartea sa o altă clipă / culorile se dezbracă între morțile lor / de întuneric”
A scrie pleoapele se desfac înseamnă pentru mine deja un certificat de cunoaștere a limbii române în esența ei. Iar a scrie ochii îmi privesc în tăcere clipele ce se crucifică pe liniile palmei fiecare înviind din moartea sa o altă clipă repezintă pentru mine o dovadă că în literatura română a apărut un nou poet: Djamal Mahmoud.
(Alex. Ștefănescu)
Între yang și yn
Citind versurile lui Djamal Mahmoud, născut în Siria, în 1962, devenit medic în țara noastră, scriind în limba română cu o surprinzătoare proprietate, nu putem a nu avea în vedere raportul Orient-Occident. Neîndoios, acest poet s-a „occidentalizat” în bună măsură, precum foarte numeroși congeneri ai d-sale, afirmați în planul activităților intelectuale. Nu mai puțin, elementele funciare ale Orientului de obîrșie persistă în poezia ce ne-o oferă, aidoma unor fantasme izvorîte din straturile adînci ale ființei ce nu încetează a o bîntui. Fantasme ilustrative pentru semnificația simbolică a celor două puncte cardinale, cărora le corespund peisaje contrastante. Dacă Occidentul e toposul toamnei, al norului și mlaștinii, al materiei amorfe, stagnante, Orientul reprezintă primăvara, lumina, căldura, cerul însorit. În gîndirea chineză, cele două mari energii complementare sunt numite yn, puterea feminină, glacială, pasivă, și yang, puterea masculină, caldă, dinamică. Apartenența răsăriteană a lui Djamal Mahmoud e mărturisită fără echivoc: „spre răsărit ne îndreptăm / peste bosfor se învîrt roțile / îl zăresc pe saul călare / cu o cruce mare în mînă / ea mă privește / i se văd doar ochii ca de șoim încătușat / din ei saltă deșertul în căutarea ploii / privirile ni se sărută deasupra apei // caut pustiul în fiecare / ochi de femeie” (pod). Dar confruntarea cu Apusul nu rămîne fără urmări. Acesta e resimțit ca un mediu închis care terifiază ființa, ca o temniță strîmtă ce o sufocă. Reacțiile la acest spațiu advers sunt energice: „între sufletul meu și văzduh / e un trup și o cămașă de forță” (pînză umedă). Sau: „îmi înfig picioarele într-un sac de piele / făcut la comandă / la cea mai veche fabrică de saci / de pe pămînt / (…) mă ghemuiesc în el / las o mică fereastră cît o nară de om / ca să pot lua din cînd în cînd / cîte un pumn de aer / ca să pot privi spre cer / din această grămadă de gunoi / unde sunt abandonat ca un prunc nedorit” (singur). Autorul pare a suferi așadar de o claustrofobie determinată de o spiritualitate geografică. Eliberarea de o asemenea teroare cu abisale rădăcini se produce prin viziunea spațiului deschis spre „un cer / ce se face / din ce în ce mai înalt” (sticlă). Spiritul i se regăsește prin senzația lărgimii, a golului primăvăratic, germinator, ce rezonează în încăperile spațioase, cu ziduri însuflețite de culori tonice, cu ferestrele deschise către univers: „geamurile sunt larg deschise în camera mea / portocalele atîrnă de crengi încă necoapte și verzi // stăteam pe o bancă într-un parc / cărările erau goale copacii la fel de goi / ochii tăi erau verzi atît de verzi / iar pămîntul atît de alb și umed / ne sărutam doar / ne sărutam sorina // în casa mea sunt camere mari și multe acum / pereți colorați și înalți” (tablou). Pe acest fundal energetic predomină stihia masculină, yang. Învolburarea erotică se înalță pînă la patetism: „khayam / nu avea doar plantații de nisip / nici esenin / mai multe sînge decît țarul / ah de ai ști / cîte femei se aștern în mine / și cîte deșerturi am de stins acum” (esenin).
Sufletul universal la care sufiștii raportează Orientul pulsează în eul poetului care, pe de-o parte, se simte cufundat în tenebrele occidentale, pe de alta se pune în legătură organică cu regnurile. Acest simțămînt de comuniune cu materia cosmică îi corijează torpoarea, îi întoarce fața către simbolismul originar: „a trecut destul timp de cînd mă gîndesc / să mă ridic / s-a întrerupt curentul / atîta beznă s-a făcut în jur / încît nu mai văd absolut nimic / copacul pe care-l priveam din geam / și-a mutat rădăcinile în tălpile mele / acum sunt un arbore cu vezica urinară plină” (mobila de bucătărie are aceeași culoare). Între viață și moarte granița devine permeabilă, sîngele are gust de lămîie, bardul se simte un rege al apei, într-o susținută convivialitate a structurilor materiale și spirituale ale lumii. Metamorfozele materiei nu-i ocolesc făptura corporală, întrucît din umeri i se ridică două stoluri de păsări migratoare, pasionate în așa grad de linii și cercuri încît izbutesc a alcătui, cu arca din capul său, cruci, semiluni, stele cu șase unghiuri. Cuprins de o frenezie a ocultelor comunicări, poetul se declară capabil a modela obiecte din substanța uranică: „am adus cerul în camera mea / am croit din el costume cămăși / rochii arăbești / și chiar cîteva pijamale / din petice / am făcut un cîine / pe care îl scot la plimbare / în zilele de vineri sîmbătă și duminică” (lanțuri). În aceeași atmosferă de witz melancolic, suntem informați că „trecutul are miros de blană de urs” și că un ceas de perete „își scoate limba printre aburi / arătîndu-ne ora exactă” (mozart). De cele mai multe ori însă domină nota gravă a contemplației absorbante. O contemplație de un misticism sui generis, în care subiectul se revarsă în obiect, devine partea integrantă a acestuia: „m-am foit puțin / ai simțit / închideai fermoarul / rochiei tale albe // voi tăcea ca un sîmbure / în tine” (hibernare). Aceeași comuniune duios-informațională funcționează între entitatea umană și cea vegetală, ca un ceremonial al integrării într-o absconsă unitate. Autorul se reazemă de trunchiul unui palmier care-l mîngîie cu aerul din palma sa, istorisindu-i diverse întîmplări, bunăoară că a fost plantat într-o zi de toamnă, la aceeași oră la care i s-a născut interlocutorul: „în casă nu era nimic verde pe atunci / în afară de el și de ochii mamei” (umbra). Nu lipsește nici fachirismul (forma dură, sacrificială prin masochism, a aceleiași comuniuni): „sorin are gura plină de cuie / cu privirea-n jos le scoate unul cîte unul / le înfige-n tălpi ca niște rădăcini” (cuie). Avem a face aici cu un neastîmpăr al materiilor fecunde, același din care au izvodit figurile unei zeități cu mai multe brațe și cu mai multe capete.
Dar se ivește și un moment în care autorul nostru resimte insuficiența materiei, năzuind spre un contact imediat cu divinitatea. O astfel de năzuință e formulată tranșant, ultimativ, într-o manieră ce nu mai corespunde echilibrului luminos, extaziei răsăritene: „n-am destul sînge să înalț temple / să-ți adăpostesc geamătul / mi s-a făcut dor de dumnezeu / vreau să-l văd chiar acum” (timbre). Modalitatea dualității contemplație-acțiune, specifică Orientului, prezentă în numeroase texte ale lui Djamal Mahmoud, nu apare totuși cu consecvență. Își face loc în creația sa acel proces al occidentalizării care a cuprins, inevitabil, cultura Orientului. Un ton elegiac se insinuează în această viziune de răscruce: „în drumul de întoarcere am poposit / în palma sa / în timp ce ningea peste mine / adulmecîndu-mă un cal rusesc / ce și-a pierdut călărețul în luptă // mort deja / am aprins un băț de chibrit / în memoria ei / și am privit în urma mea / pînă mi-am ars degetul arătător” (mort deja am aprins un băț de chibrit). Dramatismul colorează imaginile aidoma sîngelui: „trupul tău plăpînd și nevinovat / dansează valsul morții mele / și al învierii apelor moarte / nu știi/ că din cămașa ta purpurie / precum sîngele scurs / în această noapte / se vor naște culorile” (culorile). Micile ritualuri intime pe care le cultivă Djamal Mahmoud sunt mai puțin inițiatice decît lirice, informate de incertitudine, anxietate, pustiire, oglindind apele stătute, umbrele groase ale lui yn. Ex oriente lux? Iată încă o dovadă a faptului paradoxal că soarele culturii a ajuns la o mișcare inversă.
(Gheorghe Grigurcu)
Poetica hieroglifei
Djamal Mahmoud nu e nici deprimist, nici fracturist, nici utilitarist, e poet pur și simplu.
El știe că poezia se situează mereu dincolo de cuvânt și începe acolo unde se sfârșește limbajul de zi cu zi. Ca și patria sau Dumnezeu, ea ține de domeniul indicibilului, e un soi de spasm al rostirii, care își mărturisește astfel propria neputință în fața a ceea ce nu se poate spune și nu se poate dezvălui pentru că e taina însăși, prezentă în fiecare cuvânt ca un soi de orientare vectorială: „două lucruri insistă de atâta vreme / să le definesc patria și religia / fiți cât se poate de atenți / la mișcările mele de mâini și de buze / cred că am găsit în sfârșit / cea mai corectă definiție / și totuși mă întreb / în afară de arbori / oare va exista cineva / care să înțeleagă exact ce vreau să spun” (mut).
Așa cum e lesne de observat, din perspectiva lui Djamal Mahmoud limbajul poetic e un alfabet mut, mai lesne de tradus în mișcări decât în cuvinte, o limbă secretă a etalării, care mai mult arată decât rostește și de aceea poemele sale au adesea aerul unor coregrafii, se compun din mișcări și din gesturi ce par saturate de sens, întocmai ca semnele unui alfabet hieroglific: „am adus cerul în camera mea / am croit din el costume cămăși / rochii arăbești / și chiar câteva pijamale / din petice / am făcut un câine / pe care îl scot la plimbare / în zilele de / vineri sâmbătă și duminică / câinele meu n-are nevoie de carne / nici de oase / nu-i latră pe oameni / nici pe câinii lor / el doar îi privește-n tăcere / iar din când în când / cu privirea-n sus se așază la umbră” (lanțuri).
Autorul posedă știința contemplației, privește lucrurile empatic, neîndoindu-se nicio clipă de existența acestora: nu numai că realul există, dar reprezintă el însuși o textură de semne și de simboluri, pe care ochiul poetului este chemat să le descopere și să le transpună, nu în cuvinte, ci în imagini, care sunt mai adevărate ca vorbele, pentru că vorbesc un limbaj cosmic. De aceea, pornind de la anecdota cotidiană, Djamal Mahmoud construiește veritabile „picturi metafizice” în mișcare, unde micile gesturi se încărcă de inefabil și sugerează tâlcuri ascunse, exprimând dacă nu Sensul atunci cel puțin nevoia noastră de sens: „mama se trezește în fiecare zi la oră fixă // foșnetul apei și sunetul pașilor / sunt muezinii care mă cheamă la plecăciune / îmi aduc aminte de faraonii din sânii cameliei / de nechezatul cailor în timpul înecului / îmi aduc aminte de copacul de lângă pod / la umbra căruia tăceam îmbrățișați / iar mașinile pelerine se roteau / în jurul trupurilor noastre / în timp ce cădea peste noi la intervale egale / câte-o frunză moartă / acum nu se mai aude nimic / nici urmă de sunet / probabil mama își usucă tălpile umede în liniște / iar camelia se foiește goală / pe un cearceaf alb / undeva / pe malul mării roșii” (sânii cameliei).
Desigur că o asemenea „poetică a hieroglifei” implică dimensiunea simbolică a cuvântului, astfel că în poemele lui Djamal Mahmoud semnul lingvistic posedă mereu o anumită câtime de transparență, trimite întotdeauna către un semnificat transcendent pe care, chiar dacă nu-l poate articula limpede (și aici e diferența esențială în raport cu limbajul revelației religioase), îl evocă, îl amintește, îl arată cu degetul. Și tocmai această credință într-o transcendență a limbajului îl situează pe acest poet, născut nu departe de locurile unde se va fi inventat scrierea, dincolo „de mode și timp” și de bine-știuta tautologie „cuvântul e numai cuvânt”, în prezentul etern al ideii de poezie.
Din perspectiva lui meșteșugul poeticesc rămâne unul nobil și grav, iar poetul nu ia niciodată fizionomia deconcertantă a marionetei umanoide sau a bufonului dezabuzat, căci își păstrează atributele demiurgice, deține puterea de a crea și de a distruge cu ajutorul cuvintelor: „sunt regele apei acum / la comanda mea i se mișcă valurile // când obosesc o usuc bătând din palme doar / o transform în mormânt /și mă înfig în el (regele apei). Iar acestei ambivalențe a cuvântului (care implică facerea și desfacerea) îi corespunde ambivalența ființei umane, amestecul ei paradoxal de spiritualitate și corporalitate, care o face să penduleze între chemarea înaltului și chemarea adîncului.
Există, de aceea, în volumul lui Djamal Mahmoud poeme care transcriu dorința desprinderii de teluric, aspirația spre o răceală și puritate superlativă, legate de imaginarul „schizomorf” al virilității eroice sau ascetice: „azi / voi face dragoste cu alaska doar / și mă voi spăla cu zăpezile ei / albe & reci / ridicându-mă deasupra lumii // tu / privirea ce mi-ai lepădat orbitele / și te-ai înălțat deasupra oceanului / păstrează secretele noastre / nu spune nimic valului / lasă-l să se izbească de mal / să danseze ca un șarpe în brațele stâncilor / până vei cădea-n tăcere // cerul are pliscuri de porumbei / cerul are pliscuri de șoimi / mama are fruntea tăcută // cu fiecare închinare / învăluie pământul cu sâmburii săi / iar cerul / coboară numaidecât / să-i ciugulească din frunte” (albe & reci).
Mișcarea ascensională va fi însă frânată mereu de energia gravitațională a teluricului – lumea elementului feminin și a maternității – de care subiectul uman e legat prin polul său biologic, astfel că textele poetului vor vorbi acum despre războiul dintre suflet și corp sau despre incompatibilitatea dintre vocația uraniană a bărbatului și chemarea telurică a femeii: „nu nu / strig cu urmele tale încă pe trup / nu mă ungeți cu apă sărată și caldă / apele curgătoare sunt limpezi și reci / tu îmi astupi gura cu sânul / îți verși toate cărările umbrite / în sângele meu / nu nu / strig cu gura plină de cruci și de morminte / lumina nu-i aici / lumina nu-i aici sub pielea mea / privesc în gol cu ochii abia deschiși și umezi / tu îți modulezi sunetele / îmi faci semn plecându-te / eu ridic din umeri nedumerit / privind în gol / cu tălpile îndreptate spre cer / ca două lumânări aprinse” (strigăt). Iar din momentul acesta poezia se transformă dintr-o alchimie a verbului într-o alchimie interioară, menită să pună de acord aspectele contradictorii ale personajului liric, prins între dorințe și aspirații contradictorii. Viziunea fiind a unui spirit care redescoperă limbajul originar al poeticului și e prea puțin preocupat de experimentele literare de ultimă oră sau penultimă oră. Căci „călărețul arab” sosește dintr-o tradiție poetică prea veche și prea glorioasă pentru a nu putea discerne tranșant între esențele tari ale poeziei și simplele mode, care vin și se duc, lăsând în urma lor, de cele mai multe ori, prea puțină pulbere auriferă. Și chiar scriind într-o limbă de împrumut, căreia nu i-a scormonit cu siguranță încă toate arcanele, Djamal Mahmoud reușește astfel să ne convingă că în tabloul, și așa destul de pestriț al poeziei române de astăzi, vocea lui bine timbrată reprezintă mai mult decât o aparițe exotică, iar despre poezia sa se cuvine să scriem fără niciun strop de condescență.
(Octavian Soviany)
|
Texte Recomandate
